Arta Sunetelor

 

Dintre file de muzică (4)

Am ajuns la episodul cu numărul patru al călătoriei noastre, în lumea tipăriturilor ce au ca subiect principal muzica, Arta Sunetelor. Unii cititori ai antologiei redacţiei noastre remarcă disproporţia scriiturilor prezente şi subiectivitatea acerbă a unora dintre redactori. Ca redactor şef, nu explic sau motivez aceste "derapaje", însă vreau să subliniez, imparţialitatea demersului meu în alcătuirea listei colaboratorilor şi de asemeni, - lucrul care este cel mai important într-o redacţie de presă care se respectă -, neamestecul meu în redactarea articolelor jurnaliştilor (fie ai artasunetelor.ro sau invitaţi) din colectivul de elaborare al celor trei antologii lansate pe piaţa muzicală până în prezent. Fiecare este răspunzător de opinia scrisă şi nu are nicio legătură cu opinia mea Pro sau Contra subiectivităţilor caustice sau de orice fel exprimate în textele reclamate de unii cititori. Este alegerea mea şi-mi asum această opţiune. Va trebui să ţin cont pe viitor de aceste sesizări pentru împlinirea acestui efort colectiv pentru buna-îndrumare în lumea sunetelor alese.

"Information is not knowledge / Knowledge is not wisdom / Wisdom is not truth / Truth is not beauty / Beauty is not love / Love is not music / MUSIC IS THE BEST" (Frank Zappa)

Informarea este ţelul acestui articol. Cultura muzicală dintre filele cărţilor adunate mai jos v-ar fi fost de folos la timpul potrivit, v-ar fi propus oferta serioasă a muzicii de valoare, a muzicii care durează şi nu moare (cu excepţia celor nefolositoare, ce acum se creează, pe repede-înainte...!). Este faţa ascunsă de media românească şi acoliţii lor. Cunoaşteţi oferta obscură, redundantă a radiourilor cu nume rockoase şi digei obraznici, flecari, a căror vulgaritate ţinteşte abrutizarea umană. Nonvaloarea, la fel ca prostia, este agresivă. Asistăm la trecerea de la omul nou la hominidul dâmboviţean, cu repercursiuni incalculabile pe termen lung... Recomandările făcute în revista virtuală artasunetelor.ro sau în TRILOGIA SUNETELOR (Arta Sunetelor, Culorile Sunetelor şi Bucuria Sunetelor) nu au ajuns întotdeauna la cititori, superficialitatea canalelor de ştiri ale mass mediei urmărind ÎNTOCMAI scopul comercial al demersului lor. Majoritatea angajaţilor televizuinilor şi ai radiourilor (cele publice nefăcând excepţie, ci dimpotrivă!), nefiind în măsură să evalueze corect informaţiile, s-au înclinat cu plecăciune şefilor instalaţi pe criterii politicianiste sau de rubedenie. Mare păcat! Cultura muzicală ar fi împins România pe alt făgaş şi ar fi oferit o altă perspectivă tinerilor noştri. Mulţi au înţeles că ţara nu le oferă nimic şi au migrat, căutând binele personal şi al familiei sale. O dilemă (veche)? Nu! O certitudine. Un al patrulea episod informativ şi cronologic despre cărţile cu subiect muzical apărute la noi. Acestea există, le vedeţi, iar pe unele le puteţi cumpăra (încă) din librării sau anticariate.

O stradă cu cântec de George Sbârcea la editura Muzicală, Bucureşti, 1979***

George Sbarcea O strada cu cantec.jpgAvem de-a face cu o ministorie a musicalului. Nu-i operetă, nici teatru muzical, nici piesă cu muzică, este un spectacol de muzică şi dans, cel mai adesea de factură comică, constituit pe o acţiune dramatică unitară. După cartea, Jazzul o poveste cu negri, iată o altă carte din biblioteca părinţilor mei, care au avut mereu grijă ca eu să fiu informat de mic şi de ce cine trebuie. 222 pagini de lămuriri despre un gen de entertainment, propriu americanilor. În fine, ştiţi bine povestea cu visul american şi filosofia de viaţă a vedetelor acestui îndepărtat continent. Multe din ele sunt modele pentru scursurile dâmboviţene şi acoliţii lor. În prime time. Nu asta aşteptam de la "revoluţia" tembelizată. Un mare muzician român a spus de curând că "muzica românească e un fel de 'dileală' care distruge creierul. La noi se dansează mai mult decât se cântă..." Este normal ca Baniciu să aibă dreptate atâta timp cât radioul şi televizuina română sunt conduse din umbră spre distrugere şi discreditare. Este foarte bine să iubiţi muzica pentru că este viaţa însăşi. Lăsaţi televizorul. Alegeţi voi! Mergeţi la spectacole, la teatru, la balet, la musical. Sau la film. Ultimul film al lui Nae Caranfil, 6,9 pe scara Richter, are un număr excepţional de musical, "în cea mai bună şi mai clasică tradiţie a musicalului hollywoodian din anii de glorie", cum frumos îl caracteriza, însuşi regizorul, "o 'voinicie' dâmboviţeană". Un film de excepţie, pe care, vi-l recomand încă de pe acum să-l urmăriţi în prima lună a anului viitor (vă invit să citiţi de asemeni, în antologia Culorile Sunetelor, editura RAO 2015, un interviu inedit cu regizorul Nae Caranfil, intitulat, Cinema Anti-nachos)

Revenind la cartea de faţă, Povestea Musicalului, care poate fi atribuită istoriei Broadwayului, este o modalitate de comunicare estetică şi un mare pas spre profit şi belşug patronilor de teatru american. Dar, să vedem cum caracterizează autorul începuturile...

"Substanţa umană, umorul, sarja, parodia, antrenul acţiunii, cântecele de origine populară şi dansurile bine motivate de situaţii au dilatat pe încetul perspectivele şi tematica teatrului distractiv din Statele Unite al Americii. În câteva decenii, opera baladescă a ajuns unul din genurile cele mai gustate de masele largi de public." (George Sbârcea)

Pe rând, povestea dezvăluie rolul unui producător în succesul financiar şi de public al unui astfel de spectacol, explicând de exemplu, triumful lui My Fair Lady. O altă componentă de neglijat în dezvoltarea teatrului (muzical) american a fost spectacolul numit minstrel. "Frăgezimea simţirii negrilor, naivitatea încântătoare a dialectului şi a felului lor de a se exprima - imitate cu accente de sinceră înfiorare de către actorii albi cu feţe înnegrite - îi incitau pe spectatori la o luciditate mai mare în privinţa relaţiilor lor cu fraţii de culoare." (George Sbârcea)

Musicalul a mai fost şi o punte de legătură spre cunoaşterea şi acceptarea genului liric de către mase. Musicalul fost reuşita unor necunoscuţi, Cole Porter fiind numit "un play boy amator de muzică", ce a compus muzica la trei spectacole de revistă, la douăzeci şi una de comedii muzicale, la douăzeci şi două de filme şi mai mult de doua sute de cântece cu texte proprii. Reflecţiile autorului despre agenţii, autorii, dansatorii, actorii şi musicalurile lor se vor încheia pe continentul european cu două nume cunoscute din... România, compozitorul Henry Mălineanu şi libretistul Eugen I. Mirea. Musicalul a fost expresia unei epoci cu toate capodperele ei... Funny Girl, Sound of Music, Tevie Lăptarul, Poveste din Cartierul de Vest, Porgy and Bess, Hello, Dolly, Oklahoma, Bună seara, Domnule Wilde!... Unora dintre noi, muzica bună (tot la cea care nu moare mă refer) ne-a dat inspiratia gustului pentru Arta Sunetelor. Aici regăsim musicalul, în toată spendoarea lui, un fenomen viu, un crâmpei din civilizaţia americană şi un garant al bunei dispoziţii.

Notă importantă pentru colecţionari: Portretele compozitorilor de musical prezenţi în carte au fost desenate de unul din corifeii muzicii româneşti, Alexandru Andrieş.

Radu Lupaşcu
29 octombrie 2016
Jacksdale, UK


Prunele electrice de Dumitru Ungureanu la Editura Marineasa 1996****

Dumitru Ungureanu Prunele electrice.jpg"Împrumutasem titulatura unei formaţii americane, Electric Prunes. Mi s-a părut un nume potrivit pentru ţinutul ăsta, habar n-aveam de marca înregistrată şi alte minuni... Suntem băutori de ţuică, asta e băutura noastră naţională, tradiţional făcută din prune." (Dumitru Ungureanu)

Puţin sau mult, cele 142 de pagini de faţă, reprezintă "o lume privită cu umorul suculent al unui Creangă valah." Dan Silviu Boerescu mai spune despre redactorul nostru drag: "După ce, două decenii, a obţinut premii şi s-a impus prin cenacluri, după ce a cochetat cu diverse edituri (din Iaşi, Galaţi şi Bucureşti), ajungând până în faza de 'bun de tipar', îi este dat abia acum să debuteze şi încă la Timişoara, oraş bântuit de cosmopolitism şi afectând o blazare cu care Mitică al nostru n-are nimic a face." Cartea Prunele electrice o citeşti pe nerăsuflate şi, conform zicalei din bătrâni, "Dacă vrei să-l cunoşti pe român, dă-i de băut!", pot spune cu mâna pe inimă, că Blaga avea dreptate, "veşnicia s-a născut la sat". Mitică atunci când îi place ce ascultă la pickup, occidentală sau de-a noastră, ne lămureşte pe toţi că NU suntem un popor de mămăligă şi că "rockul este o adunătură de nebuni hăituiţi de-o himeră!" Viaţa de la ţară a Găeştenilor, cu toate cele bune, cuvenite sau neisprăvite, cu bucuriile sau tristeţile ei, fac din proza lui Dumitru Ungureanu un capitol de reţinut şi musai de (re)citit la ceas de nevoie. Aduce cu sine timpul lin din tumultul cumpănit, al unei lumi arhaice încremenite de secole. Căruţa trasă de cai, clisa cu brânză, mărul şi nucile, mirosul frunţii din alambic, hărmălaia animalelor de casă sau alte adevăruri despre Cine a ucis oaia naţională şi Cum se furau fetele odinioară, toate aceste amintiri despre trecut, sunt emoţionale pagini de citit (şi trăit) în compania prunelor electrice. Ale noastre, ale lor. Gravitaţia e de vină.

"În bătătură creştea iarbă; moş Nistor, ăl mai bătrân om din sat, de ani 'nouă 'ş' nouă', cum zicea, ducea vaca mereu, să pască în ograda lui Mitică. Un soi de coşar, într-un colţ, adăpostea o grămadă de lemne şi băligi uscate. Un zarzăr încâlcit umbrea celălalt colţ. Un dud care nu făcea dude ocrotea cât de cât spatele casei. Aceasta era gospodăria rămasă moştenire de la părinţi, în care el nu bătuse, vorba-aia, un cui. Şi dacă nu auzise vreo vorbă că în casa lui ar fi mizerie; şi dacă fiecare presupunea că nu i-a mai măturat nimeni de când murise mamă-sa; şi dacă, văzându-i curtea, casa, coşarul, ne închipuiam că ne-ar fi silă să întrăm în chiţimia lui, este pentru că niciodată nu ne-am lovit cu adevărat de Mitică Ţăncănău." (Dumitru Ungureanu)

Radu Lupaşcu
1 decembrie 2016


Povestea zilelor noastre de Adriana Cârcu la Editura ICR, 2009****

"Toţi învăţăm din durere; dacă nu te doare nu înveţi." (Nicu Covaci)

Adriana Carcu Povestea zilelor noastre.jpgA fost primul capitol al cărţii Adrianei pe care l-am parcurs în metrou în drum spre casă după achiziţionarea acestei minunate cărţi despre Artiştii români plecaţi în lume, prieteni sau tovarăşi din oraşul rozelor. Nicu Covaci a fost şi este (încă) pentru mine un subiect viu pe care încerc să-l înţeleg cu fiecare poveste scrisă, povestită sau cântată... Probabil motivul, lesne de înţeles, durează atâta vreme cât această emblemă a unei generaţii mai face istorie ...rock.

Adriana Cârcu este jurnalistă internațională și autoarea a patru volume de scrieri (auto)biografice, cu caracter eseistic și muzical. Din 2006 deține o rubrică permanentă în revista Orizont și este prezentă în paginile a numeroase reviste şi site-uri culturale cu eseuri, proză scurtă și traduceri. Adriana scrie în română și engleză. În vara lui 2016 a publicat, în ediție română și engleză, volumul JazzStories, care însumează interviuri, cronici, eseuri și jazz poetry apărute în marea lor majoritate în limba engleză pe site-ul de specialitate All About Jazz. În 2009 publică la Editura ICR volumul Povestea zilelor noastre, care conține 12 biografii-interviuri ale unor artişti români plecaţi din ţară: Eugen Gondi (Pothy), Valeriu Sepi, Georgine Cares (Zuchi Dobrozemsky), Victor Cârcu, Cătălin Dorian Florescu, Walter Roth, Nicolae Covaci, Doru Covrig, Răzvan Georgescu, Coriolan Babeţi, Anda Andrei şi Ingeborg Meyer. Cartea are 404 pagini şi a fost apreciată de critică cu cuvintele: “Interviuri de personalitate, făcute cu aplomb, dar și cu dragoste, ceea ce dă volumului statutul unui consistent material de studiu pentru cei ce vor să se specializeze în jurnalistica de performanță.” În același an interviul cu artistul Valeriu Sepi primește distincția “Cel mai bun interviu al anului” decernata de revista Cațavencu. În 2010 ediția germană este lansată la Târgul de carte de la Frankfurt cu titlul Die Geschichte Unserer Tage. În 2015 ediția a doua în limba română apare la editura germană WaRo.

Începând din 2007 Adriana a fost Executive Editor la revista online No Strings Attached E-News, unde a conceput și redactat rubrica Europe Reloaded. În anul 2010 Adriana a fondat asociaţia culturală internațională ArtCiclova Association împreună cu scriitorul Robert Șerban și artistul vizual Călin Beloescu. Asociația aflată în Ciclova Montană, susține arta și științele umaniste și își propune să stimuleze dezvoltarea economică, cultivând în același timp frumusețea idilică a regiunii. În anul 1999 traduce volumul Secretul tinereţii de Elsye Birkinshaw, care apare la editura Polirom. În anii '90 Adriana lucrat ca redactor de carte la o editură germană specializată pe literatură psihologică. În același timp a predat engleza în cadrul Primăriei din Heidelberg. Azi predă engleza și româna la Universitatea Populară din Heidelberg. Adriana s-a născut în Timișoara în anul 1954, este licenţiată a Facultăţii de Filologie din Timişoara (secţia engleză) și în prezent trăiește în Germania, la Heidelberg, unde a emigrat în anul 1988.

"Îmi aduc aminte că în primii zece ani după emigrare, constatăm că îmi merge mai bine, dar râd mai rar." (Victor Cârcu)

Radu Lupaşcu
11 septembrie 2013


De ce Club? Uite d-aia de Relu Gherghel în dialog cu Nelu Stratone la editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016**

Relu Gherghel in dialog cu Nelu Stratone.jpgCărticica de faţă, care mai are şi un subtitlu - (sau viaţa unui om aproape obişnuit) -, conţine în (numai) 168 pagini, amintiri ale unui om deloc obişnuit! Nu e cam puţin domnilor?! Graba cu care editorii scot pe bandă rulantă cărţi despre binecunoscuţi jurnalişti sau prezentatori ai lumii muzicale româneşti (va) atrage după sine comentarii potrivnice scopului propus. Din păcate, am aşteptat mult şi am primit extrem de puţin. Colecţia muzicală de la această editură nu cred că va satisface pe nimeni. Nu văd rostul unei astfel de arhive pentru muzica românească. Fiindcă au pierdut bătălia cu istoria, unii dintre protagonişti se grăbesc acum să prindă ultimul tren. Nu este Ultimul Vals domnilor, iar un proverb din bătrâni spune că: "graba strică treaba"... Păi o cam strică... din interior. Timpul este marfa vieţii. Uite ce spune nea Nelu: "Dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din România, el a fost cel mai modest, și cel mai zgârcit în decantarea amintirilor. Sincer, așteptam un „roman-fluviu”, plin de dezvăluiri incandescente, mai ales că, la un moment dat, chiar ne 'amenințase' cu așa ceva, dar, după câteva serii de răspunsuri, am constatat că, deși am reușit 'să-l bag în priză', rămâne la fel de criptic și de selectiv în răspunsuri – de altfel, extrem de interesante." (Nelu Stratone)

Bănuiesc că nu v-aţi sfătuit cu nimeni, aţi luat-o la goană înainte şi în acest caz aţi şi scăpat hăţurile din mână! Păi nici cu lupa mea de ceasornicar nu desluşesc personajele din liliputanicele fotografii (caracteristică a colecţiei, se pare!), care ar fi avut un rost istoric clar determinat. Ca să nu mai spun că oferea certitudine şi alean celor implicaţi. Dar şi aici am de obiectat un lucru. Majoritatea fotografiilor colecţiei sunt de dată recentă. Păi de ce? Eu nu aş fi acceptat dacă eram în locul domniilor lor să mă prezint cu o astfel de fascicolă. Atenţie! Vorbim de nume importante din lumea noastră muzicală, pe care, i-aţi ascultat şi văzut prezentându-vă muzica la radio, TV sau în concerte diverse şi festivaluri. Nu vorbim (totuşi) de oameni obişnuiţi. Au fost aleşi să fie în faţă. Să ne prezinte şi să ne îndemne. Să aleagă şi să discearnă. Sunt personalităţi care au format caractere şi care prin muzică, au modelat gusturi şi îndrumat talente. Nu e deloc puţin. Sau cineva a decis că atât trebuie spus şi scris şi v-aţi înduplecat conştienţi că mai mult nu se poate obţine. Aşa spun şi casele de discuri. Manele şi discotecă se cere, rock nu se caută. Este o mare greşeală că vă vindeţi pielea foarte uşor cum s-ar spune, pentru doi arginţi. Era să zic Doi galbini, însă mă va trage de urechi Sorin Chifiriuc că asta-i deja o formulă (istorică) de trupă şi a fost a lui. Chiar e un mare păcat că nu mai continuă să cânte. Să vedem ce zice FSU:

"Cunoscătorii („insiderii” – cum se mai spune) folosesc, cu intenţie sau fără, numeroase porecle când descriu protagoniștii lumii noastre pop-rock, zicând: Ciocu, Moţu, MS, Tetea, Baba, Prezi – adică Mircea Vintilă. Florian Pittiş, Doru Istudor. Mircea Baniciu, Dorel Vintilă, Doru Stănculescu – pentru a nu aminti decât câteva, altminteri lista ar fi mult mai lungă. Mai lesne de descifrat ar fi prescurtările onomastice, adică Nicu, Chifi, Grig, Tino – şi-ţi dai seama că vorbim de Nicolae Covaci, Sorin Chifiriuc, Florin Grigoraş, Antonio Furtună (iar semnatarul acestor rânduri este apelat deseori FSU !). Ei bine, a fost o lungă perioadă de timp când prin RELU se înţelegea imediat doar o singură persoană – Aurel Gherghel: aşa îl ştiau muzicieni şi muzicanţi, instrumentişti şi vocalişti, organizatori şi impresari, ziarişti şi radio-ascultători." (Florin-Silviu Ursulescu)

Interviul conceput de Nelu Stratone urmăreşte parcursul vieţii lui Aurel Gherghel, de la copilăria din Sibiu la viaţa studenţească bănăţeană, de la viaţa din cluburile timişorene la prima chitară construită, un itinerar sinuos, pigmentat cu destule informaţii despre viaţa unui rocker rebel din anii comunismului. Pe Relu Gherghel îl şi văd meşterind la o chitară întocmai ca a lui Seasick Steve... “Telefoanele alea vechi aveau un microfon şi un difuzor. Microfonul l-am pus pe cutia de rezonanţă. Am lipit un cablu într-o cutie de lemn cu două baterii de patru volţi jumate, nişte tranzistori, condensatori şi intram pe intrarea de pick-up în radio. Era un semnal mic, dar destul cât să amplific sunetul să se audă pe cele două difuzoare.” A urmat apoi apropierea de muzica de jazz odată cu instalarea pe postul de la Automecanica, întâlnirea cu saxofonistul Ştefan Berindei şi apoi cu Cornel Chiriac. La pagina 33 avem reprodusă o fotografie minusculă a paginii 7 din numărul 3 al revistei Săptămâna cu "o pagină îndrăzneaţă, cu multe cântăreţe şi picioarele lor frumoase" şi comentarii scrise de George Zbârcea. Am avut şi o să avem dintotdeauna fete frumoase, nu-i aşa? Şi tot despre revista lui Eugen Barbu, unde Gherghel şi FSU ţineau socoteala muzicienilor străini şi autohtoni, săptămână de săptămână, vinerea când apărea top-ul, eram toţi la coadă la chioşc. "Eram politehnişti şi, în lumea muzicală oficială, eram zerouri, ca mulţi dintre muzicienii rock ai momentului. De folkişti nici nu se punea problema. Cert este că după primele numere ale revistei, care făcea vâlvă, devenisem nişte personalităţi de care cultura oficială trebuia să ţină cont. Doar reprezentam noul, şi-l aveam pe Barbu în spate." Mă voi opri aici fiindcă nu vreau să dau prea multe citate, să dezvălui din mult prea puţinul povestei, amintindu-vă că tot în amintirile lui Gherghel o veţi mai descoperi pe faimoasa doamnă Jana Gheorghiu, veţi mai citi despre artiştii din Gala Laureaţilor Săptămâna Top 72 şi nu în ultimul rând, veţi citi despre un mare eveniment al vremii, Primăvara Baladelor. Avem şi câteva pagini cu avizele date de comunişti pentru organizarea unui spectacol rock, nota de argumentarea a unui concert folk, dar fiindcă editorii nu şi fac treaba bine nu o să puteţi citi prea multe nume în reproducerile alb negru, darămite să desluşiţi stampile sau semnături şi alte însemnări olografe. Mare păcat că nu putem pătrunde temeinic în acest necesar univers jurnalistic, în care editorii acestei serii de cărţi, în graba după senzaţional, s-au repezit să tipărească oricum şi fără chibzuială. Este ca atunci când cineva îţi povesteşte finalul unui film exact în momentul vizionării lui. O imprudenţă care va atârna greu în istorie. Uite d-aia nu are ursul coadă. Sunt reproduse în carte, printre alte citate, scrisori şi articole nepublicate (adresate: Pop, Rock, & Show, Primăriei Sectorului 1 sau ziarului România Liberă) şi promisiuni electorale (despre festivalul Ecopop, vă puteţi delecta cu limbajul de lemn băsescian...), un mini-interviu cu Bebe Astur, inclusiv comunicate (întregi) de presă, cum este cel al redacţiei noastre (despre lansarea cu cântec a primei noastre antologii, Arta Sunetelor), comunicat uşor modificat, singura mea legătura cu domnul Relu Gherghel fiind atribuirea unei diplome onorifice, pe care nu o deţin, în seara respectivă, de la fostul club Roter Keller, fiind priponit de răceala la pat. Îi mulţumesc pentru reclamă şi îl asigur că-i pot oferi o rubrică lunară de amintiri rock în spaţiul virtual al Artei Sunetelor.

Seria de cărţi scoase de Casa de Pariuri Literare sper să continue (totuşi) acest demers, altfel sezonul unu (2016) cu primele lui episoade rămân "vânare de vânt", fiindcă tot ne bucurăm de Nobel-ul Dylan. D-aia se zice: "Într-un pariu există întotdeauna un fraier şi un hoţ." Împăciuitor cum mă ştiţi, sper că vor fi de folos opiniile mele, dorindu-vă în continuare, zicala mea (favorită): ADEVĂRUL TRECE DINCOLO DE TIMP!

Radu Lupaşcu
27 octombrie 2016
Jacksdale, UK


Sexul... Crucea lui Ken Russell de Ioan Big la editura din Condei, Bucureşti, 2016*****

Filmul, peştera artei

Sexull... crucea lui Ken Russel.jpg"Nu sunt un mare fan al celei de-a şaptea arte. Nu am fost şi probabil nu voi deveni vreodată un cinefil adevărat oricât de multe filme aş vedea în viaţa asta. La prea multe nu mă voi uita, căci nu am continuitate în vizionare. Un film pe săptămână, unul pe lună? Nu, sunt într-un an cam trei perioade pe care le dedic filmelor. Se creează atunci o nevoie din care pot ieşi totuşi repede, într-o săptămână ori două. Se zice că Wittgenstein fugea seara la cinema ca să urmărească hipnotizat imaginile în succesiune de pe un ecran. Poate despre acelaşi dezechilibru e vorba, vindecabil prin istoria în desfăşurare pe o peliculă, uitând de concepte. Numai că la mine se face seară de câteva ori pe an… Dar e drept, nici eu nu sunt Wittgenstein.

Nu vreau să fiu nedreaptă cu filmul. Nu spun nici că e mai puţin important decât pictura sau muzica, de exemplu. Sunt capodopere pe care le-am văzut ori ştiu că trebuie să le văd, sunt regizori irepetabili şi inconfundabili, însă lumea cinematografică nu mă reţine, iar dacă nu mă poate închide decât pentru câteva zile înseamnă că nu e lumea mea. Înseamnă că am întors odată capul spre lumina din spatele meu şi am făcut drumul către ieşire. Lumea mea e universul ideilor, e realitatea luminoasă din afara peşterii lui Platon. Cinefili sunt cei ce se lipesc de ecranul cinematografului sau televizorului şi nu vor să iasă la lumină, nu vor să ştie că lumea adevărată e alta, nu vor nici măcar să se uite în spate, să întoarcă puţin capul. ...

Nu iubesc prea tare filmul şi fiindcă e arta cea mai apropiată de trăirea reală, trădând-o în fapt. Da, contemporanii au găsit metoda de a reţine viaţa pe o bandă flexibilă de celuloid şi apoi într-o cutie neagră. Dar filmul înseamnă extragerea unei bucăţi de viaţă, alcătuită din câteva întâmplări alese ca să închege mesajul acela pe care regizorul îl are în minte. Filmul e o existenţă care trişează, o viaţă în miniatură. Îţi înşiră câteva momente ce se leagă cumva şi îţi impune să iei de bun sensul lor. O viaţă nu e niciodată ca în filme. Ea este întotdeauna mai puţin sau mai mult decât un film, depinde cum o priveşti. Viaţa nu taie şi nu lipeşte, viaţa are continuitate, chiar dacă prin continuitate înţelegem şi timp mort, somn, plictiseală, epuizare. Să vă dau un singur exemplu. Replicile sunt mereu prea inteligente, Nu mă refer bineînţeles la filmele americane, ori de duzină, căci nu îmi permit să îmi pierd vremea cu ele. Vorbesc de cele care merită cu adevărat văzute. Protagoniştii dau impresia că vin din altă lume. În realitate, rar şi numai din întâmplare ne ies replici atât de bune. Nu e frustrant să fie personajele de film mereu mai deştepte decât tine? Filmul este o artă care te amăgeşte (ca toate artele?), filmul te face să îţi doreşti prea mult, să crezi că pot fi ale tale bogăţia, iubirea ori alte fantasme. Filmul ciopârţeşte viaţa, chiar concentrând-o, esenţializând-o. Te duci la cinema ca să visezi. Iar filmul îţi schimbă dispoziţia, te pune pe gânduri şi activează centrul dorinţelor. Te întorci în lumea ta şi totul îţi pare mult prea banal. Imaginea iluzionează, falsifică. Cinematografia este arta celor care nu iubesc îndeajuns viaţa.

Şi totuşi, filmul este preferat în acest timp al imaginii, al vitezei, al tehnologiei, al realităţii virtuale, al superficialităţii. Un timp în care oamenii preferă reţelele de socializare, transformarea lor înşişi în personaje fictive, decât confruntarea cu realitatea şi asumarea neajunsurilor personale. Te poţi arăta cum pofteşti, poţi să atingi un ideal al sinelui propriu numai în realitatea virtuală, dând interlocutorului imaginar fotografiile tale prelucrate, prezentându-te în latura ta mai bună, păstrând tăcerea asupra a ceea ce crezi că va deranja, că te va marginaliza etc. E un timp al refuzului realităţii, un timp în care istoria se învaţă din filme şi se face la televizor. Da, filmul, televizorul, facebook-ul te ţin la curent cu ce se întâmplă afară. Şi atunci de ce să mai ieşi din casă?

P.S. – N-aş fi făcut această mărturisire, nu m-aş fi expus atât de prosteşte poate judecăţii cititorilor mei, dacă nu aş fi citit cartea lui Ioan Big, “Sexul… Crucea lui Ken Russell”.  Şi explicaţia e foarte simplă. Ioan Big e un autor care te face să îţi fie ruşine de ignoranţa ta în materie de film, şi nu numai. Să îţi fie ruşine şi că ai atâtea prejudecăţi, verdicte cu privire la arta cinematografică. Cronica mea e, astfel, un fel de scuză, un fel de a cere iertare. Nu îmi place să fac elogiul autorilor. Prefer cărţile şi cum se mişcă în ele ideile. Dar de data aceasta m-a intrigat în egală măsură omul, care pare să fie o enciclopedie pe două picioare. De la un capăt la altul al lecturii nu mi-a pierit uimirea asupra felului în care Ioan Big reuşeşte să rămână lucid, să nu piardă şirul şi, în sfârşit, să se descurce şi să pună în ordine puhoiul de informaţii din cinematografie, muzică, literatură, pictură etc.

Cartea lui Big e fascinantă şi prin ritmul pe care-l impune, unul alert, viu, pasional, întocmai ca o succesiune de imagini pe o peliculă în acţiune. E o carte pe care o citeşti ca pe un roman strălucit şi pe care o poţi vedea în acelaşi timp, o carte pe care nu o poţi lăsa la jumătate şi care te provoacă să îţi faci timp pentru vizionare. V-o recomand! Şi mai adaug atât: dacă despre orice mare regizor aş găsi o carte similară, ar putea ieşi din mine o cinefilă." (cronică de Nicoleta Dabija)

Rock sub seceră şi ciocan de Nelu Stratone la Hyperliteratura.ro & editura Ariergarda, Bucureşti, 2016***

Nelu Stratone Rock sub secera si ciocan.jpgO carte mult aşteptată. Binevenită oricum şi oricui. Informaţiile culese şi adunate din 1992 încoace, rumegate, comentate şi transcrise în cele 474 de pagini ale volumului de faţă, înveşnicesc istoria rockului românesc. Nu este un dicţionar, însă are preţ enciclopedic. Este povestea adevărată a trupelor, a interpreţilor şi a conjuncturii ursit-geografice. Este structurată în patru capitole şi un epilog, ce acoperă o cronică temporală de aproape 30 de ani. 1960 - 1971 - 1978 - 1985 - 1989.

"Povestea rockului românesc este, pe de o parte, şi povestea mea. Şi vă invit aşadar într-o călătorie în timp, în căutarea rădăcinilor spiritului rock din România, în care libertatea a fost de nenumărate ori supusă sau cenzurată în faţa unuit regim autoritar nemilos, dar care a triumfat prin forţă şi creativitate, punând bazele uneia sau mai multor generaţii de oameni care şi-au pus amprenta pe cultura şi memoria noastră colectivă." (Nelu Stratone)

După cum bine v-aţi dat seama, cenzura continuă şi astăzi, rockul românesc fiind ostracizat cu temeinicie. Tot ce ţine de formarea culturii muzicale a unui popor, de asemeni. Cartea de faţă ar trebui să fie un eveniment major pentru jurnalismul muzical românesc. În provincie da, mai puţin în Bucureşti. Primul capitol, Rock'n'Roll, Tovarăşi!, explică perioada de început, din 1960 până în 1970, interval în care, "promovarea culturii în rândul maselor" era un deziderat-lozincă şi nu un fapt, născocirea "benzii EST" pentru aparatele de radio, fiind certitudinea controlului asupra maselor... Mai puţin în vestul ţării, unde vor şi apărea mai târziu, primele trupe cu adevărat revoluţionare. După modelul The Young Ones, "scăpat" în cinematografe, tinerii noştrii încep să-şi formeze primele formaţii, numite pe atunci, vocal-instrumentale. Sfinţii, Uranus, Fusher, Sigma, Terra Six, Clasicii, Pionierii, Cometele, Sfinx, Entuziaştii, Roşu şi Negru, Sincron, Andantino, Stelele, Cascada, Orfeu, Tinerii, Lotus, Electron, Taifun, Saturn, Meteor, Gaudeamus, Euxin. Am extras câteva nume din acest prim capitol, pentru a vă surescita interesul şi a vă introduce în prezentarea pe oraşe şi apoi în date concrete, ani, zile, informaţii deosebit de valoroase culese de Dr. Adrian Popan (Texas Tech Univeristy, SUA). Fotografiile care însoţesc pas cu pas volumul sunt foarte valoroase, evidenţiind, starea momentului, atitudinea, tehnica, frizura, precum şi moda vremii. Al doilea capitol este intitulat Cultul personalităţii şi muzica rock şi tratează perioada '71 - '77, binecunoscută pentru introducerea cenzurii prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste: "care avea ca sarcină principală supravegherea, la sânge, a producţiei literare, cinematografice sau muzicale". Cum s-au descurcat, Mircea Florian, Carusel, Kiwi, Clasic XX, Chromatic Group 4 şi alte trupe prezente la a doua ediţie a Festivalul Clubului A, aflaţi din însemnările, politically correct, ale autorului cărţii. O paralelă curajoasă reuşeşte Nelu Stratone în Phoenix vs Sfinx, compendiu de informaţii, argumente şi concluzii despre activitatea celor două trupe fanion ale rockului românesc. Alte subcapitole interesante sunt legate de muzica rock din diferite regiuni ale ţării: Rock în Banat, Rock în Ardeal, Rock în Moldova, Rock în "inima" României şi Rock în Oltenia şi Muntenia. Un articol legat de înfiinţarea şi activitatea Cenaclului Flacăra completează un final de capitol doi, bogat, ca şi primul, în reuşite artistice şi date istorice preţioase, culese din presa vremii de acelaşi sârguinicios "arheolog", Dr. Adrian Popan. Mişcarea underground, între 1978 şi 1985 este al treilea capitol al cărţii ce ne prezintă trupe de referinţă ale istoriei rockului românesc, alături de nume mai puţin cunoscute, dar iubite de mulţi pasionaţi ai Artei Sunetelor. "Începând cu 1978, au fost organizate şi diferite gale, intitulate Selecţia Rock, Serbările Rockului, Gala Muzicii Tinere, Trei Zile... Rock!, Gala de Primăvară, Gala Studenţească sau Gala de Vară, care se adăugau întrecerilor studenţeşti deja tradiţionale desfăşurate sub genericul Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti (FACS) sau Primăvara Baladelor." În capitolul trei, NELU STRATONE ne prezintă trupele şi soliştii perioadei amintite, incluşi în diviziuni stilistic asemănătoare, pop-rock, hard & heavy, new wave şi avangarda rock, folk rock, rock progresiv, punk rock, fiecare dintre ele amintind numele componenţilor trupei respective, precum şi compoziţiile lor de succes. "Sunt cel mai harnic om din şantier / Duminică mă duc să tai piroane / În restul timpului sunt pompier / Şi nu fumez ţigări americane / Sunt cel mai paşnic om din cartier / Duminică mă duc să iau sifoane / În restul timpului sunt pompier / Şi nu fumez ţigări americane / Dar voi nu ştiţi / Că-n nopţile de veghe / Încep să cânt... / Reggae." (Şantierul, hit al trupei punk Gong) Versuri pe final de epocă. Cultura comunistă de masă, Cântarea României şi cel de-al patrulea capitol al poveştii lui Nelu, Situaţia ca o parafrază. În finalul acestuia, ne este prezentat catalogul formaţiilor predecembriste, dintre care amintesc doar câteva nume rare, puţin cunoscute: Amfiteatru 36 (Bucureşti), Biss (Măcin), Chrom-Dioxid (Târgovişte), Demos (Buzău), Experimental (Zărneşti), Geneze (Ploieşti), Grup 2005 (Turnu Severin), Karma (Balş), Om (Bucureşti), Roll (Miercurea Ciuc); Ultimul capitol (Bucureşti) ş.a.m.d. Un sumar bogat, un demers arhivistic temerar şi o împlinire pentru Nelu Stratone(lu). Însă, eu credeam că-l va umili pe Grigoraş, care scosese înaintea sa, un volum dedicat (numai) muzicii româneşti, Muzică prin gaura cheii... La Nelu este doar prima parte din trilogia sa dedicată muzicii rock din România. Până-n '89. Urmează a doua. Pot să întreb peste cât timp o vom avea?

Radu Lupaşcu
23 noiembrie 2016


JazzStories de Adriana Cârcu la editura BrumaR, Timişoara, 2016*****

Adriana Carcu JazzStories.jpg"Muzica e o forţă naturală tot mai rar întâlnită. Atitudinea artistică se schimbă de-a lungul timpului şi cei care trebuie să documenteze această schimbare sunt artiştii înşişi." (Mircea Tiberian)

Puţine cărţi desluşesc Arta Sunetelor din Jazz atât de convingător, şi, cu mult mai rare sunt acele pagini, dedicate poveştilor interpreţilor acestei lumi aparte. "Prinşi în jocul conversaţional, interlocutorii îşi mărturisesc opiniile cu sinceritate, fără inhibiţii." Am citat din prefaţa scrisă de Virgil Mihaiu. "În semn de omagiu adus celor ce ne dăruiesc miracolul."

Interviurile Adrianei Cârcu au menirea de-a însufleţi în cuvinte spiritul jazzului. Cele trei părţi ale volumului JazzStories,- Interviuri, Stare de jazz şi Cronici, flancate de un set de 58 de fotografii realizate de Richard Wayne, Mircea Albuțiu și Dragoslav Nedici -, sunt recompense pentru împătimiţii jazzului de oriunde. Publicată în ediţie română şi engleză, JazzStories conţine 18 interviuri cu mari personalităţi ale jazzului mondial dintre care amintesc numai trei, Nils Petter Molvær, Manu Katché, Trilok Gurtu, dar și patru nume reprezentative pentru jazzul românesc, precum Mircea Tiberian, Alexander Bălănescu, Liviu Butoi şi Luiza Zan. Să urmărim firul poveştii jazzului prin definiţiile creatorilor ei. "Într-o frază aş defini-o drept energia degajată de tensiunea dintre contraste." (Nils Petter Molvær)  "Cred că jazzul de azi ar trebui să se numească rock, pentru că este foarte evolutiv." (Manu Katché) "Termenul de jazz a devenit discriminativ, pentru că e prea îngust. Nu poţi să înghesui muzica într-o cutie şi să începi să te baţi pentru ea, în loc să o laşi în pace să se dezvolte." (Trilok Gurtu)

JazzStories (de)scrie şi povestea unei fericite întâmplări. Succesele atâtor ediţii de festival, desfăşurate în Poiana Lupului, "sunt doar semnele vădite ale unei alchimii bazate pe pasiune şi pe o intuiţie muzicală fără de greş." Despre Gărâna se spune că este "un Woodstock al jazzului". "...în cazul Gărânei nu vorbim despe o localitate de agrement, ci despre o stare de spirit. Cei care vin azi la Gărâna o fac poate cu dorinţa ascunsă de a îndura restriştea vremii, pentru că ea a devenit, implicit, simbolul apartenenţei." (Adriana Cârcu)

Recomandarea mea de azi pentru dvs., JazzStories, se bazează pe multitudinea de întrebări inteligente ale căror răspunsuri sunt pline de înţelepciunea vieţii. Nu neapărat muzicale. Mulţumim Adriana şi felicitări pentru aceste admirabile cronici de poveste!

"Vocea este instrumentul meu şi câteodată scârţâie. Vocea este cel mai dificil şi cel mai frumos instrument. Cel mai maleabil, cel mai flexibil şi cel mai căpos. Mie mi se pare că a lucra conştient cu vocea, chiar şi în afara muzicii, este un lucru foarte important pentru dezvoltarea personală." (Luiza Zan) Pot face o completare la afirmaţia Luizei, apropo de "... afara muzicii". Gândiţi-vă numai la puzderia de actori fără dicţie, apăruţi ca ciupercile după '89. Numai aşa, vă daţi seama de omul potrivit la locul potrivit. Adriana Cârcu reuşeşte să fixeze jazzului, aureola reflexiv-extatică, pe care acesta, o merită cu prisosinţă. 216 pagini cu parfum de poveste şi fotografie (într-o ediţie) de lux, pentru esenţa unui spirit virtuos, îmbrăcat în haine noi. Într-o ţară normală această carte ar fi un best-seller.

"Pauza este foarte importantă, pentru că liniştea face parte din muzică." (Eivind Aarset)

Radu Lupaşcu
28 noiembrie 2016


Închei şi al patrulea val al inventarierii cărţilor din biblioteca de audiofil, amintindu-vă că în următoarele episoade (mai sunt cărţi destule, sâc!), voi prezenta printre altele, următoarele volume: Louis Armstrong Satchmo - Viaţa mea la New Orleans în româneşte de Vintilă Corbul la Editura Muzicală 1966****; Jazzul ca stare de spirit de Petru Ilieşu la Editura Planetarium, 2010, Timişoara****; De la Waters la Similea - Oameni cool scriu despre muzica lor coordonator Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, 2013***; O istorie a jazzului între anii 1900 - 2000 de Ioan Muşlea la Editura Charmides, Bistriţa, 2014****; Stratonelu (un rocker atipic) - Nelu Stratone în dialog cu Florin Silviu Ursulescu la editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016***; Folk pur şi simplu de Teodora Ionescu la Editura Editrex, Bucureşti, 2016****, alte traduceri reuşite ş.a.m.d.. La unele dintre cărţile inventariate în acest episod am lăsat numai comentariul recenzorului cărţii (inclusiv date generale despre autori), întrucât sunt perfect de acord cu acesta şi am decis să intervin numai acolo unde este important să subliniez un aspect sau să adaug un amănunt interesant pentru dvs., fie că sunteţi ca audiofil sau participant în cadrul industriei muzicale româneşti. (va urma)

Radu Lupaşcu

3 decembrie 2016

Legendă personală:

* De evitat!

** Las-o, bă, că merge şi asa!

*** Importantă pentru România, informaţii utile şi lectură plăcută.

**** Foarte valoroasă pentru muzicieni, producători de muzică, colecţionari, esteţi.

***** De excepţie!

"O puternică, deşi întîrziată, strîngere de mînă

Pe urmele lui Hendrix Zaka 2005.jpgCu mare întîrziere, dar nu datorată întrutotul mie, am citit cartea pe care Radu Lupaşcu o scrie Pe urmele lui Hendrix (Editura Zaka Edit, Colecţia Mitologii subiective, Bucureşti, 2005). Cu mare întîrziere, dar şi cu mare bucurie. Întîrzierea are o mulţime de cauze, de la starea precară a difuzării cărţii la noi şi pînă la faptul că pe Radu l-am cunoscut, mai întîi pe internet, cu prilejul descoperirii site-ului pe care scriu acum şi eu din cînd în cînd, şi „pe viu” cu ocazia unei conferinţe pe care am susţinut-o la TNB... După aceea, am tot luat-o la răsfoit, după cum mi-a permis timpul şi după cum audiţiile muzicale se îndreptau către Hendrix. N-am procedat aşa ca să caut cărţii nişte hibe – nici nu prea are! – ci, pur şi simplu că aşa mă îndemna inima! N-a citit de multă vreme o carte atît de reuşită dedicată unuia din cei mai mari artiştii ai rock-ului şi uneia din cele mai importante a acestei muzici. Deşi de format mic şi numai în aproape 250 de pagini, cartea lui Radu este ceea ce se cheamă o monografie completă – viaţa şi opera concertistică şi discografică, de la tribulaţiile copilăriei la sfîrşitul nepermis de prematur... O viaţă atît de scurtă, dar atît de plină şi de intensă. Au trecut patruzeci de ani şi parcă a fost ieri, aşa de bine îmi amintesc acel septembrie de început de şcoală, cînd auzind la Europa Liberă ştirea, le-am pus a doua zi colegilor de şcoală panglică de doliu la reverul hainelor de uniformă. Cum procedase cu noi, elevii, cu cîţiva ani înainte, învăţătoarea la primăvara lui 1964, cînd murise Gheoghiu-Dej! Or, moartea lui Dej nu-mi spusese nimic la vremea ei, pe cînd sfîrşitul lui Hendrix l-am simţit ca pe un fel de prăbuşire a lumii. Dar cartea lui Radu este mai mult decît o excelentă monografie Hendrix, ea este şi povestea fenomenului Hendrix, un fenomen care, în ciuda unicităţii eclatante a marelui muzician, a trasat o linie mai largă şi mai apăsată în istoria muzicii, printr-un evantai de succesori, de discipoli care au încercat, cu un succes mai mare sau mai mic, să-i ducă mai departe moştenirea, să-i menţină vii marile descoperii muzicale, unii dintre ei, poate, şi mesajul. Nu în ultimul rînd aş vrea să amintesc modul exemplar în care abundenţa de informaţii şi la fel de abundentele tentative de analiză şi explicaţie se îngemănează, în această carte, cu un stil, care încearcă să împace obiectivitatea cu pasiunea, care nu ocoleşte formula memorabilă şi căruia nu-i este teamă să capete uneori valenţe artistice, chiar lirice cîteodată. Pentru toate acestea, Radu Lupaşcu merită o puternică strîngere de mînă de la toţi cei care şi-au „pierdut” tinereţe cu Hendrix în difuzoare sau în căşti. Cu siguranţă, ar face acest lucru dacă ar avea norocul meu, să le cadă cartea în mînă, Virgil „Hendrix” Butnăraşu, care pe cînd terminam liceul şi începeam facultatea nici nu cînta altceva, Christian „Charlie” Staverescu, care cînd auzea Hendrix uita că e fan Rolling Stones şi colecţionar de blues, şi last but not least Vali „Sir Blues” Răcilă, fostul meu coleg de psihologie-sociologie, recalificat actor, iar acum dedicat cu totul bluesului... Încă o dată, Radu, mulţumiri şi o puternică strîngere de mînă pentru acest minunat dar pe care mi l-ai făcut, dar şi pentru amintirile pe care lectura cărţii tale le-au trezit în mine, căpătînd o clipă senzaţia că am întinerit brusc!" (Liviu Antonesei)

Arta Sunetelor Adenium 2014b.jpg"ARTA SUNETELOR

La ce vă gândiţi când auziţi titlul Arta sunetelor? La ceva clasic, fără îndoială: o dantelărie mozartiană, o tocată de Bach, o sonată de Beethoven, o Nocturnă de Chopin, un concert de Ceaikovski. Ei bine, în cazul de faţă, 'Arta sunetelor' înseamnă altceva. Tot muzică, dar de alt tip. Mai precis, din registrul pop-rock, folk, jazz, blues, progresiv, soul şi aşa mai departe. Antologia 'Arta sunetelor' – căci despre o antologie este vorba – e pusă pe piaţă de Editura Adenium (n.r. Iaşi, 2014) şi poartă semnătura lui Radu Lupaşcu.” (Radu Paraschivescu)

Culorile Sunetelor - CARTEA DE MUZICĂ

Culorile Sunetelor RAO.jpgApariţia acestui volum de peste o mie de pagini reprezintă un moment remarcabil pentru istoria muzicii româneşti contem­po­rane. Avem zilnic concerte, fes­ti­valuri, vedete internaţionale, posturi de ra­dio şi de televiziune dedicate muzicii, însă lip­sa cuvântului scris, a presei specializate, a istoriei, a criticii muzicii româneşti actuale produce o confuzie a scării valorice cu o foar­te superficială înţelegere a fenomenului. Lansată de curând la Editura RAO (n.r. Bucureşti, 2015), Culo­rile Sunetelor, car­tea coordonată de Ioan Big şi Radu Lu­paş­cu reuşeşte să devină o bornă, să aducă la lumină multe aspecte esenţiale ale muzicii româneşti. Calea aleasă de autori pentru a găsi legăturile dintre muzică şi celelalte arte este dialogul. Volumul cuprinde, în ma­re par­­­te, interviuri cu prestigioşi mu­zi­cieni, mu­zi­cologi, ac­­tori, regizori, ca­me­ramani, oameni de teatru şi de film, artişti plastici. A­flăm, de pildă, că re­gizorul Nae Caranfil a început să studieze pianul la opt ani, de­şi şi-ar fi dorit foarte mult vioara, iar acum îşi scrie singur muzica şi aranja­men­tele pentru filmele sale, că Oana Pellea consideră că fiecare rol al său a avut propria muzicalitate sau că Hanno Höfer se simte puţin intimidat de ideea de a face muzică de film. Dan An­drei Aldea, Ni­cu Alifantis, Alexandru Darie, Cristian Mun­giu, Mircea Daneliuc sunt doar câteva dintre personalităţile ce apar in­ter­vie­vate în această carte. "Naşterea ideii an­to­logiei a plecat dintr-o dublă frus­trare co­mună", spune Ioan Big, ale cărui pre­ce­dente cărţi au avut ca su­biecte viaţa lui Eric Clap­ton, evo­luţia muzicii punk sau istoria trupei The Rolling Stones. "Prima este aceea că s-au creat şi se creează compoziţii mu­zi­cale ex­cep­ţionale pen­tru piese de teatru care, oda­tă ieşite din stagiune, nu mai sunt dispo­nibile pentru audiţie. Totodată, în spaţiile comerciale sunt oferite spre vânzare sute de coloane so­no­re ale filmelor străine, dar nu ai po­si­bi­li­tatea să achiziţionezi pe CD mu­zică din filme româneşti fundamentale. A do­ua: de multe ori, influenţaţi de cenuşiul co­tidian, cădem pra­dă unui fals mizera­bi­lism, care ne face să deplângem lipsa va­lorilor în cultura ro­­mâ­nească şi/sau a şan­selor pe care ta­len­tele le au pentru afir­mare... Asta, în con­di­ţiile în care uităm, ig­no­răm sau trecem mult prea uşor cu vederea faptul că avem o sumă în­trea­­gă de modele, care datorită harului re­mar­cabil, trec cu uşurinţă în ambele sen­suri frontiera între arta cultă şi cultura pop(ula­ră), cea de masă....<Ideea principală, de a scrie despre în­ge­mănarea artei sunetelor cu alte arte, mi-a venit în timp ce urmăream cu nepoţica mea, Amadeea Iulia, această minunăţie de film, pentru mine, cel mai bun film al tuturor tim­pu­rilor, «Sunetul muzicii», spune, la rândul său, celălalt autor al cărţii, Radu Lupaşcu. Unul din punctele forte ale volumului este interviul cu marele muzicolog Viorel Cosma, care face o fascinantă istorie a mu­zicii româneşti de teatru şi de film, începând cu vodevilurile scrise de Vasile Alecsandri, trecând prin aportul românilor la muzica ce însoţea filmele mute şi ajungând la muzica actuală. <Este o carte-eveniment, care res­pi­ră prin spontaneitatea dialogului şi prin detaliile lumii caleidoscopice a filmului>, a spus Viorel Cosma la lansarea volumului Culorile Sunetelor, la care au participat mulţi alţi protagonişti ai acestuia.” (Iulian Ignat)

BUCURIA SUNETELOR

Bucuria Sunetelor 2016.jpgCând viaţa e iad, cântecul e rai.”  Florian Pittiş

"Am privilegiul să fiu unul dintre co-autorii acestei minunate cărți, 'Bucuria Sunetelor'(Editura Din Condei, 2016). 'Vinovat'pentru asta este prietenul Radu Ioan (cărui îi mulțumesc și pe această cale pentru încrederea acordată), alcătuitorul acestui volum de 684 de pagini, care închide monumentala trilogie din care mai fac parte volumele 'Arta Sunetelor'(ed. Adenium, 2014, 443 pagini) și 'Culorile Sunetelor'(ed. Din Condei și RAO, 2015, 1014 pagini). Felicitări tuturor acelora care au contribuit la apariția acestor excepționale lucrări, singulare prin tematică și mod de abordare în peisajul editorial de gen românesc, adevărate enciclopedii în accepțiunea corectă a termenului, care n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui împătimit de muzici (și nu numai!) de cea mai bună calitate!" (Bogdan-Lucian Stoicescu)

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg