Arta Sunetelor

 

Dintre file de muzică (3)

Am ajuns la episodul cu numărul trei al călătoriei noastre, în lumea tipăriturilor ce au ca subiect principal muzica, arta sunetelor. Îmi place să spun şi repet deseori asta, lumea sunetelor care durează, care au valoare pentru posteritate şi influenţează cultura şi viaţa unei naţii. M-as bucura ca aceste articole să ajute măcar informativ tineretul de astăzi, despre ceea ce s-a scris şi tradus din numele mari de trupe sau artişti ai începutului tuturor genurilor muzicale, fie ele prog, jazz, blues sau pop. Credeţi că sunt puţine aceste scrieri despre muzică? Sau credeţi în tabloide mai mult sau mai puţin răutăcioase, pe care coordonatori zeloşi le împing spre partizanate ridicole, clădite spre a omagia idoli de carton, ignoranţi supuşi ai unei industrii muzicale ce promovează obscenitatea şi prostia omenească. Am adus în discuţie această păcăleală muzicală de pe întreg palierul ofertei caselor de discuri de la noi, deoarece, în foarte puţine cazuri, arta sunetelor îşi găseşte un producător, respectiv investitor, serios, cu respect pentru cultura muzicală şi preocupat de ziua de mâine. Majoritatea caselor de discuri de la noi sunt cum se spune în popor, "o apă şi-un pământ". Muzica este tratată strict ca o afacere, iar interpreţii şi grupurile lor, sclavii unei găşti extrem de bine organizate, care şi-au subordonat (aproape toate) mediile de comunicare cu masa, plebea (prostimea lui Năstase), aici incluzând desigur, radiourile şi televizuinile părtinitoare, ce funcţionează absolut pe criterii preferenţiale, în special politice. La finalul acestui serial (undeva, spre sfârşitul acestui an!), vă invit să faceţi un inventar al cărţilor, editurilor şi al persoanelor care au scris şi s-au ocupat de această artă, muzica, pe care dacă o cunoaşteţi şi iubiţi, sunteţi împlinit, radios şi în consecinţă, apreciaţi total diferit viaţa, respectiv societatea în care vieţuim cu toţii. Lecturarea acestor cărţi va oferi busola îndrumătoare în lumea sunetelor. De ce ne trebuiau aceste cărţi? Pentru că v-ar fi ajutat să vedeţi lucrurile corect, să vedeţi întreaga paleta de stiluri muzicale şi să alegeţi muzica de valoare şi performanţa artistică. Este un câştig personal şi un act de responsabilitate pentru cei ce promovează cultura şi au grija de sănătatea mentală a acestui popor. Vreţi un exemplu de dată recentă? Concertul Queen plus Adam Lambert. În fapt, un reuşit tribut Queen, cu un măscărici şi doi moşi. E drept, realizat la ridicat nivel profesional şi organizat impecabil (cu un plus pentru BGS, bravo lor!). O clonă Freddie Mercury, mai puţin reuşită ca Brian Justin Crum, de exemplu, dar care a fost suficient de convingătoare pentru Brian May şi comunităţile gay, mari admiratoare a muzicii QUEEN, Cher etc. "I've been kind of toying around with the bi thing in my head. I wouldn't ever give myself the label 'bisexual,' but bi-curious? Yeah..." (Adam Lambert) De ceva vreme, asistăm la un asalt al trupelor de tip TRIBUTe... Am avut şi un festival dedicat acestora. Nu foarte reuşit. În lipsa originalelor, publicul român familiar (cu sensul de dresat!) cu copiile (mai aproape de ruşi, deh!) a înghiţit şi consumă chiar şi la această dată (vezi tributul Michael Jackson) astfel de substituente live. Admit că erau doi membri fondatori în concertul QUEEN, însă nu pot să trec peste prestaţia înşelătoare ascunsă sub sclipiciul showului May (vezi rizibilul solo de chitară, valoros doar prin lungime, plictisitor prin conţinut, faceţi comparaţie cu înregistrările video QUEEN!) şi evoluţia istovitoare a lui Taylor, pe care fiul său, Rufus TIGER Taylor, a dus-o la capăt, cu real succes! Trebuia să dau acest exemplu lămuritor, din cauza prea multor opinii linguşitoare (din presa clonatoare de comunicate), ce mi-au produs acea lehamite proverbială. Astfel că, informarea este ţelul acestui articol. Cultura muzicală dintre filele cărţilor adunate mai jos v-ar fi fost de folos la timpul potrivit, v-ar fi propus oferta serioasă a muzicii de valoare, a muzicii care durează. Este faţa ascunsă de media românească şi acoliţii lor. Cunoaşteţi oferta obscură, redundantă a radiourilor cu nume rockoase şi digei obraznici, flecari, a căror vulgaritate ţinteşte abrutizarea umană. Nonvaloarea, la fel ca prostia, este agresivă. Asistăm la trecerea de la omul nou la hominidul dâmboviţean, cu repercursiuni incalculabile pe termen lung... Recomandările făcute în revista virtuală artasunetelor.ro sau în TRILOGIA SUNETELOR (Arta Sunetelor, Culorile Sunetelor şi Bucuria Sunetelor) nu au ajuns întotdeauna la cititori, superficialitatea canalelor de ştiri ale mass mediei urmărind ÎNTOCMAI scopul comercial al demersului lor. Majoritatea angajaţilor televizuinilor şi ai radiourilor (cele publice nefăcând excepţie, ci dimpotrivă!), nefiind în măsură să evalueze corect informaţiile, s-au înclinat cu plecăciune şefilor instalaţi pe criterii politicianiste sau de rubedenie. Mare păcat! Cultura muzicală ar fi împins România pe alt făgaş şi ar fi oferit o altă perspectivă tinerilor noştri. Mulţi au înţeles că ţara nu le oferă nimic şi au migrat, căutând binele personal şi al familiei lor. O dilemă (veche)? Nu! O certitudine. Un al treilea episod informativ şi cronologic despre cărţile cu subiect muzical apărute la noi.

A trăi prin muzică de Georges Tabet la Editura Muzicală, 1989***

A trai prin muzica.jpgO carte din biblioteca părinţilor mei, pe care am citit-o acum 26 de ani, la recomandarea lor. Două motive au fost şi mai sunt (probabil şi astăzi!) suficient de convingătoare. Muzica cuplului Jacques Pills - Georges Tabet avea savoarea acelei frumoase şi emancipate epoci pariziene interbelice, pe care o regăseam şi în atmosfera bucureşteană caracterizată de mulţi în acea vreme ca, Micul Paris. Stilul de viaţă din Bucureşti era franţuzit, cântecele din cafenele şi restaurante asemenea, salutul politicos fiind: Bonjour! Moda era pariziană cu preponderenţă, calitatea vestimentaţiei fiind dată de fineţea mătăsii. Un spirit cosmopolit care se mai observă încă şi astăzi în arhitectura multor clădiri construite (sau reconstruite) după 1900. Al doilea motiv pentru care Georges Tabet era apreciat de părinţii mei erau filmele Marea hoinăreală (La grande vadrouille, 1966) şi Prostănacul (Le corniaud, 1965) ale regizorului Gérard Oury, foarte cunoscut la noi pentru Les aventures de Rabbi Jacob şi La folie des grandeurs cu Louis de Funès. Georges Tabet a scris împreună cu fratele său, André Tabet, dialoguri, scenarii sau adaptări de scenarii pentru filme, vreme de peste 30 de ani. Dialogurile, pentru cele două excepţionale comedii cu Bourvil (menţionate mai sus), sunt într-adevăr spumoase, burleşti şi corespund unor situaţii... actuale. "Prietenii dispar unul după altul. Bourvil a plecat şi el, lăsîndu-ne într-o stupoare descumpănită. ... Era tînăr încă şi cariera lui înflorea, dezvăluind fără încetare noi faţete ale spiritului său. Ca urmare a acestei plecări, un alt prieten, comic celebru, Fernandel, ne-a scris. Era deja bolnav. După ce lucraserăm mult pentru el, pregăteam, împreună cu unul din regizorii lui preferaţi, Christian-Jaque, un nou film care îi era destinat: Don Camillo şi contestatarii... Filmul n-a mai fost reluat. Marea inimă a lui Fernandel a încetat să bată." (Georges Tabet)

Un volum autobiografic, de 274 de pagini, cu fotografii alb negru, în care autorul îşi prezintă viața, din copilărie până-n pragul bătrâneţii. Traducerea şi notele prezente în carte aparţin doamnei Constanţa Oancea de la Editura Muzicală. Georges Tabet (aka Zacharie Georges Tabet) a fost un cântăreț, compozitor, pianist, actor, scriitor, scenarist și şef de orchestră. El şi-a descoperit pasiunea pentru jazz pe vremea tinereţii în Alger. Şi-a făcut ucenicia ca pianist în celebra colonie franceză, după care a reuşit să plece şi să se angajeze la Paris. În 1930, l-a cunoscut pe Jacques Pills cu care a făcut un cuplu celebru, cu care vor străluci pe scena de la Moulin-Rouge în 1931, alături de... celebrul Jean Gabin. Georges Tabet povesteşte bucuriile şi mai ales greutăţile prin care a trecut, una dintre ele fiind "apariţia" cinematografului. "De acum înainte, Moulin-Rouge nu se va mai chema Moulin-Rouge Music Hall ci Moulin-Rouge Cinema. D-l Fouchet aduce la cunoştinţă tuturor persoanelor interesate că, în calitatea sa de proprietar a vîndut totul Societăţii Pathé-Nathan. ... Cinematograful cucerea prima dintre marile sale victorii asupra spectacolului viu. Gabin se arăta profund mîhnit. El nu ştia însă că această înfrîngere era preludiul viitorului său triumf. Nu ştia că urma să cîştige gloria, atunci cînd, cu un instinct providenţial, va cumpăra drepturile cinematografice asupra romanului La Bandera de Mac Orlean, în care avea să găsească un rol hotărîtor, pe măsura lui, colosal." (Georges Tabet)

Ultimul cuplu (muzical) realizat de Georges Tabet a fost cel cu... Vladimir Cosma. "M-am simţit pe dată întinerind, făcând echipă cu un muzican savant, Vladimir Cosma. Un nou duet, efemer s-a născut: Tabet şi Cosma. ... Cum spuneam la începutul acestei cărţi, eu am parcurs în doi drumul existenţei mele profesionale. Am suportat mai uşor avatarurile, frământările, eşecurile, pericolele, pe care le întâlnim în mod fatal la fiecare răspîntie, la fiecare criză, cu fiecare război, cu fiecare dispariţie a unei mode, cu fiecare apariţie a unei tendinţe noi care ne prinde nepregătiţi." (Georges Tabet)

Angela - Cântec şi rugă de Smaranda Jelescu la Editura Agni, 1998***

Angela.jpgSmaranda Jelescu este autoarea biografiei de 252 de pagini despre preţuita cântăreaţă de muzică uşoară, Angela Similea. Smaranda Jelescu s-a născut în aceeaşi localitate cu fostul preşedinte Băsescu, Murfatlar, situată în judeţul Constanţa. Distinsa poetă, scriitoare şi eseistă a fost pe rând, redactor la Editura Meridiane, a lucrat apoi ca publicist, comentator la ziarul Scînteia Tineretului, iar între 1977 şi 1999 a activat în Televiziunea Română, unde a realizat peste 3.000 de emisiuni la secţia culturală a acestui principal mediu de informare în masă... "Trebuie să fim ofensivi, pentru că altfel vom trăi ruşinea de nesuportat de a fi învinşi de proşti. Pentru că pare ciudat, dar proştii sunt abili, pe când oamenii normali au un fel de neatenţie, un fel de uimire în faţa prostiei, se uită la ea ca ardeleanul la girafă, tentaţi să zică - aşa ceva nu există. Mi-aduc aminte de o cronică TV - la ceva nespus de studid, probabil - scrisă, evident cu mulţi ani în urmă, de Ecaterina Oproiu. Scriitoare spune că se uita, se uita, şi deodată a simţit că se idioţeşte prin contaminare, că, uitându-se la ceva atât de tâmpit, simte cum propria ei raţiune se lichefiază. De aceea oamenii normali îi lasă pe proşti în plata Domnului, fug de ei, printre altele pentru ca să-şi păstreze mintea întreagă, pentru că au, nu-i aşa?, treabă, au de trăit, de iubit, de suferit, de citit, de privit, de ascultat, au de râs şi au de plâns şi au chiar de murit." (Smaranda Jelescu)

Muzica uşoară pe care o ascultam cu toţii înainte de 1989 nu a avut un singur înţeles. Ea a întruchipat toate aceste stări ale existenţei noastre pe acest pământ. Orice s-ar spune de rău sau de bine, muzica populară şi muzica uşoară au fost şi sunt un specific muzical al societăţii noastre, chiar şi astăzi. Angela Similea este un exemplu elocvent de muzică uşoară de la noi, caracterizată de Smaranda Jelescu astfel: "Care e statutară, e veşnic superb îmbrăcată, nu i s-a diminuat cu un gram glasul sau capacitatea de exprimare, nu i-au atins frumuseţea anii, au împlinit-o abia, cu un plus de distincţie, dar sexy nu e, şi nici n-a fost vreodată. Şi nici din cale afară de modernă. Dar ştiu eu cât chef de 'modern' au românii, majoritatea lor, mai ales cum se manifestă acest modern astăzi?"

Da, despre majoritate este vorba. Vox Populi, Vox... şi continuarea: "Nu ascultaţi celor care pretind că Vocea Poporului este Vocea Lui Dumnezeu, pentru că vacarmul maselor este întotdeauna apropiat nebuniei..." Imediat după revoluţie astfel de cărţi puteau limpezi apele şi oferi publicului explicaţii, clarificări sau pur şi simplu, o scară a valorilor. Nu sunt partizanul muzicii uşoare, însă nu o pot uita, trece cu vederea sau apostrofa. Face parte din prima mea tinereţe şi oricât nu m-aţi crede, o preţuiesc mai mult decât pe lamentabila ei rudă pop, promovată cu de-a sila, cu turle şi trâmbiţe, astăzi. Angela - Cântec şi rugă este o carte despre iubire, despre eşec şi victorie, despre conjuncţii astrale, despre bun simţ şi feminitate. O apreciez ca atare, iar din punctul de vedere al istoriei noastre muzicale ea reprezintă o probă solidă pentru eternitate. Frumos scrisă şi admirabil concepută, cu răspunsuri chibzuite, pătrunzătoare şi pline de gentileţe, cu fotografii color, biografia Angelei Similea este un reper obligatoriu pentru fanii acestui gen. Smaranda Jelescu a fost un martor al carierei sale muzicale, al "generaţiei de aur" şi al "clasicismului postbelic românesc". În cele 18 capitole ale cărţii, Smaranda Jelescu, ne vorbeşte despre virtuţile unui star: bunătate, dragoste, melancolie, dramatism, eleganţă, sensibilitate, îndârjire, suferinţă, celebritate, conştiinţă profesională, dar şi despre dreptul de a avea prieteni, un stil de modă propriu, despre mari maeştri, despre şlagăre, despre... "Casa mea e un cântec cu acorduri ample, / e o calda melodie casa mea / eu sunt sufletul din ea,..." Iată şi unul din răspunsurile date de Angela Similea întrebărilor doamnei Smaranda Jelescu: "Ai spus bine, unul din cei mai mari melodişti ai Europei. Nici el nu ştie, nu mai ştie câte şlagăre a lansat, câte premii, mari premii, a luat. ... 'Casa mea' poate fi considerat un imn al muzicii uşoare româneşti. Nu am lucrat multe piese cu Ion Cristinoiu, dar cred că toate, ai dreptate, au fost şlagăre. ... Dar pe de altă parte, această melodicitate fermecătoare, aceste 'acorduri ample' de unde le-a scos? Din foşnetul pădurii şi mării româneşti. Ce e dat - e dat definitiv. 'Şi se întâmplă că trebuie să se întămple'." Nu trebuie să judecăm greşit această perioadă a istoriei noastre muzicale. Angela Similea ne reprezintă. A fost o frumuseţe fizică şi mai ales, spirituală, şi a dat un sens muzicii uşoare româneşti. "Muzica româneascănu are bani, muzica româneacăare suflet şi talent." (Angela Similea)

Holograf - Să nu-mi iei niciodată dragostea... de Carmen Olaru la Editura Nemira, 2002***

Holograf Carmen Olaru.jpgO carte despre Holograf? În stilul Authorized Biographies... Da! Cărţile scrise cu acordul şi care conţin destăinuirele protagoniştilor se numesc biografii autorizate. De aici aflăm prin "glasul" lor multe din motivele - unele cunoscute, altele inedite, picante -, despre formarea, destrămarea, adaptarea, cooptarea, emanciparea, relaxarea, lansarea, influenţa şi vibraţia holografilor în lumea muzicală românească. Jurnalista Carmen Olaru, actualmente managerul TVR Iaşi, descrie momentele importante ale poveştii grupului Holograf, cu bune şi rele, cu suişuri şi coborâşuri, "aşa cum s-a întâmplat la primul meu interviu, cu Gabi Cotabiţă: 'Cum v-aţi pregătit recitalul din această seară? / Secret... / Ce şanse la premiu are piesa pe care o cântaţi? / Secret... Altceva, ce vrei să ştii, că oricum, e secret...'" (Carmen Olaru). Nu este timpul să analizăm întrebările jurnalistei, aşa cum nu este nici cazul să desluşim "înţelesul" răspunsurilor lui Cotabiţă. Gabi este primul vocalist al grupului, prezent numai pe primul LP, întitulat Holograf 1 (Electrecord, 1983), care este şi după părerea mea, un disc bun şi un început reuşit de trupă... hard rock. De aici începe povestea grupului, de la Mihai Pocorschi, liderul grupului, autorul muzicii şi al versurilor pieselor. "La crearea produsului finit toţi aveam o contribuţie, chiar dacă muzica o semna unul singur. De aceea, era important să ne înţelegem, pentru că un singur acord - aşa cum a fost cel adus de Soe în 'Singurătatea astronautului' - poate schimba o compoziţie.... Pentru mine, Holograf a fost o stare de spirit!" (Mihai Pocorschi)

După primul disc se produce schimbarea. Autoarea cărţii punctează cu opinii personale şi mărturii ale membrilor trupei, fiecare etapă, disc, componenţă. Album după album, încet dar sigur, chitarist după chitarist, Nuţu Olteanu în Holograf 2, III, patru, urmează Florin Ochescu în Banii vorbesc, apoi Romeo Dediu în Stai în poala mea şi astfel... apare sunetul Holograf! "Atunci când am intrat în formaţie, am remarcat atmosfera bună de creaţie şi înregistrare, organizarea concertelor şi a turneelor, dăruirea colegilor pentru realizarea unui scop legat de numele trupei. Asta în timp ce piaţa muzicală românească era confuză, iar Holograf voia să-şi găsească drumul, modul de exprimare muzical, dar era interesată şi de aspectul managerial." (Florin Ochescu)

Diluarea accentului hard, dispariţia "influenţelor rock de tip Nuţu" şi trecerea spre maniera pop, comercială, nu a însemnat nicicum apariţia unor albume superficiale sau cum s-a bârfit prin media... amatorism muzical. Simplitatea muzicii pop induce greşit în mintea unor purişti rock sentimentul că ne aflăm în faţă unui produs facil, uşuratic, frivol. Muzica pop este o parte componentă importantă a culturii maselor. Această carte este utilă fanilor Holograf, necesară pentru mass media, muzicieni, producători, impresari şi nu în ultimul rând, este un indiciu al succesului de public: prietenia mai presus de toate, profesionalismul neîntrerupt şi nu pe ultimul plan, inteligenta consiliere şi impresariere, pe care au avut-o în persoana lui Aurel Mitran. "Totul are la bază un contract care trebuie respectat. Până la apariţia mijloaceler moderne de colectare a drepturilor, nu puteai declara în nume colectiv o anumită creaţie, aşa că le declaram pe rând cum se nimerea... Oricum, cu drepturile de autor şi cele de interpret e o discuţie lungă, mai ales că la noi creaţia, în totalitate, este colectivă. De exemplu, la 'Să nu-mi iei niciodată dragostea' a fost mai întâi o succesiune de acorduri începute de Romică sau Baţu, dar care n-aveau nicio legătura cu piesa. Apoi s-a făcut o piesă care nu era vals, iar ulterior i-a venit lui Dan ideea de ritm. Deşi el nu cântă la niciun instrument, a exprimat ceea ce simţea şi toţi ceilalţi l-am ajutat la definitivarea formei. Până la urmă, toate piesele noastre sunt, mai mult sau mai puţin colective." (Iulian Sever Vrabete)

Cele 231 pagini, numerotate sau nu, fotografiile de arhivă, color sau alb negru, mai bine tipărite sau nu, redau nostalgic povestea Holograf până în 2002, la un an după momentul apariţiei albumului HOLOGRAFICA, un rezultat al mărcii Holograf-ice. Concluzia o descoperiţi Undeva departe...on air. "Nu am fost de acord cu proiecte individuale, considerând că-i prea devreme. Aşa cum e şi astăzi. Nu avem un sistem de tip american, în care membrii unei trupe sunt priviţi neapărat ca nişte vedete în sine. Vedeta este formaţia. Ea este compusă din personalităţi. ... Am luptat să nu se trădeze spiritul Holograf. Dovadă că sunt împreună." (Aurel Mitran)

Ultimate Hendrix de John McDermott with Eddie Kramer and Billy Cox la Editura Hal Leonard Corporation (Backbeat Books, USA), 2009*****

Ultimate Hendrix.jpgO carte despre tot ce NU ştim despre fiecare înregistrare din studio, despre izbândele sale live şi mai ales, despre cântecele pe care ni le-a lăsat moştenire. O monografie în toată splendoarea, alcătuită din cronicile expertului hendrixian, John McDermott, cu sprijinul colegului de trupă a lui Jimi, basistul Billy Cox (n. 18 octombrie 1941), şi al inginerului său de sunet şi fotograf totodată, Eddie Kramer (n. 19 aprilie 1942). Ultimate Hendrix este întocmai unui calendar diacronic, ce prezintă în detaliu şi cu meticulozitate de arhivar, toate înregistrările de studio și din concert, pe care le-a susţinut Jimi, din 1963 şi până în anul morţii sale. Chiar dacă setlistul showurilor sale sunt în general limitate (ele se regăsesc în această carte), trebuie să amintim un fapt important, comentat de cei mai mulţi dintre criticii muzicali şi anume, devotamentul total pentru muzică. Atfel aflaţi, (în caz că nu ştiaţi) că Jimi ne-a oferit, de fiecare dată o altă interpretare pieselor sale. Fie în studio, fie în concert, Jimi a simţit că trebuie să cânte altcumva, oferindu-ne implicit, o altă anvergură pieselor sale. Există declaraţii care explică aceste auto-exigenţe, prin dragostea sa infinită pentru cântat, fapt povestit de unul din asistenţii lui Kramer, inginerul de sunet Kim King: "Kramer was like a director. There was no telling Jimi what to play, but if he was on, Kramer would channel him into something productive, becouse if he hadn't, Hendrix would have gone on all night long recording some marvelous jam that was simply unusable." Acesta era Jimi. De aceea, a lăsat atât de multe înregistrări, în special live, pe care familia, cu ajutorul lui Kramer ni le redă, an de an, pe diverse suporturi digitale, refăcute, remasterizate şi reambalate corespunzător noului mileniu şi pe care, fanii adevăraţi, nu se mai satură a le achiziţiona în biblioteca de audiofil. Mai aflăm, tot în Ultimate Hendrix, despre perfecţionismul lui Jimi în realizarea înregistrărilor din studio. Jimi ştia exact ce sunet doreşte să aibă albumul Electric Ladyland şi din cauza unor tensiuni în creştere, dintre el şi Noel Redding, era pregătit să interpreteze singur întreaga partitură de chitară bas. Eddie Kramer şi aminteşte: "Jimi was a great bass player. If he wanted something that Noel couldn't give him, he would play it himself. Noel felt really put out when this would occur, so there was that tension between the two of them. But Jimi's perspective was to made the track and the album the best it could be. I understood Jimi's thinking on this because, beyond this one issue, I thought that when they played together they were still incredible." Astfel de amănunte picante, din "laboratorul de hituri rock" sau din timpul sesiunilor de înregistrări de studio, găsiţi din abundenţă în cele 256 de pagini. Închei recomandarea pentru această carte cu numele celor care au realizat o minunată piesă hibrid, Voodoo Chile Blues (inclusă pe compilaţia Jimi Hendrix: Blues, 1994) creată în 1993 de către inginerul de sunet Mark Linett, din trei părţi de înregistrări efectuate de Eddie Kramer pentru Voodoo Chile, în ziua de 2 mai 1968, la studiourile Record Plant, din New York: Jimi Hendrix, Mitch Mitchell, Jack Casady la chitară bas (de la Jefferson Airplane) şi Steve Winwood la claviaturi. A fost cooptat pentru aceasta atunci şi celebrul chitarist Larry Coryell, care a refuzat spunând că: "Jimi asked me to play, but for the first time in my life, I said, 'No. There is nothing I can add to this'." Ascultaţi şi vă convingeţi de ce...!

Inside Out - O istorie personală a Pink Floyd de Nick MASON la Editura Publica, 2013****

Inside Out_PF.jpg"Zilele acestea am avut ocazia să citesc o carte pe care demult doream să o parcurg. Meritul publicării ei în România aparţine editurii Publica prin subdiviziunea acesteia, Victoria Books. În original, Inside Out: A Personal History Of Pink Floyd, a fost publicată în 2004. Ediţia în limba română este tradusă de Louis Ulrich... O istorie Pink Floyd? Scrisă de Nick Mason? Cam cum ar trebui să fie asta? Sunt multe variante de răspuns la o astfel de întrebare. Le puteţi afla pe toate doar citind cartea. Nick Mason nu se ia deloc în serios. Nu scrie această carte din postura unui nume greu al muzicii rock. Lejeritatea cu care îţi spune povestea, te face să crezi că pur şi simplu nu realizează că vorbeşte despre Pink Floyd, că a făcut şi mai face parte din una dintre cele mai mari trupe din istorie. De aici rezultă poate o altă trăsătură a scriiturii, umorul ei fin, teribil de englezesc, auto-ironia, dusă pe alocuri la gradul de artă. Pe lângă toate acestea, omul are o memorie de elefant. Îşi aduce aminte fiecare minut al fiecărei zile şi îl aşterne pe hârtie într-un fel inimitabil. Istoria Pink Floyd se confundă cu istoria Angliei din acea perioadă. Evoluţia trupei e sinonimă cu evoluţia societăţii britanice. Cu deschiderea acesteia spre idealurile generaţiei tinere, ignorate până la jumătatea anilor '60, ba mai mult, ţinută prizonieră în ghearele conservatorismului. Datorită lui Nick Mason, nu vom cunoaşte doar istoria Pink Floyd ci vom putea beneficia de ochiul critic al martorului ocular la toate schimbările acelor vremuri... Apoi veţi înţelege de ce Pink Floyd este Pink Floyd. De ce muzica, aranjamentele orchestrale, versurile, sunt aşa profunde. De ce concertele lor au combinat sunetul şi luminile într-un mod unic şi irepetabil. Veţi descoperi rădăcinile şi întreaga sevă a acestei trupe, în educaţia membrilor ei. Nu lipsesc informaţiile legate de bucătăria internă. Dar nu vă aşteptaţi ca la acest capitol, Nick să renunţe la stilul lui amuzant de serios. În această carte el a decis să fie corect cu toată lumea. Poate mai puţin cu societatea. Vă va răspunde la întrebări şi vă va oferi detalii complete despre tot ceea ce aţi fi vrut vreodată să-l întrebaţi. Syd Barett? Lupta lui cu drogurile? Sunt aici. Însă meritele lui Syd vor fi recunoscute obiectiv. De ce a plecat Roger Waters? De ce…? De ce…? Poate cel mai interesant şi util aspect al acestui volum, este descrierea detaliată a întregii discografii Pink Floyd. Piesă cu piesă, album după album, veţi descoperi procesul de producţie a câtorva cântece care au marcat istoria muzicii. În plus veţi putea citi despre semnificaţia acestora pentru membrii formaţiei. Personal, am reînceput să ascult toate albumele şi am descoperit elemente noi care mi-au schimbat percepţia asupra anumitor pasaje muzicale. Abbey Road Studios, colaborări, turnee, toate acestea îşi au locul lor în amintirile lui Mason. Este această carte o istorie completă sau complexă a unei trupe de legendă? Greu de spus. Nu cred însă că acesta a fost scopul pentru care fost scrisă. Am să vă spun şi de ce. În momentul în care am terminat-o, m-a încercat o senzaţie absolut interesantă. Parcă preţ de două săptămâni, Nick Mason a fost cu mine în cameră. Pe fotoliul din faţa mea, cu un pahar plin în faţă, povestindu-mi ore întregi. Părea amicul meu bun, istorisindu-mi povestea vieţii lui. Pasiunile şi nebuniile tinereţii, cu mintea lucidă a maturităţii. Dincolo de orice alte considerente, această carte vă va spune o poveste. Pentru cei care iubesc muzica adevărată, e o poveste ce nu trebuie ratată." (Ovidiu Moldovan)

Prin dimineaţa unei muzici de Horia Stoicanu la Editura Global, 2014****

prin dimineata unei muzici.jpg"Nu ştiu cât de importantă este cartea aceasta pentru generaţia tânără. Nu ştiu cât de importantă este pentru generaţia mea, sau, pentru generaţia lui Horia Stoicanu. Sigur, mulţi dintre noi ne regăsim în poveştile din ea şi sunt convinsă că, mai ales cei atinşi de cerneala tipografică vor avea reacţii emoţionale de genul, 'da, chiar, aşa a fost', sau vor fi surprinşi, replicând în gând 'ia uite, ce-a ţinut el minte!'. Ei bine, eu cred că, paginile scrise de Horia (în jur de o sută şaptezeci) sunt foarte importante pentru cei mai tineri decât noi. Utilitatea constă în faptul că, de-a lungul timpului am observat că există o lipsă de informaţie destul de mare în rândul lor. Pe de-o parte, am impresia că, nici nu sunt prea curioşi, nu-i prea interesează. Dar, pe de altă parte, poate că este şi vina noastră că nu am făcut mai mult în sensul ăsta. Şi sunt convinsă că autorul şi-a aşternut pe hârtie întâmplările, cu gândul la ei. Argumente în sensul acesta am. În toţi aceşti ani Horia Stoicanu a fost interesat de cei care vin din urmă. De exemplu, de câte ori ştia că m-am întors de la vreun festival sau concurs de prin ţară, mă suna să mă întrebe ce puşti noi şi interesanţi am remarcat sau pur şi simplu, din când în când îl auzeam: 'Spune-mi ce mai ai nou. Ce-ai mai descoperit?' Şi nu pot să uit emoţia şi plăcerea cu care mai întâi i-a ascultat pe băieţii de la 'Icarus' care aveau în repertoriu 'Dragostea e o salată', pe care a cântat-o împreună cu ei. Drept care, ulterior, a introdus piesa şi în propriile playlist-uri de concert. Mărturisirile din carte au rolul să pună umărul la repararea 'Punţii scurtcircuitate' (titlu din Nicu Vladimir) dintre 'Generaţia generică' (titlu din Horia Stoicanu) şi mai tinerii ascultatori sau creatori. ... De ce n-aş spune-o, eram mai curioasă de sinceritatea cu care ar fi fost tratate anumite episoade mai delicate din “viaţa şi opera” Stoicanului. Ei bine, da, nu le-a ocolit. Le-a tratat, însă, cu multă grijă şi fără ranchiună (cel puţin, mie, aşa mi s-a părut) mai ales atunci când erau implicate şi alte personaje, devenite între timp foarte cunoscute şi cu mulţi fani la activ. Dar pe el însuşi nu s-a cruţat. Vezi, de exemplu călătoria cu trenul, care pe mine m-a marcat, şi, pe care, cinstit, dacă aş fi trăit-o, nu cred ca aş fi fost în stare să o fac publică. La fel de importantă mi se pare şi încercarea de teoretizare şi analiză a folkului românesc. Spun 'încercare', nu cu gândul de a-i minimaliza demersul, ci, aşa cum se spunea şi în luările de cuvânt de la lansarea cărţii, nu se pot trage concluzii asupra unui fenomen în plină desfăşurare. Sunt numai observaţii de parcurs, absolut pertinente. Strict literar vorbind, şi nu numai, mi-au plăcut foarte mult portretele pe care scriitorul Horia Stoicanu le-a desenat din cuvinte. Nicu Vladimir, Dan Andrei-Aldea, Marcela Saftiuc, Vali Sterian şi alţii sunt creionaţi cu un balans foarte fin între obiectivitate şi subiectivitate. Prieteniile, sau animozităţile din planul uman, (deci subiectiv) nu l-au împiedicat pe muzicianul Horia Stoicanu să se aplece asupra operelor lor, atent şi cu creionul roşu în mână, ca un profesor care corectează teze. Despre seara lansării în sine, ce să zic? A fost ca şi cum ne-am fi strâns acasă la unul dintre noi şi, dacă tot erau şi nişte chitare prin preajmă, cei pricepuţi, le-au şi folosit. Nichi Oagăn, Eugen Avram, Zoia Alecu, Marius Baţu, Ionică Ghircoiaşu, Zoltan Butuc, Ştefan Mardale, Nicu Nicuşor, Jonathan David şi (evident!) Horia Stoicanu au urcat pe scena din Club Spice. S-a lăsat cu un fel de 'Gală folk' ad-hoc, precedată de precuvântarea jurnalistico-camaraderească a lui Florin Silviu Ursulescu. Marii absenţi, ca să zic aşa, au fost Doru Stănculescu – din motive de sănătate şi Mircea Vintilă – din motive de turneu 'Pasărea Colibri' în Canada. Din păcate, Mircea Florian, care a fost cu noi, nu a urcat pe scenă. Altfel, jurnalişti interesaţi, nu prea. Doru Rocker Ionescu (TVR), Alex Revenco (Jurnalul Naţional), Radu Lupaşcu (Arta Sunetelor) şi cam atât. Păcat, pentru că aveau ce vedea şi auzi. În rest, autografe, fotografii, schimburi de replici de duh şi, în general, veselia prilejuită de izbânda unui prieten. Închei şi eu, citând chiar finalul volumului semnat de Horia Stoicanu: 'Cititorilor, sănătate.'" (Teodora Ionescu)

Istoria unui Vis de Vali Şerban la Editura Eikon, 2014****

Istoria Unui Vis"Recunosc de la început, că foarte multă vreme, Vali Şerban nu m-a dat pe spate cu cântecele pe care le auzeam. Şi asta, numai din cauză că l-am ascultat cu adevărat destul de târziu. Înainte de ’90, toată informaţia pe care o aveam despre creaţia lui era doar ceea ce ascultam la radio, la emisiunea de joi de pe programul trei, "Valori ale muzicii tinere", sau "Radiocenaclu", sau cum se mai chema ea. În general, erau difuzate piesele lui patriotice, sau "de serviciu" cum le spuneam eu. În spectacolele Cenaclului Flacăra (cele din Bucureşti, pe care nu le scăpam) repertoriul era "îmbunătăţit" şi, evident, lărgit. Cert este că mă îndrăgostisem în primul rând de Esenin (de la "Vânturi pline de zăpadă") şi de încă două – trei, care nu aveau nici un fel de legătură cu Iancu, moţi, sau altele asemenea. Nici acelea nu erau rele, dar mi se păreau deja demonetizate prin abuz de difuzare la radio şi de repetare (cu sala, normal!) în concerte. Greşit! În primul rând au fost recitalurile de la Festivalul "Om bun". Apoi "cantonamentele" din Tabăra Folk de la Calafat. Acolo, am avut (eu, cel puţin) bucuria să petrec câte o săptămână de vară, din această viaţă în acea minunată gaşcă. Aşa l-am descoperit cu adevărat. Aşa am înţeles că la Vali Şerban nimic nu este poză atunci când este cu chitara în mână, în faţa microfonului. Are întotdeauna în ochi un soi de sclipire specială, care, îmi transmite mie, celui din public, că vrea să împartă CU MINE, ceea ce, la un moment dat, i-a străbătut sufletul şi mintea şi i-a inspirat un cântec. Ceva pe sistemul "uite cum stau treburile". Şi o face fără emfază, fără muşchi arcuiţi sau piept bombat, aşa cum alţii, mult mai puţin dăruiţi, încearcă să comunice de pe scenă. Nu, el o face firesc, cu un fel de modestie amestecată şi cu un soi de mândrie. Are experienţă cu aura de măsură şi îşi cunoaşte bine locul între colegi. Într-un cuvânt, o face cu bucuria de a se destăinui. Mărturisesc aici că, pe parcurs, am "citit", adică am înţeles altfel (dacă nu şi exact) inclusiv uşoarele puseuri care ar putea părea patriotarde, dar nu sunt. Nu, Vali Şerban nu numai că îşi asumă, dar este chiar mândru de calitatea lui de "Ultim lup". Cei care i-au ascultat cântecele, ştiu despre ce vorbesc. Pe de altă parte, Vali a înţeles perfect rădăcinile şi menirea genului, în sensul că el ştie foarte exact că muzica folk este născută să exprime revolta, să fie un canal de protest. I-am urmărit atitudinea atunci când cântă "Omul liber" (interzis pe vremuri din cauza textului, dar actual şi astăzi), de exemplu. Mai ales atunci când are în fată spectatori cu precădere tineri, interpretarea cântecului capătă nuanţe uşor triste, din dorinţa de a îi face mesajul mai penetrant, mai direct. După mine, ceea ce vrea să exprime este părerea de rău că acum, când – cel puţin în teorie – tinerii nu mai au nicio oprelişte să schimbe lumea, nu o fac. Şi nici măcar nu încearcă. În condiţii de mii de ori mai riscante, generaţia lui măcar a dat semnalele care se puteau da. Oricum, indiferent de textul compoziţei, Vali Şerban nu te trage de mânecă în mod explicit. Pur şi simplu îţi comunică o stare de lucruri. Dacă pricepi, bine, dacă nu… Serios şi sensibil (ştiu că mă repet) dar şi cu reverenţa de rigoare în faţa "înaintaşilor", a scris şi o carte. În primul rând este un material necesar. Volumul este scris cu talent într-ale literaturii şi, surprinzător pentru mine, mult mai puţin subiectivă decât mă aşteptam. "Istoria unui vis" vorbeşte despre perioada pe care a petrecut-o în Cenaclul Flacăra şi este (deocamdată) cel de-al doilea pilon important (ca mărturie scrisă) despre istoria muzicii folk din România. După "Prin dimineaţa unei muzici" în care Horia Stoicanu face portretul generaţiei de început, Vali Şerban vine cu urmarea firească pe care mulţi o aşteptau. Documentată exemplar şi foarte bine scrisă, "Istoria unui vis" este un instrument de lucru necesar celor interesaţi de "arheologia" folk-ului românesc, ci şi o bine-venită radiografie a fenomenului respectiv. Este un demers sub semnul obiectivităţii în mare măsură, deşi, poate fi vorba doar despre percepţii personale. Sigur că, doza de subiectivism nu lipseşte, dar portretele colegilor sau întâmplările sunt creionate cu grija de a nu tabloidiza. Din fericire, demersul lui Vali Şerban va avea şi o continuare. Din câte am aflat, promite o analiză a genului vizând perioada de după 1990 şi până astăzi. Sunt convinsă că va fi la fel de serios şi de aplicat, chiar dacă, poate, îi va supăra pe mulţi. Nu au de ce, pentru că atunci când ceartă pe cineva, Vali Şerban o face cu argumente, dar mai ales cu drag. Aşa, ca un părinte care face tot posibilul ca din copilul lui să iasă ceea ce trebuie. Abia aştept să o citesc." (Teodora Ionescu)

Edith Piaf: fără iubire suntem nimic de Jean-Dominique Brierre la Editura RAO, 2015****

Edith Piaf_carte.jpg"De-a dreptul fascinat de personalitatea Primei Doamne a cântecului francez, am citit și recitit povestea vieții ei de care se leagă numele și carierele unor figuri majore ale artei și culturii din Franța și nu numai. Cu un alt prilej, voi vorbi mai pe larg despre această mare cântăreață a cărei înălțime era de fix 1,47 m ... Desigur că valoarea unui om nu se măsoară in metri sau centimetri, iar dacă am pomenit acest detaliu, am făcut-o mirându-mă că un trup atât de mic și de fragil ascundea o inimă mare cât lumea toată. Biografia scrisă de Jean-Dominique Brierre începe cumva cu sfârșitul, insistând asupra actualității cântecelor lui Piaf. Pentru o mai bună înțelegere a acestui fenomen, trebuie notat că în 2013, la cincizeci de ani de la moartea ei, pe Google puteai afla douăsprezece milioane de referințe despre Edith Piaf. Asta da urmă lăsată, urmă adânc săpată în memoria iubitorilor de muzică de pretutindeni. Apropo de urma lăsată: Am văzut acum 5-6 ani un interviu luat de un post TV unui apropiat al lui Billie Holiday. Acesta povestea diverse episoade din viața cosângenei lui Piaf, insistând asupra “priceperii” ei de a-și alege iubiții dintre bărbații cei mai răi, mai duri și mai ingrați cu putință. La un moment, copleșit de emoție, prietenul lui Billie s-a întors cu spatele la cameră de filmat ca să nu i se vadă lacrimile. Asta se întâmpla prin 2010, după mai bine de cincizeci de ani de la moartea lui Billie Holiday... Pe lângă faptul că a fost cu totul unică în peisajul muzical al lumii - Jean Cocteau scria despre ea, citez: 'Doamna Edith Piaf este inimitabilă ... Nu a mai fost vreo Edith Piaf și nici nu va mai fi vreodată' - marea cântăreață a creat involuntar o adevărată școală de piaffili. Pe urma ei au venit multe nume noi, dintre care unele remarcabile precum: Mireille Mathieu, Georgette Lamaire, Chimene Badi, Axelle Red și mai ales Patricia Kaas... Piaf este 'one of her kind' fiindcă viața ei privată și cariera muzicală nu pot fi desfăcute ci alcătuiesc un tot. De la momentul primei prestații muzicale pe o stradă din Belleville - la sugestia tatălui ei, Edith interpretează cu mult succes singurul cântec pe care îl știe, La Marseillaise - și până într-o seară de toamnă a anului 1963, când se ascunde într-una din camerele reședinței de la Gatouniere ca să cânte acompaniată de Francis Lai la acordeon, Edith este și rămâne ea însăși: O femeie care nu poate trăi decât dacă iubește și cântă, fiindcă “iubirea fără cântec nu poate să existe” (am citat dintr-un interviu acordat de Edith Piaf). Nu vreau să intru în detalii biografice, ca să nu le stric plăcerea celor care vor vrea să citească biografia scrisă de Jean-Dominique Brierre. Trebuie totuși remarcat un anume fapt pretrecut chiar la începutul carierei lui Edith Piaf: Primul ei recital are loc în 24 octombrie 1935, la cabaretul Gerny’s. Louis Leplee este patronul cabaretului și cel care a remarcat-o pe anonima Edith Gassion în timp ce aceasta cânta pe o stradă din cartierul Pigalle. În 26 octombrie, la numai două zile după acest prim recital, Petit Piaf cântă la Radio-Cite. Succesul la public este practic instantaneu, de parcă parizienii așteptaseră multă vreme această voce - Vocea lor - și în sfârșit o găsiseră. Edith cântă la Radio-Cite 12 duminici consecutiv. Un ziarist scrie despre ea în Le petit Parisien: 'Fetișcana Piaf nu poartă decât un pulover destul de sărăcăcios peste o rochie absolut simplă; nu știe să facă vreun gest, iar lumina proiectoarelor o jenează, nu știe nici măcar să salute; de fapt, nu știe nimic ... Dar cântă ... Fata aceasta venită de pe trotuar dă cântecelor de stradă aceeași poezie sfâșietoare, pătrunzătoare și ușor veninoasă ca și Carco în romanele sale cu subiecte din lumea străzii. O simți pătrunsă de umezeală, de frig, înghețată de ploaia măruntă care udă asfaltul'... Pe timpul ocupației germane, Piaf continuă să cânte atât în Franța, cât și in străinătate, inclusiv in Germania nazistă. Turneele din Germania nu sunt o dovadă de simpatie față de un regim pe care Edith îl detestă ci o alegere grea, însă necesară pentru ea. Cântecul este menirea ei, iar viața fără cântec își pierde înțelesul... Jos pălăria în fața autoarei acestei excelente și deloc epatante biografii! Nu ți se impun judecăți de valoare, puținele comentarii mai că nu le bagi de seamă. Povestea curge firesc și parcă vine din adâncul tău, asemeni cântecelor lui Piaf. Este povestea celei care a adunat ca nimeni alta, durerea, tristețea, singurătatea și totuși iubirea în cântecele ei nepieritoare. Mai trebuie notat și faptul că versurile originale incluse în biografie sunt integral traduse în limba română. Ceea ce este de un real folos celor care nu cunosc sau nu stăpânesc îndeajuns limba franceză. Mulțumim editurii RAO pentru publicarea acestei remarcabile biografii pe care o considerăm un act de cultură într-o lume potopită de maculatura cu pretenții de literatură." (V.R. Cantacuzu)

TAIFAS CU MENESTRELI de Florin Săsărman, Vali Şerban la Editura Şcoala Ardeleană, 2015****

Taifas cu menestreli_carte.jpg"Cartea face un mare serviciu istoriei acestui gen muzical. După volumele 'Prin dimineaţa unei muzici' – autor Horia Stoicanu şi 'Istoria unui vis – O poveste subiectivă a Cenaclului Flacăra' – scrisă de Vali Şerban, imaginea începe să fie din ce în ce mai clară. Şi ce bine este când aceste mărturii sunt aduse de artişti înşişi! Sunt aici consemnate propriile lor subiectivităţi netrecute prin filtrul subiectivităţilor 'povestitorului', autorului. Sau, mai corect spus, autorilor, pentru ca Vali Şerban este şi el prezent alături de Florin Săsărman, cu propriile lui întrebări. Faptul că cei doi sunt 'din zeamă', cum se spune prin asemenea comunităţi, că sunt colegi de scenă cu cei pe care îi au ca interlocutori, poate fi un avantaj, dar şi un dezavantaj. Unul dintre avantaje ar fi acela că dialogurile sunt de la egal la egal. Ei cunosc foarte bine culisele multor poveşti la care se referă. Ce mi-a plăcut a fost, însă, discreţia şi neinsistenţa pe episoade mai puţin confortabile pentru interlocutor. Nu din solidaritate de breaslă, ci din bun simţ şi educaţie pur şi simplu. Dar şi normal, pentru că nu acele lucruri ar fi fost importante, în opinia mea. Cu riscul unei audienţe mai mici, poate, portretele cuprind în special opera şi mecanismele creaţiei, viaţa ca atare fiind scoasă în evidenţă numai atunci când este legată semnificativ de creaţie. Din punctul meu de vedere dezavantajul ar fi tocmai acela al alegerii subiectelor de discutat. Să zicem că pe unii i-ar fi interesat mai multă 'bucătărie', mergând de la tehnici şi acorduri folosite în acompaniamentul pe chitară şi mergând până modul în care a fost gândită orchestraţia la o anumită piesă sau album. Deşi nu sunt “de specialitate”, sincer vorbind m-ar fi interesat. Pe de altă parte, însă, ştiind destul de bine cu ce se mănâncă meseria asta de realizator de emisiuni radio, înţeleg că ele trebuie să satisfacă aşteptările unui număr cât mai mare de ascultători. Dar, 'Săsă'' (pre numele lui prescurtat şi prietenesc) şi Vali nu coboară nivelul discuţiilor, obligându-te pe tine (ascultător sau cititor) să îţi completezi golurile de informaţie; asta numai dacă te interesează cu adevărat. O altă caracteristică de luat în seamă a 'taifasurilor' este plaja largă a generaţiilor care defilează prin faţa noastră. De la Mircea Florian sau Doru Stănculescu, trecând următorii veniţi (cronologic vorbind) Nicu Alifantis, sau Victor Socaciu şi mai apoi la generaţia Cristi Buică, Tatiana Stepa, cei doi ajung şi la cei afirmaţi în ultimii ani, cum ar fi de exemplu, Ovidiu Mihăilescu. De remarcat revenirile la aceleaşi nume, atunci când istoriile par incomplete. De bun augur pentru consistenţa portretelor, mai ales când acestea fac parte sunt ale unor nume fără de care genul folk, la noi, nu ar fi existat. Şi din acest punct de vedere mă roade o mică invidie profesională: de exemplu, mie îmi lipseşte o convorbire cu Adriana Ausch, şi nu numai cu ea. Da’ las’ că ne facem noi mari şi… poate, poate. Dincolo de glumă, vreau să spun că tabloul nu este complet şi sunt convinsă că autorii nici nu şi-au propus asta. Cred că nici dacă prin absurd, s-ar aduna toate mărturiile în domeniu, o istorie în interviuri a muzicii folk de Dâmboviţa, nu ar fi definitivă până la acest moment. Cele aproximativ trei sute cincizeci de pagini conţin doar elemente ale unui puzzle greu de compus, dar şi documente pentru viitorii “arheologi” în materie. Dar, poate tocmai asta este frumuseţea acestei cărţi: în afară de faptul că se citeşte uşor şi obligatoriu cu drag, te face părtaş la dialoguri, pentru că, mai ales după ce parcurgi un capitol mai scurt, de numai câteva pagini, devii tu însuţi realizator de interviuri, aşteptând răspunsuri la întrebări neformulate de ei, dar gândite de tine. Eu sunt convinsă că le vom găsi în următorul volum.În altă ordine de idei, într-un timp şi într-o lume în care exerciţiul curiozităţii ne este din ce în ce mai străin, merită să reînvăţăm să punem întrebări şi poate ne vom aminti să avem şi atitudine. Cred că în această carte găsim răspunsuri din care vom reînvăţa asta. Hai, hai cu volumul următor!" (Teodora Ionescu)

Închei şi al treilea val al inventarierii cărţilor, mai vechi sau mai noi, din biblioteca de audiofil, amintindu-vă că în următoarele episoade, voi prezenta printre altele, următoarele volume: Prunele electrice de Dumitru Ungureanu la Editura Marineasa 1996****; De la Waters la Similea - Oameni cool scriu despre muzica lor coordonator Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, 2013***; Povestea zilelor noastre de Adriana Cârcu la Editura ICR, 2009****; Stratonelu (un rocker atipic) - Nelu Stratone în dialog cu Florin Silviu Ursulescu la editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016***; Ladies in Jazzde Alexandru Şipa la Editura Tracus Arte, 2016***; alte traduceri reuşite ş.a.m.d.. La unele dintre cărţile inventariate în acest episod am lăsat numai comentariul recenzorului cărţii, întrucât sunt perfect de acord cu acesta şi am decis să intervin numai acolo unde este important să subliniez un aspect sau să adaug un amănunt interesant pentru dvs., fie că sunteţi ca audiofil sau participant în cadrul industriei muzicale româneşti. (va urma)

Radu Lupaşcu
29 iulie 2016

Legendă personală:

* De evitat!

** Las-o, bă, că merge şi asa!

*** Importantă pentru România, informaţii utile şi lectură plăcută.

**** Foarte valoroasă pentru muzicieni, producători de muzică, colecţionari, esteţi.

***** De excepţie!

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tabara Folk Calafat 2017.jpg

Afis_Poarta Sarutului 2017.jpg

Afis_dichis n blues 2017.jpg

Afis_Brasov Jazz and Blues Festival 2018.jpg

Afis_Servus Transilvania 3 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg