Arta Sunetelor

 

Dintre file de muzică (2)

Impactul primului episod al serialului de faţă asupra unora dintre cititori, mă obligă să explic obiectiv, subiectivitatea Legendei personale. Acordarea stelelor este rodul experienţelor personale şi nu impunerea sau urmarea unor relaţii amicale, prieteneşti cu respectivii autori, intervievaţi, editori etc. Cu alte cuvinte, subsemnatul răspunde pentru parţialitatea departajării volumelor prezentate. În primul caz, al atribuirii unei singurele stele, nu cred că este nevoie să mă justific, deoarece pentru cei mai mulţi dintre dvs., timpul liber este preţios şi mă credeţi pe cuvânt că vă ţin partea. Aveţi un hobby: Muzica! Despre acordarea a două sau trei stele este necesar (şi am fost rugat!) să dau mai multe explicaţii. Cred că aţi auzit sau vi s-a spus în faţă de nenumărate ori că: "asta-i muzica care se cere", "acesta-i publicul!" sau "nu ne cereţi să facem mai mult!". De la producători muzicali la distribuitori de muzică sau de la simpli vânzători la redactori muzicali de radio şi TV. Ei niciodată nu au fost în stare să rişte, să ofere publicului o alternativă. NU! Ei au mers pe ceea ce au priceput din muzică, numai pe ceea ce cunosc şi stăpânesc bine, fără a se strădui mai mult! De aceea rockul, dar şi bluesul, jazzul şi mai ales progul sunt marginalizate. "Cultura" lor muzicală atât vă poate oferi! Au fost şi sunt avizi după profit gras obţinut cu muncă uşoară! Fără dureri de cap! Şi se sprijină reciproc. Acesta este înţelesul sintagmei "Las-o, bă, că merge şi aşa!", cu completarea, "Noi cu drag muncim!" (celebru imn punk al trupei Flucs*). A fost şi un cântec Las-o, bă, că merge şi aşa! devenit hit din pricina excesului de haz de necaz al românilor. Un hit rămas singular al unui Marfar retras în depoul Istoriei rockului lui Stratone... În consecinţă, cărţile al căror mesaj este confuz, incomplet şi cu lipsuri majore, editate doar pentru palmares, nu pot accede spre un loc meritoriu, cum este următorul, cel de Trei Stele. Importantă pentru România, informaţii utile şi lectură plăcută. Cele trei criterii, autonome şi imanente, sunt suficient de clare. Cartea este importantă pentru ţara noastră, chiar dacă scriitura nu reprezintă punctul forte al lucrării. Poate fi unicat la nivel de România sau de oraş şi poate deveni o "piesă" bună de colecţie. Al doilea criteriu (informaţia), se poate extinde la toată lucrarea sau poate avea părţi însemnate din ea utile, de care putem să ţinem seama, din punctul de vedere al educaţiei. În fine, ea este bine redactată, poate fi o lectură plăcută, cu umor şi bună dispoziţie. Trei stele pentru o carte sunt suficiente pentru a o achiziţiona în colecţia dvs., bineînţeles dacă vă regăsiţi reperele personale, în stilul (stilurile) abordat (e), şi aveţi un bun simţ al umorului. Despre următoarele două categorii nu trebuie să vă explic prea multe, cartea în cauză vă va convinge şi veţi avea bucuria unui audiofil, pe cât se poate de împlinit şi mulţumit de frumoasa artă a sunetelor! Vor fi puţine volume de excepţie***** în inventarul meu, însă cu siguranţă acestea vor fi vârfurile artei scriitoriceşti de la noi, având ca subiect muzica şi creatorii ei. Mulţumesc pe această cale celor care le-au scris şi de asemeni, mulţumesc acelor editori care au avut plăcerea de-a ne oferi spre recenzare lucrarea lor. Vă amintesc cu acest prilej că, rubrica noastră permanentă de recenzii cărţi, o puteţi găsi aici.

Legendă personală:

* De evitat!

** Las-o, bă, că merge şi aşa!

*** Importantă pentru România, informaţii utile şi lectură plăcută.

**** Foarte valoroasă pentru muzicieni, producători de muzică, colecţionari, esteţi.

***** De excepţie!

Informarea este ţelul acestui articol. Cultura muzicală dintre filele cărţilor adunate mai jos v-ar fi fost de folos la timpul potrivit, v-ar fi propus oferta serioasă a muzicii de valoare, a muzicii care durează. Recomandările făcute în revista virtuală artasunetelor.ro sau în TRILOGIA SUNETELOR nu au ajuns întotdeauna la cititori, superficialitatea canalelor de ştiri ale mass mediei urmărind strict scopul comercial al demersului lor. Majoritatea angajaţilor televiziunilor şi ai radiourilor (cele publice nefăcând excepţie, ci dimpotrivă!), nefiind în măsură să evalueze corect informaţiile, s-au înclinat cu plecăciune şefilor instalaţi pe criterii politicianiste sau de rubedenie. Mare păcat! Cultura muzicală ar fi împins România pe alt făgaş şi ar fi oferit o altă perspectivă tinerilor noştri. Mulţi au înţeles că ţara nu le oferă nimic şi au migrat, căutând binele personal şi al familiei sale. O dilemă (veche)? Nu! O certitudine. Un al doilea episod informativ şi cronologic despre cărţile cu subiect muzical apărute la noi.

Jazzul o poveste cu negri de George Sbârcea la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti 1974****

Jazzul o poveste cu negri.jpgPianistul, compozitorul şi scriitorul George Sbârcea, autorul celebrului şlagăr, Ionel, Ionelule, a scris această carte pornind de la un articol cu acelaşi nume publicat într-o revistă a vremii. El l-a revizuit, l-a adăugit şi extins la 20 de capitole dintre care 19 despre istoria acestui stil şi încă unul explicativ, intitulat: Mic dicţionar al jazzului.

"Jazzul, în formele lui înalte, nu este aşadar o vogă perisabilă; el creşte firesc din lumea oamenilor de culoare americani, se scaldă în ambianţa ei ca într-o aură, fiindu-le refugiu de vis şi stimulent de viaţă. El însoţeşte trezirea negrilor la existenţa construită pe principiile egalitare ale secolului nostru. Este cuvântul aruncat în golul tăcerii ce se urzise artificial în jurul lor, ridicându-se astfel pe acelaşi plan de importanţă cu artele majore ale umanităţii."

Cele 358 de pagini ale cărţii surprind pe rând geneza acestui stil, formele de expresie de la începuturi până la stilul cool şi progresiv, istoria primelor jazz-banduri, trăgând concluzii, învăţăminte, despre impactul muzicii de jazz asupra societăţii, metamorfozele prin care acesta a evoluat şi s-a închegat în modernitatea expresiei din zilele noastre. O excepţională pledoarie despre ragtime, dixieland, swing, cu bogate şi expresive recomandări ale unor nume celebre precum: Bessie Smith, Buddy Bolden, Jerry Roll Morton, Paul Whiteman, Louis Armstrong, Billie Holiday, Bennie Goodman, Count Basie, Duke Ellington, Charlie Parker, Dizzie Gillespie, Lennie Tristano, Miles Davis etc.. "Acesta a fost jazzul la începuturile lui: o muzică despre care se spunea că 'merge, curge şi progresează - a music that goes' şi el nu a încetat nici azi să fie altul în esenţa lui." Bluesul şi jazzul au aceleaşi origini. Am extras două citate din acest volum, în care George Sbârcea descrie cântecul de blues:

- „... S-a spus despre blues că el topeşte în sunetele şi versurile sale răcnetele disperate ale beţivilor de prin cârciumi, lamentul vânzătorilor de stradă, sirena vapoarelor fluviale, şuierul prelung al locomotivelor, râsul cristalin al copiilor, cântecele de pe plantaţiile de tutun şi bumbac...”;

- „... Cântecele de muncă, cele spirituale, bluesul, se amestecau într-un talmeş-balmeş teribil, din care nu se înţelegea mare lucru, în afară de ecoul tobelor africane adus de vântul oceanic de la mari depărtări şi înviorat de răcoarea umedă ce bântuia peste oraş dinspre câmpiile de un verde tandru al împrejurimilor...”

George Sbârcea (aka Claude Romano, n. 23 martie 1914, Topliţa – d. 27 iulie 2005, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai importanţi muzicologi şi critici români, jurnalist şi scriitor incomod, poliglot, care ne-a lăsat moştenire peste 80 de cărţi şi numeroase articole (de muzicologie, literatură muzicală, traduceri, ediţii critice, lucrări originale în limbi străine) şi foarte multe compoziţii (muzică de teatru, muzică vocală, muzică uşoară) înregistrate în perioada '36 - '82, multe din ele păstrate în arhiva Electrecord-ului.

Nu numai piatra, zidul, marmura sunt durabile. Durabil e şi cântecul. El trece peste ani, leagă un timp de altul, ajută să ne recunoaştem rădăcinile”. (George Sbârcea)

Blue, Black & White. Povestea Rolling Stones de Ioan Big la Editura RAO, 2006****

Rolling Stones Musical Advice.jpg"Povestea lui Ioan Big începe prin 1960 şi se termină în primăvara lui 2006. Cam cu un an înainte de concertul pe care THE ROLLING STONES l-au susţinut la Bucureşti. E o veritabilă cronică în care 'viaţa şi opera' celebrului grup britanic e urmărită pas cu pas, an după an. Până la urmă, e depănată istoria unui slogan: 'sex, drugs & rock’n’roll', ceea ce face ca, la sfârşitul lecturii, cititorul să se aleagă cu o imagine a esenţei rockului, atât pe latura de modus vivendi, cât şi pe cea de căutare a identităţii muzicale în context contemporan. ... Alături de Ioan Big, se află o pleiadă de personalităţi ale vieţii şi publicisticii muzicale. Prefaţa îi aparţine lui Florian Pittiş (cel care traduce, inspirat, numele grupului prin 'vântură lume'), iar Postfaţa, lui Mircea Toma. La începutul cărţii sunt consemnate şi o seamă de opinii despre The Rolling Stones, culese de la nume notorii sau de la studenţi. Găsim aici atât aprecieri subtile, cât şi alergii făţişe. Ceea ce mi-a amintit de 'polemicele cordiale' cu basistul trupei mele Echinox, de odinioară: 'Nu-mi plac, dar îi respect!' – îmi zicea el, ritos, ştiind că mă provoacă. Eu eram – şi am rămas – înamorat de ei. Nu mă puneţi să mă duc pe o insulă doar cu The Beatles: voi strecura în valiză, cu orice preţ, şi Jumpin’ Jack Flash sau Honky Tonk Women! ... Fiecare decadă a cronicii e însoţită de câte o binevenită introducere semnată de Emil Răducanu, Nelu Stratone, Florin Silviu Ursulescu, respectiv Paul Petre. Decadele (Începuturile, Stardomul, Maşinăria Rock’N’Roll şi Tinereţe fără bătrâneţe, capitolul din urmă depăşind limitele decadei, din 1990 până în 2006!) surprind fenomenul viu al evoluţiei trupei, întreţesând viaţa tumultuos-dramatică a muzicienilor cu efortul creării unui stil original, construit firesc pe fundamentul bluesului. ... Povestea depănată de autor nu e doar o înşiruire rece de fapte şi citate, ci o relatare acompaniată de emoţie şi viziune critică. Cartea e plină de amănunte picante şi 'suveniruri' rock ‘n’ roll (aflăm, de pildă, că la 'concursul de ocupare a postului de chitarist' a participat şi… Paul Kossoff. După cum ştim, Ron Wood a fost, în cele din urmă, fericitul câştigător!). Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Mick Taylor sau Ron Wood par a fi personajele unei emisiuni Big Brother care ţine jumătate de secol. S-au deprins însă aşa de bine cu rolul pe care-l joacă, încât rămân pe scenă şi în lumina reflectoarelor/camerelor în eternitate. ... Remarcabilul volum scris de Ioan Big ar merita o a doua ediţie, în care să se adauge încă o decadă (2006-2016), care n-ar face decât să confirme creditul acordat de autor (subscriem!) acestor 'băieţi răi' ai Rock ‘n’ Roll-ului. Au o vitalitate extraordinară şi aparţin simultan istoriei muzicii şi zilei de azi, nesfiindu-se a scoate limba la realitatea fadă, snoabă sau ipocrită, 'tellin’ me more and more/about some useless information/supposed to fire my imagination'”.  (Gabriel Petric)

METRONOM de Mircea Udrescu la Editura Universitară, Bucureşti, 2010***

Metronom Musical Advice.jpgNiciodată însă nu ne-a trecut prin minte amploarea extraordinară a impactului pe care l-a avut asupra tineretului vremii cel pe care-l numeam Nelu şi care devenise între timp Cornel Chiriac”, ne mărturiseşte Mircea Udrescu în prefaţa acestei cărţi despre camaradul său din şcoala primară şi liceu. Nimic mai adevărat! Cornel Chiriac a fost un pionier în acest domeniu, pe care, din varii motive, îl vedem tratat astăzi cu mare uşurinţă. Sunt foarte puţini aceia care pun pasiune şi dăruire profesiei de DeeJay. Adică de prezentator/realizator. La radio sau la televiziune. Totul este acum un business, iar timpul se scurge iremediabil în defavoarea noastră şi a urmaşilor noştri. Cornel Chiriac a fost unul dintre cei care au tratat această muncă cu devotament şi seriozitate. Sfărşitul tragic poate că i-a întărit această atitudine şi a creat un mit, dar pentru cei care l-au cunoscut, ascultat şi luat de model a fost o pagină de istorie. Despre aceste lucruri adevărate ne povesteşte Mircea Udrescu, împreună cu câţiva oameni de radio, muzicieni sau admiratori. METRONOM, o emisiune de Cornel Chiriac a devenit o carte despre primul învăţăcel într-ale muzicii, aşa cum mulţi şi-ar dori astăzi să aibă. Un profesor care întotdeauna ţi-a fost aproape şi de la care ai învăţat cu plăcere despre Arta Sunetelor. Cu o voce caldă, cu sinceritate, pricepere şi cuvinte potrivite. Emisiunile lui Cornel Chiriac au fost: Metronom, cinci zile pe săptămână de 50 de minute şi Metronom duminical, de 4 ore, întreruptă la fiecare oră, de un buletin de ştiri de 10 minute. Cornel Chiriac a trăit efervescenţa muzicală a anilor ’60 – ’70. O perioadă extrem de fecundă pentru muzica rock, jazz, blues sau prog. Dar, şi o perioadă dificilă pentru cultura muzicală, îngrădită atunci de comunişti prin interzicerea accesului total şi fără drept de apel, iar astăzi, după douzeci de ani de ”libertate”, cultura este din nou “prigonită” prin omisiune şi intoleranţă. La radio-urile din ziua de azi abundă comercialul, facilul, grotescul, trivialul, cel pentru care nu-ţi trebuie mai mult decât un neuron să-l înţelegi... Adică pentru o masă amorfă, insolentă şi trândavă. De multe ori am spus, că trebuie instituită, cenzura bunului simţ. Dar cine să dea tonul? Un om informat este un om cultivat, care se lasă cu greu păcălit. Amintirile redate de Mircea Udrescu despre şcoala primară, liceul de băieţi din Piteşti, şi multe alte aspecte ale vremii de atunci, sunt imaginile unei societăţi româneşti în schimbare. Aşa cum ştiţi astăzi, în rău. Omul nou, cel pe care îl (re)găsim în fiecare seară la televizor, în Parlament sau în eter, a câştigat „competiţia”. Dar mai sunt oaze de lumină şi speranţă pentru cei care ascultă muzică de valoare, muzică care durează, muzica despre care vă va vorbi întotdeauna această revistă virtuală. Cei din generaţia lui Cornel Chiriac care l-au „prins” la radio sunt privilegiaţi, vaccinaţi pentru eternitate, am putea spune. Cei din generaţiile următoare, sperăm că au urechi să “vadă” altfelul. Mai trebuie spus că, Mircea Udrescu, mi-a acordat singurul interviu din viaţa sa despre colegul de bancă şi prietenul său, regretatul Cornel Chiriac, în exclusivitate pentru antologia Bucuria Sunetelor (apărută la editura Din Condei în primăvara acestui an). Am primit, de asemeni, în exclusivitate, documente inedite despre Cornel Chiriac, păstrate cu sfinţenie, în arhiva personală.

Blues De Timişoara, O Autobiografie de Bela Kamocsa la Editura Brumar, Timişoara, 2011*****

Blues de Timisoara Musical Advice.jpg"Spre sfârşitul toamnei trecute, pe când mă întorceam în tren de la Bucureşti, unde fusesem pentru târgul de carte Gaudeamus, din nenumăratele cărţi ticsite în genţi şi plase, am ales să citesc la drum, după cum îmi propusesem chiar din momentul în care o primisem de la Robert Şerban, poetul şi directorul editurii Brumar, cartea de memorii a legendarului Béla Kamocsa – Blues de Timişoara. O autobiografie, carte îngrijită de Tinu Pârvulescu, 175 de pagini, abia ieşită din tipar cu câteva zile înainte de târgul de carte de toamnă. La sfârşitul lecturii, încheiată înainte de a ajunge trenul la Iaşi, o senzaţie acută că e „prea puţin”, atât de ataşantă, de intens atrăgătoare s-a dovedit parcurgerea acestei scurte autobiografii, care îi datorează îngrijitorului ediţiei nu doar aducerea manuscrisului la formula cea mai bună pentru tipar, ci şi producerea actului de mărturisire ca atare. După cum scrie Tinu Pârvulescu în scurta introducere la volum: 'Întâlnirea cu moartea reprezintă un alt altfel de moment reflexiv-confesiv. Proximitatea ei te îndeamnă să cauţi demnitatea existenţei, rostul unei vieţi în această lume. Cartea de faţă răspunde acestei provocări. Faţă în faţă cu perversitatea morţii, Kamo încearcă să se explice. Rezultatul este acest volum de amintiri, pe care l-am scris împreună la scurtă vreme înainte de dispariţia sa'. Ţine cumva de miracol că Kamo, grav bolnav, cu presimţirea morţii în suflet, a găsit puterea să ne lase moştenire, aproape d`outre tombe, aceste fabuloase amintiri din şi despre Timişoara perioadei postbelice şi a muzicii rock şi blues de acolo din ultima – aproape – jumătate de veac. ... Odată cu 'mica revoluţie culturală', a început destrămarea primului Phoenix – în 1971, Mony Bordeianu a plecat în State, urmat, an după an, de plecarea tuturor membrilor acelei prime formule, cu excepţia lui Kamocsa. Înainte de propria sa plecare, Nicu Covaci a format a doua trupă, cu care va încerca să se adapteze vremurilor – regimul intrase în faza sa naţional-comunistă – ca să reziste ca muzician. Etno-rockul, rockul folcloric nu erau însă pe gustul lui Kamo, care nu l-a însoţit pe Covaci în această aventură, ci a preferat să se îndrepte spre o carieră muzicală în jazz şi, mai ales blues. A creat Gramofon şi, apoi Bega Blues Band, a cântat cu Paul Weiner Quartet, precum şi cu aproape toţi marii muzicieni de jazz români, de la Johnny Răducanu la Mircea Tiberian, ba chiar şi cu foarte mulţi străini. După 1990, cînd foştii membri ai Phoenix-ului s-au repatriat sau au venit în vizită în ţară, le-a făcut 're-introducerea' în calitate de invitaţi speciali ai formaţiei sale. Şi acum se mai vorbeşte despre concertul aniversar de 25 de ani al Bega Blues Band, din 2007, care l-a avut pe Mony Bordeianu invitat special! Iar dacă în anii `80, a fost unul din animatorii Festivalului de Jazz de la Sibiu, în anii `90, avea să fie unul dintre inventatorii Festivalului de la Gărâna, căruia avea să-i rămână fidel pînă la despărţirea sa de această lume, în ianuarie 2010. ... Nu aş trece peste bogatul material iconografic al volumului – fotografii cu membrii Phoenix-lui în tinereţea lor şi la trei-patru decenii distanţă, imagini din concerte, coperte de discuri, afişe etc. Mie, ca om tuns de două ori de Miliţie, la începutul anilor şaptezeci, mi-a rămas gîndul la o „adeverinţă pentru purtat părul lung”, motivul fiind acela că ar fi jucat într-un film!, obţinută de Kamo prin viclenie! El care era un om atît de sincer! Şi mai este ceva, pasajul acela de la începutul cărţii în care mărturiseşte cum ar fi dorit el să vorbească din balconul Operei timişorene şi nu a reuşit, atît erau de dese rîndurile de revoluţionari. Voia să vorbească, deşi i-a plăcut mereu mai mult cîntecul decît discursul, dar n-a reuşit. Şi, ca fost membru al primului Phoenix şi unul din cei mai mari bluesmeni pe care i-a avut România, era deja aproape o legendă!" (Liviu Antonesei)

Gărâna Jazz de Tinu Pârvulescu la Editura Brumar, Timişoara, 2012****

Garana Jazz Musical Advice.jpgUn fenomen muzical intrinsec, care poate aduce bucurie şi mulţumire oricărui consumator de jazz, aer curat şi gulyás ardelenesc. Coordonatorul acestui prim volum, Tinu Pârvulescu - care s-a făcut remarcat odată cu lansarea cărţii Blues de Timişoara - ne prezintă în 185 de pagini, povestea unei întâmplări reuşite, a unor locuri (chiar) mioritice şi a unor oameni deosebiţi, din interiorul sau din exteriorul acestei (r)evoluţii. "Bun sau rău, publicul unui eveniment este adeseori uitat de cronicari, fiind privit în cel mai bun caz ca un validator al performanţei celor care ocupă jumătatea luminată a evenimentului." O putem numi revoluţie culturală, deorece "fruncea" a fost şi este pe drept cuvânt cu un pas înaintea multor provincii române. Dar, o putem numi şi evoluţie, pentru că tot ce s-a petrecut în cuprinsul bănăţean, corespunde unui parcurs neîntrerupt al conştiinţei şi înzestrării umane. Totul porneşte de la frumuseţile reconfortante ale locului de desfăşurare - Poiana Lupului - şi de la oamenii care populează cu miile acest spaţiu de legendă. În prima parte a cărţii povestea se concentrează asupra istoriei locului geografic, asupra spiritului liber şi asupra obiceiurilor de la Gărâna. "Istoria mirajului Gărâna începe cu constatarea că acestre vetre nu sunt nici atât de vechi, şi nici atât de tradiţionale. Iniţial numită Wolfsberg (Brebu Nou purtând numele de Weidenthal), Gărâna există numai de la 1828, fiind populată cu vorbitori de germană din sud-vestul Boemiei interpelaţi în româneşte drept . De la începuturile sale, Gărâna e un miraj, o ademenire, ca alte locuri din Banat. O promisiune de trai mai bun, de reîncepere de la zero, ca şi exodul în America, dar o promisiune care se dovedeşte falsă, căci viaţa de munte e aspră, iar promisiunea autorităţilor ezitantă." Paginile dedicate frumuseţilor locului, calităţilor umane deosebite, precum şi gustului mâncării ardeleneşti oferite de hanul La Răscruce a lui Gigi Tăuş, vor fi savurate pe deplin de cititorul ne-gărânean, care cu siguranţă după terminarea lecturii îşi va rezerva loc la următoarea ediţie a festivalului. Anul acesta este o ediţie aniversară (7 - 11 iulie 2016), împlinindu-se 20 de ani de jazz In The Middle of Nowhere. Poate mai mult decât muzica de jazz în sine, escapada la Gărâna este un refugiu întăritor pe care nu mulţi şi-l pot "apropia". Cauzele pot fi diverse. Motivaţiile pot avea dreptatea lor. Însă "recompensa" spirituală şi culturală, aduce îndrăzneţului o robusteţe trupească pe care o resimt până şi cei mai sceptici pizmuitori dâmboviţeni. E drept că în capitală sunt organizate multe şi mai diversificate evenimente. Dar puţini ţintesc cultura şi instruirea maselor. Majoritatea aleg grobianul căştig cu orice preţ. "Muzica uneşte lumile, le deschide una spre alta. Ideea aceasta revine mereu. Lumea închisă a Gărânei comunică astfel cu exteriorul". O dată cu povestea scrisă a festivalului de la Gărâna, a fost lansat şi un DVD dedicat acestui nobil scop (realizat de Ema Nicola). Se cuvine să amintim numele protagoniştilor acestei reuşite: Puba Hromadka, Liviu Butoi, Gigi Tăuş şi Marius Giura. Dacă citiţi cartea sau vizionaţi DVD-ul intitulat In The Middle of Nowhere veţi afla motivele pentru care atâţia jazz-mani valoroşi au urcat muntele pentru a cânta pur şi simplu jazz. La început gratis. "În loc de bani îi urcam în bus, îi duceam la munte şi îi distram cu grătare, ţuică şi companie. Adică îi momeam cu ce avem noi de oferit lumii", îşi aminteşte Hromadka. Şi s-au ţinut de cuvânt, doar la început a fost gratis. Pentru că există şi dorinţa de a comenta muzica la care vin fanii festivalului, se adună la Hanul Lui Tăuş sau la Lacul Trei Ape, pentru a combate istorii muzicale şi comparaţii pro şi contra. A doua şi a treia parte a cărţii, foarte documentate a lui Tinu Pârvulescu, descrie ascensiunea unui gând frumos, a unor destine devotate şi a unor prieteni muzicieni care i-au ajutat. Festivalul de la Gărâna a ajuns astăzi cel mai important festival din Europa de Est. Putem recunoaşte cu mândrie acest lucru şi-i putem felicita cu reverenţă. Trebuie să amintim câteva nume de răsunet, ce-au lăsat amprenta talentului lor şi care odată ajunşi pe culmile Gărânei au răspândit faima şi bogaţia locului peste tot în lumea civilizată. Mike Stern, Stanley Jordan, Jan Garbarek, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Charles Lloyd, Terje Rypdal, Bela Fleck, Patricia Barber, Avishai Cohen, Hiromi şi Simon Philips. Numele bine alese sunt ca ploaia devenită trademark. "Fie ploaie, fie vânt... eu tot la Gărâna sunt!" Concerte electrizante, recitaluri de exceptie, fuziuni irepetabile, toate acestea sunt povestite, fotografiate şi păstrate în inima tuturor celor educaţi să se bucure de vraja unei muzici cu personalitate. Pentru că, la Gărâna, "oamenii vin cu sutele asfixiaţi de stereotipiile sistemului, pentru a respira aerul unei frăţii, al unei apartenenţe cvasireligioase."

ROCKescu de Cristian Ghica la Editura România Pur şi simplu, Bucureşti 2014**

ROCKescu.jpgApreciez sinceritatea şi dăruirea pentru muzica rock. "Lumea lui Rockescu" în 168 pagini este o poveste a călătoriei autorului în descoperirea muzicii care durează. Mă bucur de asta şi mă regăsesc în unele dintre ipostaze. Apreciez formatul inedit al cărţii, de tip booklet CD, cu fiecare capitol corespunzător unei piese, al căror scop este de-a induce în mintea cititorului un tracklist imaginar, de sunete şi cuvinte, proprii sentimentelor trăite în anii de acumulare a culturii rock!

"Din tot liceul am agreat-o numai pe profesoara de engleză dintr-a IX-a. Ne cânta la chitară (poate ăsta să fi fost motivul) melodii de-ale lui John Lennon, ne dicta versurile în engleză şi în română, ca să prindem sensul, şi cântam la unison. Desluşeam limba engleză chiar pe muzică. Apoi ne citea pasaje din 'De veghe în lanul de secară' de J. D. Salinger, carte pe care am împrumutat-o tuturor celor care doreau să o citească. Şi se purta cu noi ca şi când am fi fost de aceeaşi vârstă, ne provoca la discuţii libere, cu privire la versurile melodiilor sau la ideile din carte. Era o oră de bucurie şi entuziasm creator. Dar în anul următor profesoara a plecat din liceu şi chiar din oraş. Nu ştiu dacă a mai fost dascăl, însă nouă ne-a lăsat parfumul celor mai frumoase ore din liceu. Restul profesorilor erau închistaţi în metode riguroase de predare, fără nici o aplecare spre spiritul nostru, căruia îi creşteau aripile."

Ca bonus track al cărţii primim un inventar de tip cancan, al tuturor personajelor citadine, evident actuale şi astăzi, de la cei care "au impresia că le ştiu pe toate" (Gică-contra) la "mincinoşii din naştere" (lăudăroşii), neuitând desigur ceata gagicarilor, a "celor ce agăţau continuu fete" şi gaşca beţivilor, "cu acel aer de filosofi neînţeleşi", domnia sa incluzându-se în grupul celor "... cu muzica rock", toţi făcând parte dintr-un oraş, numit România. "Care pe atunci avea o frumuseţe celestă. Prin nebunia entuziastă a adolescenţilor ei, de a fi călare pe cele mai îndrăzneţe visuri. Prin speranţele bogate, pe care tinerii îşi sprijineau idealurile bine închegate. Prin respirările noastre adânci, care ne modelau fiinţa în sine. Prin celulele ei preţioase, românii."

Hallelujah - Rock & Roll, izbăvire și viața lui Leonard Cohen de Liel Leibovitz la editura Victoria Books, 2014****

Leonard Cohen Musical Advice.jpg"Cartea lui Liel Leibovitz intitulată A broken Hallelujah: Rock and Roll, Redemption and the life of Leonard Cohen este dificilă la lectură, pe măsura personalității complexe a poetului, scriitorului, compozitorului, rebelului, depresivului, etern neliniștitului Leonard Cohen (n.r. 240 de pagini). Dacă l-ar fi cunoscut pe co-naţionalul său, Mihail Sebastian, probabil că Leonard Cohen ar fi fost de acord cu autorul romanului De două mii de ani. Fiind întrebat cine este, Mihail Sebastian a răspuns cât se poate de simplu: 'Sunt om de la gurile Dunării'. La rândul său, dincolo și deasupra originii sale ebraice, Leonard Cohen este 'om de la gurile Istoriei' ale cărei ape tulburi le privește, le scrutează cu o obsesivă atenție, încercând să le afle rosturile, resorturile acunse și finalitatea. ... Este ca și cum autorul a intrat pe Google, a căutat și adunat articole diverse, opinii ale celor care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin pe Leonard Cohen, comentarii la aparițiile lui live, interviuri luate lui Cohen, recenzii la albumele acestuia etc. etc. Aceste fișe, frânturi de informații ne sunt apoi servite în formă brută, astfel încât ai impresia că citești mai degrabă un colaj, iar nu o biografie a lui Leonard Cohen. ... O altă dificultate la lectura și analiza cărții lui Leibovitz este maniera proustiană în care aceasta este scrisă: flash-uri ale memoriei care nu țin cont de cronologie, de timpul obiectiv, ci mai degrabă de impactul pe care diversele momente ale vieții lui Cohen - întâmplari anecdotice, decizii neașteptate, declaratii șocante etc., cărora li se adaugă versurile, romanele și muzica acestuia - le-au avut asupra autorului. Încercând o așezare a lui Cohen în peisajul muzical contemporan, Leibovitz afirmă că acesta 'nu se încadrează realmente în nici o perioadă anume, fiind întotdeauna în răspărul vremurilor'. ... Consumi în viteză - fiindcă “time is money” - după care uiți cu totul de cartea sau muzica sau filmul cu care ți-ai ocupat pentru moment mintea și cumperi o aceeași Marie, cu altă pălărie. Așa se adună mormanele de gunoi în cugetele noastre și desigur in “Mândra lume nouă”, strălucit prefigurată de Aldous Huxley. Dat fiind că suntem o societate de consum (carevasazică), avem datoria “civică” să consumăm orice, oricât, oricum și oricând … Mai trebuie adăugat - scuzați truismul - faptul că fiecare om, și cu atât mai mult omul creator, este în ultimă instanță produsul epocii sale, al mediului social, politic și economic în care se naște și trăiește: arhetop, părinți, rude apropiate, școală, anturaj, surse informaționale, profesie, colegi, etc, etc. În cazul lui Leonard Cohen, lucrurile sunt amestecate bine de tot. ... Închei periplul prin cartea lui Liel Leibovitz cu câteva versuri dedicate de atemporalul LEONARD COHEN, nesăbuitului său alter ego, cel de dinaintea experienței de la mănăstirea Roshi. Despre acest individ, de care între timp s-a distanțat, Cohen spune în primul vers din Going Home: “Îmi place să stau de vorba cu Leonard”, după care continuă: „El vrea să scrie un cântec al iubirii / Un imn al iertării / Un manual despre cum să trăiești cu înfrângerea / Un strigăt mai presus de suferință / Un sacrificiu pentru regăsirea de sine / Dar eu nu vreau ca asta să-i fie realizarea”. De-aici încolo, alegeți voi realizarea care vi se pare cea mai de preț în opera lui Leonard Cohen, spirit neliniștit și greu de categorisit, însă cu totul reprezentativ pentru vremurile din urmă. (V. R Cantacuzu)

Eric Clapton: Copilul nimănui de Paul Scott la Editura Victoria Books, Bucureşti 2015***

Eric Clapton Musical Advice.jpg"Încă o carte despre Eric Clapton? E firesc să te întrebi aşa ceva pentru că în ultimii ani artistul a beneficiat de numeroase volume dedicate. Normal pe undeva, deoarece atât cariera dar şi viaţa sa personală se pretează la... evocări fluviu. S-au spus şi scris lucruri bune şi rele, s-au descris cu lux de amănunte evenimente reale sau imaginare, există biografii autorizate sau nu, un lucru e sigur, despre Eric Clapton s-a scris mult. ... Paul Scott este jurnalist şi autor al altor câteva best-seller-uri biografice, în special dedicate celor doi membri principali ai trupei TAKE THAT: Gary Barlow şi Robbie Williams. ... Cine poate să vorbească mai bine despre o carte dacă nu autorul ei, iar Paul Scott o face într-un articol publicat în MailOnline în data de 2 martie 2015. O să vă ofer citat-ul în engleză pentru mai multă savoare: 'Princess Diana began sucking suggestively on a piece of ice as she gave Eric Clapton the eye'. Dar 'amorul' dintre cei doi s-a răcit rapid. În schimb Clapton s-a îndrăgostit iremediabil de Carla Bruni, care i-a fost furată cu uşurință de către Mick Jagger. Fraze revelatoare despre conţinutul celei mai recente biografii. 'Copilul nimănui' pune accent tocmai pe acest gen de aspecte ale vieţii muzicianului. ... Nu sunt omise însă capitolele dedicate diferitelor aspecte care au influenţat cariera muzicianului. Începem de la prima chitară cumpărată de bunica lui, cu care a trebuit să se lupte pentru că era ieftină şi avea corzi metalice care îl răneau la degete. În consecință cu greu reuşea să scoată sunete articulate care puteau fi numite cântec. Urmează atracţia pe care a simţit-o încă de pe băncile liceului vis-a-vis de blues-ul negrilor americani, dificultăţile legate de procurarea materialelor cu aceşti artişti într-o naţiune britanică dominată încă la acea vreme, în procent majoritar, de un conservatorism social profund. Autorul continuă expunerea perioadelor distincte din cariera aflată în rapidă urcare: The Yardbirds, Bluesbreakers şi Cream. ... Dealtfel cartea este structurată foarte simplu, o privire scurtă aruncată asupra paginilor de cuprins vă va lămuri imediat cum stă streaba cu 'viaţa' lui Clapton. 'Pattie', 'Exilul', 'Băutura', 'Dezintoxicarea', 'Conor', 'Abstinenţa', 'Crossroads', 'Melia' sunt capitole distincte în biografie, dar şi în viaţă. Astfel structurată cartea poate fi citită pe modul 'fast-forward' de cei prea grăbiţi sau prea ocupaţi cu vârtejul vieţii cotidiene. ... Cei interesaţi de muzică se vor duce la capitolul 'Cream'. Ceilalţi... la 'Pattie'. ... 'Copilul nimănui' e o carte care nu are pretenţii de premii literare. Scriitura e una tipică pentru un jurnalist. Directă, concisă. Structura cărţii este ea însăşi una de foileton de ziar. Fiecare capitol ar fi putut face obiectul unui episod dintr-un serial publicat într-un săptămânal de duminică. Mai mult, am impresia, urmărind şi bibliografia menţionată de autor la final, am impresia că Paul Scott face doar un soi de rezumat al celorlalte cărţi cu şi depre Clapton. Dacă ai citit măcar una dintre celelalte apariţii editoriale, atunci această carte nu îţi va spune prea multe lucruri pe care să nu le fi ştiut deja. E o carte perfectă pentru cei care vor să afle câte ceva despre Clapton, dar nu prea multe (n.r. 344 pagini). Pentru cei pentru care Clapton înseamnă albumele mai comerciale din ultimii 15 ani. Ei vor fi atraşi mai mult de aspectele controversate ale vieţii private ale artistului. Fără complicaţii, rapid şi fără prea multă bătaie de cap. Fanii adevăraţi, vor fi dezamăgiţi de superficialitatea capitolelor dedicate perioadelor The Yardbirds sau Cream. Vor trebui să caute alte surse de informare. Revin, nu ăsta e scopul cărţii. 'Copilul nimănui' e o carte de consum. Ea vă va introduce doar în culisele vieţii şi carierei unui colos. Vă va linişti şi satisface curiozitatea generată de zvonurile sau adevărurile pe care le-aţi citit ciuntate pe ici pe colo prin ziare sau pe internet. Atât. Simplu. E o altă carte despre Clapton. " (Ovidiu Moldovan)

Mai există o carte scrisă despre Clapton, cea a prietenului meu, Ioan Big. Din punctul de vedere al colecţionarilor şi al muzicienilor, Eric Clapton (n.r. seria Mitologii Subiective, la editura Editrex, 2001), este o reuşită atemporală, fiind o punte între două contraste culturale, scrisă de un real fan al muzicianului şi un fin cunoscător al culturii pop.

Cutele şi cutrele memoriei de Paul Grigoriu la Editura Publica, Bucureşti 2015****

Paul Grigoriu Musical Advice.jpg"În mod cert, una dintre vocile radio pe care le recunoşteam încă de la primele cuvinte era cea a maestrului Paul Grigoriu. Trebuie să recunosc că pentru mine a fost un fel de guru, pe care încercam să-l copiez în matinalele mele de la Radio Tinerama. Pe lângă emisiunile radio, îi apreciam şi talentul scriitoricesc, probat atât prin debutul în poezie, din 1967, în revista Amfiteatru, cât şi de volumele de proză: Anatomia unei străzi (1992), Vară franceză (Un romantic la Paris) (1998), Moștenirea tinichigiului (2000), Radiografii. 1969-1989 (2000) şi G de la Gugiumeni. Falsă monografie (2013). L-am cunoscut personal, la începutul anilor 2000, prin intermediul lui Moţu Pittiş, şi în ambianţa unor sticle de vodcă sau de whisky, am constatat că avea o cultură impresionantă, bazată pe o memorie de elefant şi mult umor. Ţin minte că, ne povestea amuzat, mie, lui Moţu şi lui Jerry Schwartz, o întâmplare cu fiul său mai mare, Paul 'Slayer' Grigoriu Jr. Acesta, solist în formaţia Rising Shadows, venise într-o vizită şi a intrat în baie. După câteva minute, din baie au început să se audă nişte răgete cumplite, la care Grigoriu tatăl a crezut că fiului i se făcuse rău. A bătut în uşă, iar Slayer, a ieşit bine dispus. 'Ce faci, ţi-e rău?', la care răspunsul l-a lăsat mască: 'Nu. Făceam doar nişte vocalize'. Dar să ne întoarcem la volumul apărut în colecţia Victoria Books, în care, maestrul radioului post-decembrist îşi demonstrează din plin calităţile de scriitor, prezentând diferite crâmpeie din viaţa şi activitatea unui profesionist de radio, care şi-a desfăşurat activitatea sub 14 preşedinți (directori generali), începută în 1969, cu un comunist, Valeriu Pop, preşedinte în perioada 1968 - 1971 şi terminată, vineri 31 octombrie 2008, sub conducerea liberalei Maria Ţoghină. Pentru o perioadă de timp de un an, Paul Grigoriu a fost, el însuşi director general, al SRR. Fiecare, dintre cele 38 de capitole ale cărţii (n.r. 200 de pagini), descrie momentele de bucurie, dar şi pe cele de dezamăgire trăite în cei 39 de ani de activitate, adevăratele lupte subterane pentru putere, neştiute de ascultătorii de radio, şi elucidarea unor alegeri mai bune sau mai rele făcute în timpul activităţii sale. Aflăm, de asemenea, 'bucătăria' realizării unor emisiuni, precum: Noapte albastră, Matinal sau Sfertul academic, programe care i-au adus nu numai popularitatea în rândul ascultătorilor şi prestigiul cuvenit celui mai bun realizator de emisiuni radio, dar şi două distincţii, primite din partea Preşidenţiei României, Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Naţional 'Serviciul Credincios'. O carte deosebită, care se citeşte 'A bout de souffle', scrisă de un om deosebit, care, din păcate, ne-a părăsit, pe 3 aprilie 2015, la 70 de ani." (Nelu Stratone)

Lennon de David Foenkinos la editura RAO, 2015****

Lennon Musical Advice.jpg"Clubul se afla într-un loc de tot rahatul, un local de stripteuze pe care patronul voia să-l transforme în scenă rock. Clienţii se aşteptau să vadă ţâţe şi dădeau peste nişte englezi nu prea excitanţi..." Închipuiţi-vă că vă aflaţi într-un astfel de local şi trupa din faţa dvs. se numeşte ... The Beatles. Nu ştiţi cine sunt, de unde vin şi nici nu vi-i recomandă nimeni. Nu tu discuri, albume, cărţi sau reviste cu informaţii despre ei. Total necunoscuţi. Gândiţi-vă dacă v-ar plăcea muzica lor şi dacă aţi ţipa ca demenţii la apariţia pe scenă. Vă sugerez această experienţă, dar răspunsul nu simt nevoia să-l aflu! El va rămâne ascuns în conştiinţa dvs. Faptul că ştim câte ceva despre Lennon şi colegii lui nu (v-)ar ajuta la nimic. Cel puţin, pentru mine, faptul că le ştiu muzica, le-am văzut filmele şi documentarele nu a contat. E drept, totuşi, că m-a împins să cer aceasta nouă carte spre lectură şi consemnare. Sub pretextul a optsprezece şedinţe de psihanaliză, autorul, David Foenkinos, reuşeşte să (ne) surprindă cu spiritualitatea unui talent cu totul deosebit. Poate că sunteţi de acord cu mine, poate că nu, însă acum, încep să se lumineze şi să aşeze pe un făgaş, corect şi onest, foarte multe din lucrurile aflate din bârfe sau cancan-uri de presă, despre cei patru muzicieni care au schimbat soarta muzicii. Chiar dacă subiectul cărţii tratează evoluţia psihologică a lui Lennon, încadrată temporal, între 21 septembrie 1975 şi preziua asasinării sale, 7 decembrie 1980, veţi descifra şi alte mistere legate de colegii săi de trupă. (Sir James) Paul McCartney (n. 18 iunie 1942). "Figura de baiat frumos în devenire ... 16 iulie 1957 ... destinul m-a mângâiat cu harul lui". "Paul mi l-a prezentat pe George (n.r. George Harrison, n. 25 februarie 1943 - d. 29 noiembrie 2001). Şi el, culmea culmilor, era cu adevărat un puşti pe lângă mine. Ca şi la Paul, au fost deajuns câteva secunde să mă lămuresc. Tehnic, era incredibil. Nu văzusem niciodată aşa ceva... Iată cum am format Beatles. Aveam şaisprezece ani." Ringo Starr (n.r. Richard Starkey n. 7 iulie 1940). "Am avut o propunere pentru un disc. Iar producătorul, George Martin, a pus la îndoială capacităţile lui Pete... (n.r. Randolph Peter Pete Best n. 24 noiembrie 1941, primul toboşar al trupei) De ceva timp vroiam să-l luăm pe Ringo. Îl cunoşteam de la Hamburg. Avea o personalitate puternică, era mereu bine dispus. Şi avea maşină..." Şedinţă după şedinţă, întruchipare după întruchipare, David Foenkinos (n. 28 octombrie 1974, Paris), reuşeşte să ne atragă spre adevărata personalitate a creatorului formaţiei şi să ne dezvăluie secretul supravieţuirii unui star rock. "Ea m-a însoţit în această derivă, iar asta a schimbat totul. Rareori mori în doi." După o copilărie efervescentă, după dobândirea timpurie a unei imense celebrităţi, după întâlnirea hotărâtoare cu Yoko Ono, Lennon s-a hotărât să-şi întrerupă cariera, în anul 1975, pentru a se ocupa de al doilea fiu al său, Sean (Taro Ono Lennon, n. 9 octombrie 1975). În aceşti ultimi ani, el s-a bucurat de mariajul cu Yoko şi i-a oferit educaţie fiului său. "Eram un tată casnic - ce lucru minunat!" Mărturisirile imaginate de autor sunt într-adevăr file ipotetice din personalitatea unui geniu, sunt delicateţea şi umorul unui idol! Cu toate acestea, unele mărturisiri, coincid unor dureri neîmpăcate, cum este, cea pricinuită de hotărărea tatălui său, de-a scoate un single, cu numele ... "That' s My Life", lansat la puţin timp după istorisirea "In My Life" a lui John. Vă recomand această carte!

FaceCarte de Nicu Alifantis la editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016****

Facecarte Musical Advice.jpgNicu Alifantis este un muzician pe care-l admir sincer! Îl ştiu din multe apariţii brăilene, fiind şi eu o vreme "staţionar" prin preajma locului, iar muzica sa este la loc de frunte în colecţia mea de discuri româneşti. În ultimii ani, drumurile noastre s-au intersectat şi mă bucur nespus că îl cunosc şi am stat de vorbă cu domnia sa în mai multe rânduri. În antologia Culorile Sunetelor (ed. Rao, 2015) am realizat împreună cu Ioan BIG un interviu deosebit de interesant despre implicarea muzicii sale în artele vizuale şi nu numai...

FaceCarte este un jurnal de trăiri, emoții și gânduri. Inspirat de fenomenul rețelelor de socializare, artistul a adunat o serie de postări din ultimii cinci ani de pe pagina sa de Facebook şi a dat naștere unui volum de 260 de pagini, ce cuprinde poeme, portrete ale unor oameni de suflet, povestiri despre oameni și diverse întâmplări. „Dacă ar fi să fiu un personaj dintr-o carte, probabil aş fi uimit câte lucruri noi aș afla despre mine. Eu însumi sunt uimit de curajul pe care l-am avut de-a mă dezvălui în această carte făcută de mine, cu mine, despre mine și mai ales de câte trăiri am aflat că au sălășluit în adâncul meu, tot acest timp. Uneori e bine să nu mă gândesc la asta, pentru că dacă aș pune totul la suflet, aș fi mult mai bătrân!” ne-a mărturisit Alifantis. O carte de poeme, portrete, povestiri, despre oameni, despre întâmplări, cu o prefață de Ioan Es. Pop: „Există două Facebook-uri pe lumea asta: unul utilitar, al lui Mark Zuckerberg, şi altul poetic, al lui Nicu Alifantis. În FaceCartea lui Alifantis mă simt cel mai acasă, pentru că aud simultan cuvintele şi sunetul muzicii din spatele lor, chiar dacă muzica textelor n-a fost compusă încă. Sunt, aşadar, un privilegiat: aud şi ceea ce încă n-a fost pus pe note. În noile sale Feţe, Alifantis îşi adânceşte nu doar propriul destin, ci şi destinele cititorilor lui de azi şi de mâine.” Bucuria cu care participă la viaţa cetăţii - îmi place să o numesc România spirituală -, facebookul este puntea de comunicare şi platforma mulţumirilor citadine. România spirituală o descoperim în cuvinte de gratitudine adresate excepţionalului scriitor Dinu Săraru sau distinsului muzician Adrian Enescu:

- "Marele câştig al trecerii mele prin viaţă, cel puţin până în prezent, a fost acela de-a întâlni oameni, care într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, mai discret sau mai intens, mi-au marcat existenţa."

- "El m-a învăţat să preţuiesc sunetul, să iubesc instrumentul, să respect colaboratorii, să fiu generos, să întind o mână de ajutor celor meritorii, să cred în mine, în talentul şi în menireamea, dar mai ales să mă dedic cu totul muzicii. De la el am învăţat importanţa pauzelor în muzică."

Nicu Alifantis a lansat FaceCarte şi Madame Mon Amour. 260 pagini, format 13/20, 68 de poeme, 43 portrete, 56 povești și 46 de întâmplări dintr-un jurnal. Modest, Nicu a declarat în final: “Prin FaceCarte îmi propun să fiu descoperit de public. Atâta tot.” Madame Mon Amour este un album***** cu 15 cântece de iubire și un poem, toate marca Alifantis, închinate Doamnelor sufletelor noastre.

01. Cântec pentru ea

02. Ce bine că ești

03. Îți poți inchipui

04. Scrisoare

05. Umbra

06. Balada blonelor iubiri

07. Romanță mică

08. Fără răspuns

09. Inscripție pe un inel

10. Aproape liniște

11. Ploaie în luna lui Marte

12. Emoție de toamnă

13. Nu mă-ntreba

14. Cântec de iubire

15. Pasul tău

Muzica: Nicu Alifantis; Versuri: Alexandru Tocilescu (01) Nichita Stănescu (02, 08, 11, 12, 15) Bulat Otdkudjava & Eugene Guillevic – traducere Passionaria Stoicescu, Dumitru Bălan, Nina Cassian (03) Daniela Crăsnaru (04) Adrian Păunescu (05) George Țărnea (06) George Pruteanu (07) Tudor Arghezi (09) Alexandru Andrieș (10) Radu Stanca (13) Nina Cassian (14). Un alt album despre care am numai laude la fel cum a fost Şah-Mat.

Jimi Hendrix îşi spune povestea de la zero de Jimi Hendrix la editura Publica, Bucureşti, 2016*****

De la zero.jpg"Îi aud vocea în timp ce citesc." (Leon Hendrix)

Cartea Jimi Hendrix îşi spune povestea: de la zero (titlul original este: Starting at Zero: His Own Story) este o chintesență de texte scrise de Jimi Hendrix, apărute cu îngăduinţa familiei şi a Experience Hendrix, LLC, companie care se ocupă cu multă însufleţire de moştenirea lăsată de cel mai mare chitarist al tuturor timpurilor. Este într-adevăr şi o afacere la mijloc, cum se pricep atât de bine americanii să o facă, însă pentru generaţiile care au cultul artei sunetelor şi o cumsecade educaţie muzicală, absolut tot ce a produs şi (re)lansat casa de producţie amintită este de certă valoare. Nu avem acum spaţiul necesar pentru a inventaria aceste reuşite, drept care vă invit, să parcurgeţi oferta site-ului oficial.

În traducerea lui Paul Slayer Grigoriu (fiul regretatului Paul Grigoriu, una din vocile de aur ale radioului românesc) aceste memorii capătă strălucirea geniului care le-a grăit. (Paul Slayer Grigoriu s-a născut în anul 1978 şi a absolvit Facultatea de Teologie şi Conservatorul din Bucureşti, fiind muzician, jurnalist şi traducător. A publicat, în colaborare cu Alexandru Rădescu, un jurnal de pelerinaj din Muntele Athos, Jurnal athonit şi este autorul unei colecţii de nuvele, dar şi unul dintre textierii şi compozitorii formaţiei Lost Society.)

Regizorul Peter Neal (Experience Jimi Hendrix, 1968; Be Glad for the Song Has No Ending, 1970; Glastonbury Fayre, 1972; Yessongs, 1975) este autorul acestei restructurări cronologice de gânduri, fantezii, jurnale, poezii, scrieri sau simple relatări ale marelui muzician. Adunate cu meticulozitatea unui serios documentarist aceste texte capătă sens, viziune şi muzicalitate. Întocmai marelui spirit creator, cartea de faţă are "sensibilitate, candoare şi umor".

"De la zero îl arată pe chitarist ca fiind articulat şi de o înţelepciune intuitivă... Ce străbate din fiecare pagină este un om cât se poate de viu." (MOJO)

Nouă capitole care descriu pe rând, copilăria unui băieţel voodoo, cu un gând de-a deveni "vultur ţipător", transformat după lăsarea la vatră din iulie 1962, în copilul drumului, adolescent ce descoperă viaţa de la colţ de stradă sau din cluburi, cu praful, mizeria şi lehamitea sărăciei. Contracultura anilor '60, Cafe A Go Go, Blue Flames, Jimi James. Apoi plecarea. "Sunt în Anglia, tată. Am cunoscut nişte oameni şi mă vor face mare vedetă." Hey Joe. De Jimi Hendrix Experience. Interviu:

"Î: Ce fel de persoană eşti?

J.H.: Sunt mai liniştit, mai închis în mine. În cea mai mare parte a timpului nu prea vorbesc. Ce am de spus spun cu chitara.

...

Î: Ambiţii profesionale

J.H.: Vreau să fiu primul om care să scrie despre scena de blues de pe Venus."

De la zero adună în ultimele capitole toate aceste cugetări savuroase, le dă direcţie, judecată şi destinaţie. "Liber ca vântul", "blues pentru pământ", "nouă către univers". 256 de pagini într-o prezentare de lux. Victoria Books se întrece pe sine!

"The day you open your mind to music, you're halfway to opening your mind to life." (Pete Towshend)

Aici închei al doilea val al inventarierii cărţilor din biblioteca de audiofil, amintindu-vă că în următoarele episoade, voi prezenta printre altele, următoarele volume: Prunele electrice de Dumitru Ungureanu la Editura Marineasa 1996****; Inside Out - O istorie personală a Pink Floyd de Nick MASON la Editura Publica, 2013****; De la Waters la Similea - Oameni cool scriu despre muzica lor coordonator Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, 2013***; Istoria unui Vis de Vali Şerban la Editura Eikon, 2014****; Povestea zilelor noastre de Adriana Cârcu la Editura ICR, 2009****; Edith Piaf: fără iubire suntem nimic de Jean-Dominique Brierre la Editura RAO, 2015****; Stratonelu (un rocker atipic) - Nelu Stratone în dialog cu Florin Silviu Ursulescu la editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016***; alte traduceri reuşite ş.a.m.d.. La unele dintre cărţile inventariate în acest episod am lăsat numai comentariul recenzorului cărţii, întrucât sunt perfect de acord cu acesta şi am decis să intervin numai acolo unde este important să subliniez un aspect sau să adaug un amănunt interesant pentru dvs., fie că sunteţi audiofil sau participant în cadrul industriei muzicale româneşti. (va urma)

Radu Lupaşcu
6 iunie 2016

*Trupa Flucs a fost formată la Bucureşti şi a activat timp de aproape 2 ani între 1979 şi 1981. Era formată din: Clement Iordănescu - chitară solo, Nicu Baciu - chitară ritmică, Lucian Chivu - solist vocal, Cătălin Răsvan - chitară bas şi Traian Sasu - baterie. Au început să cânte în genul new wave, un stil la modă atunci, cântând piese din repertoriul grupului The Police, Stranglers precum şi câteva piese Sex Pistols, datorită atitudinii lor rebele, potrivnice, fiind consideraţi o faţă a punk-ului de la noi (stil reprezentat şi de Sorin Chifiriuc, Iris, Gang, Domino, Timpuri Noi, Zob, printre alţii...). Această atitudine a membrilor grupului a dat naştere la multe compoziţii autentice, unele înregistrate la Radio România. Au avut un hit de notorietate, Noi cu drag muncim!, din pricina căruia erau să fie arestaţi la un concert la Polivalentă, dar au fost salvaţi în ultimul moment, la intervenţia prietenului Stelian Tănase, care a reuşit să-i scape de "grija" părintească a miliţiei. Lucian Chivu nu mai cântă, dedicându-se profesiei de tehnician dentist. Nicu Baciu, Traian Sasu au emigrat în Statele Unite, iar Clement Iordănescu lucrează undeva în România. Singurul care a rămas pe baricadele muzicii fiind basistul trupei, Cătălin Răsvan, doctor în muzică, profesor la Conservatorul din Bucureşti şi muzician în diverse formule de jazz şi blues, cea mai cunoscută activitate fiind cea din trioul faimosului chitarist George Baicea, cel mai bun interpret de coveruri Jimi Hendrix şi SRV de la noi.

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Pink Martini 2017.jpg

Afis_Omara 85.jpg

Afis_Gianna Nannini.jpg

Afis_Varekai.jpg

Afis_Dalaras.jpg

Afis_Marc Ribot 2017.jpg

Afis_Diego El Cigala.jpg

Afis_Deep Purple 2017.jpg

Afis_Al di Meola 2017.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Hiromi.jpg