Arta Sunetelor

 

Dialog cu LAURENCE JONES

“Rockin’ the Blues... British Style!”

Sincer, nu am ştiut timp de zile bune ce text de introducere aş putea să scriu evitând aspectele de tip ‘tabloid’ sau lipsa de familiarizare a pasionaţilor de Blues din România cu unul dintre cei mai valoroşi tineri ambasadori al acestui gen de pe Terra. În booklet-ul albumului “Temptation” al lui Jones este citat respectatul bluesman Walter Trout: “Laurence Jones is a cross between Eric Clapton and Buddy Guy. He is a genius.”. Cel puţin în parte (l-am văzut/ascultat pe Laurence cântând cu Buddy pe scena Holland International Blues Festival), sunt înclinat să îi dau dreptate din perspectiva propriei experienţe de consumator. Nu că opinia mea ar valora foarte mult în comparaţie cu a unui muzician al cărui nume este asociat cu John Mayall, Randy Bachman, Robben Ford sau Joe Bonamassa.

declin 26-01.jpgTactica mea pentru intro se transpune în limbajul telegrafic (detalii sunt relevate în interviul propriuzis de mai jos sau în căutările voastre pe internet pentru o documentare suplimentară). Laurence Jones, născut în 1992, este un muzician absolut excepţional care... 1.) La doar 25 de ani este câştigător a nu mai puţin de patru British Blues Awards, din care trei în calitate de ‘Young Artist of the Year’ în ani consecutivi (2014-2016), recunoaştere care l-a inclus deja în prestigiosul British Blues Hall Of Fame şi i-a adus un European Music Award în categoria ‘Best European Guitarist’; 2.) Dovedeşte în urmărirea ţintelor propuse o perseverenţă şi o determinare greu de imaginat pentru un tânăr de vârsta sa, care a ajuns să îl scoată din confortul de pensionar pe însuşi Mike Vernon şi să îl repună la treabă; 3.) A fost diagnosticat în adolescenţă drept bolnav incurabil (boala Crohn, enterită regională pentru care nu există medicaţie sau intervenţii chirurgicale care să ducă la vindecare, ci doar la ameliorarea simptomelor), iar continuarea vieţii sale a depins într-o primă fază şi într-o mare măsură de susţinerea financiară a statului britanic. Pentru detalii, vezi aici.

Din suma ‘1+2+3’ apare firesc o problemă majoră pentru fiecare dintre noi, melomani şi nu numai, în a-i judeca şi aprecia lui Laurence Jones atât energia absolut formidabilă (nu exagerez) ce se transformă într-un veritabil tsunami sonic care aminteşte de British Invasion (versiunea 21st Century) în apariţiile sale live în concert (în lumina reflectoarelor şi expus interacţiunii cu publicul) cât şi pozitivismul & modul luminos aproape nepământean de a privi viaţa în spaţiul privat, mai ales când ştii, încă de la 18 ani, că poţi/vei muri mai repede ca ceilalţi semeni, iar ştiinţa şi tehnologia umană, în ciuda evoluţiei fulminante a ambelor, nu au cum să te ajute. În ce mă priveşte, consider că a fost realmente un privilegiu să îl văd şi ascult în concert şi să dialoghez în condiţii de maximă francheţe cu Laurence Jones, tânăr european de o modestie care îl plasează la polul opus oricărei vedete în devenire pe care să o fi cunoscut-o în întreaga carieră, sugerându-mi mai degrabă comportamentul, atitudinea şi look-ul unui elev la o şcoală profesională de la periferie, dar trebuie să ne amintim că, la vremea lor, nici McCartney, Clapton, Cocker sau Gallagher nu aveau aspect sau fiţe premature de superstaruri. Să intrăm deci în dialog...

Eşti un muzician out-of-the box. Pe de-o parte cânţi un gen tradiţional, dar pe de alta faci un lucru foarte rar pentru practicanţii de Blues de pe scena contemporană: insişti aproape nebuneşte să înregistrezi 100% compoziţiile tale. Serios? Nu era mai simplu să îţi dovedeşti talentul interpretând ceva standarde şi infiltrând printre acestea, ca testare a publicului, câteva piese proprii? Poţi să îmi menţionezi, măcar punctual, câteva influenţe majore în ceea ce priveşte modul în care îţi gândeşti/concepi muzica?

declin 26-02.jpgEvident, ca şi orice alt muzician, am oameni şi muzici care m-au influenţat dar, în ceea ce mă priveşte, muzica mea este izvorâtă în cea mai mare parte din propriile experienţe de viaţă. Evident, în primele zile când am pus mâna pe chitară, am fost tentat să copiez... pe Stevie Ray [Vaughan – n.r.], pe Jimi Hendrix, pe Rory Gallagher, dar nu am putut, nu am simţit că asta făcea parte din mine, nu puteam să mă prefac că sunt altcineva şi atunci, cu orice risc, mi-am spus că trebuie să încerc să fiu eu însumi şi orice va rezulta din eforturile mele ca şi muzică trebuie să fie o muzică ‘Laurence Jones’. Mă uit în jur şi mă gândesc la o mulţime de muzicieni tineri care copiază din trecut sau din... prezent, dar care îşi pierd identitatea. Eu vreau să rămân eu însumi ca artist veritabil, iar oamenii să mă aprecieze pentru ceea ce fac eu şi nu pentru ceea ce au creat alţii.

Cânţi însă o sumă de cover-uri în cadrul concertelor, dintre care o bună parte sunt piese ale lui Clapton. De ce Eric Clapton?

Deoarece Clapton este unul dintre cei care mi-a deschis poarta către Blues. Datorită lui am descoperit Blues-ul. Dacă n-ar fi fost Jimi Hendrix, Stevie Ray Vaughan sau Eric Clapton... Îmi aduc aminte că l-am văzut interpretand “Crossroads”, care este un cântec compus de Robert Johnson, dar eu eram ferm convins pe atunci că îi aparţine lui, iar apoi am început să mă uit înapoi în istorie când l-am ascultat cântând piese de Big Bill Broonzy sau Muddy Waters. Eric Clapton a ridicat Blues-ul la un cu totul alt nivel. Plus că a venit cu componenta ‘electrică’, iar eu am adorat acest aspect. Am adorat faptul că a grefat ceva original şi tipic din spiritul britanic pe această bogată moştenire tradiţională. Continui să apreciez modul în care Blues-ul ca gen este utilizat ca substrat şi fundaţie pentru evoluţia muzicală în interpretări creative şi ceva mai pline de suflet, şi mă gândesc acum la John Mayall, Gary Clark Jr. sau la “more rocky people like...” Joe Bonamassa şi Glenn Hughes. Îmi place cum se dezvoltă Blues-ul.

Văzându-vă pentru întâia oară performând la Holland International Blues Festival, în iunie, mi-aţi dat în ansamblu impresia unui cvartet de tineri [ceilalţi componenţi sunt: Greg Smith – chitară bas, Bennett Holland – claviaturi, Phil Wilson – baterie] curajoşi până aproape de inconştienţă, dar un grup foarte activ şi bine sudat pe modelul vechi al Beatles-ilor şi Stones-ilor. Sunt interesat să aflu cum ţi-ai format trupa deoarece, pe scenă, arătaţi şi vă comportaţi ca nişte fraţi mai apropiaţi de reperele anilor ’60 decât de cele actuale...

declin 26-03.jpgDa, însă trebuie să conştientizăm ca asta nu s-a întâmplat peste noapte, deşi... am încercat din răsputeri. De-a lungul timpului, am avut diverşi muzicieni de session în studiouri, instrumentişti diferiţi, inclusiv în ceea ce priveşte vârsta, în trupa mea de turneu, dar cei care îmi sunt alături acum, după ce ne-am cunoscut bine, îi simt apropiaţi pentru că ‘you got to be like brothers when you’re on the road’... când te înhami la două turnee pe an, trebuie să te înţelegi bine cu ceilalţi şi să fi capabil să le ţii spatele. Şi nu uit în veci că Walter Trout mi-a zis că preferă să cânte împreună cu cineva în care are deplină încredere ca însoţitor pe parcursul unui întreg turneu decât cu un muzician declarat... ‘cel mai bun’ din lume. Sunt fericit, considerând că am făcut cea mai bună alegere, deoarece, în ce mă priveşte, sunt cei mai buni tineri muzicieni din Anglia. Sunt ca fraţii mei şi suntem toţi tineri... ha-ha-ha.

Ne întoarcem niţel în timp pe vremea când, la doar şapte ani, te-ai apucat de chitară. Presupun că a fost o pasiune apărută datorită mediului familial şi nu a celui şcolar instituţional, corect?

Corect, ai dreptate, tatăl meu a avut tot timpul o chitară în casă şi mi-l amintesc cântându-mi des “House of the Rising Sun” [piesa tradiţională transformată în 1964 în “the first folk-rock hit” a Pop culture de către The Animals – n.r.] în tentativa de a mă învăţa să o cânt la rândul meu, iar eu... ascultând cu dorinţa să ajung să o interpretez mai bine ca el. Aşa am ajuns să învăţ să cânt la chitară... Cu doi ani în urmă, am fost invitat să cânt în Anglia, la Royal Albert Hall, în deschiderea unui concert al lui Eric Burdon care a compus această piesă [eronat, probabil Laurence se referă la aranjamentul muzical sau la interpretarea care a făcut-o ‘şlagăr’, deoarece originile melodiei se pierd undeva în secolul 17 – n.r.], pe care l-am interpretat finalmente împreună, iar tatăl meu era în sală ca spectator şi mi-a zis la sfârşit că... a fost bine ce-am cântat [zâmbeşte nostalgic – n.r.]. Trebuie să spun că el a fost cel care m-a pistonat să repet cel puţin patru ore în fiecare zi, începând cu studiul chitarei clasice [de la vârsta de şapte ani – n.r.]. Datorită acestui lucru, am avut în permanenţă cele mai bune rezultate în şcoală, am obţinut ‘A-grade distinction’, cel mai valoros calificativ pe care îl poţi primi la noi, apoi am fost acceptat la Birmingham Music Academy unde am început să mă familiarizez cu detaliile mecanismelor ce animă industria muzicală şi cum trebuie abordat în mod profesional performance-ul artistic şi, într-o zi, mi-am trimis EP-ul la o casă de discuri, aceasta mi-a oferit un contract şi m-au programat rapid să cânt în deschidere la Johnny Winter...

Time-out scurt pentru cititorii acestui interviu: casa de discuri era Promise Records, iar LP-ul pe care ţi l-a lansat în 2012, când împlineai doar 20 de ani, se numeşte “Thunder in the Sky”. Revenind, chiar voiam să te întreb ce te-a determinat să abandonezi şcoala în prag de absolvire, chiar înainte de ultimele examene, pentru a pleca în turneu ca opening-act pentru Winter şi Trout...

... a trebuit să părăsesc şcoala pentru a fi în acel turneu şi, de atunci, mă aflu tot pe drumuri. Seria lui Walter [Trout – n.r.] a reprezentat cel de-al doilea turneu în care eu am cântat în deschidere după cel al lui Johnny Winter, s-a derulat în Marea Britanie în decurs de câteva luni, dar am avut şi câteva spectacole în Europa. Mi-a rămas în minte faptul că, pentru Walter, nu am reprezentat doar o trupă de rangul doi atâta vreme cât ne-a invitat să cântăm împreună cu el în jam-uri în fiecare seară şi mi-a spus că muzica nu trebuie privită ca o competiţie, ci ca pe un dialog permanent prin care trebuie să îţi câştigi publicul, că trebuie să convingi realmente spectatorul că eşti un veritabil showman. M-a făcut întotdeauna să mă simt binevenit, să mă încurajeze continuu să îi cer sfatul şi tot timpul a fost acolo pentru mine, în condiţiile în care trecuse prin toate, luase droguri, avusese multe femei, făcea muzică adevărată, cântase în faţa a mii de oameni... asta reprezintă o experienţă care, mai ales venită din partea unui artist de această factură, diferă de orice te-ar putea învăţa un profesor într-o universitate. Am beneficiat de o şansă formidabilă...

Apropo de învăţat, mi-ai adus aminte de Joanne Shaw Taylor. Ai foarte multe în comun cu ea. Ai apărut alături de ea în destule concerte. Joanne îmi dă impresia că e un muzician ce, în multe privinţe, este o oglindă a ta (autoeducare, spirit britanic neconvenţional, determinarea de a cânta Blues, contractul cu Ruf Records, înregistrări în studiourile americane etc.). Presupun că ţi-o aminteşti...

Sigur că mi-o amintesc din moment ce continuă să fie o bună prietenă a mea. Ha-ha-ha. Dar, ca să revin la tema ta, întotdeauna am învăţat “in the real way, n-am învăţat din cărţi sau în felul acela, am învăţat cu adevărat făcând eu însumi ceva în mod practic. Poţi să citeşti sau să vezi filme despre oameni care merg în turnee, dar până nu o faci tu însuţi nu ştii cât de greu e. Oamenii cred că e foarte plăcut şi distractiv dar, de exemplu... ne-au trebuit 22 de ore să ajungem aici pentru concert [la Tulcea – n.r.], am obosit şi ne-am plictisit călătorind cu avionul, apoi cu microbuzul, dar am făcut-o pentru că iubim ceea ce facem, iar asta e imposibil de transmis altcuiva ca învăţătură. Asta trebuie musai să o ai în tine. În mod cert, muzica este cea care te alege pe tine şi nu invers...

Am recepţionat mesajul tău, dar totuşi... la talentul tău, puteai să îţi propui să devii un DJ Techno-Rave sau o vedetă Pop, în fine, ceva muzical mult mai la modă acum.

Ştiu exact ce vrei să spui pentru că, dacă aş fi vrut să fiu un DJ pe scenă în faţa a mii şi mii de oameni, sufletul meu nu ar fi fost plin, iar eu simt că am un mesaj de transmis către oameni şi că cea mai bună formă de a face acest lucru este prin intermediul muzicii Blues. Pentru că Blues-ul creează legături între oameni cum n-o face nici un alt gen muzical, este brut şi neşlefuit, dar simţi în el “heritage”-ul şi istoria, iar cineva trebuie să îl ducă mai departe pentru că nu prea mai sunt alături de noi mulţi muzicieni din şcoala veche a Blues-ului, iar Blues-ul are un mesaj de transmis mult prea important şi valoros pentru a fi lăsat deoparte. Îmi place să cred că eu îmi fac partea de treabă transmiţând acest mesaj în spaţiul geografic în care evoluez. Sunt multe persoane care sunt DJ, dar foarte puţine cele capabile să cânte Blues pentru că acesta... vine din suflet şi nu dintr-un laptop.

declin 26-04.jpgM-ai provocat... astfel încât am o întrebare complementară. De ce ai optat să fii muzician şi nu, de exemplu un bun inginer sau un politician popular?

Ei bine, tatăl meu lucrează în construcţii, iar eu l-am ajutat ca ucenic în câteva randuri, ba chiar am lucrat şi îndărătul unui bar când aveam aproximativ 16 ani. Într-o zi, m-am dus să îi anunţ pe cei de la bar că fac o pauză, că îmi iau chitara şi merg afară să le cânt oamenilor... şi mi-a plăcut la nebunie experienţa, mult mai mult decât cea de a spăla vase şi pahare. Nu era vorba de bani, nu era vorba de visul de a deveni celebru, ci de modul în care satisfacţia mea sufletească creştea simţind-o pe cea a oamenilor care îmi ascultau muzica şi se bucurau de ea. E important pentru mine să simt că pot aduce ceva în viaţa unui om pe care nu îl cunosc. Când oamenii vin la concertele mele trebuie să fie absorbiţi într-o altă lume, să uite de toate grijile lor uzuale, măcar pentru o oră şi jumătate... ştii, eu sufăr de boala Crohn, o boală de stomac, dar se spune că muzica are capacitatea să te transporte într-o altă dimensiune, într-o altă lume... este singurul timp al cărui trecere nu o simt când am dureri.

declin 26-04bis.jpgNu vreau să presez pe detalii care îţi sunt disconfortabile, dar presupun că nu a fost şi mai ales, nici acum, nu e simplu să gestionezi psihologic lupta ta cu această boală. Mulţi în locul tău ar fi abandonat lupta şi ar fi privit cerul...

Am conştientizat că trebuie să trăiesc cu această povară pentru întreg restul vieţii mele. Nu există vreun leac pentru boala mea. Sunt obligat să iau 30 de pastile pe zi şi să îmi fac transfuzii de sânge măcar o dată pe lună, iar medicii mă pisează că trebuie să am un program normal de viaţă, cu rutine cotidiene, să mă culc devreme şi să nu călătoresc excesiv, ori eu... mă culc foarte târziu, călătoresc timp de multe ore în şir... uneori, nu mai avem grijă de noi înşine pentru că a fi tot timpul pe drumuri nu este atât de simplu, dar acesta este doar unul dintre sacrificiile pe care trebuie să le facem pentru muzica pe care o iubim... şi asta ne readuce la întrebarea ta ‘De ce muzica... ca şi slujbă?’. Simplu, pentru că iubesc muzica. Nu am o explicaţie mai sofisticată.

Pentru albumul “Temptation” înregistrat în 2013, apărut la Ruf Records un an mai târziu şi cel care ţi-a adus un plus semnificativ de notorietate, te-ai dus la faimosul american Mike Zito ca producător şi chitarist, şi i-ai convins de asemenea să te sprijine pe Aynsley Lister şi pe Walter Trout, care abia îşi revenea după propriile probleme de sănătate. Nu oricărui puşti-aspirant, scuze pentru expresie, îi iese combinaţia asta de seniori interesaţi în destinul său...

Mărturisesc că sunt 90% muzician şi doar 10% businessman, dar trebuie să admit de asemenea că întotdeauna este obligatoriu să ai un plan de afaceri fezabil şi credibil, o echipă de încredere care să te susţină pentru că, maturizându-te, realizezi că nu le poţi face tu pe toate... cu toate că şi eu am încercat asta la început. Am realizat că ceea ce trebuie eu să fac este să mă expun publicului, să încerc să îmi fac un nume, iar dacă acesta va considera că ascultă muzică de calitate va continua să îţi ţină spatele şi să te sprijine. Acum, în ceea ce priveşte America, bineînţeles că îmi doream să ajung în patria Blues-ului, mai întâi în Louisiana, apoi în Texas, dar a fost în final “back to Louisiana” unde am şi înregistrat albumul în Dockside Studio, unde au imprimat de-a lungul timpului şi B.B. King, Derek Trucks şi Buddy Guy, iar tu, ca şi tânăr muzician, poţi încă să simţi “vibe”-ul din atmosfera studioului.

Dă-mi te rog ceva amănunte din spatele poveştii mai puţin cunoscute al Blues Caravan Tour din 2014 cu Albert Castiglia & Christina Skjolberg care, dincolo de turneu, a generat şi un album live...

Tocmai semnasem contractul cu Ruf Records, pe când aveam 19-20 de ani, şi m-au plantat în acest turneu numit “Blues Caravan”, al căror concerte erau stabilite deja în Germania şi am ajuns ca, timp de aproape un an, să străbatem întreaga Europă. La final s-a editat un DVD, dar a fost o experienţă instructivă întrucât eram trei muzicieni independenţi care se concurau unii pe alţii. Mi-a prins foarte bine.

declin 26-05.jpgŞi acum, spune-mi cum l-ai convins pe Mike Vernon [producătorul clasicelor din anii ‘60 “Bluesbreakers with Eric Clapton”, “Fleetwood Mac”, “Ten Years After”] nu doar ca producător ci şi ca instrumentist, să iasă din confortul meritat şi să îşi investească timpul într-o mică adunătură de muzicieni britanici juniori, ca să supervizeze “Take Me High”, albumul tău din 2015?

Ne-am izolat într-o cabană de la munte în care telefoanele noastre mobile nu funcţionau, am închiriat un studio izolat undeva prin Cambridge şi, în fiecare seară, după 10-12 ore de lucru intens petrecute în studio, Mike ne spunea poveşti despre Peter Green şi Fleetwood Mac, despre Clapton şi despre David Bowie, muzicieni pe care îi avusese în mână. Motivul pentru care îmi doream să îmi producă albumul îl ştiam de pe vremea când aveam 18 ani, dar încă de atunci, el se retrăsese deja din activitate, locuia în Spania şi, în mod constant, mi-a dat un răspuns negativ an după an, până când am renunţat să îl mai contactez prin intermediul managerilor mei, am pus mâna pe telefon şi i-am zis: ‘Mike, trebuie să facem neapărat un album împreună. Nimeni nu mai face un album britanic. Toţi copiem modele americane. Dar tu eşti pionierul albumelor britanice.’. El l-a făcut pe Clapton celebru, el a stat în spatele lui “Beano”, că nu ştiu dacă îţi aminteşti revista “Beano”, cea cu ‘Clapton is God’, iar eu eram absolut convins că dacă l-aş avea pe el ca producător, pe cel care a creat unul dintre idolii mei, experienţa de a colabora cu el nu are cum să nu fie una memorabilă. Să închei cu ceva amuzant, în studio aveam o toaletă tapetată cu printuri din “Beano” aşa că am denumit-o “The Beano Lav”... întreaga experienţă a fost pentru noi toţi foarte, foarte simpatică.

Vorbind de experienţe şi de recunoaştere, ce reprezintă pentru tine şi pentru evoluţia ta în carieră premiile şi distincţiile pe care le-ai primit şi continui să le primeşti?

Cred că oricine primeşte o recompensă publică a realizat ceva bun şi corect... înseamnă că publicul larg apreciază ceea ce faci, dar, de asemenea, este important, artist fiind, că industria muzicală, cum a fost în cazul meu, să mă nominalizeze, iar apoi să fiu premiat ca ‘Young Blues Artist of the Year’ în 2014, 2015 şi 2016, datorită a mii de oamenii de pe toată planeta care au votat pentru mine... toate astea au dus la includerea mea în “Hall of Fame” sau la obţinerea premiului de “Best European Guitarist” în 2015. Deci, aşa cum ziceam, premiile sunt uimitoare pentru că le deschid ochii oamenilor în privinţa muncii enorme pe care ai făcut-o timp de ani întregi şi reprezintă surse de satisfacţie cu atât mai mari atâta vreme cât vin din partea oamenilor din public care, realmente, îmi cumpără discurile şi mă susţin... asta e mai important decât orice trofeu pe care mi l-ar înmâna cineva.

Constatând că, în ciuda problemelor de sănătate, pari extrem de vioi şi de entuziast, eşti dispus să îmi dai ceva detalii despre proaspăt semnatul contract cu Sony?

declin 26-06.jpgDa, ne-am întâlnit în America, a fost totul pe ‘repede înainte’, am semnat în mare viteză două contracte separate plus încă unul cu Top Stop Music la Miami [casa de discuri independentă fondată de portoricanul Sergio George – n.r.], legat de înregistrarea noului album şi de recenta legătură pe care am stabilit-o cu divizia Sony America, care îl are în portofoliu, prin Sony Latin, inclusiv pe Carlos Santana. A fost un parcurs uimitor şi incredibil şi, aşa cum mai spuneam, cu cât susţii mai multe concerte, cu atât mai mulţi oameni aud de tine şi încep să vorbească despre tine. Am fost extrem de norocos întrucât datorită acestei case de discuri am ajuns să fim contractaţi pentru North Sea Jazz Festival [probabil, în acest moment, festivalul de cea mai mare anvergură din nordul Europei Occidentale, iar Laurence se referă la ediţia din 2016, când a susţinut două concerte pe 9 iulie pe scena ‘Congo Square’ – n.r.] alături de Joe Bonamassa, de Simply Red şi de o mulţime de alţi artişti importanţi, la Curaçao Blue Seas Festival în deschidere la Jimmie Vaughan şi, apoi, pentru Holland International Blues Festival [Grolloo Blues Village, iunie 2017 – n.r.], unde am avut ocazia să cânt cu Buddy Guy...

Te întrerup pentru un ultim moment întrucât trebuie să recunosc că, privind retrospectiv, m-ai lăsat fără cuvinte cu tupeul de a-l provoca pe scenă pe legendarul Buddy Guy cu o piesă non-Blues, “Miss You”, a trupei The Rolling Stones...

Ar fi trebuit să fi pe scenă cu mine în acele momente deoarece eram aproape la fel de şocat ca şi tine. Buddy Guy auzise câte ceva despre mine, dar nu mă ascultase vreodată cântând şi a întrebat ‘Cine-i puştiul ăla englez de-l compară unii cu Clapton?’... ‘Ia urcaţi-l pe scenă, să vedem ce ştie’. Aşa că nu ştiam ce o să se întâmple nici măcar cu zece minute înainte de urcarea pe scenă şi stăteam în culise privindu-l cum performează şi spunându-mi ‘Wow, sunt atât de aproape de o legendă şi voi avea şansa să cântăm ceva împreună.’. Am intrat pe scenă, publicul era extrem de gălăgios şi i-am spus la ureche ce-mi trecea prin minte apropo de cântat, iar el m-a întrebat ‘În ce cheie vrei să o facem?’, iar eu am răspuns ‘Mi’, el a replicat ‘Do?’, iar eu... ‘Nu’ şi finalul discuţiei a fost ‘Băiatule, sper că ştii bine ce faci’. Am început totuşi cu acel prim Blues lent în ‘Do’, eu fiind bulversat că am ajuns să cânt în faţa publicului împreună cu el şi... asta a reprezentat probabil cea mai importantă lecţie pe care am primit-o până acum, atât în viaţă cât şi în muzică.

Laurence Jones, tu eşti cel care mi-ai servit o lecţie din care sper să tragă învăţăminte inclusiv cât mai mulţi dintre cititorii acestui dialog. Îţi mulţumesc.

Laurence Jones a concertat în premieră în România în cadrul ediţiei a treia a ‚dichis’n’Blues’ Festival organizat de Asociația Culturală ‚în Exil’ în seara de 2 septembrie 2017 la Casa Avramide din Tulcea (vezi cronica lui Mircea Giurgiu & Radu Birişteică)

Mulţumesc ‚motorului’ evenimentului ce nu pare (o spun cu mare bucurie) în pană de combustibil, Cristian Antonescu, apoi întregii echipe a Asociației Culturale ‚în Exil’ care nu arată deloc a-şi fi declin 26-07.jpgpierdut pe drum (sau pe vreun canal dunărean) entuziasmul, dar, în final, cu o menţiune specială pentru tânărul Cristian Mocanu, prin sprijinul „excesiv” (în sensul laudativ) de voluntar acordat în obţinerea acestui interviu. ‚Cristaşi’ (ambii), vă apreciez fie (dar nu doar) şi din perspectiva exclusivă al acestui eveniment, indiferent de vârstă sau de motivaţii. Trebuie să continuaţi să vă îngrijiţi ca Tulcea să rămână a voastră. Mocane, juniorule... dincolo de unul sau două riffuri agreabile pe barcaz, ţi-ai asumat un lucru greu de purtat în conştiinţă: satisfacţiile spirituale a comunităţii în care trăieşti, inclusiv cele legate de cultura Pop, asigurarea unor nevoi pe care le intuieşti şi nu vin la pachet cu suzeta. Tu dai semne remarcabile că ai înţeles asta... transmite-le şi celorlalţi colegi de generaţie ce înseamnă experienţa ‚dichis’n’Blues’ dincolo de muzica interpretată pe scenă. Nu va fi chiar simplu. Încă o dată, mulţumesc tulcenilor pentru că permit/oferă/apreciază acest gen de experienţă culturală.

declin 26-08.jpg

IOAN BIG
02 Septembrie 2017

Foto: Arhiva personala Ioan Big

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg