Arta Sunetelor

 

Curiozităţi muzicale în zigzag


Dylan înNobel-at şi disecat bob cu bob...!?

"Câte drumuri un om ar avea de făcut, / Până să se considere OM? / Câte mări pescăruşii mai au de văzut, / Pân-ajung la nisip pentru somn? / Câte bombe vor mai sfârteca mii de vieţi, / Până să le interzicem pe veci? / Răspunsul prieteni evânare de vânt, / Răspunsu-i vânare de vânt." (traducere Florian Pittiş; Bob Dylan, Blowin' in the Wind, 1962)

Revolutia Colectiv 2015.jpgDintre noi toţi, Moţu, cred că s-ar fi bucurat cel mai tare de acest premiu pentru Bob Dylan! Pentru prima oară premiul Nobel este pe placul mulţimii. Suficienti de mulţi, de importanţi şi cu verbul la ei, din literatura sau din muzica românească, au comis greşeala de-a judeca pripit acordarea premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta. Implicarea lui Dylan, practic a culturii pop, în aceasta sfadă, m-a convins să vă aduc aminte de rubrica noastră de curiozităţi muzicale şi nu numai. Exact ca în discursurile disimulate ale majorităţii parlamentarilor, s-au aflat în treabă, şi domniile lor, scriitori, critici şi muzicieni, dându-şi cu părerea despre atribuirea Nobelului lui Robert Allen Zimmerman. Luaţi fraţilor şi demontaţi poezia lui Dylan, comentaţi licenţele sale poetice, arătaţi-mi unde au greşit cei 18 membri ai Academiei suedeze! Nici nu merită să redau "argumentele" cârcotaşilor, scrise sau rostite în mass media avidă după nutreţ informaţional. Scandaluri, divorţuri, procese etc. De curând, revista Classic Rock a publicat un top al celor mai bune solouri de chitară (chosen by The Stars, The Experts an You!). Această ştire a fost legată de scandalul de plagiat în care a fost târât Jimmy Page, el fiind câştigătorul locului 1 din acest top cu Stairway to Heaven! (Atenţie! În luna octombrie a apărut cea mai detaliată carte despre viaţa sa: No Quarter: The Three Lives of Jimmy Page). Bate toaca să pricepem ce-i cu plagiatul! Nu s-a sesizat nimeni că, în acest top Jimi Hendrix este prezent cu două solouri (locul 2 cu All Along the Watchtower; 40. Machine Gun) şi încă doi mari chitaristi îl urmează. Al doilea este Ritchie Blackmore cu soloul din Highway Star (locul 12), piesa din deschiderea excepţionalului album, Machine Head (1972, locul întâi în 10 ţări!) şi cu al doilea solo din perioada Rainbow (27), piesa numindu-se Since You Been Gone, de pe singurul album cu Graham Bonnet la vocal, Down to earth, din 1979. Dacă tot am amintit de Blackmore vă recomand să nu ocoliţi ultima apariţie discografică cu Ritchie Blackmore's Rainbow (Memories In Rock, ce va se va lansa pe 18 noiembrie 2016, doar în două formate CD şi Blu-ray), o înregistrare istorică de la reuniunea de anul acesta din Germania. Pe al treilea chitarist, vă las să îl descoperiţi singuri, indicându-vă doar piesele în care acesta a reuşit să convingă juriştii alesi pentru întocmirea acestui foarte interesant şi valoros top: While My Guitar Gently Weeps 1968 (13) şi All your Love din anul 1966 (39). Judecaţi de asemenea, alegerea celor şase solouri! Un alt exemplu din acest top, demn de menţionat, este GUTHRIE GOVAN (cu al său magistral solo din piesa Drive Home, o compoziţie Steven Wilson!). Govan a fost prezent la Bucureşti într-un show de excepţie cu trupa sa, The Aristocrats, în primul concert de după dezastrul Colectiv, o premieră nebăgată în seamă de media (vezi recenzia: Trio de virtuozitate la Arenele Romane). Notati şi că, All Along the Watchtower este o compoziţie Bob Dylan.

Anul acesta, în luna iunie, am lansat al treilea volum al Trilogiei Sunetelor, intitulat Bucuria Sunetelor (cu subtitlul, Psihologia, Versul, Sexul şi Tehnologia Sunetelor). Unul din subiectele antologiei a fost: "Poezia muzicii pop-rock". Autorul acestui articol, profesorul, filozoful şi muzicianul, Gabriel Petric, a dat răspuns temei alese de mine, argumentând că, "poezia muzicii pop-rock nu se află în textele cântecelor!" Să cităm un mic pasaj din acest excepţional eseu:

"De la musique avant toute chose…prends l’éloquence et tords-lui son cou!, versurile lui Paul Verlaine stau pavăză acestor gânduri. Dacă poezia se poate dispensa de muzică este fiindcă ea, prin măsură, ritm, rimă, plus alte mecanisme fine, are muzica ei interioară. Rostirea prin cuvânt declanşează muzicile interioare ale poemului. Cu atât mai mult, muzica se poate dispensa de cuvânt. Şi, totuşi, alături de marile forme muzicale clasice (simfonia, sonata) şi de muzica instrumentală modernă (de dans, ambientală sau de virtuozitate jazz sau rock), cântecul îşi are rolul său în viaţa social-culturală, cu refrenele sale memorabile purtate de cuvinte înrădăcinate în memoria afectivă a ascultătorilor. De la Hello, Dolly la Drumurile noastre, de la Rock Around the Clock la Andrii Popa, de la Over the Rainbow la Coborâse primăvara, de la The Thrill Is Gone la Ielele (fie Tiarra, fie Cargo), de la Every Breath You Take la Suntem peste tot – cuvintele se lipesc de note şi fac un corp comun cu întregul muzical, formează o unitate care poate conduce cu uşurinţă la iluzii deşarte. Cea mai puternică e aceea care caută în versurile cântecelor valoarea poemului de sine stătător. Cel mai adesea, rezultatul e dezamăgitor: fie versurile din cântece par reuşite, la simpla citire din booklet-ul CD-ului, deoarece, în subconştient, ele sunt însoţite de melodie (efectul de halou!), fie, odată reuşită desprinderea de suportul muzical, ele se dovedesc banale, triviale, dacă nu cumva penibile. Şi, totuşi, există Bob Dylan, Leonard Cohen, Jim Morrison, sau, la noi, Phoenix, Sfinx, Mircea Florian, Celelalte cuvinte. Exemplele citate sunt argumente de netăgăduit, doar că ele sunt admirabilele excepţii ale unui fenomen estetic contemporan care a luat naştere în diferite colţuri ale pământului, fiind determinat în spaţiu şi timp. Regula e alta: o piesă pop sau rock nu necesită imperios o organizare textuală care să reziste ca valoare estetică independent de compoziţia pur muzicală. S-a observat, pe bună dreptate, că textele cântecelor au menirea de a fi cântate, nu rostite/recitate asemenea unui poem dintr-o carte de poezii. Poemul e liric, prin definiţie, dar lira nu e verbală, n-are nevoie de cuvânt pentru a transmite mesajul artistic/spiritual. Ne grăbim să adăugăm: muzica - la fel ca îndrăgostiţii -, n-are nevoie de cuvinte, dar nici nu i se poate interzice folosirea lor. Iar atunci când muzica ia forma cântecului, prinde contur un ansamblu estetic complex, doar aparent simplu, în fond el antrenând sisteme sincretice care, mânuite cu talent, oferă o teribilă impresie de unitate aproape indestructibilă. Dacă ţinem socoteală şi de faptul că acest sistem de sisteme care e cântecul intră în relaţie cu un « orizont de aşteptare », cu un mediu exterior bio-psiho-socio-cultural în care se dezvoltă, putem aprecia mai bine complexitatea extraordinară a unui fenomen care, mai ales prin efectul estetic direct asupra ascultătorului, dă impresia de simplitate şi firesc."

Bob Dylan a fost onorat cu acest premiu pentru că a "creat noi expresii poetice, integrate în tradiția cântecului american" şi în normele limbii engleze. "Like a Rolling stone", "A Hard Rain's A-Gonna Fall, "It Takes a Lot to Laugh, It Takes a Train to Cry", "Visions of Johanna", "Stuck Inside of Mobile with the Memphis Blues Again", 'It's Alright, Ma (I'm Only Bleeding)', "Blowin' in the Wind", "Desolation Row", “The Times They Are A-Changin’”.

Ain’t it just like the night to play tricks when you’re tryin' to be so quiet? / We sit here stranded, though we’re all doin’ our best to deny it / And Louise holds a handful of rain, temptin’ you to defy it / Lights flicker from the opposite loft / In this room the heat pipes just cough / The country music station plays soft / But there’s nothing, really nothing to turn off / Just Louise and her lover so entwined / And these visions of Johanna that conquer my mind.“ (Bob Dylan, Visions of Johanna, 1966)

În anul 2008, lui Bob Dylan i-a fost acordat o citație specială la premiul Pulitzer (For his profound impact on popular music and American culture, marked by lyrical compositions of extraordinary poetic power), recompensă acordată de-a lungul timpului şi lui John Coltrane, Thelonius Monk, Duke Ellington sau Hank Williams, printre alții. ”Mă mai gândeam zilele astea că la Dylan mai e ceva, ceva între cuvânt şi muzică: inflexiunile vocii, acel accent ciudat care reinventează engleza americană şi devine atitudine, un semn de protest-lehamite-ironie care ajunge în modul cel mai direct la ascultător!!! Teoria comunicării numeşte acest lucru ELEMENTUL PARAVERBAL.” (Gabriel Petric)

Versurile lui sunt obiectul unor studii academice de zeci de ani, se predau cursuri la diverse colegii din Statele Unite, s-au editat lucrări ştiințifice dedicate cântecelor sale etc. "Yes, lyrics usually work better when set to music – but 60 years of rock and pop have produced words that stand on`their own as poetry". Bob Dylan a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Pe merit! Aceasta este o certitudine. Activitatea sa pe tărâmul muzicii se desfăşoară de peste şase decenii şi abordează o problematică diversă, de la absurditatea războiului, la lupta împotriva sărăciei, de la rasism la drepturile fundamentale ale omului. Am văzut aseară un film despre adevărata istorie a eroicii bătălii de la Jadotville (The Siege of Jadotville). O altă grozăvie, despre un război stupid, care în mod normal, nu ar fi trebuit să aibă loc şi care, la acel moment (1961), a fost considerat de către politicieni, un act de laşitate al soldaților irlandezi. "Dumnezeu a făcut să crească o plantă pentru fiecare boală - cu excepția prostiei", spune un proverb german.

Coincidență sau nu, alt contestat deținător al premiului Nobel pentru Literatură, actorul italian, Dario Fo, a murit joi 13 octombrie 2016 (la vârsta de 90 de ani), exact ziua în care a fost anunțată decizia de acordare a Nobelului lui Dylan. Commedia dell'arte?! Dylan este controversat fiindcă este pentru prima oară când unui muzician i se oferă această înaltă distincție care este "acordată anual unui autor din orice țară care, cu cuvintele lui Alfred Nobel, a produs 'cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică’. ‘Opera’ în acest caz se referă în general la opera autorului ca un tot, nu la o lucrare individuală, deși lucrările individuale sunt uneori citate în decernări. Academia Suedeză decide cine, dacă este cazul, primește acest premiu în fiecare an." (Wikipedia) Muzica sa este înrădăcinată în turbulențele din anii 1960 și este statornicită într-un repertoriu care "cuprinde o mulțime de influențe de la cântecele populare din Munții Apalaşi, la delta bluesului din sud, tot drumul spre Rimbaud, al modernismului francez" a declarat Sara Danius, secretarul permanent al Academiei suedeze. La obiect!

Arta Sunetelor lui Bob Dylan este un act cultural de netăgăduit. Eu cred că, acordarea acestui are premiu, unuia din afara literaturii universale, deschide accesul tuturor poeților din aceasta frumoasă artă la o recunoaştere binemeritată. Când spun asta mă gândesc la Tom Waits, Van Morrison, la Joni Mitchel, Leonard Cohen, Jim Morrison şi desigur la Pete Brown! Mă pot gândi şi la multi alții, dar de exemplu, Van Morrison are cele mai multe albume apreciate de critică (şi de public!) cu CINCI STELE din tot catalogul muzical al lumii şi asta spune mult în ceea ce priveşte universalitatea culturii pop. Egalitate în drepturi. Cred că şi Nobelul avea nevoie de piața culturii pop. "Puțină" reclamă nu-i strică. Premiul Nobel pentru Literatură este cel mai accesibil dintre cele acordate de Academia suedeză. ARTA poate fi interpretată, pe când chimia, fizica, economia sau medicina nu! Iar pacea, nu-i aşa, PACEA, se negociază. Asta-i treaba politicienilor care lovesc cu ciocanul în zidul parlamentului, doar, doar, ar intra şi ei în contact cu pop culture. V-ați gândit vreodată la modul serios de ce nu avem niciun premiu Nobel? Curat. Adică acordat României, românilor, nu unor cetățeni cu origini româneşti. Din cauza acestor politicieni vânduți trup şi suflet, gargaragii de trei parale, ce şi-au plătit emisari în toate artele. Tot Dylan ne salvează cu dedicația: Political World.

"La pensie trebuie să faci orice, numai să mai păstrezi în viață singurul neuron pe care-l mai ai!!!" (Cristi Bîtlan)

Închei cu un răspuns inteligent, al aceluiaşi prieten al sunetelor alese, Gabriel Petric:

"R.L. - Impărtăşim aceeaşi dragoste pentru marele Nichita! Putem spune că avea o cultură rock?

G.P. - Îţi voi  da un răspuns indirect, în două părţi.

I. L-am văzut pe Nichita Stănescu o singură dată, prin anii ’70, la Cluj, când a acceptat să recite o poezie în faţa studenţilor Era vorba de poemul Tocirea. Aşa cum l-a rostit, apăsat, cu rifful acela triadic format din coriambi (soldatul „măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia”) a sunat ca o piesă de Black Sabbath, un Iron man, să zicem. Impresionant!

II. Le-am dat odată o lucrare de control elevilor de clasa a XII-a. Trebuiau să interpreteze versurile lui Nichita: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Un elev isteţ, dar nu prea silitor, mi-a scris pe foaie doar atât: „Wild thing/ You make my heart sing!”. Nu l-am mai întrebat dacă e Troggs sau Hendrix. I-am dat 10!Continuând acest joc inter-textual, aş spune că cele 11 elegii ale sale pot fi traduse prin„necuvintele” piesei Larks’ Tongues in Aspic de King Crimson. Cu siguranţă, spiritul rock există în rostirea poetică nichitastănesciană."

Fiindcă îmi place să aduc argumente serioase angoaselor mele, m-am aventurat de dragul măreţiei timpului său (şi al nostru) între aceste curiozităţi în zigzag, pentru oferi tuturor satisfacţii muzicale şi a înnobila cum se cuvine această mare realizare a unui idol al muzicii rock!

"Oameni precum aceștia au strecurat în sufletul meu mai multă poezie decât sute de antologii din poeții lui pește prăjit." (Dorin Tudoran)

"And you who philosophize disgrace and criticize all fears / Take the rag away from your face / Now ain't the time for your tears" (The Lonesome Death of Hattie Carroll, Bob Dylan, 1963)

Dacă, Dylan va veni la ceremonia de decernare, pentru a primi premiul mult râvnit (de tagma scriitoricească) şi cei 900.000 de dolari, ei bine!, răspunsul prieteni este "vânare de vânt"... Criticii nu l-au susţinut şi nici sprijinit. A avut viaţă grea de la început, însă vocea şi cântul său a trecut... (demult) dincolo de timp! Meditaţi! Pe 12 martie 2017, Jon Anderson, Trevor Rabin si Rick Wakeman încep turneul ARW: An evening of YES music & more. Poate la Cluj, fiindcă văd că, Bucureştiul iese de pe hartă...

Keep a clean nose Watch the plain clothes / You don’t need a weather man / To know which way the wind blows” (Bob Dylan, Subterranean Homesick Blues, 1965)

Radu Lupaşcu
17 octombrie 2016
Jacksdale, UK

Foto: Radu Lupaşcu


Nu învăţăm (chiar!) nimic, niciodată?

26 ianuarie 2016. Au amintit de Ceauşescu, de Ion Cristinoiu şi de, Paul Newman. La rubrica noastră, zile de naştere muzicieni români, este scris şi numele lui Iuliu Merca, cu paranteza (Semnal M, dec. 27.07.1999). Numai prietenul Nagy Ştefan a scris pe facebook ieri: "Iuliu Merca, Lederul formaţiei Semnal M, astăzi ar fi împlinit 68 de ani, DUMNEZEU să îl odihnească în Pacea LUI veşnică, alături de cei Drepţi! Este foarte greu să scrii numai câteva rânduri despre Omul - Colegul, care ţi-a marcat viaţa, despre care s-ar putea scrie câteva cărţi, (... carti, încă în stare de proiect, dar sigur urmează... ). 27 iulie 1999, Costineşti. O zi de vară foarte caldă, care a intrat în Calendarul Durerii. Iuliu Merca fondatorul şi lederul formaţiei Semnal M, închide definitiv geamul spre viaţa "terestră" şi pleacă dintre noi, lăsând în urma Lui, multe vise - proiecte ... chemat de DUMNEZEU pleacă într-o Lume mai bună, dar ne lasă o moştenire fabuloasă, izvorâtă dintr-un talent "divin", plăsmuită din dragostea şi trăirile Lui. Nu vi se pare fantastic, El, Iuliu Merca, Omul - Colegul - Mentorul muzical - Prietenul, este prezent între noi cu muzica, cu compoziţiile Lui pline de dragoste şi optimism, asigurându-ne o parte importantă din necesarul zilnic de fericire - bucurie - nostalgie. Să-i păstrăm amintirea vie! Să Povestim la gura sobei despre Omul - Colegul - Prietenul - Mentorul muzical Iuliu Merca, să povestim despre amintirile frumoase - despre muzica Lui - despre glumele Lui - despre caracterul Lui - despre Prietenia Lui ... şi bineînţeles: Atenţie la Semnal M, care vă vor cânta frumoasele capodopere muzicale semnate de Iuliu Merca!"

Abbey Road Studios.jpgPrea multe nu aş avea de completat. Doar că, Iuliu avea mult umor şi era un mare fan Jimi Hendrix. Unii cunosc piesa sa, tribut pentru Jimi, apărută pe prima compilaţie (ROMANIAN TRIBUTE TO JIMI HENDRIX) pe care am realizat-o la casa de discuri Zaka Music în anul 2005. Ceilalţi o pot asculta pe youtube. Tot acolo unde aflaţi şi despre Jimi, că a (mai) scos un dublu CD şi un Blu-ray anul trecut. Prin bunăvoinţa familiei, Experience Hendrix, L.L.C., ne bucurăm de (noua) transpunere pe DVD şi Blu-ray a documentarului-concert "Electric Church", despre excepţionala sa performanţă, de ziua Statelor Unite ale Americii, la Atlanta Pop Festival, în 1970. Aveam o versiune transpusă din casetă VHS, dar această nouă achiziţie este de departe cu mult mai valoroasă, atât ca imagine (restaurată de pe pelicula de 16 mm, care a stat nedevelopată 30 de ani), sunet (soundtrack refăcut în 5.1 şi 2.0 stereo de Eddie Kramer) şi îmbogătiţă cu comentarii şi 3 piese inedite ("Freedom", "Red House" şi "Room Full of Mirrors"). În faţa a peste 500.000 de spectatori - cea mai mare audienţa din întreaga sa carieră - Jimi a oferit una dintre cele mai stălucite reprezentaţii live, după unii cronicari, chiar mai bună decât cea de la Woodstock. Împreună cu toboşarul Mitch Mitchell (n. 9 iulie 1946 - d. 12 noiembrie 2008) şi basistul Billy Cox (n. 18 octombrie 1941), singurul supravieţuitor al grupului THE JIMI HENDRIX EXPERIENCE, Jimi a susţinut un recital la miezul nopţii, iar interpretarea piesei "Star Spangled Banner" a fost susţinută de un inedit spectacol cu focuri de arficii. Pentru cei care vor să studieze istoria muzicii Rock trebuie să menţionez că Atlanta Pop Festival a fost ultimul mare festival hippie. La numai două luni, Jimi ne părăsea.

"The cheers, the claps, the noise that they made was incredible. And it kind of gave us an edge." (Billy Cox)

Avantajul primit de Jimi şi de trupa sa, din partea publicului american, nu este acelaşi pe care muzicienii români îl primesc din partea confraţilor asistenţi la concerte, de mare anvergură sau de club. Indiferent de buna sau mediocra lor performanţă. Lumea nu mai ştie să se bucure ca în acele vremuri şi nu greşesc când spun că, pe vremea amintitului (nostru) dictator... lumea se bucura de plăcerile unei audiţii, a unui film şi a unei întâlniri cu o fată. Acum este prea ocupată cu asigurarea traiului zilnic încât Munca este pe primul plan. O ştire de cancan,(mai) de mult aflată pe ordinea mea de zi, pentru unul, doi prieteni, workaholici peste măsură, spunea : "... Moritz Erhardt, un tânăr neamţ de 21 de ani, care lucra la o bancă, în Londra. Spun lucra, pentru că Moritz a murit după ce a muncit trei zile și trei nopți, fără oprire, în speranţa că va fi remarcat de şefii lui de la bancă. Până la urmă a reuşit: din motive de poliţie, anchetă, interogatorii etc., şefii lui au remarcat că a murit."

Iar o alta, de astă dată amuzantă, ne relatează că: "...baba Rusalina Guţă, din comunagorjeană Drăguţeşti, a împlinit 104 ani. Secretul longevităţii,spune centenara Rusalina, constă în muncă şi ţuică. A muncit în fiecarezi baba, lucru foarte greu, la C.A.P., dar nici n-a lăsat vreo zi sătreacă fără să tragă măcar o duşcă de tărie."

The zebra crossing.jpgZilele trecute, printre atâtea morţi celebre - Ian "Lemmy" Kilmister, Otis Clay, Giorgio Gomelsky, René Angélil, David Bowie, Glenn Frey, Jimmy Bain şi Black, din lumea rock-ului şi Alan Rickman, Robert Stigwood, Ettore Scola, Abe Vigoda, din lumea filmului, am aflat că a decedat şi cel mai în vârstă cetăţean al planetei, japonezul Yasutaro Koide, în vârstă de 112 ani. Care o fi secretul longevităţii japonezilor (alimentaţia, bucuria de a trăi, muzica?) dacă la noi, pe continentul european, Moritz şi baba Rusalina au muncit de s-au spetit toată viaţa lor. Primul a muncit fără ţuică şi a murit la 21 de ani. A doua a muncit cu ţuică, a prins 104 ani şi are planuri să mai trudească măcar vreo 10 ani de-acum încolo. De Elisabeta Polihroniade nu am auzit pomenindu-se. Sahul nu e sportul nostru naţional. Lovitura la "gioale" este mai degrabă. Nici nu a trecut mult de la dezastrul din clubul Colectiv şi politicienii au scos din nou capul şă-şi prezinte campaniile mârşave. Nu este intenţia mea, să fac din acest articol, un necrolog. Aşadar, prima concluzie este: "Munca e bună doar dacă o faci cu tărie."

Unii s-au plictisit, de câte ori m-au citit, adresându-mă imperativ indolenţei mass-mediei. Dacă tot fac din orice moarte o ştire de breaking news, de ce nu prezintă şi activitatea acelui mare dispărut? Până la decesul lui David Bowie unde aţi auzit la radio sau TV vreo emisiune despre el? Dar despre Rainbow (Blackmore a programat deja trei concerte de reuniune pentru acest an ştiaţi... vezi news...!). Nu mai zic, despre Jimi Hendrix, The BEATLES, The Rolling Stones, Cream sau Led Zeppelin. Lui Jimi, la Londra în februarie autorităţile i-au amenajat pentru public ultima sa locuinţă din capitala imperiului britanic. Oficialii au cheltuit circa 2,4 milioane de lire sterline pentru a amenaja spaţiul în care Jimi a locuit, precum şi o expoziţie dedicată vieţii celui mai mare chitarist al tuturor timpurilor.

"It is hard to think of another home in the world with such a concentration of musical genius... We hope that the opening of Jimi Hendrix's flat will give people an added insight into (his) life and work...!" (Alistair Stranack, chairman of the Handel House)

Cum să inveţe tinerii muzicieni dacă nu aud şi nu văd pe nicăieri vreo valoare a rock-ului mondial sau autohton!? La Budapesta, în deschiderea concertului BLACK SABBATH, care în mod normal, ar fi trebuit să treacă prin România, fiind The END Tour, vor cânta The Rival Sons, despre care v-am mai povestit la prima lor apariţie. Acum sunt la a cincea apariţie discografică şi ar trebui să nu-i rataţi! Dar cu normalitatea stăm mai prost. Cu anormalitatea stăm bine şi de aceea vă mai alimentez apetitul self-destructiv cu încă o ştire depre Jimi. O amuletă realizată dintr-o şuviţă din părul chitaristului Jimi Hendrix, estimată la circa 60.000 de dolari, a fost pusă în vânzare într-o licitaţie la New York. "Este o amuletă de aproximativ 50 de centimetri, realizată din două fâşii din piele, una roşie şi alta verde, împletite între ele, pentru a se potrivi cu o altă fâşie din piele, încrustată cu mărgele, înfăşurată în jurul unei şuviţe din părul lui Hendrix", a precizat un purtător de cuvânt al casei Profiles in History, organizatoarea licitaţiei. Amuleta a fost creată în anul 1971 de către regretatul Felix Pappalardi (împuşcat de soţia sa), basistul celebrei trupe americane Mountain şi producător al trio-ului Cream (considerat de mulţi "the fourth member of the band"). Acest talisman inedit a fost utilizat într-o şedinţă de spiritism, intens mediatizată, organizată de jurnaliştii de la revista Guitar World, care îşi doreau să intre în legătură cu spiritul lui Jimi, în ziua în care se împlineau 13 ani de la moartea sa (18 septembrie 1983). Oare ce vroiau de fapt să afle jurnaliştii? Cine l-a omorât pe Jimi Hendrix probabil... Nu ca la noi, toată ziua numai politică, numai cancan bazat pe tocat firul în patru despre muştăcioara lui Dragnea şi căciula lui Iohannis. Câţi ştiu că lui Paul Newman i-au fost oferite rolurile din "Cat on a Hot Tin Roof" (1958) şi "Sweet Bird of Youth" (1962), roluri ce fuseseră refuzate de managerul lui ELVIS PRESLEY... Justificat am spune, niciun rol jucat de idolul femeilor (în filme) nu-mi crează o viziune mai bună a personajelor imaginate de romancierul Tennessee Williams şi regizorul Richard Brooks, decât cele pentru care, Newman a fost nominalizat la: OSCAR ("Pisica pe acoperişul fierbinte") şi Golden Globe ("Dulcea pasăre a tinereţii"). A doua concluzie şi ultima pentru azi: Nu învăţăm nimic niciodată!

"Man, I really like Vegas." (Elvis Presley)

Radu Lupaşcu
26 ianuarie 2016

Foto: Radu Lupaşcu




Mai în glumă, mai în serios!

"- Vai, ce nas mare are soţul tău!

- Da, se îmbujorează femeia, dar să știi că nu e adevărat."

Rubrica de faţă, "Curiozităţi muzicale în zig-zag", se apropie cu paşi repezi spre doi ani de existenţă. Astăzi este o zi specială. Multă lume o să-l felicite şi o să-i ureze tradiţionalul "La mulţi ani"! Vom face şi noi la fel, adăugând urări de bine, sănătate şi bucurie! Tot astăzi, The Beatles, dar acum 51 de ani, scriau prima filă a culturii pop americane,fiind vârful de lance al invaziei muzicale britanice. Emisiunea lui Ed Sullivan înregistra, cu acest prilej, un record de audienţă pentru televiziunea continentului viselor. 73 de milioane de telespectatori, pentru celebrul realizator şi invitaţii săi şi, tot 73, de ani de viaţă, numai. Dar, ce făcea Ed Sullivan înainte de promovarea muzicii rock? Promova tineri comedieni. Înainte de Comedy Central, de toate celelalte show-uri recreative, satirice, burleşti, a existat viziunea unui om, un influent fondator al culturii pop. Nu spunea glume, nu cânta, era ţeapăn, rigid, cât se poate de serios, dar avea spirit. "The Great Stone Face" a creat 24 de sezoane ale emisiunii sale "The Ed Sullivan Show" (între 20 iunie 1948 şi 6 iunie 1971). Criticul de film, Harriet Van Horne scria despre Sullivan: "He got where he is not by having a personality, but by having no personality; he is the commonest common denominator." Iar acesta i-a replicat scurt: "Dear Miss Van Horne, You bitch. Sincerely, Ed Sullivan."

Revenind la The Beatles, să ne grăbim să-i urăm un călduros "Happy Birthday" dragului nostru Paul McCartney,care, pe 18 iunie 2015 va împlini 73 de ani. Nu ştiu cum a reuşit (şi cine l-a sfătuit pe) directorul actual al TVR, să programeze un show memorabil, cu cei doi supravieţuitori ai celebrului quartet Fab Four, împreună cu foarte mulţi invitaţi de calibru, pe care-i menţionez începând cu premianţii: Peter Frampton, Don Was, Steve Lukather, Stevie Wonder,John Mayer,Jeff Lynne, Joe Walsh, Brad Paisley, "Ed" Sheeran, Gary Clark, Jr. şi Alicia Keys. Au fost desigur şi momente penibile la acest GRAMMY Salute, "The Beatles: The Night That Changed America", Annie Lennox fiind prima, dar nu singura, care a gafat alegerea piesei, precum şi interpretarea. Quartetul Imagine Dragons ne-a umbrit "Revolution" într-o manieră alternativ-folk, corespunzătoare mi(ori)ticilor de la secţiunea: Cântă partitura, dar nu transmit nimic! Surpriza mea, cea mai plăcută, a fost interpretarea lui Pharrell Williams a hitului "Here Comes The Sun", precum şi apariţia în timpul piesei a acrobaţilor de la Cirque du Soleil. O mică parenteză. Regretatul Richie Havens ne oferea în 1971, o versiune plină de temperament şi respiraţie cosmică, cum nu vom mai vedea! Închid paranteza.

Jimi Hendrix Hollywood Star.jpgErnie Isley (de la Isley Brothers), care avea numai 11 ani în vremea emisiunii cu pricina, îşi aminteşte, cum stătea pe canapea între Jimi Hendrix şi fratele său mai mic Marvin şi comentau reacţia audienţei americane. Mai târziu, tot el povesteşte grupului: "After that, there was a meeting with the band (The Isley Brothers n.r.) and my brother Kelly said, 'They've got two guitar players but we've got Jimmy.' When he said that, Jimmy started grinning."O'Kelly "Kelly" Isley, Jr. (n. 25 december 1937 – d. 31 martie 31 1986) este cel care a descoperit un homeless foarte talentat, pe nume Jimmy, căruia i-au "găsit" de lucru în trupa fraţilor Isley şi l-au găzduit în "conacul" lor. Mai în glumă, mai în serios, zig zagul nostru magic ajunge la Jimi Hendrix (vezi foto Hollywood Walk of Fame) şi (poate) la Jerry Garcia care ar fi împlinit şi el, anul acesta, 73 de ani (Jimi pe 27 noiembrie, Jerry pe 9 august). Despre Jimi Hendrix, ar mai trebui spus, că prima sa chitară Fender (1959 Fender Duo-Sonic) a fost primită în timpul turneului de nouă luni cu Isley Brothers, tot în anul 1964. Se spune că ar valora peste 300.00 de dolari. Şi, pentru că, nimic nu e întâmplător pe lumea asta, la festivalul de la Monterey, în backstage, se pare căs-au întâlnit Jimi Hendrix, Mike Bloomfield (a murit la 37 de ani), Jerry Garcia şi Al Grossman, pe atunci, managerul lui Bob Dylan. Despre acesta, Lucian, prietenul sunetelor de peste ocean, ne povesteşte: "M-am întors de la concertul lui Bob Dylan din Chicago, desfăşurat la Cadillac Palace, chiar m-a şocat această clădire în stil sovietic, foarte vechi, greu de înţeles motivul pentru care şi-a asociat numele cu acest tip de sală de spectacole, în anul 2014...? Am fost cu un prieten din Braşov, care locuieşte aici, concertul mi-a lăsat un gust amar, Dylan nu mai este cel pe care-l ştiam. Vârsta îşi pune amprenta. A cântat 50 de minute, apoi am avut o pauză de 20 de minute şi încă o repriză de 50 de minute. Să-ţi spun cum a decurs show-ul: prima melodie voce, următoarea la pian, iar voce şi muzicuţă (efort sporit), iarăşi pian ...ş.a.m.d.! Adică la fel! Nu l-am văzut cu chitara absolut deloc! Posibil să nu o mai poată ţine în braţe, poate că-l doboară! Muzica a fost frumoasă, lentă, gen... conduci maşina în Nebraska (stat destul de mare, fără munţi, deci aproximativ 98% plat). Am făcut glume cu cei din jur: parcă această melodie a mai cântat-o, nu ? Sau în pauza de 20 de minute... nu mai venea, noi credeam că va dura vreo 35 minute, el...nu mai apărea!... s-a aşezat pe budă, este constipat; s-a dus la primărie să-şi reînoiască licenţa că i-a expirat; reciteşte versurile pentru următorul set, fiindcă le-a uitat; poate-şi schimbă costumul de scenă şi apare în...slip de baie (!!!)... ş.a.m.d. Cert este că cei de lângă noi s-au amuzat teribil! Am avut acest tip de fun la concert, regret, dar nu o să mai am ...la el! În pauză am mai făcut o glumă, am afirmat că acest concert se înregistrează şi se va face un disc.... Bineînţeles că cel din spatele meu (puţea a bere de nu se poate, a muşcat-o )... Şi în second set, a tras un chiuit enorm!!! I-am spus că are dreptul să-şi ceară drepturi de autor când va apărea cd-ul!!! Nu vreau să fiu scos în evidenţă, dar diferenţa între mine şi Dylan este următoarea: eu nu ştiu să cânt la chitară, muzicuţă, pian, nu am voce şamd...dar chiar mă dau cocoş acum, că nu mă poate compara nimeni cu el, sunt aproape la fel de rău... Ce-i cu chitara asta, frate !!! Te dă pe spate!!! Şi nu te mai ridici deloc! El încă trăieşte, încântă oamenii prin concerte, dar acel inevitabil se va petrece, doar are 73 de ani. Nu prea curând, este vânos, dar se vede diferenţa între cum l-am văzut ultima oară acum 12 ani şi cum este acum."

La cele spuse, eu voi mai adăuga set list-ul concertului, pe care Bob Dylan l-a susţinut în 8 noiembrie 2014 (în paranteză am notat numelui albumului sau al coloanei sonore din care face parte acea piesă): "Things Have Changed" (melodie din filmul "Wonder Boys", de Curtis Hanson, 2000); "She Belongs To Me" (de pe albumul "Bringing It All Back Home", 1965); "Beyond Here Lies Nothin'" ("Together Through Life", 2009); "Workingman's Blues #2" ("Modern Times", 2006); "Waiting For You" (melodie din filmul "Divine Secrets of the Ya-Ya Sisterhood", de Callie Khouri, 2002); "Duquesne Whistle" ("Tempest", 2012); "Pay In Blood" ("Tempest", 2012); "Tangled Up In Blue" ("Blood on the Tracks", 1975); "Love Sick" ("Time Out of Mind", 1997); "High Water For Charley Patton" (de pe albumul "Love and Theft", 2001); "Simple Twist Of Fate" ("Blood on the Tracks", 1975); "Early Roman Kings" ("Tempest", 2012); "Forgetful Heart" ("Together Through Life", 2009); "Spirit On The Water" ("Modern Times", 2006); "Scarlet Town" ("Tempest", 2012); "Soon After Midnight" ("Tempest", 2012); "Long And Wasted Years" ("Tempest", 2012); "Blowin' In The Wind" ("The Freewheelin' Bob Dylan", 1963); "Stay With Me" (Frank Sinatra Cover, de pe viitorul album "Shadows In The Night", 2015).

"- Cum numeşti un chitarist care ştie doar două acorduri?

- Critic de muzică."

Bob Dylan, în acel an, 1964, în luna ianuarie, tocmai lansase "The Times there Are A-Changin'"... Doamne! Ce album! Numai el, cu muzicuţa şi chitara. Dacă, nu l-aş aprecia cum se cuvine, pe muzicianul, compozitorul, scriitorul, protestatarul, Robert Allen Zimmerman, pentru moştenirea lăsată umanităţii, ar trebui să vă recomand să rataţi ultimul său album, "Shadows In The Night". Acesta se va lansa pe 3 februarie 2015, este realizat la Columbia Records şi va fi promovat într-un mod inedit, artistul, oferind cititorilor revistei americane AARP (American Association of Retired Persons), 50.000 albume gratis. Zece coveruri după faimoase piese pop, alese din repertoriul lui Frank Sinatra, ce constituie o premieră şi o cutezanţă cum numai un artist de talia lui Dylan o putea supralicita. Pentru mine, lirismul pieselor înseamnă altă o altă atitudine şi o altă "aplecare" spre interpretare vocală. Aproximativ de aceeaşi vârstă Johnny Cash, la 71 de ani, înregistra pentru posteritate: "American VI: Ain't No Grave" (album a fost lansat postum!) Acum la 73 de ani, Dylan aş fi vrut să mă "lovească" cel puţin în aceeaşi manieră în care m-a prins cu albumul - şi el totual inedit pentru creaţia şi vocea sa - "Oh Mercy" din 1989. Mă explic numai printr-un singur exemplu: "I'm a Fool to Want You". O piesă din deschidere albumului (scrisă de Frank Sinatra, Jack Wolf şi Joel Herron) are în interpretarea celebrei voci Billie Holiday, un parfum specific Freddy Cole sau Tonny Bennet. Pentru ultimul, la cei 89 de ani, am numai cuvinte de laudă, la adresa "încercării" deosebit de reuşite cu Lady Gaga şi, mă gândesc serios, cum să fac să prind turneul, care va începe în State şi va ajunge pe 10 iulie 2015 la North Sea Jazz Festival. Mai în glumă, mai în serios, "Never Ending World Tour".

"Vasile şi Maria s-au dus în pădure să culeagă mure. Şi fiindcă era multă lume, au cules mure."

Philip Catherine.jpgApropo de feţe şi voci ale istoriei (filmului) poate vă amintiţi de Harry Dean Stanton din filmele "Paris, Texas" (Wim Wenders, 1984) sau "Alien" (Ridley Scot, 1979). Ei bine, "Cancion Mixteca", la 88 de ani, mi se pare o reuşită, care împrăştie un parfum al unei epoci frumoase, sănătoase şi romanţioase. "I don't believe in singing lessons. You can sing or you can't." (Harry Dean Stanton). Dar, revenind pe pământ, unde - "... avem de toate / Şi mai bune si mai rele, / bune - rele / Şi-nchisori şi libertate / Şi a putea, şi nu se poate / Şi noroi şi stele" - să ne aducem aminte de creatoarea celebrului hit "You've Got a Friend", Carole King, va împlini şi ea 73 de ani, tot pe 9 februarie. Va rămâne în istorie, foarte cunoscută, pentru albumul "Tapestry", cu patru premii Grammy, din care fac parte hiturile "You've Got a Friend" şi "It's Too Late". Dar, ea a mai creat şi celebrul musical "Really rosie" şi a fost inspiraţia piesei "Oh, Carol!", mare hit al lui Neil Sedaka, dar şi pentru The Four Seasons, unul din cele mai mari grupuri pop din Statele Unite. Acest hit alături de "Sherry" şi "Big Girls Don't Cry" de pe primul lor album, "Sherry and 11 Others" (1962) au cucerit topurile vremii ocupând prima poziţie. Compozitorul primului mare hit, "Sherry" sau cum se numea iniţial "Jackie Baby" (în onoarea primei soţii a preşedintelui Kennedy), era pianistul Robert John "Bob" Gaudio, ce împlineşte 73 de ani în noiembrie, care a fost cooptat în grup de Tommy DeVito, chitaristul principal al grupului The Four Seasons, personaj negativ, în noul film al lui Clint Eastwood, "Jersey Boys" (2014). Un film biotic, deosebit de important pentru fanii muzicii şi o mostră de viziune regizorală unică a marelui cineast american (el a mai realizat "Honkytonk Man" în 1982 şi "Bird", din 1988, despre viaţa gigantului jazz-ului, saxofonistul Charlie Parker). Iar la noi, tot din categoria romantismului incurabil, Florin Bogardo, care ar fi împlinit 73 de ani, pe 16 august, scria pentru regretatul Aurelian Andreescu (pe 12 mai ar fi făcut 73 de ani) una dintre piesele sale, "Tu ești primăvara mea”! Primăvară pe care, o dorim cât mai aproape, atât la propriu cât şi la figurat, în mai multe domenii ale artelor, dar în special în zona artei sunetelor, unde degringolada culturală iliesciană pare a fi catastrofală pentru muzica românească.

"- Cum e posibil? Spuneaţi că sînteţi orb, dar văd că citiţi ziarul.

- Vă înşelaţi, doamnă. Nu citesc. Mă uit numai la poze…"

Radu Lupaşcu
9 februarie 2015

P.S. În a doua fotografie, îl descoperiţi pe valorosul chitarist britanic, Philip Catherine (73 de ani în octombrie, a cântat cu Focus, Larry Coryell, Chet Baker, Charles Mingus, Stéphane Grappelli, Buddy Guy, Carla Bley etc.), invitatul serii "Nights Of Jazz Guitars", o ediţie unică la "Freedom Jazz Fest", pe litoral, din păcate, singura...

Foto: Mircea Giurgiu, Radu Lupaşcu.


Dar cu mediul ce-aţi avut?!

"Well, I dreamed I saw the silver / Space ships flying / In the yellow haze of the sun, / There were children crying / And colors flying / All around the chosen ones. / All in a dream, all in a dream / The loading had begun. / They were flying Mother Nature's / Silver seed to a new home in the sun. / Flying Mother Nature's / Silver seed to a new home." (Neil Young)

"Potrivit Legii 135/2014, publicată în Monitorul Oficial pe 16 octombrie, Legea 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor se modifică astfel: . Cu alte cuvinte, spaţiile verzi proprietate privată, înscrise în cartea funciară în categoria curţi - construcţii nu vor putea fi inventariate sau declarate ca spaţii verzi. Or, în această categorie sunt înscrise majoritatea spaţiilor verzi dintre blocuri, părculeţe amenajate în cartierele de locuit, squaruri şi chiar bucăţi de parc, toate retrocedate în ultimii 15 ani, deşi era evident că nu trebuie construite."

Colosseum autografe.jpgVedem ce oameni am ales votând şi mai ales nevotând, nu? Nu este obiectul nostru, al revistei virtuale Arta Sunetelor această traumă, dar nu putem rămâne indiferenţi la această agresiune asupra mediului înconjurător. Nici un primar, repet, nici un primar al Bucureştiului nu a fost protectorul mediului în care trăim cu toţii. Pentru că protecţia mediului nu aduce foloase lui şi acoliţilor săi. Clădirile de beton şi sticlă, în schimb, DA! Ar fi bine, să vă gândiţi cu toţii la acest lucru grav, pentru noi, şi pentru urmaşii noştrii. Avem o natură unică în Europa, sper că sunteţi de acord cu mine, mai ales cei care, datorită pasiunii pentru muzică aţi (stră)bătut cărările acestui continent. Aţi văzut şi puteţi face o comparaţie. Spuneţi la alţii ce se întâmplă şi luaţi atitudine. Cei plecaţi din diverse motive, care se vor întoarce cândva, trebuie să ştie cum se dau legi pentru furăciuni pe faţă şi cum nu se mai satură "aleşii". Trebuie opoziţie şi strânse rândurile. Astăzi este ziua de naştere a unui activist de mediu canadian, cu reputaţie şi onoruri în această activitate. Invitaţi-l dragi organizatori de concerte şi puneţi punctul pe "i". Tinerii trebuie să trăiască liberi, într-o atmosferă pură, nepoluată, curată şi vie. Dar oare, vreţi să depoluaţi şi muzica românească, începând cu radioul şi televiziunea publică care trăieşte din banii fiecăruia dintre noi? Şi nu trăieşte deloc rău... Pentru că, acolo unde ar trebui făcută cultură şi istorie muzicală, acolo nu se face. Pentru că, acolo unde ar trebui auzită şi văzută muzică românească nu se aude şi nu se vede. Pentru că au "pus mâna" pe spaţiul radiofonic comercial şi poluează sonor intimitatea celorlalţi. Pentru că, sunt inculţi, mârşavi, perverşi şi au interese meschine. Ceea ce se întâmplă acum şi, (mai ales) la ce mizerii s-a ajuns, în ambele medii de care vorbim, în care vieţuim, ar trebuie să vă îngrijoreze. Poate nu ştiţi cine este Neil Young, dar ştiţi cu siguranţă albumul "Déjà vu" al supergrupului american Crosby, Stills, Nash & Young. Eu am fost în America, am simţit respectul pentru mediul înconjurător şi pentru muzica produsă acolo. Tot ce face obiectul importului de cultură muzicală este mai scump decât orice produs al pieţei muzicale american. Cunoaşteţi, desigur, protecţia oferită de zonarea cititoarelor mediilor de stocare muzicale. Dau un exemplu: ultimul documentar despre Eagles în format DVD sau Blu-Ray, History of the Eagles, este codat pe zona NTSC (americană) şi oferă un bonus disc, care nu exista până la lansarea acestei ediţii de lux, pe vreun format oficial, în nici o ţară din lume (Exclusive concert, Eagles Live at the Capital Centre March 1977). Autoprotecţia acestei pieţe (ca şi a celei europene desigur) este în beneficiul propriei economii, al artiştilor şi al producătorilor implicaţi în acest business. Sprijiniţi şi de breasla muzicienilor, adică de sindicat. Dacă vedeţi filmul documentar despre Jimmy Hoffa sau cel artistic pe acest subiect, puteţi lesne observa diabolismul exacerbat al conjuraţiei caselor mari de discuri de la noi asupra artiştilor români şi asupra muzicii româneşti. Cărămidă cu cărămida au zidit un sistem de nepătruns. S-au înconjurat de oameni servili care nu au nicio legătură cu muzica. Ca şi ei dealtfel. Astfel ajung "vedete" fetiţe şi băieţei fără nici o pregătire muzicală, fără nici un talent. Uitaţi-vă în urmă ce au lăsat! Nu există nume după 1989 care au confirmat şi au făcut istorie muzicală românească. Au fost NUMAI accidente "muzicale". O democraţie prost înţeleasă. O altă agresiune, de astă dată asupra culturii româneşti. Cultură, jack bruce dracula bass fest 2012.jpgcare ar fi putut urma un traseu normal după 1989... Dar cu cine? Cine să ne propună Neil Young sau Colosseum? Această veche trupă britanică, compusă actualmente din Dave Greenslade, Jon Hiseman, Dave "Clem" Clempson, Mark Clarke, Chris Farlowe, (care l-a înlocuit pe regretatul saxofonist Dick Heckstall-Smith) a scris istorie în muzica progresivă. Genealogic vorbind, a contribuit la naşterea unui întreg batalion de trupe de prog, blues-rock, hard rock sau jazz-fusion. Tempest, Greenslade, Humble Pie, Atomic Rooster, Colosseum II, fiecare cu personalitatea ei. Şi, cum la radio sau TV nu veţi auzi de această trupă - cum nu aţi auzit de curând, la radio sau TV, despre tragicul deces al basistului Jack Bruce (probabil pentru a nu afla cine este defapt grupul CREAM, un nume furat de o "vedetă" din Mangalia) - aşa nu veţi auzi de Colosseum sau grupul original The Band, alt nume "împrumutat" de altă fată mioritică. La ceremonia de incinerare a regretatului basist ("cream-ated"), au participat familia (soţia, cele două fiice şi băiatul său) şi prietenii, colegii din trupa CREAM, chitaristul Eric Clapton, toboşarul Ginger Baker şi textierul Peter Brown, chitaristul Phil Manzanera de la trupa Roxy Music, pianistul, vocalistul, compozitorul şi liderul grupului Procol Harum, Gary Brooker, chitaristul grupului Living Colour, Vernon Reid (cu care Bruce făcuse în 2012 gruparea Spectrum Road împreună cu Cindy Blackman şi John Medeski) şi Uli John Roth, fost chitarist al grupului Scorpions. Au cântat în onoarea "beloved husband, father, granddad and all round legend", imnul creştin "Morning Has Broken", marele hit al Beatleşilor, "Strawberry Fields Forever" şi, celebra lui piesă, "Theme For An Imaginary Western". RIP JACK BRUCE!

Revista virtuală Arta Sunetelor, prin mijloacele ei de comunicare v-a informat de aceste trupe şi, dacă vreţi să trăiţi frumos, este bine să ascultaţi, câte ceva din recomandările noastre şi să urmăriţi ofertele de concerte din Vest. Colosseum au turneu în toată Germania şi apoi în UK. El se numeşte: "Time on Our Side 2014 - 2015 Tour". Din programul de peste două ore nu lipsesc piesele: "Safe as Houses", Walking in the Park", "Call It Stormy Monday", "The Way You Waved Goodbye", "Blues to music", "Valentyne Suite", "Lost Angeles" şi, dedicaţia specială "Morning Story" pentru Jack Bruce. Despre acest minunat concert, prietenul meu, Relu Bălaşu mi-a povestit: "Jon l-a prezentat foarte frumos pe Jack Bruce şi-au cântat un cover după piesa lui, Morning Story... Chris a făcut glume aproape tot timpul pe scenă şi la şedinţa de autografe şi fotografii. Am discutat cu Chris Farlowe, Dave Greenslade şi cel mai mult cu Jon Hiseman, toţi nemaipomeniţi de modeşti. Jon m-a întrebat cum e viaţa muzicală în România şi cam ce muzică ascultă românii acum în 2014. A zis că are o veste bună fiindcă albumul acesta nou (n.r. "Time on Our Side") l-au scos şi în format de vinyl, deşi el s-a chinuit 25 de ani să scape de vinyluri şi acum are o cameră liberă!..." La final, trebuie să vă invit să ascultaţi, dacă nu aţi făcut-o deja, albumul lor în concert din 1971, celebrul COLOSSEUM LIVE, unul din cele mai bune 10 albume ale muzicii adevărate. Şi nu este numai părerea mea.

Montaj curiozitati 14.jpg

"You don't know what's going on / You've been away for far too long / You can't come back and think you are still mine / You're out of touch, my baby / My poor discarded baby / I said, baby, baby, baby, you're out of time." (The Rolling Stones)

Radu Lupaşcu
12 noiembrie 2014

Foto Jack Bruce la Dracula Bass Fest 2012: Radu Lupaşcu

Foto Colosseum autografe: Relu Bălaşu

Foto montaj Chris Farlowe, Relu Bălaşu, Barbara Thompson, Clem Clempson, Mark Clarke, Dave Greenslade: Relu Bălaşu


Între blues şi hard!

"The grass was greener / The light was brighter / With friends surrounded / The nights of wonder." (Pink Floyd)

Prins între Blues Pills şi Queen, adică între o revelaţie suedeză blues-rock a anului 2014 şi celebra trupă britanică, cu al său magnific concert de început de carieră - Live at the Rainbow - mă strădui să ascult foarte multe noutăţi apărute în zona rock-ului progresiv, dintre care Pink Floyd îmi surescită cel mai mult interesul. Am ascultat o primă piesă de pe acest al 15-lea album, intitulat Endless River, sunt parţial mulţumit şi, aştept întregul, pentru că la Pink Floyd nu putem fi convinşi încă, dacă piesele rămase neînregistrate cu regretatul membru fondator, Richard Wright (decedat în anul 2008), pot coagula un album conceptual Pink Floyd, aşa cum, au făcut-o de pildă cu The Division Bell. În aceeaşi componenţă, atunci în 1994, au reuşit fără Roger Waters să bucure cu noul sound Floydian lumea fanilor propriu-zişi, precum şi mainstream-ul pop, amintiţi-vă numai de turneul mondial următor, Pulse, care a dăruit standarde audio-vizuale epigonilor săi: The Australian Pink Floyd Show, Brit Floyd, Mostly Autumn, Off The Wall, Think Floyd, Floydian Slip (UK), Aussie Pink Floyd, The Machine şi Interstellar Overdrive (USA), Eclipse (Slovenia), Mac Floyd (Scoţia) şi, cu îngăduinţa dvs., "ultimul pe listă", Speak Floyd (România). Pentru că am fost de curând la recitalul lor din cortul curţii Palatului Ghica şi am rămas impresionat de talentul şi siguranţa interpretării chitaristului Kovacs "Kovi" Laszlo. Un lucru bun şi meritoriu pentru liderul trupei Sandy Deac (Kappa, Nightlosers, Desperado, Speak Floyd). Aşadar, moda cover ne-a atins şi pe noi românii, pe care mulţi nu i-ar crede în stare de aceste performanţe, iar alţii, mai răutăcioşi, ar chicoti pe la colţuri, că nu au piese proprii, că nu sunt originali sau personalitate. E cazul să mai mergeţi pe la concerte, dragi cârcotaşi de serviciu pe facebook sau alte reţele de socializare, şi să-i vedeţi la lucru. Altfel riscaţi să nu vă placă decât de Ştefan Bănică jr. care "este", cel mai original dintre to(n)ţi. Un concert pe viu este bucuria de-a trăi, cu o menţiune, ca spaţiul să fie bine aerisit şi propice unui show, oricât de mic ar fi acesta. Dar, cum mai avem mult până când patronii se vor convinge de igiena şi confortul minimal, de bază, al unui club, fanii blues-rock-ului vor continua recepţia informaţiei în fotoliul comod de audiofil. Le propun să înceapă cu Blues Pills, o trupă franco-americano-suedeză, fondată în 2011, dar care acum a spart gheaţa cu primul lor album, lansat în luna iulie la Nuclear Blast. Să le notăm numele, pentru că veţi mai auzi de ei în curând: Elin Larsson: vocal (Suedia); Dorian Sorriaux: chitară electrică(Franţa); Zack Anderson: basşiCory Berry: tobe (fraţi vitregi din SUA). Din 2014 în locul lui Cory Berry a venit André Kvarnström de la trupa suedeză Truckfighters. Au intrat de ceva vreme în circuitul turneelor de calibru, anul acesta cântând (în engleză sau suedeză!) în deschidere la Rival Sons, americanii care acum sunt la al patrulea album, se pare cel mai bun. Aşadar, rădăcini în anii'60 -'70,"pilule"de blues cu aromă de Zeppelin şi gust de Big Brother & Holding Company... Urmăriţi-i, sunt proaspeţi şi viguroşi, au lansat ediţii şi pentru colecţionari, EP, CD, LP, DVD, excelent prezentate grafic, în aceeaşi manieră ca muzica. Acest lucru Nu este surprinzător pentru o piaţă rock care se mişcă şi, (re)devine pentru fiecare din ascultători şi privitori, o eficace pastilă de tinereţe (fără bătrâneţe). Blues Pills au ştiut că istoria NU începe cu ei, drept care iată ce au declarat într-un interviu: "There is a growing number of bands playing this style, and we are starting to find inspiration from a lot more current bands out there. It’s very interesting to see such a revival of this kind of music. It's not just hard rock but different kinds of retro music like psychedelic, blues, and soul. I'm not sure why it's happening now, but It’s really cool to see the scene for this music growing, and with more bands playing this style, better and better bands keep popping up. There is a lot of very original sounding bands, they aren't just cheap rip offs of Led Zeppelin. Some bands creating there own unique sound, but just in the old style." Da! Blues Pills au reuşit acest sunet, graţie şi vocii lui Erin Larsson şi desigur, amprentei chitaristice foarte bune pe care a reuşit-o chitaristul de numai 20 de ani, Dorian Sorriaux. Până veţi găsi un disc original cu ei, să ştiţi, că puteţi vedea un concert de la Rockpalast din 2013, pe tube.

Live at the Rainbow, concertul celor de la Queen de acum 40 de ani, a apărut în luna septembrie pe blu-ray (pentru prima oară) şi de asemeni pe un CD, pe două CD-uri, DVD, pe cvaduplu LP şi in set de lux creat pentru colecţionari, ca de obicei... Despre ce este vorba? Înainte de "O noapte la Operă" din 1975 şi, înainte de intrarea trupei în panteonul giganţilor muzicii rock, Queen au fost o foarte bună trupă de hard-rock, cu inserţii progresive şi texturi melodice tandre, pe care le-am ascultat cu sufletul la gură în anii tinereţii (pe LP!). Primele trei albume, "Queen I", "Queen II" şi "Sheeer Heart Attack", sunt cele care compun baza pieselor acestui concert de la teatrul Rainbow (fost Astoria Theatre, construit în 1930) şi pe care, aşteptam să le "devorez" la o calitate de 2014. Energia, tinereţea şi autenticitatea quartetului regal şi nu în ultimul rând, imaginea şi regia acestui minunat show vor convinge pe oricine de trăinicia şi soliditatea muzicii rock, de profesionalismul şi charisma interpreţilor săi, ca dealtfel şi de, veşnicia sa. Freddie Mercury – lider vocal, pian, jangle box pe "The Fairy Feller's Master-Stroke", Brian May – chitare, vocal, ukulele pe "Bring Back That Leroy Brown", Roger Taylor – tobe, percuţie, vocal, lider vocal pe "Modern Times Rock 'n' Roll" şi John Deacon – bas, vocal, triangle pe "Killer Queen". Una din bijuteriile coroanei, pe care vă sfătuiesc să o achiziţionaţi în original. În încheiere, o canonadă de albume prog, pe care vi le propun spre audiţie, toate fiind de anul acesta: Cirrus Bay - The Search for Joy; Cosmograf - Capacitor***; IQ - The Road of Bones****; Lunatic Soul - Walking on a flashlight beam****; Enchant - The Great Divide; Iluvatar - From The Silence, Dream Theater - Breaking the Fourth Wall (Live from the Boston Opera House); Walfad - an unsung hero, salty rains & him; RPWL - Wanted**; Pendragon - Men Who Climb Mountai***; Eloy 14****; Panic Room - Incarnate; Monarch Trail - Skye; Millenium - In Search Of The Perfect Melody; Majestic - Epsilon 1** şi Jack Foster III - Apple Jack Magic. Şi, pentru a nu crea suspiciuni, celor care aşteptau din luna mai 2014, un nou episod al rubricii noastre, le ofer un reper temporal, 22 noiembrie 2014. Editura Adenium lansează ediţia a doua a primei cărţi "Arta Sunetelor". Între orele 19 şi 20, în acea sâmbătă, la târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti, veţi avea prilejul să vă întâlniţi cu o parte din autorii ei şi a afla, în premieră, despre subiectul celei de-a doua cărţi şi numele ei.

"Sit back and relax, take some BLUES PILLS and dive into their world of musical visionariness." (Nuclear Blast)

Radu Lupaşcu
24 octombrie 2014

Arta Sunetelor Curiozitati 13.jpg


Blue-Ray Disc, I shall be released!

"Well, she's walking through the clouds / With a circus mind that's running wild / Butterflies and Zebras / And moonbeams and fairy tales / That's all she ever thinks about / Riding with the wind..." (Jimi Hendrix)

Discul Blu-ray (prescurtat BD) este un nou tip de disc optic, de mare densitate, folosit pentru stocarea de date, înregistrări video de înaltă rezoluție şi audio la ultra înaltă fidelitate (Pure audio). În funcţie de capacitatea de stocare, cele mai folosite sunt de 25 GB şi apoi de 50 GB. Pentru protejarea pieţelor de desfacere au fost alese (numai!) 3 zone delimitatoare: A/1 (America, Japonia, Coreea, Taiwan, Hong Kong și Asia de Sud-Est); B/2 (Europa, Orientul Mijlociu, Africa, Australia și Noua Zeelandă); C/3 (Rusia, India, Nepal, China, Asia Centrală și Asia Sudică). În cazul DVD-ului, identificam 8 coduri de regiuni. Motivul ales pentru rubrica de faţă, deşi poate părea subiectiv, este cât se poate de obiectiv şi merită a fi promovat pentru frumuseţea şi consistenţa Artei Sunetelor. Colegul şi prietenul Ioan Big se ocupă de ceva vreme la rubrica domniei sale de nestematele sau eşecurile din lumea filmului. În ceea ce mă priveşte am să sesizez, prin lupa propriei experienţe, motivul pentru care achiziţionarea unui cititor de blu-ray-uri este sustenabilă. În primul rând, pentru că noul mediu de stocare a "prins" şi valorile muzicale îşi pot redescoperi strălucirea. Ediţiile cu adevărat remastered (audio şi video) au trăinicie şi pot cuceri lumea tinerilor debusolaţi de oferta internetului. În al doilea rând, pentru că cititoarele au standarde de calitate superioară, chiar şi pentru orice format - audio sau video - apărut anterior. Preţurile au scăzut vertiginos, iar oferta de titluri creşte pe zi ce trece. Într-adevăr multe din titlurile nou apărute pe blu-ray se află deja în colecţia dvs. sub formă de VHS, MC, CD, DVD sau pe discurile aşa-zis dure. Asta nu trebuie să vă împiedice să evoluaţi tehnic şi să vă bucuraţi de cea mai bună imagine şi cel mai bun sunet posibil. Este o cheltuială, nu ascund acest lucru, dar mică în comparaţia cu satisfacţia pe care v-o oferă acest grad de libertate. De asemeni, ţin să precizez de la început că nu vă veţi reface întreaga colecţie, pentru simplul fapt că nu merită în noua "trecere" să abandonaţi totul de dragul noului mediu. Cum este normal, gusturile se schimbă, audiţia evoluează, pretenţiile sunt altele, iar dacă re-apariţia nu aduce cu sine un plus convingător, fie audio, fie video, fie prin bonusuri substanţiale, atunci achiziţia devine un moft de consumator tipic american. Este ceea ce se numeşte trecerea de la acumularea cantitativă la cea calitativă. Oare ce va fi cu adevărat de valoare peste 20, 40 de ani din muzica prezentului? Să vă spun care a fost primul meu blu-ray mai bine! Normal, Woodstock, ediţia cea mai frumoasă şi bogată în informaţii de până atunci, adică cea lansată pe piaţă în anul 2009. Motivul? Lesne de înţeles. Un moment istoric, admirabil "extras" de Martin Scorsese, din cele trei zile de pace şi muzică. Un model pentru tinerii de astăzi, o călătorie într-o lume frumoasă, liniştită, statornică, muzicală. O rampă de lansare pentru greii muzicii rock: Jimi Hendrix, Janis Joplin, The Who, Ten Years After, Carlos Santana, CCR, Mountain, Grateful Dead, Johnny Winter, Joe Cocker, Crosby, Stills, Nash & Young, Canned Heat, Jefferson Airplane, Melanie, Joan Baez, Paul Butterfield Blues Band, Blood, Sweat & Tears etc. Trecem de la evenimentul care a schimbat cursul istoriei (şi al industriei) muzicale a omenirii la alt moment important şi anume la The Last Waltz, celebrul concert al trupei The Band, aşa-numitul "farewell concert", o altă peliculă semnată de acelaşi Scorsese, în care apar Paul Butterfield, Bob Dylan, Neil Young, Emmylou Harris, Ringo Starr, Ronnie Hawkins, Dr. John, Joni Mitchell, Van Morrison, Muddy Waters, Ronnie Wood, Neil Diamond, Bobby Charles, The Staple Singers şi Eric Clapton. Calitatea excepţională a sunetelui, calibrul trupei şi al invitaţilor, precum şi deliciul dialogurilor fac din acest film (documentar rock) o importantă piesă de colecţie a oricăruia dintre noi. Există multe capodopere ale muzicii rock pe care le putem re-descoperi în lista noului format blu-ray, dar cum spuneam, nu toate merită achiziţia. Primul gând mă duce la celebrul concert al trupei Led Zeppelin, The Song Remains the Same, care nu reprezintă un salt pentru audiofili, efortul financiar nefiind justificat. Reuniunea din 10 decembrie 2007 însă da! Ambalată într-un box elegant ce conţine 2 CD-uri, un Blu-ray şi un DVD bonificaţie (repetiţia), această ediţie de lux este pentru colecţionari o bucurie sinceră de video-audiţie a unei trupe emblemă a muzicii rock. Cântecul rămâne acelaşi şi în cazul noului Sabbath, adică concertul ... Gathered In Their Masses, de promovare al noului 13, album care conservă statutul de artizan al stilului heavy metal. Cu o imagine impecabilă şi un sunet perfect, revenirea celebrului grup în atenţia noilor fani este justificată chiar şi fără toboşarul Bill Ward (el fiind înlocuit pe album cu Brad Wilk - demolatorul de la Rage Against the Machine, iar în turneu cu Tommy Clufetos - toboşarul trupei lui Ozzy). Dar Atenţie! Cumpăraţi ediţia Deluxe care includes pe lângă concertul pe Blu-ray, DVD şi CD, posterul original, autografele celor trei membri pe set-listul concertului Black Sabbath din Melbourne (29 aprilie 2013), un booklet, 2 pene de chitară şi o replică a biletului de concert! "...unexpectedly brilliant, apocalyptic, and essential for any die-hard metal fan!" - nu trebuie să mai adaug nimic, a concretizat Allmusic pentru dvs. În finalul expozeului meu, vreau să vă recomand trei creaţii de excepţie, din arii stilistice diferite: aniversarea - Peter Frampton FCA 35 Tour; cea mai bună trupă de coveruri Pink Floyd - The Australian Pink Floyd Show în concert la Hammersmith Apollo şi fără tihnă aşteptata Dream Theater în concertul de la Budokan. Blu-ray-uri de colecţionat, mă credeţi pe cuvânt. Nu ştiu ce vom face când va "prinde" noul format video 4K şi se va trece probabil la această nouă ultra-tehnologie HD. Pentru apariţiile viitorului, din lumea filmului şi a muzicii, bănuiesc că va fi uimitor (vezi filmul Now You See Me), însă pentru valorile trecutului atât de bogate şi suculente, consider că este suficient noua trecere la formatul Blu-ray. Vorbim peste 15 de ani. Cam atât m-a ţinut televizorul cu tub catodic Philips, pe care acum îl voi face cutie de porumbei... Până data viitoare, sper să găsesc în noul format, un concert cu trupa Curved Air, care m-a re-cucerit cu noul lor album abia apărut. North Star are toate ingredientele unui foarte bun album de prog, iar Sonya Kristina la 65 de ani demonstrează calităţi vocale impecabile, ce rezonează cu viabilitatea şi modernitatea noului val al muzicii progresive. Acestea fiind spuse, din fotoliul de video-audiofil, vă invit la o "revoluţie tehnică" în sufragerie. Începe să merite!

black sabath deluxe.jpg

 

"Legionarismul a fost o revoluţie pentru că a însufleţit o generaţie, construind ordinea de stat pe substanţa istorică a poporului român.” (Petre Ţuţea)

Radu Lupaşcu
25 aprilie 2014


Blues Alternativ

"You Know When a farmer plants his fields. He use the best soil that will yield the best that you can get from the land…Well the BLUES is the truth of life, of what a man had to go thru even when there was no other outlet… Some can say well everyone go thru bad times… This Soil that this Blues is grown from come with blood, hard price that can never be paid back, and thru prayer. It is a true story about real life when it's done right & it is a way to speak when I have no voice..." (Eugene Hideaway Bridges)

Radu Lupascu Eugene Hideaway Bridges.jpg

Iată una din explicaţiile care i se potrivesc de minune acestei forme muzicale numită blues. Muzicianul Eugene Hideaway Bridges a fost invitat în cadrul Festivalului de Blues de la Sighişoara în weekend-ul trecut şi a susţinut un recital autentic, savurat de audienţa nerăbdătoare de blues curat. 29 martie 2014, s-a nimerit a fi ziua lui de naştere, prilej de urare a tradiţionalului La Mulţi Ani, dăruit ca acum 2 ani, celebrului Johnny Winter. Ediţia de faţă, a noua, mult aşteptată, chiar dacă cu întârziere de un an şi desfăşurată numai pe două zile în loc de trei, a adus nume într-adevăr noi, diverse ca încadrare în blues, dar care au conturat alegerea titlului recenziei. Eugene a fost pe măsura aşteptărilor puriştilor blues-ului, holul Sălii de Spectacol Mihai Eminescu nemaifiind atracţia plictisiţilor sau degustătorilor de plăceri bahice... Ca întotdeauna, cetatea Sighişoarei a atras patrioţi iubitori de frumos, trăinicie şi continuitate. La fel şi acest frumos festival, pe care mulţi dintre cititorii Artei Sunetelor ar trebui să-l deguste cel puţin odată. Ediţia de anul viitor poate fi un bun început. Presimt ceva salvator, o binemeritată răsplată, atât pentru public, cât şi pentru organizatori. Avem prea puţine festivaluri cu participare internaţională (Jimbo Blues, Blues pentru Timişoara). Revenind la ediţia de faţă, să notăm prezenţa unei voci şi a unei simţiri din suflet, Sharrie Williams, pe care mulţi fani o cunosc din concertul de la Bay-Car Blues Festival din Franţa, (re-)cunoscută încă de pe atunci ca "The Princess Of Rockin' Gospel Blues". Nu ne-a dezamăgit nici la Sighişoara, deşi sincer aş fi vrut să o ascult live cu "şmecherii" ei şi nu cu "mercenari" unguri sau olandezi. Altfel ar fi "răsunat" făgăduiala supranumelui său! Open act pentru Sharrie, în prima zi a festivalului a fost ales duo-ul King Pug, o mixtură blues rock în alternanţă cu pretenţioase inserţii punk. Aş putea spune chiar mofturoase. Blues alternativ, întocmai ca în deschiderea concertului lui Eugene Hideaway Bridges, de a doua zi, cu trioul Tangled Eye (format din Dede Priest - voce şi vioară, Jasper Mortier la baterie, deşi este un basist de calibru şi Jan Mittendorp la chitară, bosul casei de discuri Black and Tan Records), mult mai bine aşezat ritmic în strana blues-ului, dar suficient de istovitor pentru a le parcurge întreg recitalul. Aflaţi la primul album, Tangled Eye, promit o carieră în blues-ul european, mai ales că sunt sprijiniţi, recomandaţi şi oficializaţi în cluburile Europei Occidentale.

"I try to mix the sound and the energy of the blues with more modern dance music also as way to find new audiences for this great music." (Jan Mittendorp)

Blues-ul şi originea numelui său înseamnă un adevăr strigat în gura mare, o luptă câştigată, care a a făcut ca viaţa populaţiei de culoare să se schimbe, ca necazurile lor să fie auzite şi ca zestrea ancestrală africană să le fie recunoscută. Fiindcă a venit vorba de această moştenire, să notăm că Nelson Mandela, regretatul militant pentru drepturile populaţiei de culoare, era de acord că blues-ul s-a născut odată cu prima corabie de negri deportaţi din Africa de Vest, mai exact din insula Gorée (Senegal), de pe coasta oceanului Atlantic, o enclavă numită Slave House, acum aflată în patrimoniul Unesco, pentru păstrare şi conservare. O explicație alternativă pentru originea cuvântului blues poate fi culoarea hainelor bocitoarelor care erau vopsite în albastru, albastru indigo, culoare ce accentuează suferinţa în mai multe culturi ale Africii de Vest. Povestea blues-coperta revista Charlie.jpgului, a evoluţiei şi a transformării sale este deosebit de interesantă şi unică. Una din formele sale, dezvolată între anii 1960 și 1970, este blues-rock-ul, hibrid agreat în special de muzicienii albi. Puţini dintre ei au reuşit însă să dezvolte cu personalitatea lor o atracţie pentru audiofili şi să-şi înscrie numele în Panteonul genului. M-aş bucura enorm dacă Johnny Lang ar fi ales pentru ediţia aniversară, a zecea, de anul viitor. Dacă nu el, măcar Danny Bryant ar fi o altă alegere pe măsură capacităţii organizatorice de la Sighişoara. Şi mai sugerez ceva. O celebrare fără românii din blues ar fi seacă şi nu ar avea moral pentru audienţă. Astfel că, îi puteţi invita pe Black Jack, Fernet Blues Band, Florin Ochescu sau George Baicea! Închei cu speranţa de a-l mai revedea live cât mai curând pe o scenă românească pe marele muzician Charlie Musselwhite, de anul acesta, deţinător al primului Grammy din carieră, împreună cu Ben Harper pentru albumul Get up!, de anul trecut. Frumuseţea ţării lui Dracula l-a fascinat întotdeauna, iar binevoinţa gazdelor va duce vestea bună, aşa cum, mesagerii plătiţi din banul public îşi împart privilegiile între ei şi nu fac nimic pentru imaginea României.

"Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.” (Petre Ţuţea)

Radu Lupaşcu
3 aprilie 2014

PS Minunatul loc, Centrul Ecvestru de la Daneş a cucerit şi de data aceasta prietenii blues-ului veniţi din Bucureşti, Bistriţa, Braşov, Vîlcea sau Câmpulung Moldovenesc!

Foto: coperta revistei Blues Blast 3 aprilie 2014

Radu Lupaşcu - Eugene Hideway Bridges 29 martie 2014


Picturi muzicale diverse

"Noi în anul 2000 / Când nu vom mai fi copii / Vom face ce-am văzut cândva / Toate visele îndrăzneţe / În fapte le vom preschimba / Vom fi meşteri iscusiţi / Să vă facem fericiţi / Pe voi părinţii ce veţi fi / La a doua tinereţe în 2000..."

Suntem în anul 2014. Dacă în naivitatea pionieratului de atunci credeam în promisiuni seducătoare, cu timpul, (în) ucenicia dragilor prieteni mai mari, sufletele noastre au dat crezare unui Faith Healer celest, a cărui do(mi)natoare forţă atomică ne copleşeşte şi astăzi. Pe cei mai mulţi îi secătuieşte şi-i ţintuieşte în vatra domestică, "în compania" multiplelor sonorităţi analog-digital-biţi-stice din registrul audio-video portativ-staţionar. Pe cei obişnuiţi cu informaţia statornică propriei culturi îi conduce spre nebănuite încercări prin tot felul de cotloane sau spaţii vaste, în care descoperirea reperelor comunei exigenţe, le primeneşte aerul înceţoşatului prezent. Cu alte cuvinte, dragi prieteni din acea perioadă, veniţi cu vaporul, cu barca sau cu şalupa în fosta raia turcească Ibrail, sedimentau în copilandrul de atunci, sonorităţi fertile subsemnatului de mai jos. În spatele casei aveam greci, în faţă machedoni, peste drum îmi amintesc de ruşi lipoveni. Un zigzag multi etnic, întocmai labirintului sub-brăilean distrus de comunişti pentru implementarea noilor concepte, încă nepieritoare. Fresca muzicală a lumii anului 1976 cuprindea pe lângă capodopera vulturilor americani Hotel California, debutul celebrului Daddy Cool sau al partenerei Dancing Queen, ultimul vals al The Band şi nestematul Song Remains The Same. Nu intru în amănunte ce pot face deliciul presei tabloide, dar nu pot să nu amintesc că acest oraş a dat nume grele ale culturii muzicale româneşti de care toţi ar trebui să fim mândri. Mândria naţională este un sentiment care nu se mai cultivă în şcoală, la orice nivel ar fi ea, nu se mai poartă la radio sau TV, deşi le regăsim, cu mici dar sănătoase excepţii, la unele instituţii de a căror prestigiu nu ne-am îndoit niciodată. Educaţia celor şapte ani nu a fost şi nu va fi niciodată suficientă, dacă nu veţi căuta pe lângă acele recomandări întemeiate ale părinţilor şi pe cele personale descoperite cu râvnă. În fond, cum vă puteţi bucura de frumuseţea acestei muzici - descrisă de Arta Sunetelor în special - dacă nu străbateţi domeniul vast al sunetelor parcurgând mici etape de studiu atent al istoriei muzicale corespunzător fiecărei naţii. Sunteţi sau nu de acord cu mine, dar punctul vostru de plecare va trebui să coincidă, (măcar şi pentru scurt timp) cu cel al frumoşilor ani '50, '60, '70. Din experienţa personală, v-am putut împărtăşi pe parcursul acestei rubrici, multe din bogăţiile acestei culturi ale umanităţii, pe care (repet, de câte ori am ocazia!) ar trebui să fie studiate la şcoală. Aveţi puţină răbdare şi veţi ajunge mai repede, dar sigur spre genul sau ramura muzicală de care nu vă veţi despărţi probabil niciodată. Ea vă va fi un prieten la greu şi vă va însoţi în momentele cele mai frumoase ale vieţii. Cum au fost două momentebasorelief cu autografe.jpg recent petrecute alături de prieteni dragi, săptămâna trecută la concertele trupelor Basorelief şi Rezident EX. Primul album al unicei sonorităţi de fuziune, a mai multor stiluri înrudite în special cu jazz-ul s-a numit "Ploaie în Macondo" şi s-a petrecut de la ora 19.30 fix, la Teatrul Excelsior, al cărui management este admirabil condus de stimabilul Aurel Mitran. Un om potrivit la locul potrivit. Aşa cum am simţit că şi noi meritam aceste regal fuzionistic de la jazz la prog, o frescă a profesionalismului şi inventivităţii membrilor grupului Basorelief adică: Iulian "Mugurel" Vrabete un artizan al chitarei bas şi al reliefului sculptural, alături de atent-delicat-ritmicul Relu Biţulescu latobe, chitaristul unei fresce auditiv-emoţionale de travaliu, doctorul Eduard Bălaşa, împreună cu noul coleg, Dan Stesco "PolyMoog",claviaturistul îndesitelor meandre de fond. Un frumos articol a scris prietenul nostru, Dumitru Ungureanu (aka MV Pop) aici. Un recital foarte bun, atât tehnic, cât şi vizual, încheiat cu un strop de vorbă la un pahar în alegerea fiecăruia. Mulţumim BASORELIEF! Având bateriile încărcate şi dispoziţia liberă prin curtea fostei fabrici Pionierul, am dobândit curajul necesar întrării în Colectiv, clubul de a cărui metehne gro(ho)teşti-sonore ne temeam bănuitori. Nu de alta, dar şi organizatorul sub emblema maximizării rockului (românesc) ne dădea suficiente emoţii în desfăşurarea evenimentului. Maximum Rock a acordat meritat, premiile "Best Romanian Rock Band" şi "Best Romanian Album" grupului Rezident Ex! Îi felicităm pentru acest frumos parcurs şi le urăm "Keep On Rockin' In The Free World" (Neil Young)! Evenimentul nu s-a dovedit aşa zgomotos, întrucât după ultimele "acorduri" pe Apa Sâmbetii, a venit şi muzica Changing Skins, plăcută şi în alternanţă cu obişnuiţa noastră avânt-rock-ang(el)istică. În aşteptarea unui binemeritat regal REZIDENT EX, am dobândit pentru răbdare şi susţinere un premiu ad-hoc, respectiv primul album Changins Skins, de care cu siguranţă vom mai auzi foarte curând. Rezident EX a ales şi cules trei foarte bune voci din cele câteva sute înscrise în concursul pentru ocuparea acestui vânat post. Să cucereşti lumea sunetelor în care Tavi, Christian, Mathias, Adi, Vali şi Kempes cuceriseseră toate redutele rock posibile de vreo 2 ani încoace putea părea o grea încercare. Însă, cei trei pretendenţi - Klaus Pardos, Sebastian Bolocan şi Dudu Isabel - au dovedit că resursele vocaliştilor rock români sunt inepuizabile. Primul a concurat cu propria experienţă şi timiditate expresionistică, deşi calităţile vocale i-au permis să atragă atenţia asupra unui potenţial încă necizelat pentru maniera unui lider vocal. Cel de al doilea însă, a manifestat o mai bună sensibilitate şi atitudine pentru tipul de rock îmbrăţişat de membrii supergrupului, demonstrând solide calităţi de viitor solist vocal, ce ar merita încă de pe acum un rezidenţiat artistic în grup. Dudu Izabel, pare şi este cu siguranţă stăpân pe calităţile sale, pe vocea sa, experienţa dobândită în cele câteva trupe clujene în care a activat, fiindu-i de un real folos în asigurarea postului deţinut până de curând de o voce ce părea de neînvins. Charisma şi look-ul celui de-al treilea concurent a convins se pare cel mai mult audienţa, însă din experienţă vă recomand, să chibzuiţi foarte bine cine va merita să iasă în faţă, să atragă şi să convingă fanii de munca tututor celorlalţi membrii ai trupei, fără de care numele şi renumele greu câştigat ar putea dispărea într-o clipă. Alături de cei trei vocalişti pretendenţi la noul Romanian Best Vocal, neocupat de nimeni de câţiva ani buni încoace, am fost plăcut surprins de apariţia lui Leo Iorga, cel căruia, o nedreaptă suferinţă trupească, putea să-i suprime noul Pact cu Adi Ordean. Aşadar, o seară rock de calibru, în două locaţii antagoniste ca public şi performanţe artistice dar, cu profesionişti de pe toate straturile aşezământului rock mioritic, pe care o apreciez cum se cuvine, lăsând frumoase urme istoriei Artei Sunetelor româneşti.

concurs rezident ex.jpg

"Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamica şi istoria."
(Petre Ţuţea)

Radu Lupaşcu
3 martie 2014

Rezident EX

Foto: Cristian Nema


"Un super-concert într-o super-mizerie mioritică, atât materială cât şi morală, cam asta s-a întâmplat." RAB

"Jetoanele erau cele mai scumpe de la concerte cred - 7 lei - iar popcornul, hotdogul etc. costau 14 lei !!! (spre comparaţie, la IKEA, un hot dog (puţin mai mic) costă 1 leu - de 14 ori mai puţin!!!)." FSU

Am reprodus mai sus numai două din reacţiile recenziei „La dracu', nu!“ despre mega-evenimentul The Wall de la Bucureşti. O zi frumoasă fără ploaie, dar cu "speranţe" mari din partea meteorologilor... Am cunoscut cel puţin 2 persoane din această branşă şi nu păreau nicidecum departe de rock şi blues... Oare de ce ne-au "asasinat" cu ştiri de ploaie, vânt şi furtună? Abia pe la 3 noaptea s-a ivit ploicica invocată, pe când unii comentau încă "minunea" din 28 august la un pahar "adevărat" de bere la Big Mamou... În cazul meciului de fotbal cu Ungaria inflamarea "asediului" suporterilor maghiari asupra Centrului Istoric se pare că a dat roade... Adrenalina spectatorilor veniţi pe stadion a contribuit decisiv la rezultatul meciului. Fostul jucător al Viitorului Scorniceşti, ajuns "mare" antrenor la naţională declara: "Când câştigi în maniera asta, poţi spune că am făcut aproape totul perfect"... Fără simţul ridicolului. Sociologii ar putea discuta mult despre tehnicile manipulărilor de mase. La Waters a fost la fel. S-a încercat acapararea din punct de vedere politic a acestui eveniment şi parţial au reuşit. Au încercat să prindă rădăcini într-o zonă de intelectualitate pe care cu greu o prinzi la concerte, darămite la farse politice... Nici nu mă gândeam să scriu câteva considerente personale în articolul mai sus amintit, dacă nu mă deranjau cumplit aceste apariţii "zgonistice" din mass media. Nu vreau să cred că EI fac politica cuiva! Dar din păcate o fac, pentru că totul a fost politizat. Dacă au ajuns şi aici, în lumea artei sunetelor, înseamnă fraţilor că nu mai avem mult până la dictatură. Nu vă speriaţi, nu e vorba de dictatură propriu zisă, cu soldaţi şi permise de trecere de călătorie, ci de domnia trândavilor politicieni şi ai acoliţilor lor, a clanului culturii de prost gust şi a desfrâului fără limite. Avem de toate, de ce ne mai plângem? Tinerii noştri din "Centrul Isteric" se plimbă ca pe Corso pe vremuri şi dau câte o raită să vadă ce mai e nou ... în "grădina raiului". Apropo' de aceasta, gândul îmi zboară la Paradise Valley, ultimul album al lui John Mayer, al şaselea la număr, lansat luna trecută la Sony Music. Un album sensibil şi armonios, pentru gusturi variate, clipe frumoase, pline de sensibilitate. Pentru puriştii genului poate fi o relaxare stilistică, o performanţă artistică la ralanti, a unuia dintre cei mai remarcabili chitarişti ai noii generaţii. Nu cred că-l auziţi prea des la radio sau vedeţi periodic la TV!? În playlisturile programelor de radio ar trebui să existe, alături de toţi din generaţia lui, Joe Bonamassa, Derek Trucks, Kenny Wayne Shepherd şi, de ce nu, alături de (mai) tânărul, Johnny Lang, care a lansat de curând un nou album, FIGHT FOR MY SOUL. După şapte ani dedicaţi familiei, Lang revine cu noul single Blew Up (The House), o treaptă superioară de maturitate componistică şi de perspectivă spre spaţiul culturii pop, spre mainstream-ul confortului sustenabil... Întocmai ca defilarea tinerei generaţii pe străzile din "CENTRUL ISTERIC" al capitalei. "Siguranţa" unui loc pentru care plătesc suficient de puţin (după aprecierea lor), dar nejustificat pentru oferta primită, caracterizează involuţia unei societăţi incapabile să genereze progres şi dezvoltare. Un vulg automulţumit de updatările tiparului trendy, cool şi stylish. Eram dator cu o explicaţie, referitoare la botezul numelui Centrului Istoric al capitalei. Îl cunosc bine de când băteam (şi mai bat încă) cluburile de profil rock, blues şi jazz (Club A, Big Mamou, Swing House, Blues Cafe, Backstage). L-am cunoscut şi din "interior" pe când organizam cu Horia de la Zaka Music, Festivalul Muzicanţilor de Stradă. Ştiu bine zona. Aici se află străzile: Lipscani, Şelari, Covaci, Doamnei, Stavropoleos, Franceză, Şepcari, Smârdan, Gabroveni, Blănari, Zarafi, etc. Tot aici se găsesc Curtea Veche, Hanul lui Manuc, Caru cu Bere, Hanul cu Tei, bisericile Stavropoleos, Sf. Nicolae, Sfântul Anton, etc. Ei bine, proiectul acestui centru nu a fost gândit în vreun fel. S-a încercat şi reuşit restaurarea parţială a câtorva dintre clădirile vechi. Multe sunt lăsate să se prăbuşească, sunt pericole la tot pasul... nu ştim (sau nu vrem?) să ducem lucrurile pănă la capăt! Refacerea infrastructurii stradale dă un aspect civilizat întregii zone, iar iluminatul pare suficient. Dar nu înţeleg de ce nu se personalizează şi se profită d.p.d.v. turistic. Preţurile par a fi făcute pentru deţinătorii de euroi. Turiştii ar putea "susţine" acest Centru, dacă i-am putea ademeni cu istoria locului, cu cârciumi pe idei româneşti (avem vreo 2, dar nu-s acoperitoare istoriei noastre culinare), cu magazine de suveniruri adevărate, cu broşuri, ilustrate şi hărţi, cu spectacole românesti de folclor adevărat, cu locuri de cazare, cu plimbări cu trăsura (sau ricşa) dar mai ales cu securitatea "anatomică". Nu văd şi nu aud că se fac circuite turistice prin agenţii ca să putem scoate bani din povestea săvârşirii unui obiect de artizanat (oale, ulcele, ii, covoare, etc), din istoria sticlăritului (există în zonă Curtea Sticlarilor, de ce să nu facem şi Curtea Gurmanzilor, Curtea Papanaşilor, sau Curtea Muzicanţilor), din istoria ortodoxiei, din întâmplările vechiului Bucureşti, din povestea Curţii Vechi voievodale cu tot ce decurge din asta... Grecii scot bani din piatră seacă şi credeţi-mă, au destule... Toate pietrele pe care au stat Zeus şi Afrodita sunt vizitate anual de zeci de mii de oameni. Consider că Noi avem MAI multe de arătat. Deşi este o varză din punct de vedere arhitectural şi multe dintre clădiri încă sunt în ruină, se poate profita de pe urma vizitatorilor Bucureştiului. Dar agenţii de turism evită să ducă grupurile acolo din cauza hoţilor de buzunare, care fură persoanele în vârstă (portofele, camere foto, video, genţi). Străzile sunt înguste, terasele ocupă aproape toată strada, locul rămas de trecere râmânând insuficient, câteodată chiar şi pentru o persoană... Poliţia locală ar trebui să fie prezentă. Parcarea este şi va fi o problemă. "Populaţia" zonei poate fi mutată plătind pentru asta şi de asemeni pentru salubrizarea spaţiilor a căror proprietari nu sunt în stare să o facă. Trebuie să existe cineva în primărie să gândească româneşte. Fără şpagă. Prea mult am "împrumutat" alte culturi şi altfel de valori, nepotrivite nouă, venite pe bani extrem de puţini de afară. Avem muzică românească autentică, pentru toate vârstele şi gusturile, avem folclor, avem pictură Big Sur 2013.jpg(naivă), avem sculptură, avem tradiţii, obiceiuri, şi întâi de toate, ne promovăm pe noi! Există proiecte europene, dar Nu există voinţă! Nu închei înainte de a vă face o ultimă recomandare jazzistică, mai ales că în zona "Centrului Isteric" vi se pregăteşte un (nou) club de jazz (de calibru). Bill Frisell, pe care îl preţuiesc nespus de mult, a lansat de curând un album de excepţie, Big Sur. A fost prezent anul acesta la Gârâna - de acolo îl şi am cu autograf (mulţumesc Radu!) - şi a lăsat o impresie puternică audienţei. Vă invit să-l descoperiţi, să-i studiaţi ascensiunea, stilul şi rezonanţa unică a chitarei electrice. Am uitat să vă recomand o altă părere, a prietenului meu, Mitică Ungureanu, despre Roger Waters şi turneul The Wall, opinie pe care o împărtăşesc parţial, dar pentru care, revin şi întreb: "Mother, should I fuck the government?"

"În momentul de faţă, minus informaţional nu cred că mai există. Puse cap la cap, publicaţiile care apar la noi acoperă destul de bine zonele. Şi totuşi, mai puţin acoperită este zona analizei, a semnificaţiilor, acea “Mecca”, în sensul în care vorbea Macedonski, ţinta care se tot îndepărtează pe măsură ce ne apropiem de ea. Aici cred că trebuie făcut ceva, trebuie discutat. Dar nu în genul acelor mese rotunde plictisitoare de altădată şi chiar de astăzi, ci nişte discuţii într-un stil mai viu, mai vehement" - declara Moţu Pittiş într-un interviu acordat lui Andrei Partoş în revista Pop Rock & Sport (nr. 28, iulie 1992).

Radu Lupaşcu
9 septembrie 2013

P.S.: Următorul gând (scris) va fi despre ... "Şi caii se împuşcă nu-i aşa?" apropo' de "cursa" Ponta/Antonescu, pentru că nu pot fi indiferent la prosteala lor!

Foto: Radu Alin Birişteică


Ziua de 24 august nu este numai ziua de naştere a lui Ken Hensley, vinovatul atâtor hitui grozave URIAH HEEP este şi ziua de naştere a celui mai important reprezentant al muzicii electronice, Jean Michel Jarre. Ultimul său concert, susţinut anul acesta în Tunisia, la Festivalul Internaţional de la Cartagina, a reprezentat încă o provocare istorică pentru "războinicul luminii"şi... al sunetelui. Când mă gândesc că era cât p-aci să îl vedem de ziua francofoniei acum ceva ani, cu un mare proiect în faţa Casei Poporului, mă întristez profund. Dar cum autorităţile de la Bucureşti nu aveau nimic de câştigat din acest eveniment, să ne amintim mai bine de vorba unui mare scriitor născut şi el în această zi, Paolo Coelho: "...Un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un copil... Ce este un războinic al luminii? E cineva capabil să înţeleagă miracolul vieţii, să lupte pănă la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei..." Pe 12 august, în micuţul teatru antic romandin Cartagina, Jarre a legat o punte istorică,construind legături de prietenie şi respect pentru umanitate, tradiţie şi modernitate. Ambasadorul UNESCO nu puteafi decât un simbol al păcii, al spiritului civic şi nu în ultimul rând, un promotor al culturii pop. Să amintim câteva din instrumentele neobişnuite modernizate, create și folosite de el: The theremin, The laser harp, The accordion, The Stylophone, The Cristal Baschet, The Yamaha WX5 Midi Flute. Peste numai câteva zile, Roger Waters probabil că va face acelaşi lucruîntr-o intersecţie,numită Piaţa Constituţiei! Încă sperăm ca scena să fie amplasată corect, mai ales că cele 50.000 de bilete par să se fi epuizat deja. Să notăm că pe 13 august 1961 a fost începută construcţia zidului Berlinului de către autorităţile est-germane, pentru a preveni fuga cetăţenilor săi. După nici 7 zile, zidul de 45 km lungime şi 1,5 m înăţime a fost terminat. A stat în picioare 28 de ani!!! Pe 9 noiembrie 1989, guvernul est-german a deschis toate punctele de frontieră din Berlinul de Est, iara doua zi buldozerele au început dărâmareacortinei de fier...Nu ştiu sincer ce vor vedea cei care au ales variantele de bilete pe scaune, cum vor cuprinde întreaga scenografie, întreaga proiecţie, întreaga perspectivă, doar dacă vor citi prezentarea mea au motive să stea liniştiţi. The Greatest Show on Earth va fi cu siguranţă un succes de proporţii pentru E-magic, atât din punct de vedere comercial cât şi ca imagine. Sper din tot sufletul ca organizarea să fie perfectă, mai ales că la acest mega-eveniment vor veni mulţi prieteni de ai mei, pe care cu greu îi poţi convinge să iasă din bârlog pentru un spectacoldemuzică(vezi mega-eşecurile de organizarerecenteMaiden, Rock The City, etc). Dacă tot vorbim de respect! Look at Yourself este piesa care îmi vine în minte şi pe care o fredonăm ori de câte ori ne aducem aminte de Uriah Heep. Alături de Lady in Black, un alt refren al magicianului clapelor, cunoscut la noi în versiunea trupei Iris, Doamna în negru. Kenneth William David Hensley nu a venit nicioodată în România. În schimb cântă regulat în Bulgaria! Are o trupă numită Sunrize cu care a efectuat un Rock on the Rocks Tour în 2011. Celebrul vocal al trupei WASP, Blackie Lawless caracterizează astfel contribuţia lui la istoria rock-ului: "Ken Hensley wrote the rule book for heavy metal keyboards as far as I'm concerned."The Magicians Birthday, cum îmi place să denumesc această zi cu totul specială pentru mine, este numele unui album compus aproape în întregime de preferatul meu, disc vândut în peste 3 milioane de exemplare, pentru care RIIA (The Recording Industry Association of America) i-a acordat discul de aur. În fapt,perioada 1971 -1973este cea care a dat istoriei rockului 4 albume mari (de studio) şi o performanţă de excepţie (Uriah Live Live, January 1973) pe care este musai să o cunoaşteţi şi să o colecţionaţi. Pentru iubitorii de vinyluri acest dublu LP este o piesă rarisimă de colecţie (10 pagini color), originalul de atunci fiind cotat extrem de bine. 24 august este şi ziua de naştere a regelui Ferdinand I, suprenumit cel "leal", "întregitorul", cel care l-a numit rege pe prinţul Mihai, actualul rege al României, singurul monarh supravieţuitor între şefii de Stat europeni activi în cel de-al doilea război mondial. Apropo'de război, tot pe 24 august, muzicianul şi militantulanti-războiCountry Joe McDonald şi 2 membrii ai trupei sale (The Fish) au fost agresaţi de veterani ai războiului din Vietnam, la convenţia Partidului Naţional Democratic din Chicago... Între timp Franţa făcea primul test cu o bombă nucleară în oceanul Pacific. Jean Michel avea 20 de ani şi experimenta primele tape-loop-uri...

"Look back and turn back / Look at yourself / Don't be afraid, just/ Look at yourself

If you need assistance / Or if all you need is love / There's no point in hiding / Tell me what you're frightened of."

Radu Lupaşcu
24 august 2013

The Wall Berlin 2013.jpg

Foto: Zidul Berlin, 4 iunie 2013


Pe 26 iulie 2013 Mick Jagger împlineşte 70 de ani! La mulţi ani de pe acum! Cu multă sănătate şi bucurie! Trupa sa pregăteşte un nou album... după care sperăm că va urma un nou turneu mondial (de stadioane!). 50 & Counting ('12-'13) este în plină desfăşurare şi se încheie pe 13 iulie. Cum este şi normal, aniversările sunt la loc de cinste, de orice natură ar fi acestea. În ceea ce ne priveşte, muzica românească, de orice gen avem pretenţie că ar fi ea (şi ne dorim să facă parte) nu poate aniversa atât de bine cât de rău o duce. Asta a ţinut de priceperea samsarilor acestei industrii, care au distrus până şi speranţa... Dau un singur exemplu: krautrock. Acest gen a apărut în Germania la sfârşitul anilor '60, când înfluenţa muzicii rock a născut în diferite provincii nemţeşti, curente muzicale inspirate din cultura şi spiritul muzicii rock. Această stare muzicală a dat naştere unor nume importante şi influente, cum ar fi: Ash Ra Tempel, Agitation Free, The Cosmic Jokers, Popol Vuh, Amon Düül, Gila, Guru Guru, Floh de Cologne, Can, Spalax, Garden of Delights, Long Hair Music, etc. Vă întrebaţi de ce? În primul rând fiindcă ei au beneficiat de această bogată zestre a umanitaţii şi au preţuit-o. Nu numai rock. Blues, jazz şi prog de-asemenea. La noi NU s-a promovat acest spirit! Întotdeauna ni s-au pus oprelişti la radio şi la TV. În mass-media subiectul a fost observat prin prisma senzaţionalului şi a fost înţeles ca unul neserios, hilar şi cazual. Festivaluri, concerte, cărţi şi reviste pentru propagandă au existat numai acolo unde câţiva pasionaţi de bună-credinţă au hotărât (de cele mai multe ori pe cheltuiala lor!) că aceste genuri trebuie musai perpetuate. Din păcate, sunt doar câteva "amintiri" culturale, puţin luate în seamă de regimurile politice ce s-au succedat din '89 încoace... Revenind la aniversări şi Mick Jagger, trebuie să amintesc de acel memorabil turneu, A Bigger Band Tour, care a poposit pe fostul stadion 23 August şi care a marcat un prim pas important în cultura de concert. Ne-am fi dorit ca şi turneul Roger Waters să sfinţească noul "templu" al fotbalului (care fotbal?), dar se pare că nu avem noroc... Capacitatea stadionului nu poate "înghiţi" tehnica necesară acestui mare eveniment şi, în concluzie alimentăm "ştirile de senzaţie", ca fiind singura ţară din Europa care NU găzduieşte The Wall Live pe stadion. Revenind la Stones, la celălalt Mick din trupă, să vă amintim de Michael Kevin "Mick" Taylor (n. 17 ianuarie 1949), chitaristul care l-a înlocuit pe celebrul Brian Jones după decesul acestuia şi care a participat la realizarea a trei albume foarte importante pentru istoria trupei, Let It Bleed (1969), Sticky Fingers (1971) şi Exile on Main St. (1972). Pe când se afla la un jam-session Bluesbreakers, dintr-un club londonez, în anul 1965, Mick s-a oferit să ia chitara Les Paul* şi să cânte a doua parte a show-ului de la care lipsea... guitar god Clapton. "I know all the songs of the Beano** album, so I' m sure it will sound better with a guitar player than without one". Mai târziu, după plecarea lui Peter Green, Mayall îl va recruta pentru Bluesbreakers şi vor scoate împreună cinci albume istorice (Crusade -1967, Bare Wires - 1968, Blues from Laurel Canyon - 1968, Primal Solos - 1969 (cu Jack Bruce) şi Back to the Roots - 1971). Avea17 ani. Sunt ataşat de această perioadă, iar albumele menţionate sunt impresionante şi diverse ca abordare bluzistică. Se detaşează totuşi Crusade, cu piesele Snowy Wood, compoziţie Mayall/Taylor, care combină experienţa şi influenţa Green-Clapton şi versiunea proprie la I Can't Quit You Baby (standard de blues compus de Willie Dixon). Componenţa acestui album era extrem de valoroasă: Mick Taylor - lead guitar, John Mayall - vocal, pian, chitară, muzicuţă, John McVie - bas şi Keef Hartley - tobe. Mick Taylor după 1969 pleacă la Stones (la recomandarea lui Mayall), McVie la Fleetwood Mac şi bateristul întemeiază Keef Hartley BAND (va cânta la Woostock!) şi lansează o seamă de albume dintre care este foarte important să aveţi în colecţie The Time is Near şi Halfbreed. Chitaristul acetei trupe era nimeni altul decât Miller Anderson, un reputat muzician scoţian, membru component în câteva din cele mai importante grupări ale blues-ului alb (Spencer Davis Group, Savoy Brown, Chicken Shack). După cum vedeţi, familia blues-ului britanic a proliferat în acei frumoşi ani şi a lăsat posterităţii capodopere muzicale ale perioadei de avânt deschisă de Beano album, Blues Breakers with Eric Clapton. Revenind la turneul 50 & Counting, bănuim că nu este o întâmplare că în acest turneu aniversar participă Mick Taylor. Este o recompensă. La români se poartă capra vecinului. Nu închei demersul de faţă, fără o ultimă recomandare a unui album de excepţie, Little Red Rooster, a unui trio redutabil, Mick Taylor Band, cu John Cochlan şi Noel Redding, un concert din 2001 şi o legătură spirituală peste timp cu marele Jimi (recorded live in Hungary!). Mick Taylor a început să cânte la chitară de la 9 ani şi este considerat nr. 37 în topul celor mai valoroşi chitarişti ai tuturor timpurilor. A făcut parte din turneul Tribute Jimi 2012 împreună cu Experience Hendrix Group (Mitch Mitchell, Billy Cox, Buddy Guy, Kenny Wayne Shepherd, Robert Randolph şi mulţi alţii). Apropo de aniversări, aseară antenele (cam prea umflate în pene în ultima vreme) aniversau ceva. Am văzut cine cânta...Jalnic, ne ducem de râpă. Doar cu o floare (Loredana) nu se face primăvară! Mai puneţi mâna pe carte şi luaţi bac-ul!

"The first one, I think, was in ’67. One of my most vivid memories is standing with Jimi Hendrix and Buddy Miles, who were both playing on the same bill at the Winterland auditorium in San Francisco. And we were listening to Albert King playing, because the bill for that show was: Jimi Hendrix was top of the bill, and then it was Albert King, and then it was me and John Mayall’s Bluesbreakers. We were third on the bill. I used to have a poster of that gig somewhere, but that’s long gone. But that wasn’t the first time I saw Jimi Hendrix play. The first time I saw Jimi Hendrix play was in Europe, when I was with John Mayall. I knew him quite well." (Mick Taylor)

Jimi Hendrix - Mick Taylor

Jimi Hendrix şi Mick Taylor (în backstage la Madison Square Garden, 27 noiembrie 1969)

Foto: © Ethan Russell, 1969

Radu Lupaşcu
12 iulie 2013

*Clapton's Bluesbreakers 1960 Gibson Les Paul Standard Guitar
**Pe coperta acestui album Eric citeşte o revistă de benzi desenate pentru copii.


La migliore offerta este ultimul film al celebrului Giuseppe Tornatore. Probabil că ştiţi despre cine este vorba aşa că nu insist asupra filmografiei sale. Muzica este semnată şi de astă dată de Ennio Morricane (9 din cele zece filme G.T.). Nu ştiu alt compozitor mai mare decât Morricone. Întotdeauna a fost garanţia unei reuşite pentru orice regizor căruia i-a scris coloana sonoră. Grupul Metallica foloseşte partea instrumentală "extazul de aur" din coloana filmului Bunul, Răul şi urâtul (1966), înainte de a apărea pe scenă. Coleg de clasă cu Sergio Leone, Morricone a compus pentru acesta şi numeroşi alţi regizori importanţi (Dario Argento, Lucio Fulci, Henri Verneuil, Oliver Stone, Barry Levinson, Terrence Malick, John Carpenter, Pier Paolo Pasolini, Brian De Palma şi Quentin Tarantino) peste 520 de soundtrack-uri. Foarte neobişnuit este faptul că acesta compune fără a vedea filmul a cărui destinatar ar putea fimuzica nou creată... putând concluziona că acest "artificiu" face parte din "modul de lucru"utilizat de Morricone şi Leone pentru multe din filmele lor. De exemplu, Deborah's Theme, una din piesele îndrăgite ale coloanei sonore a filmului C'era una volta in America a fost acceptată în acest mod. Arta cinematografică împletită cu arta sunetelor! Au fost şi momente când muzica scrisă deja de Morricone nu s-a potrivit perfect. Pentru scena de început a filmului C'era una volta il West din 1968, s-a renunţat la muzică, înregistrându-se "sunete ambientale", de genul scârţiitului uşii de metal neunse, sau scârţiitul cretei pe tablă, şuieratul balansului unei uşi, paşi, respiraţii accelerate, etc, fapt ce a dus la inventarea conceptului de "spaghetti sound"... Multe din creaţiile sale surprind prin ingeniozitate şi bun gust. Regizorului italian Pier Paolo Pasolini i-a creat o poantă nostimă pentru genericulde începutal filmului Uccellacci e uccellini (1966). Astfel, distribuţia se derulează pe ecran în ritmurile unei melodii cântate de celebrul Domenico Modugno. "În general vorbind, cred că un compozitor bun trebuie să aibă o cunoaştere completă a compoziţiei şi a tehnicilor de orchestraţie, dar, de asemenea, o cunoaştere largă de stiluri muzicale şi limbi străine." - se destăinuia Morricone. Anul acesta, pe 10 noiembrie el va împlini 85 de ani! Revenind la muzică, trebuie să amintim remarcabila sa producţie, Paradiso, albumul sopranei neozeelandeze, Hayley Dee Westenra. O voce pură, plină de sensibilitate şi o realizare discografică de excepţie. Începând cu anul 2006 ea face parte din celebrul grup irlandez Celtic Woman cu care a realizat un album şi un dvd foarte bun, Celtic Woman: A New Journey (2007). Însă vocea sinonimă cu muzica lui Morricone - folosită în cele mai multe din OST-urilesale - este Edda Dell'Orso. Îi puteţi auzi vocea întinsă pe trei octave în "Giu' la Testa" (1971), "Scusi, facciamo l'amore?" şi "Once Upon a Time in America", la o alegere strict subiectivă, întrucât acest "mariaj" artistic nu poate monopoliza spaţiul rubricii de faţă. Dacă ne gândim că prima apariţie a celebrei soprane italiene într-un film a lui Morricone a fost în 1964 (Il Malamondo), constatăm că şi în această privinţă a fost un deschizător de drumuri, fiind urmat de Vangelis care a ales un alt tip de voci feminine, dar la fel surprinzătoare, angelice, cum ar fi: Mariangela, Melina Mercouri şi... Irene Papas. Cu cea din urmă a realizat 2 albume foarte valoroase, Odes şi Rhapsodies, pe care vă îndemn să le ascultaţi. Oricum perioada concediilor a venit şi bănuiesc că vă este (ca şi nouă!) mult mai aproape Grecia decât Mamaia, recomandarea de faţă putându-vă fii extrem de utilă. Dar The Music for the Royal Fireworks (1749) a lui Händel ce este defapt? Vă urez: ευχάριστες διακοπές!

la migliore oferta

Radu Lupaşcu
28 iunie 2013


La întâlnirea noastră precedentă vă aminteam de blues... Aştept cu nerăbdare octombrie să zbor spre Viena să-l văd pe Joe Bonamassa într-un concert la Stadthalle. "An Evening with Joe Bonamassa" va fi pe 4 octombrie 2013, imediat după aniversarea "So" a lui Peter Gabriel din acelaşi loc. Peter Gabriel a fost membru al trupei GENESIS unde a cântat atât vocal cât şi la... flaut. Harta muzicală a Europei a inclus întotdeauna Viena şi Budapesta. Pe când şi Bucureştiul? Recomand aceste două mari nume din prog şi blues rock deoarece este atât de puţin probabil să-i vedem la Bucureşti, iar capitala Austriei este un loc minunat pentru o minivacanţă. "Fiecare om are un anume orizont. Când acest orizont se restrânge într-atâta încât devine extrem de îngust, el se transformă într-un punct; iar atunci omul acela zice: <Iată punctul meu de vedere!>" declara David Hilbert, un distins matematician. Dacă vorbim de muzică progresivă vă îndemn să ascultaţi ATLAS, singurul album al acestei trupe suedeze. Simfonic prog ar fi genul în care poate fi încadrată muzica instrumentală de fuziune a cvintetului suedez. Pe Gabriel însă, nu-l putem încadra întrun anume stil. Art Rock ar fi o umbrelă suficient de încăpătoare şi pentru nuanţele world music de pe unele albume solo. Noul turneu, "Back to Front" aniversează 25 de ani de la lansarea primului album nominal din discografia solo a marelui artist şi al şaselea cronologic. A atins poziţia a doua în topul Billboard. Această aniversare presupune şi apariţia unei serii de colecţie a acestui album cum ar fi: un box set de 4 cd-uri, o ediţie specială de 3 cd şi una normală dar remasterizată. CD-rile bonus la primele 2 sunt înregistrări din concertul de la Atena din 1987, iar pentru cea deluxe Peter v-a pregătit DVD-ul aceluiaşi concert, oferit pentru prima oară publicului de pretutindeni. Preţul nu este tocmai unul "rezon", dar fiindcă este un box de colecţie, valoarea în timp va creşte. Cântăreţul preferat al lui Peter Gabriel este Otis Redding pe care îl ascultă şi iubeşte din adolescenţă şi care l-a inspirat pentru unul din cele mai mari hituri, "Sledgehammer". Videoclipul acestei piese este cel mai des difuzat video din toată istoria MTV-ului. Colecţia sa de trofee numără 6 premii Grammy şi alte 14 diverse premii. Dacă v-am convins de importanţa acestuia în istoria muzicală a omenirii vă invit să descoperiţi ultimul album al trupei Rush, Clockwork Angels, a cărui cronică de concert o puteţi citi la rubrica recenzii. Aşa cum se ştie trio-ul RUSH este format din Alex Lifeson, Neil Peart şi Geddy Lee. Însă prima componenţă a acestei trupe din Toronto a fost Alex Lifeson, Jeffrey Robin "Jeff" Jones chitară bas (n. 20 septembrie 1953) şi John Howard Rutsey la tobe(n. 23 iulie 1952 – d. 11 mai 2008). După plecarea lui Jones la trupa de gospel rock Ocean şi lansarea primului single, "Put Your Hand in the Hand", vândut într-un milion de exemplare, în trupa Rush, locul la chitara bas şi voce este luat de Geddy Lee care devine amprenta vocală a acestui grup, fiind considerat de revista Hit Parade al 13 lea vocalist din toate timpurile. Părinţii săi sunt refugiaţi polonezi supravieţuitori ai lagărelor naziste de la Dachau şi Bergen Belsen. Lee este un muzician polivalent, cântă la chitară bas, chitară electrică şi acustică, pian şi clape şi semnează partitura muzicală a grupului împreună cu Alex Lifeson. Neil Peart (venit în grup după primul album) este autorul majoritaţii textelor trioului şi un scriitor talentat (The Masked Rider: Cycling in West Africa, Far and Away: A Prize Every Time, Ghost Rider: Travels on the Healing Road, Traveling Music: The Soundtrack of my Life and Times). A realizat împreună cu celebrul autor de SF, Kevin J. Anderson, romanul omonim al recentului album. O frumoasă poveste SF, despre încercarea unui tânăr de a-şi urma visele, captiv între forţa binelui şi haos. O altă poveste de astă dată adevărată, a fost scrisă de jurnalistul Vinay Menon, despre istoria trupei, în propriile lor cuvinte, Rush, An oral History Uncensored! Nu departe de Canada, în oraşul Chicago, chitaristul român George Baicea a participat la celebrul festival de blues de săptămâna trecută (6 - 9 iunie 2013). A fost invitat şi la un jam-session pe scena mică, alături de alţi bluesmani localnici. Prietenul nostru comun, Lucian, un mare fan al blues-ului, s-a dovedit un foarte bun ghid. În Bucureşti se zvoneşte că ultimul bastion al blues-ului live, clubul Big Mamou,se închide. Cum ne amintea Moţu, definiţia blues-ului: "Un om bun care nu este în apele lui." Baicea Blues Band, DOLE, Ride on Band, Rareş Totu, Rotto, etc, sunt câteva din trupele care cântau live la acest club. Ideea în sine sper să nu dispară. Ar fi păcat! Marele B.B. King spunea odată despre tehnica sa: "Lucille was singing the blues better than me."

george baicea

Radu Lupaşcu
14 iunie 2013


Probabil că nu este rocker care se respectă sau artist român, prezent la acest excepţional eveniment cu Joe Satriani şi al său band, să nu laude această incredibilă performanţă din data de 20 mai 2013. Recomandarea noastră a ţinut cont şi de "pedigriul" organizatorului, care a marcat încă o reuşită în devenirea sa. Detaliile le găsiţi la rubrica recenzii concerte. Curiozitatea noastră era legată de faptul că primul instrument al celebrului chitarist a fost toba... Probabil că dacă programul turneului abia început, nu ar fi fost atât de încărcat, am fi primit răspunsul la această întrebare. Nu pot să nu-mi aduc aminte că astăzi John Bonham putea împlini 65 de ani. Revista Rolling Stone l-a declarat în 2011 cel mai bun toboşar al lumii. Mama sa, Joan Bonham, activa într-o trupă britanică de geriatrici, The Zimmers, numită aşa după zimmer frame (cadru de mers pentru persoane cu handicap) şi care este considerată a avea membrii cei mai în vârstă din lume. Anul trecut i-am admirat cu un cover după Beastie Boys' "(You Gotta) Fight for Your Right (To Party!)", la Britain's Got Talent. Parcă au trecut altfel prin viaţă aceşti bunicuţi... Când mă găndesc la mentalitatea "celor" de pe la noi mă trece un fior rece pe şira spinării. Pe bunicuţele de la ruşi le ştiţi, aşa că sărim la povestea fluieraşului fermecat a lui Bunting, pentru că nu-i aşa muzica, cartea, teatrul, filmul - într-un cuvânt cultura - ne umple şi bucură viaţa, iar noi, umilii dvs. "picadori" (re)descoperim perlele trecute cu vederea de cea mai mare parte a presei muzicale (mai avem?), a radiourilor fără sens şi a televiziunilor ca fabrică de vedete cu unic scop. E drept că românul de după '89 a devenit un consumator (super)activ de televizor, iar puterea politică... de oricare parte a eşichierului s-a aflat, a alimentat cu dârzenie acest viciu. Întocmai ca în Zapping, un scurtmetraj pe care vi-l recomand cu insistenţă (realizat de Mungiu, cu Hanno Höfer admirabil actor) care (ne) spune că TV nu este singura sursă de informaţie, deşi pentru majoritatea populaţiei a devenit unica... Aşa că dacă citiţi aceste rânduri veţi fi avut curajul să descoperiţi un muzician de geniu, Ian Anderson, pe care cu flautul său fermecat l-am "petrecut" în mai multe rânduri pe la noi sau peste mări şi ţări. Eu vă prezint astăzi un alt mare flautist de izbândă, John Hacket şi al său "Prelude to Summer: for flute and guitar"... Vă invit să ascultaţi toate acestea citind povestea mai sus scrisă de prietenul meu Valentin Radu şi să reflectaţi la celebrul mit mioritic... Pentru a nu se strecura vreo confuzie între Ian Anderson şi Jon Anderson vă amintesc că cel din urmă este fostul vocalist al trupei YES (şi are în discografia personală un album de excepţie Olias of Sunhillow, 1976). Dar cum şi despre blues se spune în DEX că este un dans lent, ş.a.m.d., nu cred că mare-mi va fi mirarea că şi aceste abc-uri ale muzicii de valoare (ce ar trebui studiate în şcoală) vor fi repede uitate de "nepreţuitele" învăţăminte din închisoare ale lui Adrian Năstase. Dar blues-ul e o altă regretabilă confuzie, de care ne vom ocupa în curând... până atunci ascultaţi pe unde puteţi Henrik Freischlader.

Joe Satriani - Mike Keneally

Radu Lupaşcu
31 mai 2013

Joe Satriani - Mike Keneally (20 mai 2013)
Credit foto: Tiberiu Crişan




"Normal că lumea a căzut pe spate. E firesc, pentru că şi-n jur se-ntâmplau dobitocii d’astea, adică compus din ăsta generos: Yes, Genesis, Gentle Giant. Foarte bune, OK, numai că asta a însemnat o săritură faţă de ce însemna..."continuarea aici. Firesc, Sorin Chifiriuc avea şi are încădreptate. Toate operele valoroase ale muzicii rock au fost întotdeauna recunoscute, cântate şi adulate. Numai că la noi au căpătat statut de nişă din cauza promotorilor, producătorilor de la casele de discuri şi ... mass mediei. Indivizi pe care profesoara de muzică din liceu i-a trecut cu indulgenţă, fiind (nu-i aşa?), vorba de o materie ca şi latina de ... cultură non-necesară. Aşa că ne ducem la Eurovision cu Ouatu, un produs cum nu se poate găsi mai potrivit pentru imaginea unei ţări cu totul şi cu totul debusolate din punct de vedere muzical. E ca şi cum am şti să cântam, nu ştim ce, iar când o facem ne scremem din toţi rărunchii... Asta au învăţat ei de la Janis Joplin sau mai de curând de la Beth Hart! Cel puţin maestrul CTP - jurnalist comentatorul care le ştie absolut pe toate - a demonstrat că avem în genă ouţi nedescoperiţi. Eu vă propun să-l ascultaţi pe un contratenor de geniu Philippe Jaroussky şi apoi să decideţi cine ne reprezintă ţara. Pentru că, oamenii din TVR şi radioul public sunt plătiţi de la buget şi ar trebui să ţină cont de părerea publicului plătitor. Să vedem dacă se va schimba ceva după această ediţie. Sincer, mă îndoiesc. Dar până atunci vă invit să ascultaţi şi mai ales să vedeţi, ţinuta unui concert susţinut la Casa Albă de o elită de muzicieni celebri invitaţi de preşedintele Barack Obama. Printre ei Justin Timberlake cu un interpretare deosebită a clasicei "(Sittin' On) The Dock of the Bay" (compoziţie Otis Redding şi Steve Cropper), apropó. Pentru cine nu ştie, Justin a făcut parte din trupa americană 'N Synch şi deţine recordul de cea mai rapidă vânzăre a unui album, la doar o săptămână de la lansarea "No Strings Attached", în 2,4 milioane de cyndy laupercopii  (28 martie 2000). Iar în materie de cancan, Justin este protagonistul unei "furtuni într-un pahar cu apă", când "accidental" a expus sânul drept al lui Janet Jackson în direct unui auditoriu de 200 de mii de spectactori! Regie sau "wardrobe malfunction", protagoniştii au prezentat scuze publicului, iar Viacom media a plătit 3,5 milioane de dolari pentru soluţionarea plângerilor...(1 februarie 2004)! În mai puţin de 3 ani, Justin va lansa primul mare hit în nume propriu ("Like I Love You") şi va cuceri publicul cu un tribut propriu adus grupului Bee Gees, întocmai ca pe vremuri cu trupa sa. Puţină lume ştie că, primele albume ale grupului grupului Bee Gees au fost de ... psychedelic rock, în mare parte. Pare incredibil, dar până la marile hituri soft şi pop rock, au existat 14 albume valoroase, cu piese incredibil de frumoase, cu compoziţii prog inteligente, de tipul celor care compun albumele Odessa sau Trafalgar... Vă veţi împrospăta cu siguranţă imaginea despre această minunată trupă care a fost Bee Gees, iar în final vă îndemn să ascultaţi (din acelaşi concert de la White House) o altă mare voce a pop-culturii americane, Cyndy Lauper. Până la următoarea întâlnire vă recomandăm să nu lipsiţi la Green Hours Jazz Fest şi desigur, la Satriani şi Megadeth.

Radu Lupaşcu
17 mai 2013


Dacă Bob Dylan a concertat în România cântând mai mult la pian decât la chitară și la sfârșitul sorin chifiriucconcertului a tulit-o repejor spre vestiare ați aflat de la radio șanț... Dar că prima sa apariție pe un album i-a adus o remunerație de numai 50 de dolari, precis nu știați... Acest fapt s-a întâmplat pe 24 aprilie 1961 cântând la muzicuță pe albumul Midnight Special al binecunoscutului star jamaicano-american Harry Belafonte... Dylan va împlini în curând 72 ani (Robert Allen Zimmerman este născut pe 24 mai 1941) iar Belafonte a împlinit de curând 86 de ani (Harold George "Harry" Belafonte, Jr. este născut pe 1 martie 1927)! La mulți ani amândurora! Belafonte nu a cântat niciodată în România, dar a fost "interpretat" de solistul de la trupa Taxi într-un show absolut ridicol... Eu vă învit însă, să ascultați un excepțional album de blues, intitulat "Belafonte Sings the Blues" lansat în anul 1958 la casa de discuri RCA Victor (varianta Audiophile Recording 24 k Gold Master). Veți avea o surpriză deosebită ascultându-l! Până data viitoare, încercăm să ne documentăm de ce a cântat Sorin Chifiriuc cu ștreangul de gât la concertul trupei lui Gabriel Pipaiu' Andrieș, Division of Joy, sâmbătă 12 aprilie 2013 la MȚR în București.

 

Radu Lupaşcu
27 aprilie 2013


 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg