Arta Sunetelor

 

Cum să nu "iubeşte" România?

Mi-aduc aminte bine de această replică celebră din scheciurile lui Mircea Crişan de pe vremuri … Ehei! ce vremuri, vremuri când ascultam glume şi muzică la Tesla Sonet Duo (pe care-l mai am şi acum la mama!), pe vremuri când orice carte, album de artă sau diapozitiv din colecţia tatălui meu însemna evadarea din realitatea cruntă a societăţii multilateral dezvoltate la care am pus şi eu omoplatu’. Era poarta spre certitudinea capitalismului, ca refugiu de după lunga zi de şcoală, de la un liceu din Bucureşti. Erau vremuri ale Phoenix-şilor, ale Iriş-ilor sau ale Semnal M-ului. De care îmi aduc cu drag aminte şi pe care aş vrea să le revăd în orice ilustrată, în orice arhivă TV, în orice povestire a istoriei scrise sau orale, în fine, în orice copertă de vinyl. Pentru mine înseamnă cultură rock. Sunt destui care susţin că noi nu avem o istorie rock, că nu am avut în acea vreme trupe sau idoli rock. E atitudine cel puţin şovinistă, pe care nu încerc să o combat datorită motivaţiei clar istorice din arhivele radio sau TVR. Trebuia să o menţionez pentru că face parte din scenariul acestui preambul. Cultura rock înseamnă cultură personală sau de grup, face parte din zestrea unei naţiuni şi din păcate mai toţi tătucii de la Cotroceni ne-au pus la adăpost cu dragoste meschină. Şi asta e valabil pentru orice fel de cultură, cinematografică sau teatrală. Au numit în posturi cheie oameni aserviţi zonei politice, indolenţi sau dezinteresaţi de orice strădanie culturală a acestei ţări. Aşa numiţii Oameni Noi. După mineriade, minţile luminate ale conşţiinţei civice s-au retras în turnul de fildeş al mult-prea-binelui personal. În fapt primiseră “acel sigur ceva” de lucru. Pe care îl căutăm toţi într-o viaţă. Unii ajung mai repede să găsească acest job, alţii încă îl caută. Societatea civilă nu mai există. Conşţiinţa intelectuală asemeni. S-au retras din piesaj. Pentru a le trece greaţa neocomunistă, pentru a se bucura în plan personal de bunăstarea capitalistă şi pentru ... tăcere. Cuvântul, şi în ceea ce Ne priveşte cântul, au fost reduse la limita subzistenţei. Este ceea se întâmplă astăzi cu „vocea” opoziţiei politice sau ceea ce clamează un radio belicos, Radio Guerilla. Vorbeam de mult de muzica de rezistenţă, din rezistenţa bunului simţ. Cultura de Underground, cum ne place să-i spunem, împrumutând tot mai multe cuvinte din limba engleză. Pruteanu nu mai e. Atitudinea sa patriotică nu a preluat-o nimeni. Societatea civilă tace şi în această privinţă. Calculator în limba franceză se traduce ordinateur. De ce trebuie să folosim din ce în ce mai multe cuvinte şi expresii din limba engleză. Pentru a ne pierde identitatea? Pe care în fapt nu o mai avem. Avem doar un simulacru de cultură în special la TVR şi radio România. Cu muzica se întâmplă exact la fel. Am semnalat albume sau piese de mare valoare pe care istoria le va scoate la lumină cine ştie când. Nimeni nu le bagă în seamă. Am recomandat trupe sau muzicieni unor case importante de discuri sau unor persoane cu discernământ din această închipuită „industrie muzicală românească. Le ţin în sertar pentru a nu le da în vileag altora. Sau le oferă contracte peste putinţă de acceptat. Sau le îngroapă după o promovare haotică. Este un fel de bişniţă muzicală, producătorii urmărind să-şi scoată doar investiţia şi profitul. Atât şi nimic mai mult. Mesajul muzical nu mai există. În funcţiile de conducere sunt aleşi oameni care nu au habar de nimic. “Deştepţii” de la Radio şi TVR nu pot fi aleşi decât din zona politicului!! De ce? Noi cu toţii plătim abonamentele… În ceea ce priveşte autoritatea celor ce conduc UPFR şi a lor clan le pot spune doar atât: Demnitate!!! Aţi citit bine! Nu sunteţi demni de a purta numele de român! Radiourile promovează numai muzică străină, în general de proastă calitate. Dar nici pe aceasta nu o promovează bine. Pentru că nu ştiu să-i prezinte, pentru că nu ştiu să asculte, pentru că nu au cultură. Iar presa (şi chiar mare parte din cea muzicală) nu-i condamnă pentru că nu ştiu şi nu au nici ei această minimă cultură muzicală.

Anul 2010 a însemnat până acum un Test pentru producătorii de evenimente existenţi şi pentru cei ce sunt doar observatori. Stau la umbră şi pândesc. Unii pentru că nu ştiu cu ce se mânâncă această afacere - ca mulţi dintre cei care o fac deja – iar alţii pentru că o ştiu foarte bine, dar nu riscă nici un leu în această vreme de criză. Deşi, în mod normal, cel mai bine acum s-ar face cultură muzicală. Ce-am văzut până acum ca eveniment concertistic în Bucureşti a fost din zona aşa-zisă de mase, de main-stream şi nu pour les connoiseurs. Este şi dificil să găseşti sponsori pentru o muzică de nişă în vreme de criză. Nu s-au înghesuit Ei pentru concerte de anvergură, darămite pentru câteva mii de spectatori. Oricum mulţi dintre aceşti organizatori de concerte aveau garanţia vânzării unui număr mare de bilete şi implicit îşi puteau recupera banii investiţi. În aceasă categorie întră evenimentele AC/DC, Aerosmith şi festivalul Sonisphere. Aceste evenimente au fost în mare măsură reuşite, au adus un public numeros şi de calitate, mulţumit la rândul lui în mare măsură. În ceea ce priveşte show-ul Aerosmith, de departe cel mai bine organizat şi promovat din acest an, a mulţumit doar o parte a publicului, din pricina locaţiei foarte greu de sonorizat, a capcanelor accidentale din podele improvizate (plywood) şi nu în ultimul rând din cauza accesului anevoios cu sau fără mijloc de locomoţie ... Asta e! Din păcate pentru cei care nu au simţit emoţia concertului pe viu oferit de Steven Tylor şi Joe „Fucking” Perry nu au cum să mai accepte aceste „condiţii” la următoarele propuneri de concerte rock!!! Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil să poţi convinge un om care dat cu sutele de lei pe bilete la Dylan sau Aerosmith şi nu a fost mulţumit de locaţie să revină chiar şi pentru King of Darkness. images/public the cranberries.jpgAm revenit însă la concertul The Cranberries în acelaşi loc şi am fost mulţumit de toate cele ce-am primit, ca organizare, sunet, lumini, oameni zâmbitori, amabili, public cald, tânăr, puţin diferit faţă de precedentele. Referitor la evenimentul The Cramberries solista Luciana Puiu Răducanu (trupa Sahara) ne scrie opinia ei personală. Compania Events încheie anul cu laude, pe primul loc la toate capitolele, organizare, promovare, sonorizare şi relaţie cu presa.

Deşi ne aflăm statistic în plină criză, inflaţia de concerte din prima jumătate a anului a dat de furcă celui mai slab, organizatorii Bestfest-ului. Aceştia au avut public în trei zile cât într-o zi proastă de Sonisphere (vezi articolul Metall-Liebe ist nicht für jedermann) sau cam cât au fost la The Cranberries. Cum e posibil la Bestfest să ai circa 3.000 oameni la marele Gary Moore? Cum e posibil să programezi pe aceeşi scenă trupe paralele ca Emil, Viţa de vie sau ... Pistol cu capse?... în deschidere la GARY MOORE ? Oamenii aceştia habar nu au de muzică. Gary Moore se află în primii trei chitarişti irlandezi ROCK ai tuturor timpurilor, dragi organizatori! E o ruşine pentru muzica rock în special şi o palmă dată culturii muzicale. Pentru mulţi biletele au fost foarte scumpe din start (în ultima zi se vindeau cu 50, 60 sau 70 lei) şi programul total inadecvat stilistic a „încurcat pe multă lume să ajungă să-l vadă pe celebrul Gary Mooreimages/Gary Moore - Cornel Mihalcea.jpg. Acesta a căntat doar oră şi 25 de minute, dar s-a făcut bine auzit şi playlistul, preponderent rock, a mulţumit pe mare parte din cei prezenţi. Dragi organizatori, aveţi canalul Mezzo gratis pe cablu, unde vă puteţi cultiva muzical, de ce gândiţi totul numai din punct de vedere financiar? Din păcate, calitatea evenimentelor organizate de E-Magic a scăzut de la an la an şi odată cu ea şi audienţa. Ar mai trebui amintit de relaţia nu tocmai fericită cu presa muzicală şi de promovarea evenimentelor. Conferinţe de presă nu se organizează, informări despre artiştii invitaţi şi proiectul muzical în sine, aşişderea. De ce? Probabil costă. Am fost acreditat la un singur eveniment organizat de E-magic. Am fost pe 12 februarie 2010 la The Havana Lounge (Live from Buena Vista) de la Sala Palatului. Am plecat după nici o oră. Oamenii aceştia chiar nu ştiu că în România au concertat artiştii autentici ai Buena Vista Social Club? Ei nu ştiu de celebrii Ibrahim Ferrer, de Grupo Compay Segundo sau Omara Portuondo! Au venit cu substituti pentru că ştiu că le merge. Mare parte din public nu face diferenţa. Aceasta este o meteahnă a omului nou, creat de sistemul comunist!

De curând am aflat că Zone Arena se desfiinţează. La doar trei luni de la înfiinţare! De ce? Pe de o parte, intensitatea sonoră a deranjat locuitorii din zonă, iar pe de altă parte lipsa aprobărilor de construcţie de la Primăria sectorului 2. Mi-e greu să cred şi una şi alta. Aici s-au organizat pe rând următoarele concerte: George Dalaras, Goran Bregovic, Massive Attack, Bob Dylan, Aerosmith, Bestfest (trei zile), şi The Cramberries. Mi-e greu să cred că locuitorii de pe străzile W.A. Mozart, P.I. Ceaikovski sau Frederic Chopin nu iubesc deloc muzica rock. Ea este şi va fi eternă ca dealtfel şi muzica clasică. Între ele au apărut sau vor mai apărea fuziuni inteligente şi nu cred că asta e problema. Poluarea fonică a fost în limitele normale, întrucât la multe nici în locul susţinerii concertului nu s-a auzit prea bine din ultimele rânduri. Probabil i-a deranjat mai mult afluenţa mare de public, mizeria rămasă, transformarea holurilor de bloc în toalete publice, întreruperea circulaţiei auto şi, poate distrugerea spaţiilor verzi din zonă. Urât lucru, Dorian Ciubuc ar fi trebuit să se gândească la aceste lucruri înainte să-l deschidă. Iar dacă l-a deschis nu cred că l-a deschis fără vreo aprobare … Nu poţi găzdui atâtea concerte şi atâta lume (cam cât la concertul AC/DC!) în trei luni de zile şi tu să nu ai autorizaţie de construcţie. Nu pot să cred că funcţionează în acest caz hitul Marfar – ”Las-o bă ca merge aşa"! Nici nu mă gândesc cât ar avea de plătit sancţiuni dac-ar fi aşa. Rămâne să vedem dacă Ozzy scream în Zone Arena sau nu, şi atunci vom şti dacă cineva acolo sus ne iubeşte!

Părerea mea este că această criză abia de acum (din acestă vară) se face pe deplin simţită şi nu ştiu dacă vom avea parte de aceeaşi ofertă generoasă de evenimente muzicale, în cea de-a doua parte anului. Unele au fost foarte mulţumitoare pentru audienţă, altele nu. Printre cele care Nu au fost, cap de listă este cel al legendei muzicii folk americane, Bob Dylan, pe care l-am ratat voit din prejudecăţi informaţionale. Mulţi prieteni au venit, deşi ştiau atitudinea artistului din celelalte concerte susţinute în cadrul nesfârşitului turneu. Mulţi au dat bani grei să stea la VIP sau tribună şi au luat ţeapă cu sonorizarea. Dar l-au văzut! O legendă vie pe care doream să o întâlnesc. O să mă mulţumesc cu Peter Green şi Chris Farlowe pe 12 septembrie la Viena şi o să mă răcoresc cu un pahar de bere nefiltrată, fiindcă la toate concertele din acest an, fără excepţie, nu am putut bea nici măcar un pahar de bere, calitatea fiind extrem de proastă. Iarăşi mă întreb de ce? Ce-i costă să ne servească cu o bere bună de la sticlă sau chiar de la butoi, dar îi rog “să nu-şi aducă contribuţia” la calitatea berii că şi aşa e scumpă… Cât  priveşte muzica românească în concert, trebuie să spun că stăm cam prost la acest capitol, doar prin concerte de club ce-i mai vedem pe câte un Călin Grigoriu, George Baicea, Florin Ochescu, Totu Rareş, Ride On Band, Celelalte Cuvinte, Bega Blues Band, sau … Phoenix la Sala Palatului. E o piedere că noul Phoenix a coborât ştacheta atât de mult, trezind profundă nemulţumire printre foarte mulţi dintre fanii săi. Actul muzical lipseşte, iar simpla prezenţă a lui Nicu Covaci pe scenă, nu poate garanta succesul de odinioară. Iată ce ne declară, un prieten sculptor, Burlacu Laurenţiu, fan devotat Phoenix-ului de altă dată: "Am sentimentul unei mari pierderi ori de câte ori citesc despre ei. Văd acum Phoenix-ul ca un angrenaj imens din metal incapabil să zboare. Vâd scântei printre piesele lui, fum şi scrăşnet de metal. Combustibilul necesar pentru ridicarea lui în aer este constituit din melanjul energetic Covaci - Baniciu. Niciodată unul fără altul nu vor putea străluci. Fiecare separat ... vor lumina cât să nu orbecăie." Tocmai citise un text scris de Ioji Kappl pe internet, la 29 mai 2010, când se împlineau 33 de ani de la evadare… “Nu-mi venea să cred că e posibil să treci o graniţă fără să fii controlat şi arestat, fără să te-ntrebe nimeni cine eşti, de unde vii şi unde vrei să mergi, chiar fără să fii băgat în seamă. Cu toată euforia aceea mi-am adus aminte de o vorbă: ignoranţa e şi ea o formă a discriminării... Mai încolo însă când am stat să judec, mi-am dat seama că de-abia ajunsesem în Germania şi aveam deja datorii. Cu cât trecea timpul şi cu cât înaintam mai mult spre ţilul propus, cu atât deveneam mai trist la gândul despărţirii de cei dragi, la gândul pierderii valorilor lăsate în urmă, fiind nevoit de a părăsi ţara în culmea succesului. De-abia mai târziu mi-am dat seama că de fapt evadarea a însemnat sfârşitul. Din tot ce-a fost, a rămas doar legenda.”

În concluzie, nu mai este de spus decât: “Wag the dog”! Vă recomand acest film să-l vedeţi şi să-mi spuneţi dacă istoria este ciclică. Mi-ar fi plăcut alt sfărşit pentru tot ce-a însemnat Phoenix în muzica românească. Dar poate, cum zicea regretatul Moţu: “Sfârşitul nu-i aici!”

Radu Lupaşcu
24 iulie 2010

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg