Arta Sunetelor

 

Calea spre Dumnezeire (I)

Afis Festivalul de muzica veche.jpgAscultam Ofranda muzicală pe care Bach i-a făcut-o regelui Frederick al II-lea, şvab din dinastia Hohenzollern, şi mă gândeam la Ciolannis şi alţi împăraţi comunişti şi postcomunişti ai României, dacă au făcut vreodată gestul de a invita vreun compozitor la curtea lor, cum făcuse regele flautist Frederich cel Mare al Prusiei, când l-a chemat pe Bach, i-a dat o temă muzicală, iar acesta a improvizat pe loc o magnifică fugă, apoi, întors la Leipzig, a mai scris pe această temă, numită Thema Regium, încă şapte ricercare, două canoane şi o sonată pentru flaut, vioară şi clavir. Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă.

Mă gândesc la Gheorghe Zamfir. Ceauşescu nu numai că nu l-a chemat vreodată la curtea sa, ci l-a izgonit din ţară, i-a cauzat un trist exil de 8 ani, care s-a repetat după ’90, când atitudinea lui Iliescu şi Constantinescu a fost la fel de odioasă („Pleacă cât mai repede acolo de unde ai venit!”). Aşa se întâmplă când o ţară e fără Dumnezeu, adică fără rege, ci doar cu atei şi afoni în fruntea ei!

Dinastia Hohenzollern avea ca deviză Nihil sine Deo, aşa cum se vede scris şi la Castelul Peleş, unde muzica era ca acasă, iar George Enescu avea camera lui acolo, regina alias poeta Carmen Sylva îi era ca o mamă („vice-mama mea”, o numea el, iar ea îi spunea „copilul meu de suflet”), dovadă că pe versurile ei Enescu a compus numeroase lieduri. Împreună au oferit multe concerte la palat, regina fiind pianistă şi cântăreaţă. Tot reginei i-a dedicat Enescu Poema Română, iar cuplului regal piesa Aubade, un trio pentru vioară, violă şi violoncel. Şi când Carol al II-lea avea să-l numească senator, a compus suita Impresii din copilărie (1940) şi i-a dedicat-o!

Ei, asta face Festivalul de Muzică Veche, ne provoacă la nostalgii, ne aminteşte de vremuri mai bune, care vor mai veni oare vreodată pentru România? De la abdicarea regelui, din 1947, un popor de creştini a fost condus numai de amartaloi, cum îi numea Mircea Eliade pe satanizaţi. Nici biserica nu a scăpat de ei. S-au descurcat creştinii cum au putut. După ’89 au apucat masiv drumul străinătăţii. Dar nu este o soluţie. Mai devreme sau mai târziu, cum îmi spunea preotul Vasile Haţegan din Cleveland, se vor pierde sau vor deveni altceva. Românii trebuie să crească în vatra de acasă. Să lucreze pentru România, iar minunea cea mare pe care trebuie s-o facă este purificarea ei. Acasă au rămas cine nu a avut putere şi cei alteraţi, amestecaţi cu ţiganii şi cu tot felul de refugiaţi! Care e viitorul? Va mai găsi poporul român unitatea? Dar mai ales îl va regăsi pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu al Predaniei (teoretizat de Nae Ionescu), aşa cum i l-au lăsat strămoşii?!

Sunt eroi cei care fac ceva pe această cale a recuperării, a reînvierii, a purificării. Fără să aibă un program în acest sens, şi Festivalul de Muzică Veche poate fi inclus pe drumul bun. Căci tot ce se cântă la acest festival este regal, sunt piese compuse la curtea regilor, în palatele nobililor care iubeau muzica, iar atmosfera princiară răzbate din sunetele ei. Nu întâmplător Festivalul se desfăşoară în palate şi biserici, precum Palatul Cotroceni, Palatul Bragadiru sau Biserica Anglicană.

Bravo, e un eveniment care urcă strada la cultură, la idee, nu aşa cum declară ignobilii organizatori ai Festivalului „Enescu”, care se mândresc că Festivalul coboară muzica simfonică în stradă, în piaţă! Asta era deviza comuniştilor! Coborâţi-o, fraţilor, faceţi din toată muzica o aceeaşi manea, fiindcă tot are nevoie ţara de manele, de proptele, să nu se dărâme!

De ce oare această goană aberantă spre populism, spre vulgar, când muzica e o creaţie divină, s-a născut din suflul lui Dumnezeu, apoi din syrinx, naiul lui Pan, şi a ajuns să facă istorie la curţile domnitorilor şi regilor lumii, care au ridicat-o acolo unde îi este locul, pe o treaptă divină? Şansa spre normalitate este elita creştină, este calea spre idee, spre Dumnezeire.

*

Iată ultimele concerte. Am avut revelaţia unor instrumente vechi, ca Viola da gamba şi Viola organica. A lipsit Viola pomposa, care este creaţia lui Bach, care a fost şi inventator de instrumente şi a dorit să facă o viola da gamba impozantă, pompoasă, precum a ajuns orga. Să nu uităm că el este reprezentantul cel mai strălucit al muzicii baroc, care a făcut trecerea dintre Renaştere şi clasicism. Şi barroco înseamnă „perlă deformată”, cu referire la ornamentaţiile acestei muzici, la libertăţile şi improvizaţiile ei epatante. De aceea, cei mai străluciţi muzicieni au apărut atunci, stilul baroc oferindu-le posibilităţi nelimitate, cum au demonstrat compozitori ca Bach, Händel, Vivaldi, Scarlatti, Telemann, Corelli, Monteverdi, Rameau sau Purcell. Atunci a fost creată tonalitatea, care a contribuit la ornamentaţia instrumentală şi a dus la naşterea unor genuri muzicale faimoase şi azi, ca opera, cantata, oratoriul, concertul, sonata. Muzica barocă, dezvoltată într-o lungă perioadă de timp 1600 – 1750, cu reveniri ulterioare (în România era la modă la începutul sec. 20), este o îmbinare a două caractere, cel elaborat şi cel liber sau improvizat.

Însăşi Ofranda lui Bach reflectă acest caracter liber, pompos, dar şi bine temperat, echilibrat, iar interpreţii formaţiei belgiene „Il Gardellino” au cântat-o ca atare. Şi s-a văzut încă din  start, din Ricercar a 3. Chiar denumirea de ricercare spune totul. În italiană, înseamnă a căuta, a investiga. Este o compoziţie care precede fuga, are mult tumult, iar Bach s-a dovedit maestrul virtuozităţii. El a sintetizat toate stilurile epocii şi a creat limbajul polifonic, care corespunde cel mai bine cu imaginea arhitonală a lui Dumnezeu. Bach a fost misticul absolut printre credincioşi, în pofida tragediei neîntrerupte prin care a trecut. După cum se ştie, el a avut 21 de copii, de la două neveste, dintre care numai opt au trăit. Ceilalţi 13 au fost luaţi la Dumnezeu de mici. Aceste pierderi nu s-au transformat în ură, în blesteme, în revoltă, ci într-o continuă adorare a lui Dumnezeu. Este unul dintre cele mai mari modele ale creştinismului.

La baza limbajului său muzical, Bach a pus coralul catolic, cu linii melodice provenite nemijlocit din creația populară. Această rădăcină în arta populară constituie cheia de boltă a expresivității operei sale, în pofida aspectului ei aparent abstract.

Şi iar mă gândesc la Gheorghe Zamfir, care a fost acuzat de diriguitorii noştri că în compoziţiile sale se inspiră din muzica populară romînească! Cei de la Electrecord (Theodor Carţiş), de la Institutul de folclor (Tiberiu Alexandru) şi de la Uniunea Compozitorilor, cu Zeno (studenţii îi spuneau “zero”) Vancea în frunte, l-au deposedat de o avere uriaşă în urma emiterii unii document ticălos, lipsit de cunoaşterea muzicii, prin care lui îi luau toate drepturile, iar străinilor le dădeau mâna largă să se înfrupte cum doresc din folclorul românesc! Dacă s-ar fi aplicat criteriul lor aberant în lumea muzicii, ar fi foşti deposedaţi de creaţiile lor sute, mii de compozitori care s-au inspirat din folclor, de la Bach şi Mozart la Ravel şi Enescu.

*

Viola da gamba e un instrument înrudit cu violoncelul şi contrabasul. Are 4 corzi şi racordajul la fel cu surorile ei mai mari. În epoca barocă exista un număr mare de viole, dintre care cele mai cunoscute sunt viola d’amore, viola da braccio (pentru braţ) şi viola da gamba (pentru picior).

S-a cântat mult Bach la această ediţie a Festivalului de Muzică Veche, dar ansamblul elveţian „The Little Light Consort” ne-a oferit piese numai în primă audiţie românească din compozitori mai puţin cântaţi ca Orlando Gibbons, Thomas Lupo, John Jenkins, John Caprario, Vincenzo Ruffo, Thomas Tomkins, Eustache Du Caurroy, Alexander Agricola, Henry Purcell, John Baldwin, toţi compozitori din sec. 16 – 17. Interpreţii Soma Salat-Zakariás (viola da gamba sopran), Mathilde Gomas (viola da gamba tenor) şi Leonardo Bortolotto (viola da gamba bas) şi-au numit concertul Royal Fantasies / Fantezii regale, desfăşurat la Palatul Cotroceni, care pare să-şi reintre în drepturi, după lunga confiscare comunistă şi neocomunistă.

Mai trebuie spus că, în istoria muzicii, Consortul de viole ocupă un loc important în creaţia instrumentală. El este originar din Anglia, reprezentativ pentru cultura acestei ţări, dar s-a răspândit şi în alte zone ale continentului european, fiind agreat de mulţi iubitori ai instrumentului în sine. I s-au dedicat numeroase pagini de literatură muzicală de către compozitorii englezi, în special. Consortul de viole era o formaţie foarte la modă în cadrul curţilor regale europene şi în elevatele cercuri intelectuale ale vremii. A interpreta muzică în cadrul unui consort de viola da gamba constituia un semn de distincţie, iar cei care aveau un consort de viola da gamba erau consideraţi persoane cu influenţă. Pentru nobili, era un mod de a-şi petrece timpul şi de a socializa. Termenul „consort” înseamnă „a acompania”, de aceea la concertele de plăcere, consortul de viole se asocia curent cu solişti vocali. Dar eu văd şi o asociere cu naiul. Naiul primaş, acompaniat de un consort de viole!

Va urma.

Grid Modorcea
2 decembrie 2015

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg