Arta Sunetelor

 

CE POATE FACE MIRCEA VINTILĂ DIN FAN!

Nu, nu despre mine este vorba. Sigur că și eu mă încadrez în categoria fanilor lui, dar, cred, într-un alt fel.

Mircea Vintila 1.jpgPrin anii tinereţilor mele zvăpăiate, când mă ţineau picioarele să nu lipsesc de la nicio cântare importantă, am cunoscut o tipă, cam de vârsta mea, pentru care, muzică folk parcă nu prea există în afara recitalurilor lui Vintilă. Poate exagerez un pic. Nu că nu i-ar fi plăcut și alţii, dar, concertele erau mult mai puţin interesante dacă nu era pe afiș. Asta cu toate că, la fel ca și mine, le știa repertoriile pe de rost și lui Stănculescu, Marcelei Saftiuc, Sterian, sau Alifantis, să zicem. Colecţia de viniluri cu ei era și ea la zi, ușor, ușor, a mai scăpat și prin culise și a început să și cunoască, își cumpărase și chitară (la care nici acum nu ştiu dacă a învăţat să cânte) așa că, în general, era „de-ai noștri”. Așa ne-am și împrietenit, ea „profitând” de faptul că eu eram deja la Clubul de la ora 7, sau, mai târziu la Ateneul Tineretului, adică, mă mai mișcam și „oficial” printre ei. În fine!

Povestea stă în felul următor. Cum ne făcusem pile fie printre organizatori, fie, pur și simplu, printre portarii sălilor în care se cânta, nu de puţine ori, intram „prin spate”, adică, „pe la artiști”. Lasă că intrăm gratis, dar, aveam și avantajul să stăm mai mult în culise, cu ei, decât în sală.

Astfel stând lucrurile, într-o zi, mă trezesc cu un telefon de la ea: „Cântă Vintilă diseară în Polivalentă.” – zice. „Ştiu.” „Păi, și noi, nimic? Cum intrăm?”Am văzut afișul și nu cunosc pe nimeni de la organizare, ca să ne bage. Și nici bani nu prea am.” Și începe să mi se pisicească femeieşte, de parcă vorbea cu amantul. „Hai, mai, vreau să mergem! Inventează și tu ceva!” Îi spun că o să mă gândesc. Adevărul este că lista celor care urmau să evolueze pe scenă, cu mici excepţii – inclusiv Ciocu’ Vintilă – nu prea mă inspiră. Totuşi mi-am mobilizat imaginaţia și am sunat-o după un timp. I-am propus următorul scenariu: să își ia de acasă chitara. Buchetul de flori pentru Mircea, era, oricum, inclus în program. Nu cred că a venit vreodată fără el. Astfel echipate, am luat din drum un taxi. L-am rugat pe şofer să ne lase fix la intrarea artiştilor, ceea ce a și executat. Conform instructajului anterior făcut, eu am luat florile, ea a scos chitara din portbagajul maşinii și am început să urcăm mândre scările spre uşă. Portarul, un moşulică de treabă, ne-a văzut. Ne cunoştea după figură, bine-nţeles, de pe la alte concerte și manifestări cenacliste. Până atunci, însă, nu ştiu cât de clar îi era statutul nostru prin zonă. Cred că în acea seară s-a dumirit. Nu-mi explic altfel zâmbetul larg și sincer cu care ne-a întâmpinat. „Sărut mâna, domnişoară” – o salută pe posesoarea de chitară. „A, cântaţi în seara asta! Succes!” Apoi, ghiduş, văzând buchetul din mâna mea: „A, și duduia vă dă florile pe scenă, am înţeles şmecheria...” Nu mai ştiu ce replici am îngăimat noi pe post de răspunsuri la tonă de amabilitate ce tocmai se revărsase asupră-ne. Cert este că, nu ştiam cum să facem să o virăm cât mai repede spre cabine, unde, oricum, eram mai în siguranţă. În rest, seara a fost una normală: ochii în patru să nu dea de noi directorul sălii (om aspru și cu disciplina comunistă în sânge), obişnuitul du-te-vino din culise în sală și înapoi, în funcţie de program și altele asemenea.

Mircea Vintila 2.jpgSunt sigură că Mircea nu își aduce aminte de acea seară. Din punctul lui de vedere, nici nu ar avea de ce. Poate doar de faptul că, nu cu mult înainte de a intra în scenă, nu mai ştiu din ce motiv, a constatat că nu mai are pe ce cântă. I se rupseseră corzi de la chitară și nu avea cum să le mai schimbe, sau altceva, nu mai ţin minte. Cert este că prietena mea a sărit promt să i-o dea pe a ei. Ce baftă! Idolul tău să cânte pe instrumentul pe care întâmplător îl ai la tine și, mai ales, care îţi aparţine! Nici în visele ei cele mai frumoase... Dar nu a fost să fie așa. Din păcate, Cioculeţ doar s-a uitat la chitară, a cântărit-o din ochi și a înţeles că este una de duzină, care oricum nu ar suna cum trebuie și a refuzat-o politicos. Dezamăgire cât casa! Asta este! Istoria este crudă uneori și nu va putea consemna că „Mircea Vintilă a cântat pe această chitară la spectacolul...”

Cam așa a fost. Nu ştiu de ce acum, de ziua lui, mi-am adus aminte tocmai de întâmplarea asta. Știu, sunt subiectivă. Am scris-o pentru că, este într-un fel, o felie de istorie personală, dar și o mostră de abordare (inteligentă?) a celui la care te uiţi că la soare. Și cum să nu fie Cioculeţ un asemenea personaj? Păi, numai când îl vedeai în faţa microfoanelor, așezat pe scaun picior peste picior, ciupind-o cu drag de corzi pe Betty (așa era botezată chitara din vremea aceea) cântând „Pământul deocamdată”, să zicem, cum să nu îţi placă? Te îndrăgosteai și de costumul lui cadrilat cu pantaloni evazaţi și sacou ușor cambrat, și de zâmbet și de tot! Ca să nu mai zic de compoziţii versuri, voce...

LA MULŢI ANI, Mircea Vintilă. Dumnezeu să ne bucure cât mai mult cu tot ceea ce faci! Personal, adaug încă odată și mulţumirile pentru dovezille de prietenie, care mă onorează. Astă iarnă, la lansarea cărţii de interviuri... Cine știe cunoaște...

Teodora Ionescu
23 martie 2017

Foto2: Mircea Vintilă - Porthos din spectacolul Zoia Alecu "După 40 de ani".

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg