Arta Sunetelor
BLUES în lume şi la noi! Episodul cinci : ERIC CLAPTON pentru prima oară în concert la BUDAPESTA ! Am văzut ERIC CLAPTON live! Cu Robert Cray în deschidere! Am văzut la „lucru” pe: Eric Clapton – chitară şi voce, Robert Cray – chitară şi voce, Doyle Bramhall II - chitară, Derek Trucks – chitară slide, Chris Stainton - claviaturi, Tim Carmon – claviaturi, Willie Weeks – bass, Steve Jordan – baterie, The Kick Horns: Simon Clarke, Roddy Lorimer, Tim Sanders – packet de suflători şi Michelle John, Sharon White - backing vocals. 18 iulie 2006, Budapest Sportarena, o zi pe care o aşteptam din februarie şi de care o să-mi amintesc de fiecare dată când ascult Clapton, când văd Clapton şi când vorbim la Blues Cafe sau oriunde, despre acest mare muzician! Pentru că a cântat fenomenal. Pentru că am aşteptat mulţi ani - nu pot va să spun câţi - şi am reuşit să-i aud pe viu celebrele hituri : Crossroads, Layla, Wonderful Tonight ş.a.m.d. L-am văzut la maturitate, la cei 61 de ani (împliniţi pe 30 martie) şi n-am cuvinte să-mi exprim bucuria trăită. În sală s-au aflat mulţi români care au savurat cu aceeaşi plăcere solo-urile, muzica, dar mai ales interpretarea sa magnifică. Eric este un artist complet, unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai muzicii rock. Cu o creativitate de geniu şi o aplicabilitate pe măsură, Eric este prototipul muzicianului desăvârşit pe care îl putem da ca exemplu generaţiilor viitoare. Experienţa pe care am trăit-o în concertul de la Budapesta mi-a întărit convingerea că acest muzician care de atâţia ani ne bucura sufletele cu mai vechi sau mai noi compoziţii, rămâne unul din cei mai valoroşi artişti britanici în viaţă. Am lăsat la Bucureşti destui sceptici care nu au trăit aproape niciodată mirajul unui concert şi cărora le transmit doar atât: Nu fiţi zgârciţi cu sufletele voastre, cumpăraţi-vă bilet şi duceţi-vă să-l vedeţi! ... Aveţi o şansă pe care o puteţi fructifica pe 3 august 2006 în Piaţa Roşie la Moscova! ... Acesta a fost cel de-al optulea concert din cele 42 pe care Clapton le va susţine în cadrul turneului de promovare a ultimului său album, inedit şi fiindcă - după mulţi ani - este primul în care (re)interpretarea altor compoziţii a fost o prioritate pentru artist. Este cel de-al 14 lea album ca solo-artist. Următorul concert (aşteptat de 17 ani) va fi în Cehia, biletele fiind epuizate încă din decembrie 2005. Aici, în Budapesta, Eric ne-a răsfăţat cu un recital de 2 ore, timp în care ne-a cântat electric şi unplugged, ne-a uimit cu sfâşietoarele sale solo-uri şi ne-a prezentat o echipă de muzicieni de mare valoare, dintre care s-au făcut remarcaţi în special Robert Cray, Doyle Bramhall II şi Derek Trucks. Acesta din urmă, este un „puşti” american de mare talent, cu sensibilitate şi tehnică excelentă, “şcolit” la Allman Brothers Blues Band, din care făcea parte unchiul săi, Butch Trucks, unul din membrii fondatori. Nu degeaba a fost ales în topul celor mai valoroşi 100 de chitarişti ai lumii din toate timpurile (după revista Rolling Stone). Concertul, programat pentru ora 20:00, a început fără întârziere, cu recitalul din deschidere al celebrului blues-man american ROBERT CRAY (născut pe 01 august 1953), acompaniat de trio-ul său. Au putut fi auzite piese ca: „Bad Influence”, „Phone Booth”, sau “Poor Johnny” şi “Twenty” de pe albumul lansat în primăvara anului trecut. După 25 de ani de activitate şi cu 20 de albume la activ, Cray este unul din cei mai renumiţi artişti americani de modern blues. Cu un feeling subtil, cu o tehnică simplă dar eficace şi mai ales cu o voce dulce, caldă, dăruită blues-ului, Cray este probabil cel mai preţios „diamant” al noi generaţii de bluesmani din State. Un „Te iubesc!” spus de vocea lui Robert Cray la urechea unei domniţe amatoare de blues, o va cuceri cu siguranţă (că veni vorba de domniţe : muzica lui led zeppelin nu numai că le cucerea , ci de-a dreptul le dezvirgina pe domniţe). Muzica lui Cray este o pagină care va trebui inclusă în orice manual de blues al viitorului. Creaţia sa este recunoscută şi recompensată cu numeroase premii foarte importante (vreo 5 Grammy, 5 Handy, ş.a.), dintre care amintim în mod cu totul special, Grammy-ul câştigat pentru „Strong Persuader”, albumul lansat în 1986 şi pe care îl consider una din pietrele de hotar ale istoriei blues-ului american. Combinaţia inspirată de blues şi soul, alături de atracţia melodico-ritmică a pieselor sale au făcut din Cray un star al genului, iar din piesele „Smoking Gun”, „Nothing but a Woman”, „I Wonder” şi „Guess I Showed Her” hit-uri pentru eternitate. În deschiderea lui Clapton, Robert a cântat 45 de minute. Mulţumită unui plasator/bodyguard amabil, am putut să-l văd pe Cray de la circa 10 metri, lateral dreapta. A fost apoi o pauză de 15 minute, timp suficient pentru a „cerceta” foaierul clădirii construite de francezi în 2002. În jurul orei 21.00 se stinge lumina, semn ca fanii să soarbă ultima gură de bere Dreher sau Borsodi (rece, blondă şi ieftină!) sau să se decidă repede asupra unui souvenir : tricou, şepcă, hanorac, cană, pliant sau set de pene de chitară marca E.C. Back Home Tour 2006 (preţul unui tricou era de 6.000 forinţi echivalenţi cu 24 euro). Cu chipul proaspăt şi cu un zâmbet pe buze, a apărut Eric (aprox. 9 şi 12 min p.m, ora locală), urmat de cei 11 muzicieni, prezentaţi mai sus. Odată cu ei s-au făcut auzite acordurile piesei “Pretending” (compoziţie Jerry Lynn Williams şi apărută pe albumul Journeyman):
S-a trecut fără pauză la “So tired”, piesa care deschide albumul turneului, o piesă foarte bună în care solo-ul lui Eric cucereşte publicul venit în număr mare, peste 12.000 de suflete.
Urmează “Got to get better in a little while”, compoziţie Clapton din perioada Derek and the Dominoes (prima piesă de pe „Live at the Fillmore East” 13:45) în care apreciem la superlativ solisticile lui Doyle Bramhall şi ale lui Derek Trucks. Tatăl lui Doyle Bramhall II (născut în anul 1949, în Dallas), a cântat în deschidere în primul turneu al lui Jimi Hendrix şi a înregistrat mai multe albume cu fraţii Vaughan. Fiul său, Doyle Bramhall II (născut în 1968), este chitaristul lui Roger Waters şi a fost împrumutat lui Eric pentru acest turneu. Lui Waters i-a rămas celălalt chitarist la fel de valoros, Andy Fairweather-Low, pentru turneul „Dark Side of the Moon Tour”, unde-l are ca invitat pe ex-colegul de la Pink Floyd, Nick Mason. Doyle II a lansat 3 albume în nume propriu, cel mai recent fiind în anul 2001.
Recitalul continuă cu celebra “I shot the sheriff”, piesă la care Eric ţine mult, dovadă fiind şi solo-ul excepţional pe care îl dăruieşte publicului. Eric Clapton l-a invitat apoi pe scenă pe Robert Cray, cu care a împărţit partiturile la piesa “Old Love”. Un foarte bun solo clape a făcut şi Tim Carmon, prezentat chiar de Eric Clapton.
Trebuie să remarc şi atmosfera din sala Papp Laszlo Sportarena : în faţă stăteau entuziaştii, iar în spate, pe scaune, spectatorii mai reţinuţi, mai rezervaţi, aş zice de-dreptul contemplativi. E uşor de înţeles melancolia lor, dacă mă gândesc câţi ani au aşteptat cei mai mulţi dintre ei acest mare eveniment muzical... Sala are capacitatea de minimum 2.500 locuri şi maximum 12.500, oferind spectatorilor nu numai confort dar şi siguranţă. În această impresionantă incintă, construită de compania franceză Bouygues, au cântat din 2003 până-n prezent: Guns ’n’ Roses, Deep Purple de 2 ori, Simply Red, Phil Colins, Avril Lavigne, Joe Cocker, Duran Duran, Mark Knopfler, Queen cu Paul Rodgers, Seal, Ennio Morricone, Buena Vista, Limp Bizkit, Rammstein, Andrea Bocelli, Anastasia, REM, Diana Krall, Eros Ramazotti de 2 ori, Liza Minelli, Depeche Mode, Chris Rea, Santana, Cher, Kraftwerk, Britney Spears, Peter Gabriel, Deep Purple, Robbie Williams, Bob Dylan, Paul McCartney, Bryan Adams, ş.a. Mulţi, puţini, de un lucru sunt sigur : „Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, Aici, la Budapesta, au venit şi vor continua sa vină muzicieni de marcă din întreaga lume. De ce nu putem face şi la noi acasă acelaşi lucru?! ... Până să vă dau răspunsul (pe care-l bănuiţi deja) la această întrebare, să vă spun ce-a urmat după introducerea incendiară pe care am trăit-o afectiv (şi efectiv) la limită şi anume : un set de piese cântate unplugged, care a început sugestiv cu „Everybody oughta make a change “ :
Apoi a urmat un gospel tradiţional, “Motherless Children”, ovaţionat îndelung şi cântat de public. Excepţionala voce a lui Eric este aici pusă în valoare, sintagma pe care am născocit-o - un alb cu voce de negru - fiind cea mai potrivită. O atmosferă magnifică, de sărbătoare, un regal de cântări care a continuat cu piesa titlu a discului promovat, „Back Home” (care nu are nici o legătură cu genul numit „muzică de atmosfer㔺i inventat de „profeţii” muzicii româneşti cu scopul promovării „păsăricilor muzicale” de unică folosinţă ! ...)
După “I am yours”, cântată în aceeaşi melodică sentimentală, a urmat “ Nobody knows you when you're down and out” şi “Running on faith”, în care chitara lui Derek Trucks ne-a încântat cu un slide-solo de mare artist, la cei numai 27 de ani ai săi. Derek a început să cânte de la nouă ani, iar la 12 colabora deja cu Buddy Guy şi Allman Brothers Band. Cu trupa Derek Trucks Band a realizat 6 albume dintre care ultimul anul acesta, numit “Songlines ”.
“After midnight” (compoziţie J.J. Cale) deschide “secţiunea” electric ă, cele 2 chitare Fender şi Gibson asigurându-şi poziţia de lider în power blues-rock-ul ce va urma. Pentru cei ce l-au văzut pe Eric în concertele pe dvd care circulă în oraş, atitudinea şi starea similară cea mai potrivită comparaţiei ar fi cea de pe „Unplugged - 1992” şi / sau cea de pe „Crossroads Guitar Festival” din 2004, festivalul de trei zile de jam-uri, organizat de Clapton în Dallas. După minunata repriză de unplugged, urmează ceea ce îmi doream şi cred că-şi doreau mulţi dintre cei prezenţi : forţa şi dinamica blues-rock a trupei CREAM! Am văzut cu toţii (desigur, pe dvd ...) reuniunea CREAM de anul trecut şi am fost martori ai acestei trăiri la sensibilitate maximă a blues-rock-ului. Şi dacă tot am deschis subiectul CREAM, să povestim câte ceva : Probabil că pentru mulţi, numele grupului CREAM înseamnă POWER TRIO, înseamnă BLUES ROCK, înseamnă primul supergrup din istoria rock-ului, înseamnă Eric Clapton, Ginger Baker şi Jack Bruce, dar mai înseamnă şi unul dintre cele mai celebre trio-uri ale tuturor timpurilor, alături de JIMI HENDRIX Experience şi MAHOGANY RUSH (pe lista ar mai fi SRV & Double Trouble, Triumph, Rush, BBM, BBA, BLT, Jeff Healey Band şi ... Police). Pentru ceilalţi, pentru majoritarii cu drept de vot, a căror intelighenţie scrutează mai ales picioarele lungi, silicoanele şi muzica play-fă, acest nume trebuie că nu are nici o rezonanţă ... Căci - nu-i aşa ?! - orientarea „muzicală” mioritică rămâne în continuare la discreţia minţilor luminate cu opaiţul din managementul caselor de discuri... Dacă reuniunea CREAM din 2004 a trecut neobservată de presa muzicală autohtonă, atât de atentă la orice pârţ produs de v.d.t.l. locale din care răsare falnică MANELLICA ... Treacă şi de la noi (par egzamplu) : nouă trupă de trupă pe nume „Trrafic” a vreunui Steve Winwood dâmboviţean (au scos F-ul de Anglia şi au băgat RR-ul de România, şţiţi dvs. cine băieţii.... plecaţi de acasă ...cu banii de pâine). Tot din motive de etică şi echitate (era sa zic „socialistă”), să-i răbdăm si pe băieţii noştri cu licenţă de la TNT Norvegia ... că la noi e mai multe, mai cornute şi libere prin curte. Scuzaţi digresiunea ! ... Zilele de 2, 3, 5 şi 6 mai 2005 au rămas şi vor rămâne în istoria rock-ului mondial ca fiind zilele reuniunii CREAM în celebra Albert Hall din Londra, unde, după 37 de ani de la desfiinţare, Eric Patrick Clapton, Peter Edward „Ginger” Baker şi John Symon Asher „Jack” Bruce au împlinit o dorinţă a fanilor şi (probabil că) şi a lor. Aceste memorabile concerte au fost lansate pe 4 octombrie 2005, în format dvd. În sala Albert, în primele rânduri, îl găsim pe Brian May extaziat, pe Robbie Williams privindu-i cu respect pe cei ce ... i-au dat nume, alături de mulţimea încântată care strigă: “They are still there”. Piese ca “Badge”, “I’m so glad”, “Crossroads” sau “Sunshine of your love” s-au făcut foarte bine auzite, iar spiritul şi forţa acelor ani au rămas aceleaşi, în ciuda timpului trecut. Un sound puternic, dominat de secţia ritmică, atât de solidă şi pătrunzătoare, încât te întrebi firesc: Cum pot să sune atât de BINE in Trio ?!..., căci luaţi în parte, fiecare cu trupa sa sau cu diverşi invitaţi, muzicieni de studio cu experienţă, nici unul din cei trei nu poate egala energia dezlănţuită şi armonia solistică a grupului Cream. Răspunsul vine odată cu vizionarea (la nesfârşit) a celor 2 dvd-uri. Rămâi uluit de puterea de seducţie a celor trei, de profesionalismul şi verva cu care fiecare îşi susţine partitura, dar mai ales de solistica uimitoare. „It Was A CREAM Party!” şi publicul londonez a simţit în fiecare por sensibilitatea unui geniu al chitarei, a singurului alb cu voce de negru, a unicului toboşar metronom cu energii nebănuite, capabil la 66 de ani de aceleaşi solouri ritmice de excepţie (declarat revelaţia concertelor) şi a trăit nostalgia unui celebru basist, pianist, muzicuţist, leader, compozitor şi vocalist de geniu. Piesele grupului Cream au fost incluse în coloane sonore ale unor filme celebre, regizate de tot atâtea nume mari ca: Martin Scorsese („Good Fellas”), James Cameron („True Lies”) sau Ted Kotcheff („Uncommon Valour”). Reuniunea celor trei a fost la înălţimea numelui stimat şi iubit de o lume întreagă, de la generaţia anilor 70 şi până în prezent. Căci cei 37 de ani care au trecut nu fac decât sa dea o şi mai mare strălucire numelui CREAM! Să revenim însă la concertul de la Budapesta şi să mai spunem că au urmat 2 piese tari de blues-rock, “Little Queen of Spades” (compoziţie Robert Johnson) şi “Further On Up the Road” (compoziţie Joe Medwick, Don Robey), care au precedat momentul culminant : „Wonderful Tonight” (singura baladă din recital), ”Cocaine” (piesă compusă de J.J. Cale, cu varianta muzicală semnată de Eric Clapton şi apărută pe albumul “Slowhand” din 1977)
precum şi legendara compoziţie “Layla” :
În timpul piesei „Wonderful Tonight ” o mulţime de luminiţe au „desenat cerul” sălii din capitala Ungariei, publicul forţând la maximum bateriile telefoanelor mobile. Această imagine şi cea care a urmat, cu publicul cântând în extaz : “Layla, you've got me on my knees. pot fi cuprinse printr-o singură propoziţie : Eric Clapton este un zeu al muzicii rock. (... iar noi, credincioşii săi). Două ore de muzică, două ore de piese noi şi hituri eterne, două ore de spectacol de vis. Poate că pentru mulţi, acest nume înseamnă doar Yardbirds, Cream sau Blind Faith. Dacă însă ştii să asculţi muzica (nu numai a lui Clapton şi nu numai în sufragerie), vei înţelege că ultima jumătate de veac ne-a dăruit muzicieni extraordinari, dintre care (nu mă joc cu cuvintele) s-au ridicat câţiva creatori şi interpreţi de geniu. Alegeţi pe cine vreţi dintre Santana, Peter Gabriel, Lou Reed, Joni Mitchell, Diana Krall, Robin Trower, Tom Waits, Van Morrison, Bob Dylan, Leonard Cohen, şi ... câţi alţii ... De trupe nu mai pomenesc. Doar de Rolling Stones (... Pink Floyd, Yes, Genesis, ELP ş.a.md.)... Sunt poveşti ADEVĂRATE, fac parte din cultura muzicală a omenirii. Au auzit oare de ei aşa-zişii formatori de opinii din mass-media sau din industria muzicală românească ?! … În fine, după aplauzele prelungite ale publicului, trupa a revenit pe scenă împreună cu Robert Cray care a susţinut partitura vocală la atât de iubita “Crossroads”, piesă ce va face încheierea triumfală a unui concert în care Eric Clapton şi trupa sa ne-au încântat mai mult decât chiar am fi crezut la început. Un lucru vreau să cred că e sigur (dacă nu cumva zeii vor fi de altă părere) : Cândva in viitor, îi voi revedea pe aceşti artişti incredibili. Poate că atunci, la acel al 2-lea concert Clapton din viaţa mea, voi avea ocazia să-l aud şi să-l văd cântand şi "Lay down Sally", “Tears in Heaven”, “ I can't stand it", “Mean old Frisco ”, “Presence of the Lord” , “Have you ever loved a woman” sau “Tearing us apart”.
Solo-urile de final din piesa “Crossroads” ale lui Doyle, Derek, Robert ş i Eric au încheiat o noapte pentru eternitate şi mi-au tatuat pe inimă un mesaj care zice că : “Pe Pământ avem de toate, şi mai bune şi mai rele, şi-nchisori şi libertate”… După care am fugit acasă ca să dau vouă mărturie că subsemnatul a fost acolo … Aşa că ciuliţi urechile, dar mai ales sufletul şi aveţi grijă de voi şi de urmaşii voştri.
P.S. Acest turneu de promovare a noului album ”Back Home”, început pe 7 iulie a.c. în Italia, se va încheia pe 23 octombrie a.c. în Miami, Florida, cu o pauză de o lună şi va străbate 13 ţări: Italia (3 concerte), Elve ţia, Germania (5), Austria, Ungaria, Cehia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia, Canada (2), şi USA (23). Radu Lupaşcu - 14.07.2006 P.P.S. Nu v-am dat răspunsul la acea întrebare. Vă mai trebuie? |
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
