Arta Sunetelor

 

BLUES în lume şi la noi!

Episodul trei : Bucuriile unui avid colectionar de blues

Încă o săptamâna şi încă una şi plec la Clapton, la Budapesta. Să-l văd, să-l aud, să mă bucur de mirajul muzicii marelui muzician, cel care a reuşit să treacă peste câteva obstacole ale vieţii şi pentru care am numai cuvinte de laudă (sâc!). Tocmai când mă pregăteam să scriu următoarea frază, primesc un newsletter de la Document Records (USA) pe care-l reproduc fidel:

„DOCUMENT EXCLUSIVE - I was lost, now I'm found!

Blues officiando Paul from California (n.r. Paul Oliver) got in contact with us recently to say that he had in his possession 'unseen' photographs of blues icons, Blind Boy Fuller, Frankie Jaxon, Charley West and George Noble. Document are pleased to be able to show you these pictorial treasures from the past.”

Blind Boy Fuller a fost unul din primii muzicieni de blues reprezentanţi ai stilului Piedmont Blues, alături de Blind Blake, Blind Willie McTell, Brownie McGhee, Reverend Gary Davis şi Barbecue Bob. Muzica acestei zone geografice deloc restrânsă, este în esenţă melodică, cu un sunet dulce, consonant, senzaţia fiind una de linişte şi măreţie. Această regiune Piedmont se află pe Coasta de Est a Americii (care mai conţine regiunile Richmond, Virginia, Atlanta şi Georgia) şi a fost influenţată din mai multe direcţii şi anume:

  • tradiţia minstrel (de fapt, o parodie albă la adresa stilului negru de muzică ce, la rândul său, s-a transformat şi a hrănit tradiţia de culoare în sine);
  • muzica de jazz, cu o influenţă la fel de importantă a cântecelor populare Anglo-Americane;
  • muzica country (Appalachian music).

Appalachian music este un stil de muzică din munţii Appalaşi (munţi ce străbat 18 state din Maine până-n Georgia – 2.600 km), muzică provenită, în parte, din muzica străveche europeană transmisă de emigranţii anglo-celţi (pe la 1900) şi din amestecul eterogen de tradiţii africano-americane, vodevil şi piese instrumentale de dans sau carnaval, de tipul celor din Minstrel Show (aprox. 1900-1920). Muzica aceasta exprimă o înflăcărată sărbătoare a vieţii şi a sexului liber asumat, cu bogate influenţe ritmice desprinse din stilul muzicii africane. Un instrument caracteristic acestui stil este banjo-ul, originar din Arabia, adus în Africa de West pentru propanganda Islamului. De exemplu: piesa “The Old Grey Mare”.

„Sunetul acesta are o vagă influenţă din folclorul alb şi o puternică amprentă pusă de muzica sincopată de jazz. Se pare că scena de blues din această zonă a fost dominată de o elită de muzicieni orbi sau cu alte handicapuri, care au dat dovadă de o mare virtuozitate instrumentală, comparabilă cu cea întălnită în stilurile din Delta şi Texas”.

Alături de Mississippi Delta Blues, acest Piedmont Blues a fost unul din primele şi cele mai renumite stiluri timpurii de acustic blues, care a avut la bază chitara şi care a fost caracterizat printr-un înalt grad de organizare şi uniformitate structurală, uneori ajungându-se la un stil simplu contrapunctic prin ciupirea corzilor bass-ului în dialog cu afirmaţiile melodice în falset. Dar, de multe ori, un asemenea nivel de complexitate a fost obţinut cu preţul spontaneităţii şi intensităţii emoţionale.

Deşi a trăit numai 33 de ani, Blind Boy Fuller (Fulton Allen, născut la 10 iulie 1908, în Wadesboro, NC -Anson Co.; decedat la 13 februarie 1941, in Durham, NC) a lăsat posterităţii nenumărate piese-document care i-au păstrat influenţa asupra generaţiilor următoare şi care au fost înregistrate doar în ultimii 6 ani de viaţă. A fost unul din cei 10 copii ai soţilor Calvin Allen and Mary Jane Walker, fermieri muncitori şi religioşi din Carolina de Nord. Porecla i se trage de la infirmitatea sa, care se pare a fost cauzată de o ulceraţie la ochi în anul 1926. O altă poveste, spune că aceasta i-a fost produsă de o fostă prietenă din gelozie, care l-a orbit cu o mixtură de substanţe chimicale din gospodărie. S-a căsătorit cu tânăra de numai 14 ani, Cora Mae Martin în anul 1927. Cânta pe unde apuca, pe stradă, în magaziile de tutun, la diverse petreceri şi interpreta excepţional multe cover-uri ale altor muzicieni de blues. Putea cânta cu al său National Steel Guitar (chitară cu cutia de rezonanţă din metal), blues în nenumărate moduri: slide, ragtime, pop sau acustic blues. Blind Boy Fuller a lucrat cu numeroşi sidemeni, dintre care cei mai cunoscuţi sunt vocalistul şi muzicuţistul Sonny Terry, reverendul Gary Davis (chitară) şi Bull City Red, muzician ce cânta la washboard („răzuitoare” de spălat rufele). A fost descoperit de impresarul din Carolina, H.B. Long, care a ales casele de discuri pentru care a înregistrat peste 100 de cântece, ARC şi Decca Records. A fost contemporan cu celebrul Robert Johnson (acesta a murit la 3 ani după Fuller) cu care a fost comparat pentru puterea de discernământ în alegerea repertoriului şi pentru sintetizarea stilului de a cânta. Din păcate, părinţii săi nu au apucat să-l vadă în apogeul carierei, aceştia murind în anul 1928. Muzician abil, vocalist foarte valoros şi chitarist de talent, Fuller rămâne unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai stilului Piedmont. Cele mai cunoscute hituri ale sale sunt: “Rag Mama Rag”, “Trucking My Blues Away” şi “Step It Up and Go”. Popularitatea sa a dus la nenumărate re-editări, dintre care foarte valoroasă este “Complete Recorded Works”, Vol. 1 (1933–1936) la Document Records şi “Truckin’ My Blues Away” din 1978 la Yazzo Records (1935-1938). Cântecele sale sunt cântate şi astăzi, din Carolina de Nord până-n Virginia, de artişti tineri ce păstrează nealterată moştenirea lăsată. Cauza morţii sale nu este cunoscută, cea mai sigură sursă afirmând că ar fi suferit o complicaţie după o operaţie la rinichi. A fost înmormântat în cimitirul Grove Hill din Durham, North Carolina. Pe 16 iulie 2001, oficialităţile oraşului au recunoscut public cariera şi importanţa muzicianului de blues care a fost Blind Boy Fuller.

Frankie „Hal-Pint” Jaxon s-a născut pe 3 februarie 1895 în capitala statului Alabama, Montgomery şi a murit în L.A., California, data decesului fiind incertă (după unele surse 1944, după altele 1970). Jaxon era poreclit "juma' de buletin" din cauza staturii sale de numai 1,65m. A fost cântăreţ de vodevil, cântăreţ de blues, jive, swing, comediant, travestit şi o figură misterioasă a lumii muzicale americane. Orfan de mic copil, a început de la 15 ani să cânte în Kansas City prin cafenele, baruri şi diverse show-uri din teatrele muzicale. A călătorit mult în Texas şi Oklahoma între anii 1912 şi 1924 cu o echipă de cântăreţi şi dansatori de vodevil, înfiinţată împreună cu Miss Gallie De Gaston. La 21 ani era angajat permanent vara, la Paradise Cafe din Atlantic City, iarna deplasându-se la Chicago pentru a cânta „Sunset Cafe” în spectacole alături de Ethel Water şi Bessie Smith. Frankie a înregistrat împreună cu Tampa Red şi Thomas A. Dorsey în 1920 sub numele de Black Hillbillies. În perioada 1927-1941 a înregistrat multe piese în studiourile din Chicago, una dintre cele mai cunoscute „Fan It” va fi foarte populară la radio, piesă imprimată împreună cu grupul său numit „Quarter of Joy”. Hitul său, devenit o emblemă pentru majoritatea orchestelor vremii, va fi înregistrat de celebrul clarinetist, saxofonist, cântăreţ şi dirijor de big band, Woody Herman. În 1941 Frankie decide să se retragă din show-busines şi se angajează la Pentagon, lucrând până în 1944 când va fi transferat la Los Angeles, unde îşi va găsi sfârşitul pe patul unui spital al veteranilor americani. Muzica sa veselă, proaspătă, interpretarea plină de umor facil sau lipsit de sens, de multe ori în travesti, ca pianist–vocalist sau saxofonist poate fi (re)găsită în arhivele păstrate cu sfinţenie de „Document Records” (“Complete Recorded Works”, Vol. 1-3, 1994) sau la „Story of the Blues” („Frankie Hal-Pint Jaxon” 1927-1949, 1992).

Iată aşadar, povestea pe scurt a doi dintre protagoniştii acestui episod, doi muzicieni diferiţi ca stil şi ambitus, dar însemnaţi pentru istoria blues-ului. Când aceste valori perene ale bluesului vor fi cunoscute, căutate, ascultate şi înţelese, probabil că vor apare şi la noi în ţară, amatori, imitatori, profesionişti, prozeliţi, etc... cu care publicul iubitor de blues se va „hrăni” spiritual. Nu poţi şti niciodată, de unde sare iepurele! Trebuie să existe o alternativă. Nu poţi şti niciodată dacă publicul de la noi este în totalitate iubitor de manele, hip-hop, rap, sau disco-pop. Un procent mare indică această stare de fapt. Din păcate. Nu am nimic cu aceste genuri muzicale. Nu mă deranjează muzica în sine. Mă deranjează că publicul de la noi nu a ales niciodată. A cules ce i s-a oferit. Iar în ceea ce priveşte oferta pieţei muzicale este sărăcie lucie. Ar putea exista un procent de public căruia să-i cadă bine cu bluesul. Ar putea exista un procent de public căruia să-i cadă bine cu rockul. Ar putea exista un procent de public căruia să-i cadă bine cu prog-ul. Ar putea exista un procent de public din provincie căruia să-i pese. Mă gândesc că înainte de 1989, ascultam cu sfinţenie LP-urile Electrecord, Opus, Supraphon, Melodia, Panton, Wifon, Hungaroton, Polskie Nagrania, etc sau pe cele pe care le puteam „primi de afară”. Era muzică bună. Erau discuri cu Muddy Waters, Savoy Brown, Fleetwood Mac, Eric Clapton, Jimi Hendrix, Creedence, Zeppelin, Stones, Black Sabbath, Free, Reo Speedwagon, Cream, Kings, Joe Cocker, Rod Stewart, Mountain, Rainbow, Uriah Heep, Louis Armstrong, John Mayall, Genesis, Yes, King Crimson, Traffic, Beatles, VDGG, Gentle Giant, Frank Marino, The Who, Weather Report, Soft Machine, ascultam „indienele lp-uri” cu Queen, Dire Straits, Police, ş.a.m.d. ... într-o ordine aleatoare, care-mi vine  în minte din colecţie... Unde sunt acum oamenii care ascultau atunci astfel de LP-uri, benzi, casete, trimise cu avionul, vaporul sau cu poşta... Cumpărate de la piloţi, vaporeni, sau din faţă de la Muzica... Sau mai ascultau muzică la radio, la Cornel Chiriac, care a făcut primii paşi în educaţia acestui popor. Sunteţi de acord cu mine sau nu, starea asta de lehamite muzicală la care s-a ajuns în momentul de faţă are un gust amar. De migdale amare? Da! Şi de migdale amare am putea spune... Îmi aduc aminte de un cântec al lui Clapton „Tears in Heaven”... Ştiţi voi când şi de ce l-a compus marele muzician... Cred că oameni care mai ascultă încă astfel de muzică sunt baricadaţi în casă, după ce vin de la servici. Pentru ei nu a venit revoluţia. Adică acea etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esenţiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într–un ritm rapid. Adică nu s-a schimbat nimic. Dacă progresul înseamnă să ascultăm doar ce vor ei să ne pună în player, atunci au dreptate că trăiesc în apartamentul numit (a)casă. Am fost de curând la nunta unui prieten şi m-am conversat cu astfel de amici care nu prea ies în lume. Discuţia a pornit de Miles Davis şi al său „Bitches Brew”. Apariţia fusion-ului, Miles Davis, influenţe, epigoni, etc... În fine, poveşti din jazz-rock... Ei bine, majoritatea nu mai ieşiseră la un concert şi nu-şi mai cumpărase un album nou de mai bine de 10 ani. Discuţia a durat mult, a fost cât se poate de lămuritoare. Discurile, LP-urile, casetele, benzile încă mai funcţionează şi odată cu ele şi muzica care se trăgea şi asculta atunci. Doar asta să mai fie mulţumirea ... Adică nu mai avem bani să ne luăm un CD sau un DVD cu idolii noştri? Pesemne că nu avem... nu mai există nici timp suficient pentru audiţii... Cei rămaşi în ţară strâng bani de chirie, de întreţinere, de papa, de concediu, ... cultura se face la teve. Cu Teo şi Abramburica. Cu Mihaela şi Dan Negru. Cu cei mai buni români de pe sticlă. Oare!?!? Am mulţi colegi şi prieteni fugiţi sau emigraţi legal. Cei plecaţi, cu care mai vorbesc, îmi spun că noi ne-am făcut-o cu mâna noastră... nici ei nu au timp, dar au acea libertate care le permite ca vinerea, în weekend sau în concedii să-şi împlinească absolut toate dorinţele. Inclusiv cele muzicale. Dar la noi? S-a schimbat ceva? Nici muzică uşoară nu mai poţi asculta... Cei care deţin frâiele producţiei muzicale ce cultură au? De ce nu promovează şi altceva? Poate nu ştiu, poate nu cunosc, poate da, poate nu. Te cataloghează cu frustări personale dacă le povesteşti astfel de lucruri. Libertatea de a asculta este a tuturor!!! Şi de a alege. Vorbim de lucruri sfinte, se pare... Problema noastră este să schimbăm borduri... Guverne... Partide... Preşedinţi... Ciorapi... Canale TV... Eventual şi ţara...

Dacă pe zidurile de la metroul londonez era scrisă sintagma “Clapton Is God”, la noi aflu că de curând Guţă şi prietenii sunt „Wanted Dead or Alive”. De ce? Asta s-a înţeles din democraţie, asta s-a înţeles de la Cuza cetire? Încă un subiect de rumegat pentru români... de alungat plictiseala. Vă mai dau unul! Maneaua este bluesul săracului. Este un articol interesant care trebuie citit. Tot pe acest site. Până data viitoare, vă mai spun că nici magazin MUZICA în capitală, nu mai avem, intră în renovare ...Un nou look, alte preţuri... Că tot avem muzică la ciorap... Pusă deoparte, cum îi stă bine românului... „muzica albă pentru zile negre” ... că nu ştii când îţi mai trebuie ...”Mai trebuie ş-aldată... La un caz, iar... pac!” - vorba lu’ Caragiale.

Şi, dacă Freddie Mercury, împreună cu Queen, au dedicat o piesă în limba maghiară la concertul lor din 1987 de abia aştept să-l văd pe Clapton la prima apariţie în Budapesta. „Eu cred că blues-ul este mai sus ca niciodată şi continuă să inspire tineri muzicieni. Eric Clapton este un foarte bun ambasador.” (din interviul lui Tommy Emanuel).

Radu Lupaşcu - 07.07.2006

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg