Arta Sunetelor

 

BLUES în lume şi la noi!

Episodul unu: Zestrea muzicală de pe fundul râului Milwaukee

Poate mai mult în lume decât la noi, blues-ul este cântat, povestit, adulat şi adunat în colecţiile particulare, dar, cu toate acestea, o sămânţă bună există şi uneori dă roade şi în România. Despre blues o să tot vorbim aici, în acest serial, despre întâmplări şi poveşti cu blues-mani de pe tot mapamondul. Îl mai găsim... prin cluburi underground, prin festivaluri sau poate prin noi, cei care mai păstrăm în suflet o flăcără vie pentru acest gen muzical. Să definim termenul underground, care din păcate a fost uşor denaturat de la sensul său [adică spectacol experimental (de avangardă)], ajungându-se astăzi să desemneze o mişcare de rezistenţă a muzicii bune (rock, blues, art-rock, etc.), adică acea mişcare ce nu prea iese pe marile scene unde se cântă live sau de cele mai multe ori play-back... şi nu fiindcă nu ar avea public. Publicul este condus, este obligat să asculte, spre ceea ce îi este de folos financiar producătorului (organizatorului) şi fiindcă nu i se mai oferă o altă opţiune muzicală. În fine, termenul underground mai defineşte astăzi un concept al unei emisiuni de televiziune, care l-a asimilat şi (re)dat publicului, sprijinit fiind şi de yes-manii atotştiutori marca Moculescu, formatori de opinie din vechea gardă. Faptul că acest termen « a înghiţit » atât de multe sensuri (inclusiv pe cele de subsol şi heavy metal), a devenit pentru cetăţeanul de rând sinonim cu tabula rasa şi, în consecinţă s-a ajuns, ca după câştigarea Eurovison, trupa hard-rockerilor finlandezi Lordi, să fie denumiţi în ziare şi la teve satanişti... O greşeală neasumată de nimeni şi care a trecut neobservată, întrucât nu avem nici presă muzicală şi nici critică de gen. Să revenim la însă la blues. Blues-ul este un om bun care nu este în apele lui. Nu este răţuşca cea urâtă, NU!

Blues-ul îşi are originea în sudul Statelor Unite din perioada imediat următoare războiului de secesiune, când populaţia de culoare a căpătat o libertate cu care nu prea avea ce face, în lipsa resurselor economice. Negrii americani au suportat sclavia foarte mulţi ani, dar au reuşit prin gospel, şi-apoi prin blues, să-şi vindece sufletul, să-l blindeze, încât vicisitudinile vieţii să pară fapte banale. Modul de proclamare a libertăţilor populaţiei de culoare se dovedea în realitate pură demagogie. Accesul la învăţătura, la informare, asigurarea unui job potrivit pregătirii, nivelul de salarizare, accesul în viaţa publică etc., toate acestea au rămas promisiuni ... „electorale”. Aici trebuie să facem o mică, dar importantă paranteză şi comentăm faptul că blues-ul nu a fost şi nu este inclus în priorităţile caselor de producţie muzicală din România. De ce? Pentru că:

1. Nu sunt interesanţi de blues pentru că nu cunosc deloc acest gen musical. Dar oare cunosc foarte bine Hip-hop, rap, disco, r&b, unde avem „tradiţii seculare”?

2. Nu sunt interesaţi de blues fiindcă s-ar oferi o alternativă publicului şi asta nu e bine. Mai bine lasă-i să moară proşti! De ce să asculte? Dacă o să le placă? Maneaua este bluesul săracului, se găseşte peste tot, o cântă toţi şi chiar avem tradiţie, nu? O informaţie în plus îi bulversează, îi amestecă...

3. Nu sunt interesaţi de blues fiindcă dacă le va place, se va cumpăra şi dacă se va cumpăra, va dispare moneda, cu care îşi cumpără poporul de obicei muzica de larg consum. Ăsta da raţionament! - ar zice unii invidioşi din publicistica muzicală de apartament... Dar ce te faci că-i foarte adevărat? Sunt bani destui în buzunarele amatorilor de muzică? Nici măcar pentru a face diferenţa - cum le place să se exprime poticienii şi comentatorii de futbol - nu au bani românii de un album neaoş, acela de 180 sau 200 lei vechi, nu au. Ce să mai vorbim de cd-uri sau dvd-uri originale (o să povestim într-o zi de cum se fac aceste preţuri şi de ce sunt atât de mari în România!). Adevărat sau fals? Adevărat cu siguranţă. Şi mai este ceva în acest raţionament. Casele de discuri măsoară în zile, ore şi bani spaţiul cumpărat, închiriat sau destinat mărfurilor sale muzicale de expunere sau depozitare! Astfel că, un produs muzical din aria blues-ului va ocupa nejustificat taraba sau raftul destinat reginei R&B din Romania, regelui manelelor sau (electro)fanţilor muzicii disco, nu? Au destule probleme interne de aprovizionare, transport şi educaţie pentru angajaţi... Ce să-şi mai bată capul cu un gen muzical pentru care sunt organizate în toată Europa (aia în care o să intrăm şi noi cu forţa!) festivaluri, turnee şi foarte multe concerte. Sau vă faceţi că nu ştiţi? Păcat de sângele vărsat şi păcat că informaţia din acest domeniu ajunge foarte greu! Un pic de noroc avem cu internetul ... Dar, să revenim la blues şi ale sale poveşti din viaţa de zi cu zi.

Cântecele africane povestesc tot felul de întâmplări din comunităţile lor, despre dragoste, familie, foamete, despre condiţiile sociale, regulile şi legile statale, etc. Un mare ambasador al muzicii africane, Ali Farka Toure din Senegal, a atras atenţia asupra rădăcinilor acestui stil de muzică. Limba şi dialectele pe care le vorbeau sclavii negrii aduşi în sclavie în America s-au pierdut, aceştia adoptând limba engleză a stăpânilor. Regretatul chitarist Ali Farka Toure s-a născut în 1939 la Timbuktu în Mali şi este unul din reprezentanţii cei mai de seamă ai muzicii folk africane. El a reuşit să aducă în atenţia producătorilor americani înrudirea muzicii de pe coasta de vest a Africii cu blues-ul american, fiind recunoscut şi recompensat cu un premiu Grammy în 1995 după lansarea albumului Talking Timbuktu, album realizat împreună cu Ry Cooder, John Patitucci şi Jim Keltner, pe lângă foarte mulţi colaboratori din ţara de baştină. Acest album este cântat de Ali Farka în 11 limbi sau dialecte, este produs de Ry Cooder şi îl are invitat special la chitară, pe blues-manul Clarence “Gatemouth” Brown. Pe 7 martie 2006, cel ce a fost supranumit “the African John Lee Hooker”, a plecat dintre noi, mulţumit că a reuşit să convingă de spiritul liber al înaintaşilor săi, aşa cum se destăinuie în testamentul său muzical In The Heart of the Moon, un duet înregistrat împreună cu muzicianul Toumani Diabate, un maestru al harpei africane cu 21 de corzi (Kora), un foarte valoros album de world music, la care mai colaborează James Thompson (shaker), Joachim Cooder (percuţii) şi bineînţeles, la pian şi chitară acustică, Ry Cooder.

Povestea de blues din această săptămână este legată de o ştire interesantă despre o casă de producţie muzicală din State, PARAMOUNT RECORDS şi a sa zestre muzicală de pe fundul râului Milwaukee. Paramount Records este un label american de jazz şi blues, născut în anul 1910, ca filială a  Wisconsin Chair Company din Grafton, Wisconsin (cu Fred Dennett Key director). Unul din primele hituri de blues ale casei de discuri Paramount a fost cel al lui Blind Lemon Jefferson's din 1926 - Got the Blues – şi ulterior - Long Lonesome Blues, înregistrări ce s-au păstrat până astăzi, dar a căror calitate lasă de dorit. Existau multe studiouri de înregistrări, dar Paramount - care la început pentru a supravieţui făcea înregistrări ieftine pentru alte companii – a fost cea dintâi care a oferit o şansă artiştilor afro-americani de blues şi jazz, făcându-şi un renume din aşa numita “race-music”, fapt ce i-a adus profituri considerabile, dar şi indignarea impresarilor de pe atunci. Unul dintre ei, Mayo Williams care-l propusese pe Blind Lemon, aflând de această murdară cursă pentru bani (cât este de adevărată şi la noi această “race-music”, vom mai vorbi...) îşi va oferi serviciile concurenţei, anume labelului O’Keh Records, în 1927, luându-l şi pe valorosul muzician Jefferson cu el. Aici va realiza înregistrări de calitate, una dintre ele Matchbox Blues, poate fi ascultată în ambele variante de înregsitrare pe compilaţia marelui artist. Paramount Records a produs discuri de gramofon (phonograph record - 78rpm) între 1918 şi 1935. În anul 1932 compania a decăzut considerabil şi o parte din înregistrările acestei companii au fost aruncate în râul Milwaukee, în perimetrul cuprins între străzile Falls şi Green Bay. P.B.S. (Public Broadcasting Service) - o companie non-profit de detectivi particulari - a început anul acesta investigaţiile cu privire la găsirea acestei comori. Această parte însemnată din înregistrările făcute atunci se speră că vor găsite, astfel că lumea va afla ce s-a întâmplat cu discurile de 78 rpm şi master-urile acestora, pentru că această companie producea între 1922 şi 1932 aproape un sfert din toată producţia muzicală de blues a Americii. În luna august se vor termina aceste investigaţii şi vom afla în ce stare sunt discurile ce au stat mai mult de 70 de ani în apa râului. Această descoperire este importantă şi pentru faptul că acest mic oraş, Grafton, a jucat un rol însemnat în procesul democratic al USA. Problemele populaţiei afro-americane şi procesul de migraţie spre nordul Americii vor fi cunoscute şi se vor afla multe răspunsuri despre această perioadă după valoroasa descoperire. Oraşul Grafton (cu doar 11.000 locuitori!) va construi o piaţa publică, numită Paramount Plaza care va fi destinată organizării de ceremonii speciale dedicate tutoror artiştilor de jazz şi blues care au înregistrat piese la acest label.

În 1942 compania a fost cumpărată de un oarecare John Steiner care o va pune din nou pe picioare, graţie înregistrărilor de arhivă foarte valoroase. Înainte de a intra în arhiva de aur a comunităţii americane, compania a mai fost cumpărată de George H. Buck în anul 1970, care a folosit multe din aceste înregistrări de mare valoare, în compania sa personală Jazzology Records, creată în 1949 şi care mai funcţionează şi astăzi.

Ce învăţăm din această scurtă istorioară? Că nu ştim să ne protejăm valorile şi deşi recunoaştem cu oarecare smerenie acest adevăr, valabil cam în toate formele artei, ne batem joc în continuare, lăsând în voia soartei şi pe mâna unor indolenţi, conducerea strategiei de dezvoltare a culturii române, din noua formă de organizare statală – numită democraţie. Istoria şi cultura pe care o au alte popoare din lumea civilizată este şi va fi un subiect de mândrie naţională cu care defilează mândrii şi ne lasă să le adunăm resturile...

A mai existat şi o formulă muzicală britanică numită The Paramounts şi mă refer la acel faimos supergrup format în anul 1959 din crema grupurilor locale din Southend, Essex, The Outlaws, The Raiders, The Clansmen şi The Coasters aflate în competiţie la acea vreme, la sugestia lui impresarului Pete Martin. Membrii grupului au fost: Robin Trower, Gary Brooker, Chris Copping, Mick Brownlee, John Scott, Graham “Diz” Derrick şi B.J. Wilson. Practic acest grup nu a înregistrat nici un un album, numai single-uri până în 1966, care au apărut în compilaţia “Whiter Shades of R&B” lansată în 1983. Piesa experimentală “Freedom” este considerată începutul (psychedelic) al grupului Procol Harum… În schimb marele chitarist Robin Trower care în luna martie a acestui an, tocmai a împlinit 61 de ani ne provoacă cu noul său DVD – Living Out of Time lansat de curând, pe care vă recomand să-l căutaţi şi să-l ascultaţi cu mare atenţie...

Blind Lemon Jefferson a fost unul dintre primii muzicieni cu influenţe country ale căror înregistrări s-au păstrat. Jefferson, împreună cu virtuosul chitarist Lonnie Johnson, au fost poate, cei mai importanţi bluesmani de la sfârşitul anilor ’20. Jefferson a impregnat de asemeni tradiţia bluesului din ţinutul său natal, aşa cum este perfect vizibil în munca unor artişti ca Alger “Texas” Alexander, Smokey Hogg, Lil’ Son Jackson, Lightin’ Hopkins, ş.a.

Născut în luna septembrie a anului 1893 lângă Couchman, Texas (după unele surse, data naşterii este incertă, aceasta fiind iulie 1897, dar descoperirea recentă a unui recensământ din acea vreme susţine prima variantă), ultimul din cei şapte copii ai fermierului Alec Jefferson şi ai soţiei sale Classie, a fost orb din naştere. Pentru că muzica era unul din puţinele mijloace ale unui orb de a-şi câştiga existenţa, Lemmon a început să cânte atât vocal cât şi la chitară pe când era adolescent, învăţând acest meşteşug de la mai vârstnicii interpreţi locali şi însuşindu-şi astfel cântecele tradiţionale ale comunităţii de culoare. În perioada premergătoare primului război mondial, în jurul anului 1911, stilul său de atunci – denumit pre-war gospel blues – era caracteristic seratelor dansante şi petrecerilor muncitorilor mexicani care ţineau până dimineaţa în vecinătatea localităţii Wortham din Texas, în aşezările Groesbeck, Waco şi Buffalo. La vârsta de 20 de ani, după câţiva ani în care a compus muzica pentru diverse evenimente care punctau viaţa socială a fermierilor din Texas, Lemon se mută la Dallas, unde avea mai multe oportunităţi în lumea muzicii. Devine rezident, următorii zece ani pe care i-a petrecut în capitala statului cu o stea (Lone Star State) au fost aproximativ la fel pentru el, o viaţă dură, dificilă, nesigură, singura pe care a cunoscut-o dealtfel. A reuşit totuşi să-şi câştige existenţa de pe urma muzicii, a perseverat, şi-a întemeiat o familie, chiar şi-a putut cumpăra o maşină şi a angajat un şofer să-l ducă acolo unde avea concerte. Foarte multe aspecte din viaţa lui nu se cunosc decât din poveştile cunoscuţilor lui, astfel că legenda vieţii lui Blind Lemon Jefferson se mai scrie încă. Probabil că de-a lungul acestor ani, în care a avut diverse angajamente – de multe ori muncind de dimineaţa până noaptea târziu, la dansuri şi la petreceri ţinute în barăci şi cabane de lemn şi prin lupanarele sordide din Dallas – s-a întâlnit la Deep Ellum cu celebrul Leadbelly care a afirmat mai târziu că: ”noi doi am lucrat împreună ca o echipă”. Ei vor cânta o bună perioadă de timp împreună, până la prima întemniţare a lui Leadbelly. Acesta avea să-i dedice o melodie: Blind Lemon’s Blues. Din această experienţă, a strâns foarte multe materiale pentru compoziţiile sale, de la melodii simple ca nişte incantaţii preluate de la culegătorii de bumbac de pe plantaţie, până la baladele şi cântecele din puşcărie, ajungând la un blues deosebit de complex, bogat în amănunte şi introspectiv, datorită căruia a devenit celebru.

Mai mulţi cântăreţi de blues din Memphis printre care şi reverendul Robert Wilkins, l-au auzit cântând în anii ’20. A fost auzit şi în Alabama, Georgia, pe Coasta de Est şi în Deltă. Influenţa acestei regiuni se face simţită în muzica lui Lemon, mai ales în amestecul de ritmuri metrice. Impactul direct al unei game largi de stiluri de blues explică inicitatea muzicii lui, complet diferită de bluesul din Texas din acea perioadă. A început să facă înregistrări în 1925 (după unele surse în decembrie 1925 sau ianuarie 1926), când a reuşit să convingă cu un demo pe celebrul căutător de talente Mayo Williams din Chicago şi a înregsitrat primele 2 cântece, două piese gospel I Want to Be Like Jesus in My Heart şi All I Want is That Pure Religion. Aceste piese au fost înregsitrate sub pseudonimul Deacon L.J. Bates. Două luni mai târziu a început să înregistreze blues pe discuri cu turaţia de 78 sub adevăratul său nume. Însă primele două imprimări He Arose from The Dead şi Where Shall I Be? au fost trecute (probabil din greşeală!) sub numele de Deacon L.J. Bates (Paramount Rec.), respectiv Elder J.C. Brown (Herwin Rec.). Lemon a înregistrat în mai puţin de 4 ani, peste 90 de cântece majoritatea pentru Paramount Records, excepţie făcând două zile de studio pentru labelul O’Keh, din Atlanta unde a înregistrat o altă versiune la That Black Snake Moan, în martie 1927. A fost primul care a avut un mare succes comercial cu stilul său puternic, derivat din muzica country, o replică la sunetul teatral al cântăreţelor de jazz-blues la modă. Multe din înregistrările sale făcute la studiourile Paramount din Chicago au ajuns printre cele mai vândute discuri ale anilor ‘20. Până atunci doar cântăreţele Ida Cox şi Bessie Smith realizaseră performanţe de succes, cântând piese la modă şi fiind acompaniate de o trupă de muzicieni. Lemon, care îşi cânta propriile cântece şi se acompania singur era o senzaţie pentru ascultători şi avea un repertoriu mult mai familiar. Lemon, în paralel cu sesiunile de înregistrări călătorea mult pentru a cânta în multe din locurile sale din Texas sau din Sud. În Saint Louis a cântat la teatrul Booker T. Washington iar în Mississippi împreună cu reverendul Rubin Lacy, un apropiat colaborator de-al lui Son House. Ultimele sale înregistrări Bed Springs Blues şi Yo Yo Blues, sunt din septembrie 1929 la studiourile Paramount din Richmond, pentru labelul Broadway. În decembrie 1929 se întoarce în Chicago şi este găsit mort în zăpadă. Circulă diferite poveşti legate de moartea sa, una dintre ele, cum că ar fi fost găsit mort în stradă după o ninsoare puternică în timp ce se întorcea de la o petrecere sau alta care povesteşte de un accident de maşină, după ce fusese abandonat de şoferul său, şi în fine o altă versiune, mai plauzibilă îmbrăţişată de mai mulţi apropiaţi, indică un infarct după care îngheţase în zăpadă. Pianistul şi colegul său de casă de discuri, Will Eyel îi duce trupul în Wortham, unde va fi înmormântat de anul nou. Ironia soarte face ca, pentru autorul celebrei piese See That My Grave Is Kept Clean, mormântul să nu fie personalizat cu numele său, lucru remediat abia în 1967 printr-o inscripţie metalică şi ulterior în 1990 cu ajutorul donaţiilor multora dintre fanii săi actuali realizându-se şi o inscripţie cu următorul text: “Doamne, un singur lucru îţi cer: See That My Grave Is Kept Clean”.

O altă trăsătură importantă a muzicii sale este bogăţia imaginativă a liricii. Uneori acesta folosea versuri transpuse şi lait-motive des întâlnite în repertoriul cântăreţilor de blues. Moştenirea sa este unică şi valoarea sa muzicală nu se pune la îndoială, odată cu trecerea timpului ea fiind recunoscută şi studiată de numeroşi artişti şi critici muzicali. Lemon a fost pentru Texas ceea ce a fost Charley Patton pentru Mississippi. Piese ca Matchbox Blues sau Black Horse Blues sunt recondiţionate cu grijă, înregistrările de pe discurile cu turaţia de 78, fiind sursa principală a compilaţiilor ce se scot acum pe CD. Foarte mulţi muzicieni de valoare ai bluesului îi sunt recunoscători, Lightin’ Hopkins, Leadbelly, T-Bone Waker şi dintre artiştii contemporani cu noi care au oferit variante strălucite ale pieselor lui amintim pe Bob Dylan, John Hammond Jr. şi Kelly Joe Phelps. Sunt cluburi care îi poartă astăzi numele în California sau New York deschise încă din anii’60, iar din 1980 este inclus în galeria nemuritorilor, Blues Foundation Hall of Fame.

Cel mai reprezentativ album al său este King of the Country Blues, compilaţie lansată în 1985 la casa Yazoo Records, care reprezintă moştenirea pe care o lasă Lemon posterităţii. 28 de piese, în varianta originală din anii ’20, într-o retrospectivă plină de expresie şi sentiment, a primului chitarist de blues texan şi fondator alături de Alger “Texas” Alexander al genului texas blues.

Alături de artiştii de frunte ai Paramount Records, Blind Lemon Jefferson şi Ma Rainey mai trebuie amintit şi celebrul pianist şi chitarist Henry James Townsend. Născut în 1909 pe 27 octombrie în orăşelul Shelby din Missouri, numit ”The last surviving Paramount recording artist” este  un artist complet, o legendă vie a Americii, supranumit The Patriarch of the Blues” care a cântat alături de Robert Johnson şi care a ajutat oraşul St. Louis să devină unul din cele mai importante centre ale bluesului american. Adus de Roosevelt Sykes, prin 1930, la Paramount Records a înregistrat  în perioada “race”, două piese, Doctor Oh Doctor şi Jack of Diamonds Georgia Rub, dar care din păcate nu s-au mai găsit în arhivele casei de discuri. Or fi în râu? Aşteptăm luna august! În anii ’70, Henry James Townsend a înregistrat pentru labelurile Adelphi şi Nighhawk Records. Şi astăzi, la cei 97 de ani ai săi susţine concerte ocazionale, ca solo artist sau acompaniat de unul, maxim doi muzicieni. Cel mai important album al său la Adelphi Rec. este Music Man din decembrie 1975, iar la Nighhawk, albumul din 1980, Mule. Pe lângă multe emisiuni de televiziune despre viaţa lui, în anul 1999 a fost publicată şi o carte foarte valoroasă pentru studiul istoriei muzicii de blues, numită: “A Blues Life –Henry Townsend as Told to Bill Greensmith”.

Radu Lupaşcu - 20.06.2006

(va urma)

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg