Arhiva Video Vault 2015


RAVENOUS (1999, Cehia/UK/USA, r: Antonia Bird) – DVD

Ravenous.jpgÎntrucât cele patru filme din această lună sunt în mare măsură legate tematic, voi începe cu un intro care nu are legătură cu cinematografia ci cu sursele acesteia de inspiraţie. Antropofagia este un subiect mult prea deranjant pentru ca civilizaţia modernă să nu încerce, din toate puterile, să o ignore, minimizeze sau să o asocieze aproape exclusiv cu trecutul primitiv a umanităţii... în condiţiile în care, cazurile de consum de organe şi de carne umană sunt multiple şi bântuie inclusiv istoria recentă, de la actele de canibalism înregistrate în timpul asediului Stalingradului în WWII sau cele datorate foametei din Uniunea Sovietică (amintite inclusiv de Soljeniţîn în “Arhipelagul Gulag”) la notoriul caz a prăbuşirii în 1972 a avionului în munţii Anzi în urma căruia 16 persoane (printre care şi membri a echipei naţionale de rugby a Uruguayului) au supravieţuit 72 de zile mâncând din carnea pasagerilor decedaţi, până la exhibiţionismul artistului canadian Rick Gibson care, profitând de lipsa unei legi care să interzică acest lucru, în 1988/1989, a consumat în public la Londra, mai întâi o tartină cu... amigdale şi mai târziu, câteva felii dintr-un testicul de om. Antropologii au separat această ‘practică’ în două categorii: canibalismul de supravieţuire (în care se plasează primele trei exemple date mai sus) şi canibalismul învăţat (face parte şi acum din modus vivendi a triburilor din Noua Guinee, mai ales Korowai), la rândul său cu două forme de manifestare, la nivel de grup sau individ, deseori greu de decelat sau de separat între ele, endocanibalismul (cel tribal, asociat cu ritualurile transmise din generaţie în generaţie, în care carnea consumată aparţine corpurilor membrilor grupului/comunităţii, ca exprimare supremă al respectului pentru morţi, dar şi eventual, ca o tentativă rudimentară de asimilare a înţelepciunii şi experienţei celor decedaţi) şi exocanibalismul, cu un fundament religios şi mistic asemănător primului, dar diferit prin prisma faptului că e însuşit/adoptat ca formă de impunere a superiorităţii, de impresionare a anturajului sau, mai banal, de terifiere a oponenţilor (exemplul excentricului Gibson sau cazul rebelilor congolezi acuzaţi în raportul ONU din 2002). Paranteză: dacă vă trece prin minte personajul fictiv Hannibal Lecter din “Tăcerea mieilor” şi unde s-ar putea încadra, acesta nu intră 100% în spaţiul antropologic întrucât avem de-a face cu o antropofagie patologică generată de o boală psihică (psihoza Windingo... sau alta). De ce am inventariat aceste informaţii? Pentru că, în secolul 19, America de Nord s-a dovedit a fi un teren propice pentru manifestarea tuturor celor trei forme de canibalism. Pe de-o parte, populaţia băştinaşă... din lucrarea “Handbook of American Indians of North of Mexico” începută în 1873 şi publicată de Bureau of American Ethnology în două părţi (1907 şi 1910), disponibilă gratuit pentru consultare on-line pe archive.org, reiese că peste 30 de triburi de indieni de pe întreg teritoriul US (inclusiv nume sonore precum Comanche, Sioux, Hopi sau Iroquois) practicau în mod curent canibalismul, atât cel învăţat, ritual (consumul unei mici bucăţi de carne din corpul unui războinic inamic) cât şi cel de supravieţuire (în timpul perioadelor de foamete acută datorate climei nefavorabile). De cealaltă parte, coloniştii, mulţi ajunşi nepregătiţi moral, psihic şi fizic într-un Vest cu adevărat sălbatic şi neprimitor dintr-o civilizaţie care îi obişnuise cu un minim confort şi care, până a-şi găsi un loc ‘productiv’, până să-şi coaguleze propriile comunităţi şi până să gestioneze într-un mod mai rezonabil conflictele cu indigenii... au fost nevoiţi să răspundă unor provocări multiple legate de supravieţuirea elementară (celebrul caz “Donner Party”). Reflectarea în cinematografie a acestei realităţi mai puţin luminoase din istoria naşterii Statelor Unite este aproape inexistentă întrucât presupune încălcarea unui tabu cultural pe care puţini dintre producătorii de la Hollywood au îndrăznit să şi-o asume, mai ales în ultimile decenii, iar geneza lui “Ravenous”, probabil cel mai crâncen şi penetrant Western atipic realizat pe acest subiect... canibalismul de supravieţuire, nu s-a consumat fără mari dureri de cap. Scurtă paranteză: am spus ‘atipic’ pentru că, deşi se întâmplă în Vest, în epoca Războiului Mexicano-American din 1847, evită inspirat, în mare parte, să utilizeze canoanele şi reţetele consacrate a genului. Revenim. La doar trei săptămâni după începerea filmărilor (realizate în cea mai mare parte în munţii Tatra din Slovacia), hărţuit de influenta producătoare de la Fox Laura Ziskin (“Pretty Woman”, “Spider-Man”), regizorul de origine macedoneană Milcho Manchevski (Leul de Aur la Veneţia în 1994 pentru “Before the Rain”) îşi dă demisia, este înlocuit de Raja Gosnell (opţiune bulversantă dat fiind faptul că nu făcuse decât... “Home Alone 3”!), dar care se vede rejectat de întreaga echipă după doar câteva zile, iar frâiele sunt preluate, la sugestia lui Robert Carlyle (ce jucase în “Priest” şi “Face” şi era partener cu ea în compania “Runs 4-Way”), de regizoarea britanică Antonia Bird. Inspirată decizie căci, în ciuda problemelor de producţie care au continuat, rezultatul e remarcabil. “He that fights with monsters should look to it that himself does not become a monster.” (Nietzsche), este motto-ul ales de Bird pentru “Ravenous”, esenţial pentru perceperea în profunzime a acestei drame subversive, interpretabilă în unele pasaje ca o satiră întunecată (date fiind inevitabilele accente Gore şi Horror pe care Bird nu îşi propune deloc să le ‘edulcoreze’ de dragul rating-ului). Locotenentul John Boyd (Guy Pearce – “Prometheus”, “Animal Kingdom”) devine un erou de război după ce anihilează de unul singur un post de comandă mexican aflat în spatele liniilor inamice din pură... laşitate. Făcând pe mortul în mijlocul unei bătălii, se trezeşte într-o căruţă, sub o stivă de cadavre, cu “... blood running down my throat... Something has changed.”. Deşi Boyd recunoaşte cu onestitate originea îndoielnică a actului său de eroism, din motive de corectitudine ‘politică’, superiorul, Generalul Sluson (John Spencer – “The Rock”, “Black Rain”, în ultimul său rol pe marile ecrane înainte de moartea prematură în decembrie 2005, dar care rămâne în memoria consumatorului de home-cinema din ultimul timp ca Leo McGarry din serialul “The West Wing”) decide să îl avanseze în loc de a-l deferi Curţii Marţiale, dar odată cu medalia şi rangul de căpitan, vine şi surghiunirea sa la Fort Spencer, o îngrăditură izolată din munţii Sierra Nevada preluată de la spanioli, funcţională doar ca tranzit pentru coloniştii aflaţi în drum spre California, deservită de o echipă eterogenă care se rezumă la o mână de oameni: doi indieni, frate şi soră (moşteniţi odată cu locaţia), soldatul Reich, un soi de Rambo a grupului (Neal McDonough – “Flags of Our Fathers”, “Minority Report”), dependentul de “ierburi” Cleaves (David Arquette – “Wild Bill”, “Scream”), religiosul Toffler (Jeremy Davies - “Saving Private Ryan”, “Dogville”), alcoolicul medic Knox (Stephen Spinella – “Rubber”, “Milk”) şi indulgentul lor conducător, colonelul Hart (Jeffrey Jones – “Amadeus”, “Sleepy Hollow”). În miez de iarnă aprigă, descoperă în apropierea aşezării un firav civil de sorginte scoţiană, Colqhoun (excepţionalul Robert Carlyle – “James Bond’s “The World Is Not Enough”, “Trainspotting”), aproape îngheţat, care se auto-etichetează - după o recuperare miraculos de rapidă a formei fizice - drept “slujitor a Domnului” şi clamează că este un fugar dintr-un mic grup de călători izolat de mai bine de trei luni în sălbăticie şi refugiat într-o grotă care, la terminarea oricărei sursă de hrană, a ajuns să practice canibalismul pentru a supravieţui (“I said no food. I didn’t say nothing to eat.”). Expediţia de salvare a celorlalţi relevă în mod brutal că adevărul diferă faţă de versiunea narată şi că însuşi Colqhoun este iniţiatorul şi singurul beneficiar a acestor practici morbide. Gradual, pe măsură ce acesta decimează personalul din fort, forţa sa începe să atingă o dimensiune aproape supranaturală, iar laşul Boyd nu reprezintă în niciun caz un oponent care să îi reziste (chiar dacă şi acesta a ajuns accidental să guste din carnea de om). Mai mult, el devine subiectul sarcasmului canibalului, “Morality... the last bastion of cowardice”. Mă voi abţine să dau alte detalii despre cursul acţiunii pentru că, în ciuda unei puneri în scenă minimaliste, cu puţine personaje, scenariul oferă suficiente răsturnări de situaţie (multe oripilante pentru stomacurile sensibile) şi mă voi concentra pe inventarierea succintă a multiplelor sale surse de inspiraţie antropologică şi istorică din combinarea cărora rezultă o complexitate absolut surprinzătoare la nivel de studiu psihologic a protagoniştilor. Localizarea cadrului temporal şi geografic face trimitere indiscutabilă la cel mai celebru caz de canibalism de supravieţuire de grup din istoria Vestului Salbatic, “The Donner Party” (cele 23 de căruţe de colonişti care au ales o altă rută decât cea tradiţională pentru a ajunge în California şi cu resursele vitale pe terminate, au devenit captivi ai furtunilor de zăpadă din munţii Sierra Nevada, în toamna lui 1846... mai multe detalii mai jos, în textul despre “The Burning Dead”). Personajul lui Carlyle şi comportamentul său în acest context bizar este construit pe baza informaţiilor deţinute despre doi dintre cei mai faimoşi ‘mâncători de oameni’ din istoria Vestului, Boone Helm, “The Kentucky Cannibal”, un psihopat care, în 1853, având deja un trecut agitat (crime şi jafuri în timpul Goanei după Aur din California, o internare temporară într-un ospiciu de nebuni), a devenit la rândul său victima intemperiilor în pădurile din Oregon şi pentru a-şi putea continua călătoria, şi-a făcut provizii de hrană din carnea şi organele foştilor colegi de nelegiuiri, morţi pe parcurs, unul câte unul (episod care avea să se repete aproape identic în 1862), dar, mai ales, Alferd Packer, “The Colorado Cannibal” (inclusiv vizual, look-ul lui Carlyle se apropie extraordinar de mult de cel a lui Packer... puteţi verifica foarte uşor acest aspect pe Google Images), care şi-a dobândit această poreclă în 1874 după ce, în calitate de ghid, a plecat cu încă cinci bărbaţi să caute aur în Breckenridge, Colorado, dar la două luni după ce au fost ultima oară văzuţi într-o tabără indiană Ute, a reapărut singur, ca din neant, susţinând că au fost prinşi de furtună în creierul munţilor şi că toţi ceilalţi au murit de foame... surprinzător, el nu părea înfometat şi nici nu a cerut imediat de mâncare. Ulterior, avea să îşi modifice declaraţia incluzând faptul că supravieţuitorii s-au hrănit din corpurile celor decedaţi de slăbiciune şi că el nu l-a ucis decât pe ultimul rămas încă în viaţă, chipurile... în legitimă apărare. În “Ravenous” însă, lucrurile nu stau chiar atât de liniar întrucât spaţiul canibalismului ‘de supravieţuire’ se intersectează în mod serios cu cel a canibalismului ‘învăţat’ prin amplele referinţe la mitul Windigo/Wendigo născut în legendele triburilor băştinaşe Algonquian, un monstru insaţiabil ce poate avea formă umană şi care îşi menţine şi dezvoltă puterea până la invincibilitate prin consumul constant de carne de om. Primul care îl aminteşte în film este indianul cooptat în echipa de căutare, iar la reacţia amuzat-incredulă a colonelului Hart are o replică ce îl lasă pe acesta pe gânduri: White men eats the body of Jesus Christ every Sunday. A devenit Colqhoun un Windigo? Rămâne de văzut filmul, mai ales din perspectivă psihologică, una în care... vegetariana Antonia Bird excelează în a o defini datorită amplei experienţe acumulate în teatru, operă, televiziune şi film (patru BAFTA, premii la festivalurile de la Berlin, Toronto, Santa Barbara şi Cognac) cu ajutorul unor profesionişti redutabili printre care se numără veteranul DoP Anthony B. Richmond (BAFTA în 1974 pentru formidabilul “Don’t Look Now” a lui Nicolas Roeg... cunoscut melomanilor pentru imaginea la “The Rolling Stones Rock and Roll Circus” şi “Sympathy for the Devil”-The Rolling Stones, “Let It Be”-The Beatles, “The Kids Are Allright”-The Who), eclecticul compozitor Michael Nyman (filmele lui Peter Greenaway, dar şi “Gattaca”, “The Piano” şi “The End of the Affair”) cuplat în mod inedit cu... rockerul Damon Albarn de la Blur (alt vegetarian convins), plus creatoarea de costume Sheena Napier (nominalizată la Oscar în ’93 pentru “Enchanted April” a lui Mike Newell şi câştigătoare zece ani mai târziu a unui BAFTA TV pentru miniseria “Parade’s End” cu Benedict Cumberbatch). ‘Ravenous’ Colqhoun: “It’s not courage to resist me... It’s courage to accept me.”. Alegerea vă aparţine. Extra: comentarii audio a lui Bird, Carlyle şi a scenaristului Ted Griffin, scene tăiate. Tehnic: excelent.

BONE TOMAHAWK (2015, USA, r: S. Craig Zahler) – Blu-Ray

Bone Tomahawk.jpgDoi şacali cu înfăţişări umane ce îşi duc viaţa mizeră prin preerie ucigând şi jefuind puţinii călători pe care îi întâlnesc, Buddy (Sid Haig, actorul-fetiş a lui Rob Zombie) şi Purvis (David Arquette... coincidenţa face că acesta a apărut şi în “Ravenous” a lui Antonia Bird) se refugiază de teama poterelor în nişte coline aparent pustii, iar aroganţa primului (se simte invincibil cu pistolul în mană) de a traversa un cimitir sacru de sorginte indiană are drept efect o moarte cruntă datorată săgeţilor cu... cap de os. Tânărul acolit face rapid cale întoarsă şi din neatenţie, ruinează o parte din aranjamentele rituale. Câteva zile mai târziu, Purvis apare răvăşit în liniştitul cătun Bright Hope, părăsit temporar aproape în totalitate de bărbaţi (plecaţi pe vară cu vitele), dar este arestat la scurt timp de Şeriful Hunt (Kurt Russell, cu un look aproape identic cu cel din “The Hateful Eight” a lui Quentin Tarantino, sau cel puţin aşa reiese din trailere şi din fotografiile promoţionale), pe motiv că a fost văzut noaptea de către ‘şeriful de rezervă’, moşul Chicory (Peter Jenkins – “The Visitor”, “Killing Them Softly”... ar merita o nominalizare la Oscar pentru interpretare!) îngropând în mod suspect o sumă de obiecte undeva, în preajma cimitirului. Purvis, neîndemânatic, încearcă să facă fiţe în saloon-ul sătesc (pe numele său... “The Learned Goat”) aşa că Hunt, om dintr-o bucată, îl împuşcă în picior şi îl aruncă după gratii. Dat fiind faptul că doctorul urbei e, ca de obicei, matol, Samantha O’Dwyer (Lili Simmons din serialul TV “Banshee”) îşi abandonează pentru moment acasă adoratul soţ, Arthur (Patrick Wilson – “Watchmen”, “Insidious”), un cowboy frustrat că din cauza unui accident care i-a rupt tibia n-a plecat şi el cu cirezile în transhumanţă, pentru a îngriji rana misteriosului deţinut. Noaptea aduce însă o surpriză şocantă... câţiva cai sunt furaţi, un ucenic de culoare este ucis în mod înfiorător, iar cei aflaţi în clădirea închisorii (Purvis, Samantha şi un ajutor de şerif) dispar. După săgeata... cu cap de os rămasă înfiptă în biroul lui Hunt, un consultant indian al comunităţii din Bright Hope afirmă că cei trei au fost răpiţi de un trib renegat şi temut chiar şi de indigeni, “Troglodiţii” (ne prindem că sunt cei care l-au căsăpit la început pe Buddy), oameni primitivi care locuiesc în grote, în a căror ritualuri, canibalismul joacă un rol esenţial (nu consumă însă carne de negru!)... să ne amintim de observaţiile din “Handbook of American Indians of North of Mexico” făcute în introducere. Endocanibalism învăţat (spoiler minor: realizăm pe parcurs că reacţia răzbunătoare a acestora nu reprezintă altceva decât o consecinţă a întinării unui spaţiu sfânt şi al tulburării, în accepţiunea tribului, al liniştii spiritelor morţilor). În lipsa altor voluntari, patru ‘muşchetari’ (bătrânul văduv Chicory, soţul olog Arthur, profesionistul Hunt şi cinicul, dar rafinatul şi experimentatul... inclusiv în uciderea de indieni, Don Juan local Brooder – Matthew Fox din serialul “Lost”) se aventurează într-un teritoriu necunoscut având ca obiectiv salvarea ostaticilor. Mă opresc însă aici, pentru că, odată cu intrarea în teritoriul troglodiţilor (literalmente, oameni care trăiesc în peşteri), modul în care brutalitatea şi visceralitatea contextului erodează esenţa umanităţii din fiecare individualitate-parte a echipei de salvare, constituie în fapt subiectul şi obiectul acestui magnific Western post-modernist a unui cineast debutant (dar expert a genului - admirat, printre alţii, de Walter Hill şi Larry Niven - din moment ce a fost nominalizat la cele mai prestigioase două premii literare, The Spur (The Western Writers of America) şi Peacemaker (Western Fictioneers), pentru cartea sa “A Congregation of Jackals” din 2010) care se construieşte lent şi aproape teatral (muzica, tot a lui Zahler, este utilizată la mininimum, dialogurile hiper-stilizate abundă în detrimentul acţiunii de umplutură), în jurul puţinelor personaje. Gândiţi-vă la o combinaţie stranie între Western-ul clasic “The Searchers” a lui John Ford din ’56 (trioul ‘recuperator’ John Wayne-Jeffrey Hunter-Harry Carey Jr.) şi Horror-ul cult “The Hills Have Eyes” a lui Wes Craven din 1977, plasată temporal în mod voit spre finele secolului 19, deci mult după “Ravenous” sau “Jeremiah Johnson”, pentru a accentua discrepanţa dintre civilizaţia occidentală deja bine instalată în Vestul Sălbatic (accentul se pune aici pe valorile familiale) şi închistarea tribalistă a celei indigene, conştiente că a devenit minoritară şi riscă să dispară, inclusiv ca vector spiritual (cu toate conotaţiile posibile), din peisajul multietnic al noilor State Unite ale Americii, ce încearcă obstinat a-şi conserva prin toate mijloacele posibile, fie ele şi inacceptabil de rudimentare, identitatea. Legătura cu realitatea? Mai greu de definit, întrucât scenariul e o pură ficţiune dar, totuşi... bănuiala mea este că “Bone Tomahawk” se aşează ca spaţiu inspirational pe celebrele grote (acum, o atracţie turistică majoră) din Alabama, DeSoto Caverns, localizate în dealurile de la poalele Munţilor Apalaşi, locuite pe vremuri de pieile-roşii. Nu numai că acestea adăpostesc un cimitir ancestral, din perioada primelor comunităţi de indigeni americani (Copena), dar, în plus... în 1965, în acesta a fost descoperită o mandibulă umană uriaşă, pe care arheologii au atribuit-o unui bărbat cu înălţimea de peste 2,3 metri (văzând filmul, veţi realiza conexiunea). Concluzie: nu trebuie privit ca un Horror-Western ordinar de serie B (apropo, Gore-ul e semi-inexistent) ci ca pe unul dintre cele mai strălucitoare filme pe care underground-ul DTV a cinematografiei îl are de oferit în 2015! Notă de subsol: urmăriţi cameo-urile lui Sean Young (“Blade Runner”) şi Michael Paré (“Streets of Fire”). Extra: Making Of, Q&A cu regizorul şi câţiva dintre actori, o scenă tăiată. Tehnic: impecabil.

JEREMIAH JOHNSON (1972, USA, r: Sydney Pollack) – DVD

JEREMIAH JOHNSON.jpgJeremiah Johnson (Robert Redford), fost militar în Războiul Mexicano-American (asta plasează acţiunea undeva în 1849-1850), decide din motive personale, ne-explicate, să întoarcă spatele civilizaţiei şi să se refugieze în solitudinea oferită de imensitatea Munţilor Stâncoşi unde să supravieţuiască din carnea de vânat şi din valorificarea blănurilor de castor, iepure, cerb, urs, bizon, ş.a.m.d. Are o aspiraţie, de a deţine o puşcă Hawken de calibrul 50 (armă cu încărcare pe la capătul ţevii, creată de doi fraţi în 1820, devenită un simbol asociat cu vânătoarea în regiune), împlinită accidental datorită descoperirii corpului congelat a lui Hatchet Jack, om a muntelui rănit grav de un grizzly, care, pe moarte, a lăsat în urmă un mesaj scris, că puşca din mâinile sale descărnate îi aparţine primului venit. O a doua întâlnire providenţială, dată fiind lipsa sa de experienţă (sugestivă tentativa de a pescui păstrăvii cu mâna în apele aproape îngheţate), este cea cu Bear Claw (veteranul Will Geer, a cărui prim Western - în care a avut un rol minor - a fost “Union Pacific” a lui Cecil B. DeMille din... 1939!), un excentric vânător de urşi care îi devine mentor în regulile de supravieţuire pe munte. Mai ales că acestea nu sunt chiar atât de simple şi de limitate la... comuniunea cu natura. La altitudine, albii sunt minoritari, toleraţi de diversele triburi indiene a căror împărţire teritorială este bine definită şi mai mult, aceştia se relevă a fi mult mai civilizaţi şi mai sofisticaţi în comportament decât vânătorii hoinari, a căror filosofie primitivă se reduce la ‘viaţa de pe azi pe mâine’ (se îmbracă cum apucă, mănâncă exclusiv carne, au o mentalitate sclavagistă şi nu simt vreun imbold să se stabilească undeva). Ajuns pe cont propriu, Johnson se pliază în cadrul de coabitare cu pieile-roşii, indiferent că e vorba de a negocia cu tribul Crow permisiunea de a vâna în pădurile lor în schimbul unui para’ndărăt, de a face comerţ cu Injun sau de a accepta fără crâcnire ritualurile şi obiceiurile unora sau altora dintre indieni. Un gest provenit din ignoranţă îi schimbă însă viaţa: oferindu-i unui şef Flathead (printre primele triburi băştinaşe în care s-a simţit pregnant influenţa Bisericii Romano-Catolice) nişte cai şi scalpuri, dobândite din întâmplare, a unor Blackfoot (duşmanii de moarte a Flathead) îl obligă pe acesta, conform obiceiului, fie să îl ucidă pentru insultă, fie să îi facă un cadou de o valoare mai mare ca a celui primit (căci altfel, va fi dezonorat). Iar Jeremiah o primeşte în dar pe fiica şefului ca nevastă. Ajunge să se obişnuiască cu situaţia, îşi construieşte o căbănuţă, dar, în cea mai mare parte a timpului, bântuie tot singur în expediţiile sale de vânătoare. Marea ruptură în existenţa sa se produce tot datorită albilor ‘civilizatori’, o coloană de soldaţi însoţiţi de un preot care trebuie să salveze un convoi de “bărbaţi, femei şi copii creştini” prinşi de iarnă în mijlocul munţilor şi care îl determină să îi călăuzească. Împotriva voinţei sale, traversează împreună cu ei un teren sacru, un cimitir Crow (embrionul conflictului şi în “Bone Tomahawk”), iar consecinţa deciziei sale o reprezintă uciderea soţiei gravide ca represalii. Se răzbună la rândul său, iar războiul între Jeremiah Johnson şi Crows dobândeşte conotaţii aproape mistice atâta vreme cât cei mai buni războinici indieni sunt trimişi succesiv, unul câte unul, să îl înfrunte pe Johnson ca un ritual de trecere. Legenda acestuia creşte pe măsură ce albul pare a fi invincibil şi într-un final, tribul îşi manifestă respectul stingând definitiv acest conflict. Aparent, doar un excelent Survival-Western care evoluează într-un Revenge-Movie dar, în esenţă, un film cu ambiţii mai mari, care atacă tema convieţuirii şi comunicării între două culturi diferite... cu evitarea adoptării unei poziţii subiective. Am dat toate aceste informaţii despre plot (remarcabile dialogurile concepute de John ‘Apocalypse Now’ Milius, inspirate ca tonalitate şi construcţie lingvistică de scrierile lui Carl Sandburg, câştigător a trei premii Pulitzer) întrucât mai există un motiv de ne-ignorat pentru care “Jeremiah Johnson” trebuie (re)văzut: în fapt, este un biopic interpretat... artistic, a celui mai popular canibal din istoria Vestului Salbatic, Liver-Eating Johnson (una din cărţile ce a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru scenariu a fost “Crow Killer: The Saga of Liver-Eating Johnson”, scrisă de Robert Bunker şi Raymond W. Thorp Jr.), deci avem un Western biografic despre un canibal celebru... fără canibalism! Faţă de ce am descris mai sus, să vedem doar câteva diferenţe şi omisiuni în raport cu realitatea consemnată în documentele vremii (multe, sigur, discutabile) asumate voit de către Pollack & Co. Fost militar în Marina US, Johnson l-a avut ca mentor în munţi pe un anume Old John Hatcher (de aici, probabil, combinaţia de Hatchet Jack şi Bear Claw din film), a luat ca nevastă o indiancă Flathead în urma unui act de... comerţ cu tatăl fetei, pe care a găsit-o apoi ucisă de Crows la întoarcerea dintr-o expediţie de vânătoare în 1847. Animat de dorinţa de răzbunare, timp de aproape 20 de ani (!), Johnson i-a hăituit pe membrii tribului peste tot în Munţii Stâncoşi, ucigând aproape 300 (!) dintre ei, cărora le-a luat scalpul şi le-a mâncat ficatul (a decimat odată inclusiv o întreagă poteră de indieni, formată din 20 de inşi). Caz relevant de exocanibalism învăţat întrucât, pentru tribul Crow, ficatul reprezenta un organ sfânt, esenţial pentru trecerea serenă în viaţa de apoi. În final s-a ajuns la pace între cele două părţi, dar asta, după aproape un sfert de secol de conflict. Iată această a doua perspectivă din care filmul merită vizionat: cum ar fi arătat produsul final dacă aceste ultime detalii ar fi fost incluse? Sau dacă el ar fi fost realizat, aşa cum era iniţial gândit, de către Sam Peckinpah cu Lee Marvin sau Clint Eastwood? Dincolo însă de aceste dileme, repet, “Jeremiah Johnson” se ţine încă foarte bine în ciuda faptului că este un film mai degrabă frumos decât realist (cadrele naturale din Utah sunt năucitoare dar, în mare parte a timpului, nu ai realmente senzaţia unui ger, zăpadă sau vânt devastator), lui Redford rolul îi vine ca o mănuşă, iar Pollack reuşeşte prin punerea în scenă să creeze sentimentul de autenticitate necesar pentru a susţine tonalitatea dramatică. Extra: documentarul “The Saga of Jeremiah Johnson”, Making Of, patru mini-documentare tematice (“Redford in Action”, “The Perfect Swan”, “Destination Utah”, “For Real Mountain Men”). Tehnic: foarte bun (versiunea extinsă cu aproximativ şapte minute conţine şi uvertura şi antractul muzical, aşa cum au fost concepute de McIntire şi Rubinstein pe modelul Westernurilor vechi).

THE BURNING DEAD a.k.a. VOLCANO ZOMBIES (2015, USA, r: Rene Perez) – DVD

Volcano Zombies.jpgSă intrăm direct în conţinutul acestui film care, după cum anunţă titlul este mult mai ‘consumabil’ decât precedentele analizate mai sus: un şaman Cherokee atotştiutor, Night Wolf (Danny Trejo, a cărui apariţie - trebuie spus acest lucru pentru a nu înşela aşteptările spectatorului - e una meteorică, cooptarea sa făcându-se probabil aproape exclusiv din raţiuni de marketing), povesteşte doct copiilor adunaţi în jurul unui foc de tabără despre muntele neiertător şi egoist care îşi extrage seva existenţei din toate fiinţele vii care îl populează, dar nu oferă nimic la schimb şi asta datorită bătăliei pierdute de spiritul bun ce a trebuit să se refugieze în vest, dincolo de ocean, în timp ce spiritul rău a rămas ascuns în inima muntelui până când s-a arătat crud şi răzbunător omului alb în 1846... Paranteză istorică: este anul începerii războiului dintre Statele Unite şi Mexic în urma căruia California, spaţiu geografic populat până în secolul 16 eminamente de triburile băştinaşe de indieni, a fost cedată US. Căci acţiunea filmului, ca şi in cazul lui “Ravenous”, se desfăşoară în munţii Sierra Nevada (filmările au fost realizate în bună parte în parcurile naţionale Oak Spring şi Lassen Volcanic şi pe muntele Shasta, un stratovulcan potenţial activ, numit de pieile-roşii în trecut “Muntele Alb”) unde, în iarna acelui an, s-a petrecut una dintre cele mai stranii tragedii din istoria statului, cea a membrilor grupului de pionieri-colonişti “Donner-Reed” (numele, acum celebru, vine de la lacul Donner), blocaţi în drumul lor spre California şi izolaţi în sălbăticie datorită vremii extrem de nefavorabile, care, pentru a supravieţui după terminarea proviziilor, au devenit canibali şi s-au hrănit cu carnea celor decedaţi. După aproape patru luni, până la salvarea de către echipele trimise în căutarea lor (în februarie 1847), din 87 de persoane au supravieţuit 48, iar majoritatea consumase, forţată de împrejurări, carne de om (canibalismul de supravieţuire). Revenim la ficţiune căci introul Retro-Western hibernal (atenţie, întreg filmul se plasează prin prisma standardelor occidentale în aria Gore-ului extrem) ce susţine genericul sugerează că “Donner Party” au fost pedepsiţi de demonul muntelui care a erupt şi i-a carbonizat în valurile de lavă. Salt temporal într-un prezent în care, alarmat de mişcările tectonice, un geolog-seismolog de la Universitate identifică pericolului iminent de producere a unei “Caldera” (termen provenit din spaniolă ce asociază o erupţie vulcanică iminentă cu fracturarea şi prăbuşirea solului în jur datorită golirii ‘rezervorului’ de magmă) şi determină autorităţile să ordone preventiv evacuarea populaţiei dintr-o localitate aflată pe versantul vulcanului. Ca în majoritatea Disaster-Movies ce au o istorie de aproape un secol în cinematografie întrucât scenariştii au ‘brodat’ furibund în jurul erupţiilor Vezuviului, Krakatoa sau St. Helens, “The Burning Dead” este fundamentat pe o reţetă simplă şi eficace (în acest caz, cineastul e obligat şi de puţinătatea resurselor avute la dispoziţie să se limiteze doar la a sugera anvergura): câteva profile specifice de individualităţi ce încearcă să scape de pericol, puse în ‘oglindă’ sau ‘împerecheate’ cu cele preocupate de a ţine dimensiunile catastrofei sub control. O femeie la vârsta a doua, înstrăinată de mai bine de zece ani de tatăl său (Robert F. Lyons, cunoscut din filmele cu vigilante, mai ales din cele cu Charles Bronson precum “Death Wish” sau “Murphy’s Law”), face o tentativă de a-l convinge pe acesta să părăsească zona dar ajunge împreună cu fiica sa (plus prietenul acesteia) izolată în epicentrul crizei. Lucrurile par să se menţină în limita raţionalului şi a unei acţiuni mainstream până când vulcanul, într-un foc de artificii verzulii, începe să erupă exploziv prin pădurile de pe versanţi... blestemaţii zombie din gaşca canibală Donner! O ploaie de morţi-vii! Asta, bineînţeles, în afara celorlalte manifestări uzuale (nori de gaze şi valuri ucigaşe de lavă fluidă) caracteristice unei erupţii (în prima fază) ‘stromboliene’. Lava-zombies, Wow! Doar că membrii comunităţii nu realizează gravitatea şi amploarea reală a dublei crize, cea zombie plus cea naturală, căci muntele ameninţă să se manifeste ‘pelean’ (conform definiţiei uzuale date de vulcanologi, prin serii din ce în ce mai puternice de explozii şi o lavă densă, foarte gazoasă), iar asta presupune creşterea razei zonei evacuate cu cel puţin încă 15 kilometri. Scapă cine poate în acest hibrid “Disaster-Undead” de acţiune. Să nu uităm însă subiecţii principali: zombie, deşi, ca de obicei, sunt neîndemânatici şi lipsiţi de coordonare motorie, agresivi şi înfometaţi... prezintă ca particularităţi fizice pielea arsă în diverse faze de calcinare, la ‘aterizare’ au ochii arzător-fluorescenţi de intensitatea culorii magmei, din rănile de pe corp sau din gură li se scurge un lichid inflamabil şi cel mai important, nu pot fi ucişi cu un glonte în cap, ci doar carbonizaţi cu stingătoare de incendiu (spiritele demonice care îi posedă ce provin din străfundurile arzătoare a muntelui nu pot fi anihilate decât în acest mod... pompieristic). Sigur că efectele speciale par rudimentare iar gafele sunt destule şi greu de trecut cu vederea (un singur exemplu: de ce şeriful oraşului, altfel un cetăţean conştiincios şi responsabil, sacrifică managementul evacuării întregii populaţii doar pentru a salva din raţiuni personale 2-3 inşi?) dar, per ansamblu, datorită combinaţiei de elemente inedite la care se adaugă o sumă de momente entertaining (devorarea bloggeriţei exhibiţioniste, bunicul şi tableta, etc.), acestea pot fi tratate cu indulgenţă. În fond, nu şi-a propus să candideze la Oscar. Deşi pierde serios din dinamică exact în ultima sa treime, iar finalul poate crea frustrări dând impresia că e expediat din lipsa banilor pentru F/X, “The Burning Dead” rămâne un film vizionabil şi suficient de consumabil de către fanii genului. Paranteză de final: dacă sunteţi interesaţi de o producţie mai puţin ludică dedicată episodului ‘Donner Party’, căutaţi filmul cu acelaşi nume din 2009 cu Crispin Glover sau, mai bine, documentarul lui Douglas Glover, narat de Powers Boothe, “Dead of Winter: The Donner Party” din 2015, produs pentru The Weather Channel şi difuzat, incredibil(!), în weekendul de... Thanksgiving, când fiecare american se resimte după efectele unei serii de mese copioase. Extra: comentariul audio a producătorului împreună cu actorii Tom Downey şi Moniqua Plante, interviu cu Danny Trejo. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
19 & 26 Decembrie 2015


THE LOST SKELETON OF CADAVRA (2001, USA, r: Larry Blamire) – DVD &

TRAIL OF THE SCREAMING FOREHEAD (2007, USA, r: Larry Blamire) – DVD

The Lost Skeleton of Cadavra.jpgPentru a diminua din start numărul grimaselor apărute la lecturarea celor două titluri (scheletul Cadavrei, frunţi malefice... WTF?), precizez că nu avem de-a face cu Horror-uri de duzină realizate pe model DIY post-2000, ci cu un tandem de parodii extrem de fine şi de consistente la adresa filmelor SF de consum din anii ’50 şi ’60, realizate de un artist remarcabil, mai puţin cunoscut publicului larg, cu multiple şi profunde conexiuni cu istoria şi evoluţia culturii Pop(ulare). După debutul în Underground Comix ca scenarist şi desenator al aventurilor vigilante-ului Predator (“Ace of Spades” – 1973/Crush Dice Comics şi “Blazing Violence”-1976/Bill Devine), Larry Blamire, absolvent al Insitutului de Belle Arte din Boston, a continuat ca ilustrator pentru “Galileo Magazine of Science & Fiction”, publicaţie în care, la finele anilor ’70, au apărut texte semnate de legendarii autori Frank Herbert, Larry Niven, Arthur C. Clarke şi Robert Silverberg, pentru a se propăşi apoi, aparent pentru vecie, în lumea teatrului ca dramaturg, regizor şi actor. Deşi premiat de nenumărate ori pentru succesele sale, indiferent de postură (inclusiv pentru interpretarea lui McMurphy în “Zbor deasupra unui cuib de cuci”), artistul a revenit în universul animaţiei cu povestea epică Steampunk “Steam Wars” pentru care, cu excepţia art-work-ului şi sound design-ului încredinţate prietenului său Bill Bryn Russell, a dezvoltat întregul univers, inclusiv la nivel de marketing (scurtmetraje virale, benzi desenate tipărite, jocuri, merchandising & collectibles, etc.). Apetenţa sa pentru începuturile SF-ului în artele interpretative se manifestase deja în piese de teatru precum “Bride of the Mutant’s Tomb” (comedie în care un regizor gen Ed Wood încearcă să realizeze în anii ’50 un film cu buget mic bazându-se pe un grup de amatori) astfel încât atracţia spre cinema nu are cum să fie etichetată ca simplu rod a hazardului. În opinia mea, “The Lost Skeleton...” este o capodoperă a genului parodic absolut savuroasă pentru cinefilii care mai consumă filme de serie B din anii ’50 din categoria “Forbidden Planet” (1956), “The Brain from Planet Arous” (1957), “Teenage Cave Man” (1958) şi “Invisible Invaders” (1959). Referinţele şi trimiterile sunt atât de multe încât trebuie descoperite de fiecare, de la filmarea în aşa-numitul sistem “Skeletorama” (în realitate a fost utilizată o cameră mini-DV ‘contemporană’ şi abia la editare s-a trecut la alb/negru) sau animaţia de generic ce aminteşte de EC Comics (cu a sa serie “Tales from the Crypt”) până la sloganul de promovare “It’s another scream gem from the company which brought you Zombies of Mora Tau and Lawrence of Arabia” (“scream gem” face aluzie la Screen Gems, compania-satelit a Columbia Pictures care a introdus Horror-urile Universal în programele de televiziune în anii ‘50). De un kitsch sublim, “The Lost Skeleton...” înglobează şi amplifică la maximum toate clişeele specifice reţetelor consumiste din acea perioadă: personaje stereotipice jucate ‘din topor’, voit inept (teatralitate exagerată, gestica amplă, repetările şi râsetele prelungite la limita absurdului), costume şi recuzită ieftine (improvizate din achiziţii de pe E-Bay), efecte speciale ilare a căror amatorism este lăsat în mod special la vedere (sârmele ce mişcă scheletul, aterizarea rachetuţei de jucărie în tufiş) şi nu în ultimul rând, scenariul delicios ce pleacă de la o premisă pseudo-ştiinţifică care este declinată într-o avalanşă de replici şi dialoguri irezistibile din care îmi voi permite să vă dau câteva mostre. Până atunci însă, câte ceva despre protagonişti. Într-o zonă muntoasă izolată de civilizaţie, trei cupluri (un om de ştiinţă, Armstrong, cu nevastă casnică, o familie de extratereştri eşuaţi pe Pămant, doctorul diabolic şi asistenta sa obţinută din încrucişarea a patru animale) se intersectează în căutarea aceluiaşi lucru... ‘atmosphereum’, elementul conţinut într-un meteorit care le-ar permite, primilor (Larry Blamire însuşi şi Fay Masterson, actriţă cu apariţii în roluri secundare nu lipsite de interes în “The Quick and the Dead” şi “Eyes Wide Shut”), să facă să avanseze ştiinţa, non-pământenilor (ea debutantă în cinema, el, Kro-Bar... Andrew Parks din “W.C. Fields and Me” a lui Arthur Hiller din 1976 şi “Donnie Brasco” a lui Mike Newell), să îşi realimenteze nava cu energie, şi, celor din urmă (Brian Howe din “Catch Me If You Can” şi “Gran Torino” ca Dr. Fleming şi Jennifer Blaire, soţia din viaţa reală a lui Blamire... Animala, experta felină în dansuri hipnotice), să resusciteze scheletul Cadavrei alături de care să conducă întreaga lume. Mai intră în ecuaţie şi un monstru mutant evadat din rachetă care bântuie prin codru şi se ţine de prostii plus un pădurar, reprezentant a ‘societăţii civile’, frustrat că nimeni nu are nevoie de el (“I am Ranger Brad. You can call me Ranger Brad. Most folks do.”). Iată un minimum de exemple relevante de replici care să vă dea o idee despre tonalitatea filmului. Cercetătorul Armstrong în drum spre zona în care s-a prăbuşit meteoritul (filmările au fost făcute în canionul Bronson, parte a Parcului Griffith din L.A., locaţie celebră pentru sutele de pelicule de serie B ce au utilizat-o ca decor natural pe parcursul unui întreg secol) către nevasta devotată şi obedientă: “Too much science, is that possible? Seriously, you know what this meteor could mean to science. If we find it... it could mean actual advances in the field of science.”. Dr. Fleming, mai cinic, în dialog cu forestierul: “I am a scientist. I don’t believe in anything.”. Scheletul Cadavrei explicând din off de ce e doar un morman de oase: “Only my skeleton brains live!”. Kro-Bar, meditativ, la ieşirea din rachetă: “This world is strange to us, even different.”, la care Lattis, nevasta extraterestră, răspunde proactiv şi... secretos: “I will get the things we need to repair our ship which is broken in the crash on this alien planet that we had.”. Animala, umanizată cu ajutorul ‘transmutatronului’: “Tip, tip, tip, tip, tip.”. Q.E.D. (sper). Oricum, nu sunt de ratat cele două scene de socializare bahică ‘în oglindă’, prima, cu doamna Kro-Bar matolindu-se cu whisky în sufrageria cabanei pretinzând că este... umană şi apoi cea din rachetă în care, tot în patru, se consumă din suporturi de lumânări vinul extraterestru... ‘cranberroid’. Trecem la coloratul (de această dată) “Trail of...”, marketat ca având oficial girul lui Ray Harryhausen(!), care nu mai este executat ca precedentul în “Skeletorama”, ci în la fel de fictivul sistem “CraniaScope” şi are pe genericul de început (grafizat în stil Spűmco Comics) o piesă muzicală special compusă de Blamire, interpretată de... The Manhattan Transfer. Nu voi insista pe detalii legate de Trail of the Screaming.jpgdistribuţie (mare parte a actorilor sunt aceiaşi, dar beneficiem suplimentar de trei cameo-uri inedite, Dick Miller din “Not of this Earth”-1957 şi “War of the Satellites”-1958, ambele semnate de Roger Corman, Kevin McCarthy din “Invasion of the Body Snatchers” şi serialul “The Twilight Zone”, şi James Karen din “Return of the Living Dead”) sau de tipul de abordare (cred că v-aţi făcut deja o idee despre concepţie, stil şi tratament din definirea precedentului), ci pe naraţiune care trimite clar la “... Body Snatchers” (1956), “Fiend Without a Face” (1958) şi indirect, la “The Blob” (1958) şi “Teenagers from Outer Space” (1959). Pusă în scenă Retro în tuşe Pulp şi cromatică a la ‘Dick Tracy’, conţinând chiar şi momente de Musical, localizată într-un orăşel de pe malul oceanului, povestea îşi extrage ludicul din coincidenţa finalizării studiilor unei cercetătoare provinciale de la “Institutul pentru studierea creierului”, Dr. Sheila Baxter (Fay Masterson), obsedată de faptul că inteligenţa nu este localizată în creier, ci... în frunte, având ca rezultat sintetizarea “foreheadazinei” (neaoş, “frunteazină”) din substanţe extrase din frunţile oamenilor, cu o invazie extraterestră a unor frunţi târâtoare ce urmăresc să paraziteze specia umană şi să transforme fiecare individ (prin ataşarea de ţeastă) în sclavi ascultători şi lipsiţi de orice emoţie. Interesul subit a comunităţii pentru cărţile despre... frunţi ajunge să o intrige pe bibliotecara cătunului (Alison Martin, foarte bună în rol) care face echipă cu doi marinari coborâţi doar vremelnic pe uscat la o pensiune din vecinătate, în tentativa de a-şi conştientiza concitadinii de existenţa şi dimensiunea pericolului infestării. Pe de altă parte, manipulatoarea Baxter îşi foloseşte farmecele pentru a convinge un coleg să se supună unui tratament cu “forheadazină” promiţându-i nu numai că îl iubeşte (amărâtul e deja însurat), dar şi că va deveni cel mai inteligent om de pe planetă. Rezultatul? Bărbatul suferă mutaţii succesive, iar capul său se transformă într-o frunte enormă (“Elephant Man” a lui Lynch sau monstruleţii alien a lui Peter Jackson din “Bad Taste” par rude apropiate), iar posedaţii încep să îl asimileze cu unul de-al lor. Să fie el, totuşi, soluţia salvatoare? Verdict comparativ: faţă de “The Lost Skeleton...”, “Trail of...” îşi pierde progresiv forţa şi umorul prin liniaritate, dar asta nu îl face mai puţin vizionabil de către afficionados datorită, în mare măsură, plusului de rafinament injectat în construcţia vizuală a cadrelor. Concluzie: două filme remarcabile însă destinate exclusiv celor care încă mai consumă genul ‘parazitat’. Nu ai cum să te delectezi din plin cu “Blazing Saddles” a lui Mel Brooks dacă nu eşti pasionat de Westernuri şi nici cu “Hot Shots!” a lui Jim Abrahams dacă nu ai văzut “Top Gun” şi “Rambo” (de exemplu). Extra: două comentarii audio separate (regizorul şi membri ai echipei de productie şi respectiv, câţiva dintre actori), Making Of (“Obey the Lost Skeleton”), bâlbe, sesiune de Q&A la Cinemateca Americană (primul); zero (al doilea). Tehnic: excelent (primul); impecabil (al doilea... menţiunea “Director’s Cut” de pe coperta DVD-ului e un gag, nu există vreo versiune diferită faţă de cea prezentată pe marile ecrane în festivaluri).

EXHUMED (2003, Canada, r: Brian Clement) - DVD

Exhumed.jpgRaportat la un buget de numai 5.000 de dolari (sursa: ImDb), avem de-a face cu un film Indie formidabil de inovativ şi de ambiţios (Best Independent Feature la Fangoria în 2004), realizat de autorul trilogiei “Meat Market”, care avea să mai recidiveze în 2009 cu un scurtmetraj, “Chop Chop.. You’re Dead”, înainte ca acesta, dezamăgit de modul în care publicul i-a primit (la acea vreme) eforturile creative, să se orienteze ulterior, pare-se ireversibil, spre SF şi Horror-urile legate de ocultism. Sloganul ataşat titlului, “An epic anthology of the Undead” poate părea exagerat în contextul lipsei de resurse însă... dimensiunea epică a lui “Exhumed” chiar există. Avem trei poveşti-vinietă plasate în spaţii şi timpuri diferite, legate coerent între ele de monologurile misteriosului “Mr. Grey”, călătoria în timp şi de un artifact capabil să trezească morţii la viaţă. 1.) “Shi no Mori (The Forest of Death)”, Japonia feudală. Accent pe acţiune (conţine cele mai bune efecte Gore din triptic). În căutarea obiectului mistic amintit anterior (din raţiuni diferite, unul vrea să îl ducă comandantului său pentru a crea o armată invincibilă, iar al doilea să îl distrugă datorită proprietăţilor malefice), un nobil samurai şi un umil calugăr se luptă cu zombie în Pădurea Morţii. Rolurile se inversează gradual, primul începând să îşi înţeleagă greşelile (apropo de dispariţia fratelui), iar monahul devenind din ce în ce mai vulnerabil în faţa mirajului puterii absolute. Mai mult, pe parcurs, nuanţarea conturului personajelor se modifică substanţial, inclusiv cea a morţilor-vii care nu sunt, de fapt, zombie în sensul ordinar al termenului, ci spirite de animale prizoniere în corpuri umane. Vorbit integral în japoneză... intrigant, are ceva din “Versus” (2000) a lui Ryuhei Kitamura. 2.) “Shadow of Tomorrow”, America anilor ’40. Accent pe dialoguri (zombie cvasi-inexistenţi, interpretare actoricească submediocră). Film Noir... o gagică detectiv este angajată de un cascador laş şi asocial să îi urmărească fosta nevastă, suspectă de a fi implicată în dispariţia recentă a unor cadavre. Investigaţia (în alb/negru, evident) o duce într-un club de Burlesque, în mijlocul unui grup straniu de conspiratori în care figurile principale sunt un poliţist corupt psihopat, o milionară excentrică şi un doctor ţăcănit obsedat de jefuirea de morminte şi de experimentele sale dubioase. 3.) “Last Rumble”. Accent pe nuditate şi sex (conţine însă şi o scenă surprinzător de eficace având în rolul principal un fierăstrău mecanic... nu din Texas). Locaţie post-apocaliptică nedefinită... ar putea fi o Londră în ruine din moment ce ne aminteşte de caftelile din colorata şi efervescenta perioadă “The Swinging Sixties” dintre găştile adepţilor subculturii Mod şi cele de rockeri (aici, vampiri versus vârcolaci, pe toţi, niste bagabonţi, durându-i fix în cot de destinul umanităţii... trimitere inevitabilă la seria “Underworld” a lui Len Wiseman). Luptele intestine dintr-o societate totalitară distopică sunt întrerupte de soldaţii neonazistului General Deus (care se află în posesia unei hărţi desenate de călugărul japonez din prima poveste, dar şi al faimosului artifact) ce capturează câte o femeie din fiecare tabără (scena de lesbianism vine la pachet... ca bonus) pentru a fi utilizate în meciuri destinate amuzamentului cazon în care trebuie să se lupte pe viaţă şi pe moarte cu zombie. În acest context, referinţa la H.P. Lovecraft (Deus a descoperit artifactul pe platoul Leng, fictivul podiş alpin din Cthulhu Mythos, universul imaginat de scriitorul american la care acesta făcea referire încă din 1922) trece neobservată, ca şi cameo-ul personajului El Diablo Azul, luchadore-le din franciza “Meat Market” (pentru cei care nu au văzut nici unul dintre respectivele filme). Povestea se încheie cu revenirea în timp, în 1947 (sau ’48?), printr-o întorsătură de situaţie pe care nu v-o dezvălui. În continuare, pe linia respectului pe care îl are pentru Fulci şi Romero, Clement furnizează spectatorului, în limita posibilităţilor, un ansamblu de zombie cu un aspect ‘decent’ şi efecte Gore peste aşteptări. Reproşurile pot fi legate în primul rând de inegalităţile şi inconsistenţele din scenariu însă, în ansamblu, acestea pot fi trecute cu vederea. Extra: comentariu audio a lui Clement şi a actriţei Moira Thomas (interpreta lui Vivian Von Prowe, subiectul anchetei detectivistice din segmentul al doilea), Making Of (“A Brief Guide to Micro-Budget Horror Films”), scene tăiate, galerie foto. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
12 Decembrie 2015


SPY (2015, USA, r: Paul Feig) – “Extended Cut”/DVD

Spy.jpgIntro excelent a la James Bond, cu superspionul Fine (Jude Law – “Sherlock Holmes”, “Cold Mountain”) în acţiune la Varna, ‘suspect’ de bine coregrafiat şi filmat de către un specialist în comedii feministe (Paul Feig – “Bridesmaids”, “The Heat”)... dacă nu am şti că imaginea e semnată de Robert D. Yeoman, nominalizat în acest an la Oscar pentru “The Grand Budapest Hotel” a lui Wes Anderson. Iar genericul este, la rândul său, de băgat în seamă mai ales datorită piesei “Who Can You Trust” compusă de Theodore Shapiro (responsabil pentru întreaga coloană sonoră) şi interpretată strălucit de Ivy Levan (puteţi viziona şi asculta versiunea integrală aici). Filmată în Ungaria, Italia şi Franţa, această comedie cu accente parodice la adresa Actionerelor de spionaj (este utilizat întreg tacâmul genului, de la product placement – BMW, Rolex – sau trimiteri la abordări ‘exotice’ (scena duelului cu tigăi din bucătărie... marca Jackie Chan), până la vestimentaţie (mai ales Louboutin-ii lui Rose Byrne) şi locaţii interioare şi exterioare fastuoase: vile pe malul Balatonului, cazinouri împănate de figuranţi în ţoale de firmă), este în mod evident un vehicul conceput special pentru fosta interpretă de stand-up comedy Melissa McCarthy (“Bridesmaids”, “Identity Thief”), al cărui nume domină campania de marketing. Grăsunica Susan Cooper (McCarthy) ocupă un scaun de analist CIA în HQ-ul de la Langley... infestat de şobolani şi de lilieci (glumiţă cam ieftină) şi are rolul de a facilita îndeplinirea misiunilor agenţilor de pe teren. Principalul său partener, Fine (Law) reprezintă modelul/stereotipul de spion rafinat, cosmopolit şi foarte arătos pentru care Susan nutreşte o pasiune secretă şi normal... neîmpărtăşită, dar care, în tentativa de a afla locaţia unei arme nucleare, este ucis de către cinica Rayna (Rose Byrne – “X-Men: First Class”, “28 Weeks Later”), fata unui mafiot bulgar, singura deţinătoare a informaţiei, ce îl utilizează pe fantomaticul playboy Sergio De Luca (Bobby Cannavale - “Ant-Man”, “Chef”) drept broker pentru a vinde arma pe piaţa neagră. Spre enervarea maximă a omului de acţiune Rick Ford (Jason Statham – “The Expandables”, “Crank”), agent CIA misogin, egocentric şi căruia îi lipseşte (în mod amuzant) o doagă (este unul dintre cele mai bune roluri comice din cariera lui Stath... genial monologul din camera de hotel în care îşi inventariază capacitatea de a se autosacrifica, din care vă ofer o singură mostră: "During a threat of an assassination attempt, I appeared convincingly in front of Congress... as Barack Obama”), McCarthy ajunge să fie desemnată agent operativ în Europa şi foarte rapid, prin forţa împrejurărilor, devine bodyguard-ul personal a lui Rayna. Pe cine poate conta? Pe cea mai bună prietenă de la servici (multipremiata Miranda Hart pentru Sit-Com-ul britanic “Miranda”) şi pe un agent italian bon viveur (“Penny”... “penne a la vodka”) care se dovedeşte ulterior a fi... britanic, Aldo (simpaticul englez Peter Serafinowicz - “Shaun of the Dead”, “Guardians of the Galaxy”). Restul distribuţiei prezintă la rândul său un interes ne-neglijabil: rapperul Curtis ‘50 Cent’ Jackson (“Escape Plan”, “Southpaw”) într-un cameo ca el însuşi, Richard Brake (“Hannibal Rising”), Will Yun Lee (colonelul Moon din James Bond’s “Die Another Day” şi Harada din “The Wolverine”) şi nu în ultimul rând, din gaşca lui Paul Feig... Ben Falcone (“Bridesmaids”, “The Heat”) şi Michael McDonald (“The Heat”). Nu are sens să vă dezvălui mai mult despre acţiune însă, înainte de a încheia, trebuie să fac (mai degrabă să reiterez) o constatare personală: nu trebuie să fii critic profesionist de film pentru a detecta natura literalmente vulcanică a forţei comice a Melissei McCarthy şi ca atare, “Spy”, are două părţi, cea dintâi, uşor frustrantă, în care personajul (funcţionar umil, luat în derâdere şi batjocorit, mai ales pe criterii fizice) îşi creează premisele de a ajunge în centrul atenţiei (aici, McCarthy se comportă ca o sticlă de şampanie agitată căreia nu i s-a scos dopul... formatul scenariului îi dă voie să ‘respire’ mult prea puţin), iar a doua, cea de acţiune, în care “Santa Claus fucking wife” (după cum o etichetează Ford/Statham) explodează pur şi simplu într-un şir sclipitor de scene (asta nu înseamnă că nu conţine şi lipsuri în cadenţa narativă), dându-şi cu adevărat măsura talentului. Căci, dacă i se dă libertatea absolută pe o scenă de stand-up, McCarthy îşi face 100% jocul, dar, în condiţiile alinierii la un set de reguli pre-programate de Hollywood este obligată să se alinieze conjuncturii, iar valoarea ei nu reiese decât în măsura în care personajele şi actorii aleşi ca ‘sidekick’ funcţionează bine ca ‘sparring partneri’, ori în “Spy”, abia Aldo şi Rayna aduc această plus valoare în a doua jumătate a filmului fiindcă restul de interacţiuni scârţâie (parţial cu Stath, mai mult cu Law şi cu cei din CIA) din punct de vedere a scenariului. Dincolo însă de ultimele observaţii profesionale, un film delectabil. Aştept cu mare interes “Ghostbusters”-ul de anul viitor cu McCarthy, Kristen Wiig, Kate McKinnon şi... Chris ‘Thor’ Hemsworth care să le ia faţa lui Dan Aykroyd, Bill Murray, Annie Potts şi Ernie Hudson (regia... tot Feig). Extra: bâlbe, Making Of (axat to pe bâlbe); din păcate, deşi anunţate pe copertă, o serie de bonusuri (inclusiv comentariul audio) lipsesc de pe ediţia românească. Tehnic: impecabil (conţine atât versiunea de cinema de 116’ cât şi cea extinsă de 128’).

ENTOURAGE (2015, USA, r: Doug Ellin) – Blu-Ray

Entourage.jpgNu sunt un consumator fervent de seriale TV, mai ales din categoria celor care se întind pe un număr mare de sezoane. Indiferent cât de entertaining ar fi, reţeta rămâne aceeaşi, menită a crea dependenţă, şi consumă foarte mult timp în raport cu lipsa de memorabilitate. Pe de altă parte, nu poate fi contestat faptul că, după 2000, gradual, televiziunea a ajuns într-o incredibilă poziţie de a domina cinematografia, mai ales din perspectiva potenţialului financiar. Ca atare, nu poate fi ignorată. Din “Entourage”, serial produs de HBO şi difuzat între 2004 şi 2011, am văzut sporadic câteva episoade (două-trei, nu mai multe), suficient cât să îmi fac o idee despre acest proiect simpatic gândit iniţial ca un reality-show avându-l drept subiect pe Mark Wahlberg (“The Fighter”, “The Departed”) alături de amicii săi relocaţi din Queens, N.Y. la Hollywood şi avatarurile lor într-o lume a ‘perdelelor de fum şi oglinzilor deformante’ al căror dedesubturi nu reuşesc să le sesizeze pe deplin la nivel de nuanţă. În final, pentru a evita trimiterile la trecutul tumultuos şi hiper-violent al lui Wahlberg (şi aici nu mă refer exclusiv la perioada cu New Kids on the Block), serialul “Entourage” s-a transformat într-o satiră fictivă la adresa vieţii din high-life-ul hollywoodian văzută prin ochii membrilor unei găşti de prieteni al cărei port-drapel de succes este actorul Vincent Chase (interpretat de Adrian Grenier), formată din manager, şofer, frate-actor de serie B (Kevin Dillon) şi producător (Jeremy Piven). Vorbeam la început de... memorabilitate. Faptul că memoria spectatorului de TV funcţionează doar pe termen scurt a fost dovedit şi în acest caz de recepţia filmului, lansat la patru ani după închiderea serialului (în 2011, au avut premiera “Game of Thrones” şi “American Horror Story”... cine să îşi mai amintească dintre consumatori peste ani de “Entourage”?), datorită unor serioase probleme de producţie. Rezultatul: un mare flop de box-office. Deşi filmul este perfect accesibil oricărui nefamiliarizat cu serialul, erodarea substanţială a fanbase-ului original a contat enorm mai ales că nu vine cu vreo componentă inedită. Rămâne, în esenţă, doar o comedie uşurică de vară, cu nişte tineri răsfăţaţi, ‘binecuvântaţi’ inexplicabil peste noapte cu mulţi bani şi oportunităţi într-un mediu plin de tentaţii în care Vince obţine fără efort un buget de 100 de milioane de dolari pentru noul său film în condiţiile în care... îl şi regizează ca debutant, şoferul s-a îmbogăţit din comercializarea de tequila, producătorul a devenit boss de studio major de film... comedie caracterizată de o multitudine de replici ‘inteligente’ precum: “Did I tell you the Jewish Journal just named me “Best Looking Circumcised Studio Head”?” sau “Fun is when you forget a girl’s name while you’re fucking her.”. Aparent, “Entourage” este genul de film atât de inutil şi de superficial încât nu îl poţi vedea dintr-o bucată nici măcar în timpul unui plictisitor zbor transatlantic... cu o excepţie esenţială! Multitudinea de cameo-uri sau prezenţe în roluri secundare din care multe, cu adevărat, savuroase pentru un cinefil. Să încep cu un mini-inventar cantitativ. Printre cei care interpretează (mulţi datorită apariţiilor regulate în serial) mini-partituri fictive pentru a menţine oarecum coerenţa firului narativ conform scenariului: veteranul Martin Landau (Oscar pentru “Ed Wood”), Emmanuelle Chriqui – “You Don’t Mess with the Zohan”, Debi Mazar – “The Insider”, Haley Hoel Osment – “The Sixth Sense”, Alan Dale – “Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull”, Andrew Dice Clay (“The Adventures of Ford Fairlane”), dar mai ales, Billy Bob Thornton (“Sling Blade”, “Bad Santa”) în rolul sponsorului texan care nu iubeşte în mod deosebit producătorii evrei de la Hollywood (mai ales când depăşesc substanţial bugetul). Fără vreo ierarhizare, printre alţii, în “Entourage” mai trec prin cadru ca ei înşişi... jucătorul de fotbal american Russell Wilson, Ronda Rousey (superstar MMA), businessmenii Warren Buffett şi Mark Cuban, Piers Morgan (vedeta media), fotbalistul Thierry Henry, MC-ul de Rap T.I., Mike Tyson, cântăreţul de Hip Hop Pharell Williams, simpaticul tătic al gemenelor Olsen din serialul din anii ’80-’90 “Full House” Bob Saget, Emily Ratajkowski (fotomodel şi actriţă, interpreta amantei lui Ben Affleck din “Gone Girl”), Armie Hammer (“The Man from U.N.C.L.E.”), David Arquette (“Scream”), Gary Busey (“Point Break”), Jon Favreau (“Iron Man”), Ed O’Neill şi David Faustino din “Familia Bundy”, David Spade (“Grown Ups”), George Takei (“Star Trek”) şi bineînţeles, Mark Wahlberg (care mărturiseşte că ar juca fericit în 20 de sequel-uri la “Ted”)... am lăsat pentru final trei dintre cele mai interesante, amuzante şi inedite apariţii: o Jessica Alba (“Sin City”) îmbrăcată ca Lara Croft care îl ameninţă în faţa platoului pe Ari Gold (Piven) că nu mai filmează nicio apocalipsă zombie dacă acesta nu dă undă verde proiectului ei ‘de suflet’, Kelsey Grammer (3 Globuri de Aur şi 5 Primetime Emmy în palmares pentru serialele “Cheers” şi “Fraser”), căsătorit în viaţa reală de patru ori şi cu şase progenituri în ogradă, care declară la întâlnirea accidentală cu Ari şi cu nevastă-sa de la terapia de cuplu că “You’re also fucked” şi degetul mijlociu arătat aceluiaşi Ari (el e adevăratul personaj principal) de Liam Neeson din maşina decapotabilă într-o intersecţie din Beverly Hills, gest urmat de replica zbierată a producătorului evreu: “Hey Schindler, leave no Jew behind!”. Fie şi pentru asta, “Entourage” merită o vizionare. Extra: scene tăiate, Making Of, bâlbe, două documentare ce funcţionează în tandem (“The Gang-Still Rockin’ It” – despre naşterea serialului şi a fenomenului, moderat de producatorul Mark Wahlberg, “Hollywood, Baby” – despre filmul în sine) şi două mini-documentare irelevante despre juniorul Lucas Ellin (datorie de familie, probabil). Tehnic: impecabil.

HOT PURSUIT (2015, USA, r: Anne Fletcher) – Blu-Ray

Hot Pursuit.jpgO comedie de acţiune feministă de consum pusă în scenă corect (dar atât) de o regizoare obişnuită cu genul (“27 Dresses” cu Katherine Heigl şi Malin Akerman, “The Proposal” cu Sandra Bullock – vezi Video Vault-ul din 9 august 2013, “The Guilt Trip” cu Barbra Streisand) care a fost gândită ca un potenţial mare succes de public (nu s-a întâmplat) prin punerea speranţelor producătorilor în asocierea dintre două actriţe complet diferite (din toate punctele de vedere), Reese Whiterspoon, o blonduţă minionă care, de la “Legally Blonde”, şi-a pierdut cu trecerea timpului aproape orice urmă de sex-appeal, dar a compensat ulterior prin plusul de seriozitate şi... talent (oscarizată pe merit pentru “Walk the Line” şi nominalizată în acest an pentru biopicul “Wild”), un pur produs al “White Race”-ului american (clamează că este o descendentă a scoţianului John Knox Witherspoon, unul din Părinţii Fondatori a Statelor Unite), şi mult mai arătoasa şi expansiva Sofia Vergara, actriţă de televiziune de origine columbiană, acum un sex simbol adorat de publicul de peste Ocean datorită rolului din serialul “Modern Family” (are în palmares patru nominalizări la Globul de Aur şi tot atâtea la Primetime Emmy), intrată însă destul de târziu în lumina reflectoarelor (în 2005, în “Four Brothers” a lui John Singleton) după o viaţă personală agitată (a abandonat studiile la stomatologie şi s-a mutat la Miami pentru a deveni fotomodel, lăsând în ţara natală cinci fraţi şi surori din care unul a fost ucis în 1998 în timpul unei tentative de rapire)... un tandem exotic cu potenţial real de a genera scântei. Din păcate, scenariul le abandonează, întrucât acest Buddy-Movie construit ca un hibrid între “The Heat” (2013, r: Paul Feig, vezi Video Vault-ul din 4 ianuarie 2014) şi “Midnight Run” (1998, r: Martin Brest) se poziţionează din punct de vedere al calităţii poveştii la extrema opusă a ambelor, transformându-le simplist şi tembel pe cele două staruri într-o ‘delicatesă’ de cofetărie de cartier, în două “papanaşe” oferite pe o farfurie de plastic de unică folosinţă (două gogoşi ordinare, peste care se pune ceva smântană din cutie, o lingură de dulceaţă şi mult Finetti)... de fapt, ce veţi vedea? O (relativ) tânără poliţistă pasionată, Whiterspoon (excepţională teoreticiană, ştie toate procedurile şi protocoalele, apoi dunga pantalonilor şi tipul de încălţăminte androgină, toate sunt conforme cu regulamentul), îşi duce viaţa profesională cotidiană departe de practica de teren ca... magazioner şi arhivar în subsolul unei secţii de poliţie, subiect de miştocăreală continuă din partea colegilor aparţinând sexului ‘puternic’. Crede că l-a prins pe Dumnezeu de un picior când e scoasă din văgăună şi trimisă să o protejeze pe Vergara, soţia unui membru al Cartelului care a decis să depună mărturie împotriva liderului acestuia. Din start este prinsă pe nepregătite în mijlocul unui conflict armat violent, reuşeşte să o extragă din vila conjugală pe gagica a cărei look aminteşte prin vulgaritate, limbaj şi comportament de asistentele TV de la noi şi din New Orleans... on the road spre judecătoria din Dallas. Poliţişti corupţi, kilograme de cocaină în portbagaj, delincvenţi hillbilly îndrăgostiţi, cafteli în cazinouri din Teritoriile Indiene, în fine, ingredientele uzuale. Nu acestea sunt problema ci umorul. De la subţirimea setului de glumiţe xenofobe/rasiste/sexiste/ş.a.m.d. (un singur exemplu de replică ce se doreşte a fi memorabilă: “You look like a sexy traffic cone”) la patetismul celor care se referă la ‘biologia’ protagonistelor (vârsta lui Vergara şi înălţimea de hobbit a lui Whiterspoon) care se repetă cu regularitate, chiar enervant, pe întreg parcursul filmului, “Hot Pursuit” nu conţine practic decât o singură scenă cu adevărat amuzantă, cursa cu autocarul plin de bătrâni, pigmentată cu dialogurile mixte englezo-spaniole între cele două, ambele dând senzatia că se distrează mai mult pentru ele însele şi nu sunt preocupate să smulgă zâmbete de pe feţele spectatorilor. De asemenea, cred că mai există două insight-uri ce nu pot fi trecute cu vederea apropo de insuccesul filmului (a ieşit în pierdere), ambele legate de Reese Whiterspoon şi de personajul său. 1.) Blonda nu are nici pe departe forţa comică explozivă a lui Melissa McCarthy (“The Heat”) care, tot în 2015, a livrat un rol asemănător în “Spy” (65 de milioane buget/235 încasări); 2.) Publicul, indiferent de sex, nu îşi doreşte să vadă o femeie care îşi asumă constant comportamentul unui bărbat dur şi determinat, dar care, în situaţii-cheie, se dovedeşte doar o femeiuşcă nevolnică şi isterică, iar Sandra Bullock a ridicat deja ştacheta atât de sus în privinţa acestui tip de rol şi al transformării verosimile, într-o cheie amuzantă, dintr-o postură în alta (“Miss Congeniality”-2000, “The Heat”-2013), încât “Hot Pursuit” devine o peliculă ce poate fi neglijată fără regrete. De final, că tot am amintit repetat de “The Heat”: bugetul acestuia nu a fost mult mai mare decât al lui “Pursuit” (43 versus 35 de milioane de dolari), dar la box-office, rezultatul a fost dezechilibrat (230 de milioane încasări versus... 50). Deci, sfatul meu, înapoi la Bullock şi McCarthy. Extra: final alternativ, trei documentare centrate pe tandemul Whiterspoon-Vergara (“The Womance” – chimia dintre cele două actriţe, “Hot Pursuit: Say What?” – un Making Of construit pe bâlbele de la filmare şi “Action Like a Lady” – despre ‘cascadoriile’ doamnelor). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
05 Decembrie 2015


ZWARTBOEK a.k.a. BLACK BOOK (2006, Olanda/Belgia/Germania/UK, r: Paul Verhoeven) - Blu-Ray

FLAMMEN & CITRONEN a.k.a. FLAME AND CITRON (2008, Danemarca/Norvegia/Suedia/ Germania/Finlanda/Franţa/Cehia, r: Ole Christian Madsen) – Blu-Ray

Black Book.jpgÎn afară de faptul că, la vremea lor, au fost cele mai scumpe producţii din istoria  cinematografiei olandeze şi, respectiv, daneze (primul, circa 18 milioane de euro, iar al doilea, aproximativ şapte), de ce am plasat două titluri care, aparent, nu au multe în comun, în acelaşi text? Nu pentru a le compara ci ca pelicule complementare, definitorii pentru resurgenţa unui gen considerat de mulţi desuet în secolul 21, pentru că, în opinia mea, sunt cele mai reprezentative (aproape de statutul de capodoperă) din cinematografia din Nordul occidental post-2000 din sectorul celor întemeiate pe un fundament istoric nu chiar atât de îndepărtat şi nu foarte bine cunoscut la nivel de public de masă, plasat pe frontiera dintre arta compromisului şi lupta pentru idealuri, dusă simultan pe trei fronturi: supravieţuirea la nivel individual, comunitar şi naţional... cu scoaterea la suprafaţă în mod disconfortabil a ambiguităţii şi ‚elasticităţii’ moralei în situaţii de criză. Să începem printr-un preambul legat de olandezul Paul Verhoeven. Exmatriculat din show-biz după ce Hollywood-ul şi-a pierdut răbdarea apropo de obstinaţia acestuia de a transmite spectatorului de mall mesaje subversive şi incorecte politic (indiferent că vorbim de “Robocop”, “Starship Troopers”, “Basic Instinct” sau de “Hollow Man”), Verhoeven se întoarce în Europa şi regizează un singur film într-un deceniu, excepţionalul “Black Book” a.k.a. “Zwartboek” (2006), având ca subiect infiltrarea unei cântăreţe olandeze de origine evreiască (Rachel Stein/Ellis de Vries) în cartierul general regional al Gestapoului. “Black Book” (premiat cu trei Golden Calf, echivalentul olandez a Oscarurilor, dar şi la festivalurile de la Veneţia şi Austin, plus o nominalizare la BAFTA), nu numai că o lansează pe Carice Van Houten pe firmament (din păcate, însă, nu mi-a atras atenţia ulterior prin vreun alt rol memorabil dar nimic nu este pierdut atâta vreme cât popularitatea i-a crescut enorm în ultimii ani datorită rolului lui Melisandre din serialul „Game of Thrones”, plus că o aştept anul viitor ca Leni Riefenstahl, cineasta favorită a lui Hitler, în „Race”, biopicul lui Stephen Hopkins dedicat atletului Jesse Owens) dar, mai mult, marchează o descătuşare a abordării acestei tematici în comunitatea cineaştilor nordici [mai multe informaţii în textul „Nazi Home Cinema” din antologia „Culorile sunetelor” apărută la RAO în 2015]. Scenarii consistente concretizate în realizări curajoase în care, plecând de la perspectiva istorică (WWII), se vorbeşte într-un mod brutal de onest şi de profund de compromis, rezistenţă/colaboraţionism, sacrificiu/frică de asumare… de la ficţiunea (sigur, inspirată de un context şi de evenimente consumate cu adevărat) scrisă de Verhoeven împreună cu vechiul său acolit Gerard Soeteman (au lucrat la scenariu timp de 15 ani!) la o frescă daneză tip biopic ‘based on a true story’. În acest moment, poate cea mai valoroasă Flame and Citron.jpgpeliculă scandinavă (în ceea ce mă priveşte) construită după 2000 în jurul rezistenţei antinaziste în WWII, “Flammen & Citronen” (premiată cu Bodil, Robert şi Zulu, trioul fundamental în măsură să certifice calitatea unei producţii naţionale din perspectiva Danemarcei), în regia lui Ole Christian Madsen (semnatarul remarcabilelor „Prag” şi „Superclásico”), care s-a documentat timp de opt ani(!) pentru a finaliza scenariul împreună cu Lars Andersen, relatează povestea a doi asasini (voluntari) din Rezistenţa daneză, concentraţi (prin ordinele pe care le primesc sau... le interpretează) să elimine pe cei mai importanţi colaboraţionişti dintre proprii concetăţeni. Thure Lindhardt (aflat pe val după splendidul rol din „Daisy Diamond” a lui Simon Staho din 2007 unde o are ca parteneră pe Noomi Rapace, dar înainte să fie băgat în seamă de Hollywood cu „Angels & Demons”... de exemplu) şi Mads Mikkelsen (în primul său film post–James Bond’s “Casino Royale”) excelenţi ca ‘Flacără’ şi ‘Lămâie’. Un film sec, filmat şi decupat cu o precizie chirurgicală în ciuda faptului că a fost gândit iniţial ca o serie de trei episoade a unei producţii destinate televiziunii şi a ajuns în montajul final la aproape 140 de minute. Surprinzător până în ultimile 30 de secunde de final! Am susţinut deja în mod repetat (cel puţin la început) că valoarea celor două filme rezidă în creionarea unor contexte istorice într-o gamă sofisticată dar neliniştitor de mare de nuanţe de gri prin intermediul unor personaje-‚cobai’ (Rachel/Ellis, Flammen & Citronen), (psih)analizate până în măduva oaselor prin prisma... ambiguităţii, duplicităţii şi compromisului (moral, social, comunitar, instituţional, ş.a.m.d.) dar nu am adus şi suficiente argumente. Pentru a corecta asta, pur şi simplu, mă voi folosi de istoria în sine... mă refer la inedita (cel puţin pentru noi, est-europenii) poveste reală a două ţări situate la nord de Germania, ambele invadate în WWII de nazişti în primăvara lui 1940. Olanda: în patru zile s-a predat, peste 100,000 de evrei olandezi au fost trimişi şi ucişi în lagărele de exterminare, rezistenţa s-a coagulat rapid la nivel naţional (în 1944, numărul estimat era de circa 300,000 de membri!) în jurul unui scop principal, non-violent, protejarea şi adăpostirea civililor vânaţi de nemţi... în condiţiile în care alte zeci de mii de olandezi, din obtuzitate, oportunism sau convingere, se înrolaseră în Waffen SS şi au ajuns să lupte pe Frontul de Est, sau... deveniseră membri a NSB, partidul fascist olandez fondat de Anton Mussert, singura formaţiune politică acceptată formal de invadatorii nazişti (scoasă în afara legii în ziua capitulării Germaniei). Povestea lui „Black Book” şi a avatarurilor fostei cântăreţe evreice din Berlin refugiate la adăpost în Olanda, Rachel Stein (Carice Van Houten care, în mod imperial, domină ecranul şi aminteşte inevitabil de rolul iconic a Hannei Schygulla din „Lili Marleen” a lui Fassbinder), se consumă în Haga în ’44 (Verhoeven, născut în 1938, şi-a trăit copilaria, în timpul războiului, în Haga), an în care este plasată şi acţiunea lui „Flame and Citron”. Ajungem astfel în Danemarca... o cu totul altă mâncare de peşte. În şase ore (cea mai scurtă operaţiune militară din WWII), ţara a fost ocupată dar, aici, obiectivul principal a naziştilor, pentru a masca interesele militare şi, mai ales, economice (ex. minereul de fier), a fost unul de natură eminamente propagandistică: Danemarca trebuia să se constituie într-un „model de Protectorat” din partea celui De-al Treilea Reich şi, în consecinţă, în ciuda cenzurării presei, a interzicerii Partidului Comunist şi a embargoului economic impus ţărilor inamice, guvernul danez (cu tot cu Rege), obedient şi dispus la coabitare, conservat în functie, a avut ca misie aparte doar descurajarea apariţiei oricărui embrion de rezistenţă organizată. Lipsiţi de presiunea vreunei forme de oprimare directă, danezii şi-au continuat până prin ’43 în mod nestingherit, în marea majoritate, viaţa de dinainte de război, ba, mai mult, le-au dat în mod senin cu flit la alegerile parlamentare Naţional-Socialiştilor din DNSAP acordându-le doar... 2.1% din voturi. Rezistenţa s-a născut greu („The Communists are fighting, we are just waiting”), fragmentat (Hvidstengruppen, BOPA, Churchillklubben), având ca ţel principal eliminarea colaboraţioniştilor şi informatorilor danezi (nu îşi propuneau să atenteze la viaţa vreunui german, fie el şi torţionar notoriu, pentru a nu risca apariţia unei reacţii dezechilibrate a Gestapoului cu consecinţe grave pentru cetăţenii de rând), dintre care Holger Danske (350 de membri), din care făceau parte asasinii ‚Flammen’ şi ‚Citronen’ („I forgot that we’re not killing people, but Nazis.”), s-a dovedit cea mai eficace (peste 200 de execuţii şi 100 de sabotaje). Unificarea clandestină a grupusculelor din Rezistenţă în ‚Frihedsradet’ (‚The Danish British Council’) cu ajutorul British Special Operations Executive i-a determinat însă pe nazişti să preia controlul asupra... managementului tuturor forţelor de ordine daneze şi, drept urmare, s-a ajuns la o nedorită escaladare a violenţei. Justificarea morală a uciderii cu un desăvârşit sânge rece a propriilor concetăţeni în numele principiului „Our goal is to win the peace, not to escalate the war” reprezintă şi acum un subiect fierbinte de polemici printre istoricii danezi (dacă vreţi mai multe detalii, vă recomand documentarul „With a Right to Kill” din 2003, semnat de tandemul Henriksen-Knudsen, care a suscitat dezbateri la scară naţională). În concluzie, două filme splendide cu anti-eroi extraşi din spaţii a istoriei europene nu foarte îndepărtate pentru care... „War can be confusing”. Extra: interviuri cu Verhoeven şi Van Houten („Black Book”) şi cu O. C. Madsen, Mikkelsen şi Lindhardt („Flame and Citron”). Tehnic: impecabil (ambele).

LIKE CRAZY (2011, USA, r: Drake Doremus) – DVD

I want You.jpgCând un film începe cu dizertaţia unei tinere ce pare sigură pe ea având ca subiect ‘the pauper press’ şi rolul presei radicale în cultura Pop(ulară) a secolului 18 (Edmund Burke o califica la acea vreme drept “cel mai important instrument a subminării moralei, religiei şi a societăţii omeneşti în ansamblul ei”) poţi bănui că nu vei avea de-a face cu un Rom-Com ordinar şi nici măcar cu un... ‘Com’. Căci, deşi “Like Crazy”, câştigător a prestigiosului Premiu a Juriului la festivalul de la Sundance în 2011, este un Love-Story pus în scenă de Drake Doremus cu suflet şi cu o prospeţime remarcabilă (tinereşte, în trendul realismului ‘semi-documentar’, frust, intimist şi lipsit de brizbrizuri, dar fără a fi obositor sau a da aparenţa de amatoricesc), în schimb, nu are aproape nimic de-a face cu umorul sau... comicul (nici măcar involuntar). Pentru că, pur şi simplu, nu îşi propune acest lucru. Cu toate că degajă căldură emoţională pe întreaga durată a sa, “Like Crazy” nu se vrea a fi perceput doar ca un film consumist minor, uşurel, de văzut între două pauze de publicitate iar aspiraţia sa a fost certificată de multitudinea de recompense primite în diverse festivaluri (Hamptons, Sundance, Empire, Gotham, etc.), cele mai multe pentru interpretarea excepţională a celor doi protagonişti, Felicity Jones şi Anton Yelchin. Povestea pleacă de la ‘dragostea la prima vedere’ dintre studenta la jurnalism Anna (Jones, nominalizată în acest an la Oscar, BAFTA şi Globul de Aur pentru rolul din “The Theory of Everything”) şi Jacob, cel pasionat de designul de mobilă (Yelchin... dincolo de “Star Trek”, vă mai amintiţi de adaptarea după Stephen King, “Hearts in Atlantis”, din 2001 sau de ineditul “Odd Thomas”?) care evoluează până la absolvirea facultăţii în Los Angeles într-o relaţie atât de frumoasă şi de solidă, fără urme de conflict sau de diminuare a implicării vreunuia dintre parteneri, încât, ca spectator, îţi pui legitima întrebare: ce surprize pot urma astfel încât să continue să te ţină în faţa ecranului? Ei bine, Anna este cetăţeancă britanică aflată în SUA cu viză de studii pe o perioadă determinată. Cu judecata afectată de vârful de efervescenţă pasională, exact în momentul ruperii definitive de adolescenţă şi intrare în etapa maturităţii cu responsabilităţile aferente, decide pripit să ignore ce scrie în paşaport şi să mai rămână două luni în L.A. alături de Jacob, în ultima lor vacanţă după terminarea studiilor: “I can’t go back [în UK - n.r.]. Then, we don’t have to be sad.”. Urmarea e previzibilă: la prima tentativă de a se reîntoarce din Europa la iubitul său, nu i se permite intrarea în ţară, ba, mai mult, află că are interdicţie a mai vizita SUA pe termen nedefinit iar relaţia dintre cei doi îndrăgostiţi începe să fie erodată de distanţă şi de faptul că fiecare este obligat să îşi clădească un univers personal cotidian independent de celălalt: Jacob pune bazele unui atelier de design şi producţie de mobilier în serie mică ce evoluează cu succes iar in viaţa privată se ataşează de colega sa care îl iubeşte cu devoţiune (Jennifer Lawrence... “Like Crazy” s-a lansat chiar înainte ca Lawrence să primească, neaşteptat, cea dintâi a sa nominalizare la Oscar pentru “Winter’s Bone”) şi Anna, ce se dovedeşte mult mai fragilă decât ne-am fi închipuit-o în debutul filmului, se mulţumeşte să subziste pe linia mediocrităţii (secretară de redacţie la o revistă, viaţă socială neinteresantă), sprijinită psihologic (în afară de conversaţiile cu prietenul său de peste Ocean) de părinţi care ajung până acolo încât să angajeze un avocat specializat în emigrări pentru a-i susţine cauza. Chiar şi pe acest segment, povestea putea intra foarte repede în banal însă Doremus are inspiraţia ca pentru ‘Actul 3’ să introducă gradual încă trei elemente care să amplifice tensiunea dramatică: certitudinea că Jacob nu s-ar acomoda niciodată în Anglia (după câteva zile petrecute aici, mărturiseşte timid şi rezervat: “... it doesn’t feel like I’m actually part of your life. I feel like I’m on vacation.”), rezervele pe care le are în aceste condiţii faţă de ideea de căsătorie cu Anna (singura soluţie ce ar putea aduce ridicarea embargoului) şi, cel mai important, faptul că, ajuns totuşi finalmente în acest punct, cuplul constată că nici acest pas nu reprezintă o rezolvare. Sigur că, în calitate de români cârcotaşi, am putea avea destule observaţii (ex. dacă voiau două luni împreună în perioada fără obligaţii profesionale, de ce nu s-a dus Jacob în Anglia doar pe perioada verii pentru a nu periclita situaţia Annei?... timpul mult prea îndelungat până la conştientizarea că salvarea relaţiei stă în măritiş) sau bâlbe simpatice remarcate uşor (favorita mea, cea din noaptea nunţii din camera de hotel, formată din patru cadre: 1. Intrarea în cameră – se distinge pe noptieră frapiera cu şampanie şi paharele aferente ei; 2. Dialog – ‘am uitat să comandăm pahare’... nu avem pahare deloc; [Intermezzo pueril: bătaie cu perne] 3. Început de dans în cameră – Anna are în mână un pahar de whisky; 4. Continuare dans în cameră – Anna are un pahar de şampanie în mână... deci, ce se tot plâng de criza de pahare?), însă acestea nu afectează în profunzime calitatea poveştii şi a modului în care e pusă în scenă. “Like Crazy” merită a fi văzut chiar şi de cei care nu agreează dramele sentimentaloide. Notă de subsol: în 2013, cineastul a mai realizat un film, “Breathe In” în care Felicity Jones interpretează tot rolul unei studente britanice dar nu e un sequel. Aici, tânăra se îndrăgosteşte de un profesor de muzică de liceu care i-ar putea fi tată (Guy Pearce – “The Rover”, “The Hurt Locker”) iar compoziţia dramatică este radical diferită. Extra: comentariu audio a regizorului, monteurului şi DoP-ului, scene tăiate şi alternative. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
28 Noiembrie 2015


SOLAMENTE NERO a.k.a. THE BLOODSTAINED SHADOW (1978, Italia, r: Antonio Bido) – Ediţie “88 Films”/Blu-Ray

The Bloostained.jpgÎnceput abrupt. Etichetat de unii sau de alţii post-factum ca un ‘film cult’ sau chiar ca o... ‘capodoperă’, acest Giallo a lui Antonio Bido (cineast cu puţine realizări în palmares), la acea vreme pe cai mari în Italia după debutul cu “Il gatto dagli occhi di giada” (1977) nu mai rezistă (în opinia mea) la o revizionare, în ciuda faptului că, incontestabil, rămâne cea mai valoroasă peliculă pe care şi-a pus semnătura... este mult prea nebulos şi confuz din punct de vedere a scenariului şi punerii în scenă pentru a merita să vă consumaţi timpul cu el. Să îmi argumentez sentinţa. Tânărul profesor universitar Stefano (Lino Capolicchio, un soi de Klaus Kinski imberb, venit după rolul din remarcabilul “La casa dalle Finestre che Ridono” a.k.a. “The House of the Laughing Windows” a lui Pupi Avati, din 1976) ajunge în periferiile unei Veneţii vetuste, non-turistice, ce pare a trăi mai degrabă din rămăşiţele propriului trecut, asupra căreia modernitatea şi-a pus patina brutală mai ales în ceea ce priveşte degradarea credinţei şi a opulenţei moştenite de la vechea aristocraţie, pentru un scurt sejur prilejuit de reîntâlnirea cu fratele său mai mare, preotul Don Paolo (Craig Hill, Jerry din “Tre croci per non morire”, Western-ul spaghetti din ’68 a lui Sergio Garrone, mai cunoscut acum ca “Three Crosses Not to Die”). Se îndrăgosteşte de o veneţiancă ce lucrează ca designer de interioare, Sandra (Stefania Casini, Sara din “Suspiria” lui Dario Argento) dar lucrurile se complică pe măsură ce personaje din anturajul lor, ciudate prin preocupări şi comportament (concepute evident în antiteză cu asceza, disciplina şi rigiditatea catolică... clarvăzătoarea/mediumul, medicul/omul de ştiinţă, pedofilul Gay/muzicianul-pedagog, bătrâna/artista plastică), încep să fie exterminate într-un mod cât se poate de ‘ne-natural’... ori, dimpotrivă, să devină principalii suspecţi că ar fi criminali în serie. Stefano şi Sandra, transformaţi fără de voie şi peste noapte (după ce primul asistă la o crimă nocturnă în piaţeta cătunului) în detectivi amatori, se văd nevoiţi să exploreze ceva mai în profunzime secretele ascunse pe care le protejează (sau nu) mica urbe. Totul are legătură cu scena asasinării, cu ani în urmă, a unei adolescente (prezentată înainte de genericul de început şi remarcabil concepută prin asocierea descrierii vizuale în Slow Motion cu finalul contrastant prin claritate şi definiţie, concentrat pe cadavru şi pe localizarea acestuia). Nu are însă sens să continui cu detalii despre plot, aşa că mă voi limita la aspectele ce pot suscita discuţii legate de calitatea în ansamblu a filmului. Pe de-o parte avem suma de partituri actoriceşti susţinute foarte bine, o muzică remarcabilă compusă de legendarul Stelvio Cipriani (peste 200 de OS-uri la activ(!), printre care “Anonimul veneţian” din ’70, o mulţime de Spaghetti Western-uri şi câteva dintre clasicele lui Mario Bava) şi orchestrată de Goblin, grupul lui Claudio Simonetti (autor a muzicii la “Profondo rosso” a lui Argento şi “Dawn of the Dead” a lui Romero) şi un număr surprinzător de mare de abordări vizuale de o fineţe cu totul neaşteptată (mai ales după o primă jumătate de oră destul de plată din acest punct de vedere... mă refer aici în special la scenele ce amintesc de şcoala spaniolă de Horror, consumate în spaţii mici, bine definite, suport a dialogurilor existenţialiste) care arată cât de reuşit ar fi putut fi acest “Solamente nero” (mai ales că Stefano nu face parte din trioul de personaje caracteristice genului Giallo, poliţist-jurnalist-agent de asigurări) dar, din păcate... nu e. Pentru mine a fost frustrant să am senzaţia că cineastul a lucrat cu un instrument (scenariul) cam paradit, care, independent de voinţa mânuitorului, îşi pierde în mod enervant de des focalizarea şi fluenţa (pasaje inutile, involuntar ambigue – pendularea neclară între rural şi urban - sau expediate - precum semnificaţia mesajelor de la criminal – apoi predictibilitatea, mai ales în ceea ce priveşte ultima parte şi, cel mai important... lipsa de orginalitate), iar acesta trebuie să facă pe parcurs eforturi rapide pentru a obţine din nou limpezimea şi o realizează uneori apelând la soluţii vizuale stranii (una dintre ele, chiar amuzantă – vestimentaţia; într-una din scene, de exemplu, Sandra, altfel o prezenţă foarte atractivă, apare înfofolită simultan cu următoarea combinaţie absolut aiuritoare: helancă, fustă trei sferturi, colanţi, şosete şi botine, vă daţi seama?... nu comentez nimic despre cromatică). Punând toate în balanţă, la mine, rezultatul e ‘pe minus’. Recomandare de final: decât să încercaţi acest film, mai bine căutaţi “You Don’t Torture a Duckling” (“Non Si Sevizia un Paperino”) a lui Lucio Fulci din 1972. E mult mai relevant întrucât se constituie în mod evident în sursa de inspiraţie a lui Antonio Bido pentru “Solamente nero”. Extra: genericul de început/final italian original, copertă cu două feţe, carte poştală cu artwork de colecţie. Tehnic: foarte bun (remasterizat, versiunile necomprimate a sunetului atât în engleză cât şi în italiană).

ONE DAY (2011, USA/UK, r: Lone Scherfig) – DVD

One Day.jpgEmma, o studentă tocilară şi timidă (este haios să o auzi pe americanca neaoşă Anne Hathaway, ascunsă în spatele unei perechi de ochelari imenşi, cum vorbeşte cu accent de Yorkshire), a fost ani de zile îndrăgostită în secret de cel mai arătos coleg de la Universitatea din Edinburgh, pe numele său Dexter (Jim Sturgess – “Across the Universe”, “Cloud Atlas”). În dimineaţa de după petrecerea de absolvire, pe 15 iulie, ajung accidental să se cunoască şi în improbabila situaţie de a face sex. Nu fac şi rămân doar buni prieteni... pe viaţă! Naraţiunea se construieşte în jurul destinelor membrilor tandemului în perioada 1988-2006 şi are drept reper temporal constant acest 15 iulie. Deşi personalitatea, aspiraţiile şi comportamentul îi plasează pe traiectorii radical diferite (Emma, luptătoare ce urcă obstinat treptele vieţii profesionale de la ospătăriţă la învăţătoare şi apoi scriitoare de succes de cărţi pentru copii, iar Dexter, un plod talentat dar răsfăţat ce, inclusiv spre dezamăgirea propriilor părinţi, refuză să se maturizeze (chiar la mult timp după ce are diploma în buzunar), mai ales când gloria îi vine rapid pe tavă şi devine un prezentator adulat de show-uri TV), legătura emoţională dintre cei doi se conservă, întreţinută fiind de comunicarea constantă (scrisori, telefoane, întrevederi). Peste ani, ajung să conştientizeze profunzimea acesteia iar tandemul se transformă în cuplu... aparent, o premisă de comedie romantică ultra-siropoasă. Vă asigur că lucururile nu stau chiar atât de simplu şi avem de-a face cu o dramă de o consistenţă substanţială în primul rând datorită cineastei daneze ce se relevă a fi (încă o dată), în cinematograful scandinav contemporan, o oglindă feminină modernă a ‘Cavalerului tristei figuri’. Pentru Lone Scherfig, care s-a îndepărtat inspirat de asceza impusă de principiile Dogme 95 odată cu “An Education” din 2009, ar trebui împământenită sintagma ‘melancolie luminoasă’ căci, în ceea ce o priveşte, perspectiva evoluţiei se construieşte paradoxal pe abandonul speranţei (Emma: “Welcome to the graveyard of ambition”) sau lipsa valorizării momentane a experienţelor cu caracter emoţional (Dexter: “Come on, everyone’s lost at 25.”). ‘Pictat’ vizual aproape în întregime în tuşe de ‘Blue(s)’ (ex. inserturile regulate cu solitara Emma înotând în albastrul piscinei nu sunt plasate aleatoriu), “One Day” nu este un Rom-Com, ci o dramă legată de cultura Pop, structurată elaborat în cartea lui Dave Nicholls (care a şi adaptat scenariul pentru film, prezent în 2010 pe ‘Lista Neagră’ a celor mai iubite poveşti nerealizate la Hollywood), pe modelul ‘furnica şi greierele’ (ea, iniţial fragilă şi nesigură pe ea dar pragmatică şi cu... prinţipuri, el, un hibrid ‘greiere-fluture’, din floare în floare, zburând departe de responsabilităţi de câte ori simte pericolul sau este atras inexorabil de lumina arzătoare a oricărei lămpi) dar asta nu înseamnă că destinele lor sunt concepute liniar: Emma se îndreaptă cu lentoare spre succesul profesional având în fundal o serie constantă de neîmpliniri personale (mai ales în concubinajul cu iubitul de conjunctură, un actor ratat de stand-up comedy, interpretat de Rafe Spall – “Prometheus”, Anonymous”), iar Dexter îşi atinge visul de a deveni un manipulator/imagine a culturii de consum şi sfârşeşte prin a se transforma într-un ‘consumabil’ (chiar şi în relaţia sa, devenită una familială, cu partenera sa de platou, Romola Garai – “Amazing Grace”, “As You Like It”). “I love you but I don’t like you anymore”. Aminteam de cultura Pop... indiciile legate de integrarea poveştii care transformă pe perioada a 18 ani doi adolescenţi în oameni de vârsta a doua (Sturgess, impecabil, rolul i se potriveşte ca o mănuşă, Hathaway, realmente o surpriză plăcută, fiindcă eforturile de a se adapta evoluţiei personajului său sunt perceptibile... în mod pozitiv) sunt omniprezente dar menţionate cu fineţe, discreţie şi rafinament în detaliile ce definesc fundalul vizual (clin d’oeil-urile la “Army of Darkness” a lui Sam Raimi, comics-ul subversiv “Watchmen” a lui Alan Moore, fenomenul “Star Trek” prin “The Wrath of Khan”, “Jurassic Park” a lui Spielberg) chiar dacă unele, mai ales de natură tehnologică, se relevă acum, în mod simpatic, ca... bâlbe (în 2003 apare în cadru un BMW X6 – lansat abia în 2009, sau utilizarea pe 15 iulie 1995 a unui telefon mobil Nokia 6110, model pus oficial în vânzare abia după doi ani). Chiar m-am mirat că s-a reuşit să se evite clişeul sau tentaţia de a o introduce pe Marianne Faithfull pe OS. Sigur că pot fi găsite destule noduri în papură (monotonie, repetabilitate, tratamentul superficial a relaţiei, ş.a.m.d.) şi aşa s-a întâmplat în realitate, mai ales din partea criticilor americani sau a celor care erau deja fani a cărţii (în final, filmul şi-a acoperit costurile din biletele vândute în afara USA), dar, în ceea ce mă priveşte, tocmai din perspectiva unui cinefil care nu agreează în mod deosebit acest gen cinematografic, “One Day” este un film de văzut. Extra: zero (ediţia apărută la noi). Tehnic: excelent.

FFOLKES a.k.a. NORTH SEA HIJACK (1979, UK, r: Andrew V. McLaglen) – DVD

North Sea Hijack.jpgNimic anormal ca un film cu un asemenea titlu să fie un eşec major de box office încă de la premieră. Iar după ce acesta a fost schimbat în “North Sea Hijack” şi, respectiv, “Assault Force” (pentru televiziunea americană), interesul public era deja consumat. Nu însă şi la noi unde a rulat în cinematografele comuniste sub titlul mai sugestiv... “Aventuri în Marea Nordului”. Unul din cele patru filme “de comando” care, pentru un timp, i-au revigorat cariera pe marile ecrane lui Andrew V. McLaglen (după o sincopă de câţiva ani în TV datorată etichetării de ‘realizator de Westernuri’, impusă mult prea drastic de către producători) din care... trei îl au în rolul principal pe Roger Moore (“The Wild Geese” - 1978, “Ffolkes” – 1979, “The Sea Wolves” – 1980), “Ffolkes” nu reprezintă produsul unei asocieri întâmplătoare întrucât Moore avea nevoie acută, la rândul său, de o repoziţionare faţă de imaginea de playboy creată prin apariţia în filmele cu James Bond dar şi din popularele seriale “The Saint” şi “The Persuaders!”. Aici, interpretează rolul lui Rufus Excalibur ffolkes (nu e o eroare scrisul cu literă mică, aceasta fiind o caracteristică ‘lingvistică’ a baroneţilor din Norfolk, titlu creat în 1774), un aristocrat înfiorător de misogin şi conservator, mare iubitor de pisici şi de whisky (pe care-l bea direct din sticlă indiferent de contextul social), având ca hobby principal cusutul de goblenuri iar ca activitate lucrativă mercenariatul paramilitar în operaţiuni din sectorul privat (în special în beneficiul marilor companii de asigurări – precum Lloyd’s - pentru care dezvoltă planuri antiteroriste). Cu acordul dat reticent de autorităţi (reprezentante de o doamnă PM, la rândul ei mare amatoare de alcool, şi de un Amiral (James Mason - “A Star Is Born”, “Lolita”) iniţial neîncrezător în capacitatea ‘civililor’ de a manageria cu succes... riscuri de acest tip), Ffolkes şi echipa sa de experţi în intervenţii (sub)acvatice sunt desemnaţi ca responsabili pentru anihilarea unei găşti bine organizate de bandiţi (nu sunt terorişti întrucât obiectivul lor este unul lipsit de idealism sau de vreun fundament ideologic: banii), conduse de Kramer (Anthony Perkins) şi de adjunctul său Shulman (Michael Parks, reinventat în ultimii ani de Tarantino cu “From Dusk Till Dawn”, “Kill Bill” şi “Django Unchained” dar aici aproape de nerecunoscut în spatele unor ochelari cu lentile ‘funduri de iaurt’) care, după ce a sechestrat echipajul unei ambarcaţiuni de aprovizionare în Marea Nordului, a minat atât platforma petrolieră de producţie cât şi principala platformă de forare care o deserveşte şi, de la bordul vasului, ameninţă cu detonarea succesivă a acestora dacă, în câteva ore, nu primeşte o sumă substanţială de bani gheaţă. Produs de Elliott Kastner, asociat îndeosebi cu filmele adaptate după Alistair MacLean dar susţinătorul şi a unor proiecte riscante precum “Missouri Breaks” a lui Arthur Penn, “Nomads” (r: John McTiernan) sau “Angel Heart” a lui Alan Parker, filmul dovedeşte o rezistenţă remarcabilă la trecerea timpului, cred eu, datorită a trei componente: 1.) adaptarea foarte inspirată a propriei sale nuvele (“Esther, Ruth and Jennifer”) de către respectatul scenarist britanic Jack Davies (e suficient să amintesc titlul pentru care a fost nominalizat la Oscar, “Acei oameni minunaţi şi maşinile lor zburătoare”) ce impune un tempo foarte sec şi eficace în care respiro-urile (ex. subplot-ul cu colchicina) aduc valoare dar nu încarcă excesiv naraţiunea, 2.) incorectitudinea politică (incapacitatea de a reacţiona prompt a autorităţilor, viciile acum interzise persoanelor publice dar pe ascuns tolerate, sexismul, etc.) asociată unor teme surprinzător de actuale (planuri de ‘Management a Riscurilor’ şi de preventie, tactici de contra-reacţie rapidă la un atentat terorist) şi 3.) interpretarea detaşat-amuzată la frontiera cu cinismul (dar în limitele umorului British) a întregii distribuţii... cu o singură excepţie majoră: ‘Norman Bates’ Perkins însuşi, patetic în rol, care se prezintă ca un bad-guy momâie ce nu face decât să se rotească pe scaunul din cabina de comandă pe întreaga durată a filmului cu un deget pe trăgaci şi cu altul pe butonul de detonare. Per total, un Adventure-Thriller care merită revizitat cu zâmbetul pe buze. Extra: zero. Tehnic: excelent.

AFERIM! (2015, România/Franţa/Cehia/Bulgaria, r: Radu Jude) – Blu-Ray

Aferim.jpgCititorii Video Vault-ului ştiu deja că nu mă hazardez pe teritoriul cinematografiei româneşti, dar nu puteam evita, cu niciun chip, menţionarea apariţiei acestui film-eveniment în circuitul home-cinema. Din păcate pentru ego-ul meu, inclusiv după revizionarea sa, nu mă văd capabil să adaug nici măcar o frază relevantă în plus faţă de suma de observaţii conţinute în excepţionala cronică scrisă de Cristian Tudor Popescu la jumătatea lunii martie a.c. pentru publicaţia on-lineGândul. “Aferim!” este un film românesc absolut esenţial pentru colecţia oricărui videofil din această ţară, capabil de a se privi în fiecare dimineaţă în oglindă şi a-şi accepta cu onestitate bunele şi relele, trecutul şi prezentul, în pofida oricărei prejudecăţi induse de contextul în care a evoluat. Extra: booklet-caiet de presă consistent, scurt-metrajele lui Jude “O umbră de nor” (2013) şi “Trece şi prin perete” (2014). Tehnic: impecabil (mai mult, esenţial pentru savurarea limbajului arhaic, are şi subtitluri în... română!).

IOAN BIG
21 Noiembrie 2015


LIVE LIKE A COP, DIE LIKE A MAN a.k.a. UOMINI SI NASCE POLIZIOTI SI MUORE (1976, Italia, r: Ruggero Deodato) – Editie “88 Films”/ DVD

LIVE LIKE A COP, DIE LIKE A MAN.jpgSingurul film poliţist din CV-ul autorului celebrelor în rândul pasionaţilor de Horror a lui “Jungle Holocaust”, “Cannibal Holocaust” şi “House on the Edge of the Park”, aşa că nu va lăsaţi înşelaţi de accesibilitatea mai largă a genului adoptat conjunctural: este una dintre cele mai violente pelicule din genul Poliziotteschi care a ajuns (ciuntită) pe marile ecrane. Asta în condiţiile în care competitorii din domeniu nu erau nici ei ‘duşi la biserică’ (Umberto Lenzi, Damiano Damiani, Sergio Martino, Marino Girolami, Carlo Lizzani, ş.a.m.d.). Trebuie luat în calcul un amănunt esenţial: scenariul îi aparţine lui Fernando Di Leo, ce debutase în echipa lui Sergio Leone (“A Fistful of Dollars”, “For a Few Dollars More”) şi a continuat ca scenarist de Spaghetti Western-uri (“The Return of Ringo”, “Navajo Joe”, “Johnny Yuma”), până a-şi dobândi notorietatea, inclusiv ca regizor, în Poliziotteschi, în special prin trilogia “Milano calibro 9” (1972) - “La mala ordina” (1972) – “Il boss” (1973), care, aici, arată o înclinare mai mare spre atitudinea ambiguă tip ‘vigilante’, plasată în trena propriilor “Il poliziotto e marcio” (“Shoot First, Die Later”, 1974) şi “La citta sconvolta: caccia spietata ai rapitori” (“Kidnap Syndicate”, 1975). Discipol a lui Roberto Rossellini şi Sergio Corbucci, tânărul (pe atunci) Ruggero Deodato îşi sintetizează declaraţia de intenţie în mai puţin de zece minute de la debut (!): după un generic idilic cu o piesă de muzică uşoară în fundal (“Maggie”, compusă şi interpretată chiar de Ray Lovelock, unul dintre partenerii de tandem) ce ne arată un periplu roman a doi juni cu figuri angelice pe motocicletă, urmează o cursă memorabilă pe ‘motoare’ (excepţional de bine şi de ritmat pusă în scenă, filmată şi montată, mai ales dacă ţinem cont că a fost parţial improvizată, că nu s-au luat aprobări de la primărie, nu s-au încheiat asigurări de viaţă cu protagoniştii şi nici... nu existau efecte CGI) ce pleacă de la târârea pe caldaram a unei femei şi lovirea ei cu bestialitate pentru o amărâtă de poşetă de către un cuplu de borfaşi a căror chip este ascuns în spatele căştilor, continuă bulversant pe Via del Corso spre Piazza del Popolo şi ajunge pe autostradă după coborârea sacadată a treptelor de la Academia de Arte Frumoase din Roma (şi uciderea pe trecerea de pietoni a câinelui unui orb). Acest intro se încheie cu moartea brutală a ambilor criminali (unul în accident, al doilea... nu) şi cu revelaţia că urmăritorii sunt poliţişti din specia lui ‘Dirty Harry’: “Al meu a murit pe cont propriu.” / ”Al meu a trebuit să primească o mână de ajutor.”. Avem de-a face cu doi copoi arătoşi şi bine făcuţi, unul blond, Tony (Lovelock, mai cunoscut din cultul “Let Sleeping Corpses Lie” a lui Jorge Grau şi din filmele de război a lui Umberto Lenzi) şi unul brunet, Fred (elveţianul Marc Porel, talent pierdut prematur datorită dependenţei de heroină la doar 34 de ani după ce apucase să joace alături de Ursula Andress în “Colpo in Canna” a lui Fernando Di Leo dar şi în “L’innocente” a lui Visconti şi “Sette note in nero” a lui Lucio Fulci), ce amintesc prin pedanterie, grija pentru aspect şi eleganţa comportamentului mai degrabă de tandemul Brett Sinclair-Danny Wilde (Roger Moore-Tony Curtis) din serialul “The Persuaders!” decât de târlanii americani Starsky & Hutch, pentru care camaraderia pare să aibă o valoare atât de mare încât îi putem suspecta că sunt Gay (garanţia heterosexualităţii lor ne este însă servită de partida prelungită de sex cu sora nimfomană a mafiotului... o simplă “poştă” în exerciţiul funcţiunii). Asocierile inerente cu alte pelicule nu se opresc aici: Tony şi Fred sunt angajaţi într-o ‘squadra speciale’ a poliţiei italiene cu un sediu conspirativ în inima metropolei (sub numele “Centro Elaborazioni Data”) unde au ca şef ierarhic un veteran atotştiutor, o figură paternă (Adolfo Celi – “Le roi de coeur” a lui Philippe de Broca şi “Danger: Diabolik” al lui Mario Bava), deservit de o secretară fâşneaţă plină de umor şi insensibilă la avansurile colegilor pe care îi taxează drept ‘falocraţi’. MI6, M, Miss Moneypenny, un bad guy - ‘Bibi’ Pasquini (Renato Salvatori – “I Compagni” a lui Mario Monicelli şi “State of Siege” a lui Costa-Gavras) - având în spate o organizaţie cu multiple ramificaţii... chiar nu vă duce gândul la James Bond? În condiţiile în care, ironia face ca Celi să fi jucat rolul lui Largo, personajul negativ din James Bond’s “Thunderball” din 1965. Despre poveste nu e foarte mult de spus: tandemul de sociopaţi dezlănţuiţi în numele legii (ucid, fură, mituiesc, abuzează de martore şi torturează martorii) sunt urmăriţi de Deodato până la lichidarea inamicului lor Nr. 1 într-o poveste uluitor de coerentă şi bine legată pe fondul lipsei fundamentale de substanţă (dar nu pe toate gusturile din punct de vedere a brutalităţii... rareori putem asocia filmul poliţist cu Gore, dar aici este cazul) în care dinamica nu te lasă, practic, să respiri, fie că vorbim de incendierea zecilor de maşini (Porsche, Ferrari, Rolls Royce), fie că ne referim la masacrarea integrală a bandei Ricci din faţa băncii, înainte chiar ca aceasta să îşi înceapă jaful. Filosofia băieţilor? "We’ll act under their instructions. And do what we want.”. Mai trebuie amintit un aspect greu de luat în calcul în acest context, umorul, care, surprinzător, este bine reprezentat şi se simte că e voit şi nu involuntar. Filmarea de pe capota maşinii cu girofar trimite fără discuţie la genericul de la (ulteriorul) “Naked Gun”, menajera-‘cloşcă’ a surorii lui Bibi ce le pregăteşte intruşilor o gustare ca să se refacă după ce au satisfăcut-o pe protejată, mafiotul care îi cere poliţistului... un raport detaliat, etc., etc. Quentin Tarantino afirma în comentariul său audio de la “Hot Fuzz” a lui Edgar Wright că “Live Like a Cop, Die Like a Man” este “One of the greatest titles of all time!”. Îi dau dreptate. Puţine filme poliţiste italiene din anii ’70 mai rezistă trecerii timpului însă, cu certitudine, acesta rămâne unul dintre ele. Extra: doar o carte poştală şi o copertă dublă (păcat, întrucât o ediţie anterioară scoasă de Raro Video, acum extrem de dificil de găsit în original, conţine un Making Of de aproximativ 42 de minute, “Violent Cops”, precum şi mai bine de 20 de minute rarissime cu videoclipuri publicitare realizate de Deodato cu... comentariul cineastului). Tehnic: excelent (remasterizat, widescreen, sunet necompresat); de preferat totuşi achiziţia BRD decât a DVD-ului. Din nefericire, versiunea originală a filmului (cea necenzurată – ex. lipsa scenei în care torţionarul lui Bibi Pasquini îi scoate ochiul turnătorului) nu este încă disponibilă şi nici nu ştim dacă va fi vreodată.

THE POSTMAN (1997, USA, r: Kevin Costner) – DVD

The Postman.jpgTenacitatea/dorinţa de a răzbi, dublată de talentul interpretativ, a lui Kevin Costner nu pot fi puse sub semnul întrebării. Nu mulţi îşi mai amintesc de faptul că, prin ’80, până la “The Untouchables” a lui De Palma sau “Bull Durham” (nominalizat la Oscar şi la Globul de Aur), în primii săi ani de ucenicie ca actor, Costner a apărut în execrabila dramă “Chasing Dreams” (1982) şi într-una din producţiile de serie B a companiei Troma, Horror-ul de duzină “Shadows Run Black” (1984)... sau de întâlnirea providenţială în avion, după absolvirea facultăţii, cu Richard Burton, care i-a spus: “You have green eyes. I have green eyes. I think you’ll be fine.”. Deşi primul care i-a oferit o şansă reală a fost Lawrence Kasdan (“The Big Chill”, în care scenele cu el nu au mai fost incluse în montajul final, şi apoi, Western-ul “Silverado”), “Revenge”-ul lui Tony Scott din 1990 (co-produs de Costner) avea să îl planteze cu adevărat în elita Hollywoodului, mai ales că a fost imediat urmat de uriaşul succes de critică şi public “Dances with Wolves” (şapte Oscaruri, trei Globuri de Aur, un Grammy şi Ursul de Argint la Berlin, peste 400 de milioane de dolari încasări raportate la un cost de doar... 20!). Au urmat “Robin Hood: Prince of Thieves”, “JFK”-ul lui Oliver Stone şi “The Bodyguard” ce au vândut în total bilete de un miliard de dolari şi drept consecinţă, pompele Cetăţii Viselor au supra-gonflat un ego certificat deja ca o mină de aur, care, în mare parte a deceniului 9 nu s-a mai dovedit capabil, aproape narcisistic, să îşi exprime polivalenţa artistică decât prin intermediul unor fresce cinematografice de mare amplitudine (să nu uităm că şi “Dansând cu lupii”, în versiunea ‘Director’s Cut’, are... 236’!), mai exact: “Wyatt Earp” a lui Kasdan din ’94 (‘Extended Cut’-ul are 212’), “Waterworld” din 1995 (176’) şi “The Postman” (1997) care ar trebui să ne ţină lipiţi de scaune timp de 177’. Nici cele de după 2000 nu ‘păcătuiesc’ prin conciziune, “Open Range” având 139’, iar miniseria TV (OK, aici are o scuză) “Hatfields & McCoys” însumează 290’ (cea filmată în Romania, pentru care Costner a primit Globul de Aur în 2013). La rândul meu, voi încerca să mă adaptez acestui trend şi să scriu un text mai lung... adecvat cu durata mare a filmului. Deci, revenind la - EBA dixit - “eşecele” din anii ’90 (toate trei, flopuri răsunătoare la box-office), acestea l-au pus pe Costner pentru o bună bucată de vreme la colţ (pe bune... “3000 Miles to Graceland” sau “Dragonfly”?). Din fericire, a realizat (încă) la timp că profesia sa este cea de actor şi nu de businessman (vezi seria de procese legate de afacerile sale Midnight Star Casino sau Ocean Therapy Solutions), de regizor (după “Open Range” s-a oprit) sau producător (nu se mai implică în această postură decât cu mare atenţie şi cam odată la 3-4 ani) şi a reînceput să îşi dea măsura talentului actoricesc odată cu “Mr. Brooks” şi “Company Men”. David Brin si Ioan Big (SDCC 2013).jpgEste cazul să ne concentrăm pe “The Postman”, singura adaptare din istoria cele de-a şaptea arte după o carte a legendarului autor de SF David Brin, astrofizician şi filosof, membru a grupului de consultanţi NASA pentru “Concepte inovative şi avansate”, scriitor obsedat de impactul tehnologiei asupra evoluţiei societăţii umane (ex. excelentele “Earth”, “Kiln People” şi “The Life Eaters”, ultima fiind o bandă desenată apărută la Wildstorm, bazată pe nuveleta “Thor Meets Captain America”). Publicată în trei părţi, fabuloasa (fără exagerare!) “The Postman” – premiată în 1986 cu John W. Campbell şi Locus şi nominalizată la Hugo şi Nebula, cele mai prestigioase patru premii din industria literaturii Science Fiction nord-americane - ne introduce într-o Americă post-apocaliptică (aproape decimată aparent de armele biologice şi de EMG-uri, cele cu pulsuri electromagnetice) în care un hoinar, Gordon Krantz, ce joacă Shakespeare în diversele comunităţi întâlnite în cale, cantonate în mediul rural, în schimbul proviziilor necesare supravieţuirii, se îmbracă la un moment dat de nevoie în ţinuta unui poştaş şi, fără să vrea, devine un simbol a credinţei într-o iluzorie Nouă Ordine şi în repunerea pe picioare a Statelor Unite, devenită posibilă prin restabilirea unor căi arhaice de comunicare. În periplul său, ajunge să intre din pură întâmplare în contact cu Ciclopii, gardienii unei entităţi de inteligenţă artificială creată la Universitatea din Oregon (ideea de conservare a speranţei prin raţionalism ştiinţific) care a supravieţuit în mod straniu cataclismului ce a decimat tehnologiile proiectate de umanitate şi a întors-o pe aceasta în timp, într-un soi de Ev Mediu în care ameninţarea vine de la fanaticii neo-religiei “holniste”, structuraţi ca o miliţie în care ataşamentul se exprimă prin obedienţa absolută faţă cele opt legi fundamentale (ex. “Terror will defeat reason”, “Justice can be dictated”) enunţate de fondatorul Nathan Holn (un soi de Sun Myung Moon), un ţărănoi misogin, bigot şi limitat, executat anterior evenimentelor relatate în carte. În plus, Poştaşul se aliază în războiul împotriva holniştilor şi cu un trib de descendenţi a pieilor-roşii Coquille din valea Umpqua (Oregon), a căror cultură comunitară (inclusiv tacticile militare de autoprotecţie) se bazează pe know-how-ul tradiţional din istoria Vestului Salbatic, ba, mai mult, în ecuaţie apare din Sud un alt inamic a holniştilor, un grup mândru purtător ca stindard a “Bear Flag”-ului (steagul oficial a Californiei ce are în centru imaginea unui grizzly ca simbol a oficializării apartenenţei la Statele Unite în detrimentul suporterilor Republicii California după “Bear Flag Revolt”, încheiată pe 7 iulie 1846). Care este raţiunea menţionării acestor detalii legate de carte? “The Postman”, aşa cum a fost concepută de David Brin, reprezintă o speculaţie complexă construită cu ajutorul simbolurilor despre civilizaţia americană ce poate renaşte din propria cenuşă doar dacă îşi redescoperă valorile şi principiile fundamentale însă, din păcate, adaptarea pentru marele ecran redactată în comun de doi formidabili scenarişti, Eric Roth (Oscar pentru “Forrest Gump”) şi Brian Helgeland (Oscar pentru “L.A. Confidential”) - atenţie!, ambii premiaţi pentru cele două realizări de referinţă înainte de “The Postman” - este îngrozitor de dezamăgitoare prin simplificare şi vulgarizare, lăsându-ne să înţelegem că a reprezentat un pur act de mercenariat pentru un “star-vehicle” Kevin Costner. Înmănuncherea fascinant de complexă, inclusiv din perspectivă antropologică, a simbolisticii ancestrale într-o Americă trimisă cu două secole în urmă (acţiunea în film se petrece în 2013 şi începe pe câmpiile de sare Bonneville din Utah), creată de Brin, se reduce la suprapunerea a câtorva modele binare “0/1” pe un cumul de clişee deplorabile: supravieţuitorii paşnici animaţi de speranţa dată de poştaşii adolescenţi contra holniştilor, sugestia conflictului de mentalitate de sorginte Nord-Sud, definirea celor două tabere în tuşe grosiere (răii se uită emoţionaţi la “Sunetul muzicii” şi la Western-uri cu John Wayne dar reneagă “Universal Soldier”, bunii înghit pe nemestecate iluziile legate de nou instalatul guvern şi de recoagularea Statelor... Unite), metaforele ilare (leul în deşert dând cu laba într-o conservă goală, încălzitul la... brichetă, citatele din Shakespeare cu greutate ‘intelectuală’ dar inutile pentru un asemenea tip de producţie). Povestea, rezumată cinic? Un hoinar solitar (Costner) şi mârţoaga sa îşi câştigă (ambii) existenţa cu spectacole ambulante de bâlci până să fie capturaţi de banda Generalului Bethlehem (Will Patton – “Armageddon”, “Gone in Sixty Seconds”). Primul evadează iar al doilea ajunge friptură... Costner devine Poştaşul (a fugit în izmene şi trebuie să se îmbrace şi el cu ceva) şi, totodată, un erou a Oregonului care, involuntar, iniţiază printre tinerii idealişti un cult, cel a schimbului de mesaje între micile comunităţi care încearcă să supravieţuiască. Opresorii, obişnuiţi să îşi ia regulat birul, nu înghit apariţia unui simbol a posibilei rezistenţe şi încep să îl fugărească prin munţi (noroc cu gagica de conjunctură pe care a lăsat-o gravidă la cerere şi care se dovedeşte un spirit practic... căci altfel ar fi crăpat rapid pe parcurs) iar pe civili să îi supună la represalii. Dintr-un actor amator (Costner) se naşte un idol iar dintr-un vânzător de imprimante (Patton) un nemesis redutabil, ambii, în esenţă, fiind doar nişte escroci manipulatori ce şi-au depăşit în mod neaşteptat (pentru ei) condiţia şi care se întâlnesc mano-a-mano în final, în no man’s land-ul dintre cele două armii, şi îşi dau la oase pe îndelete în mod patriotic (fiecare cu viziunea lui) dar câştigă Poştaşul pentru că... este inspirat de “Neither snow nor rain nor heat nor gloom of night stays these couriers from the swift completion of their appointed rounds” (inscripţie de pe frontonul Oficiului Poştal “James Farley” din New York care reprezintă o traducere din Herodot cu referire la curierii poştali care băteau Persia antică în lung şi-n lat). Cam puţin pentru trei ore de film, nu credeţi? Doar trei plusuri de remarcat: măgarul Bill (delicios în scena spălatului pe dinţi urmată de reacţia sa la “Bill, we got TV!”), Olivia Williams (“Maps to the Stars”, “The Ghost Writer”), poate singura beneficiară a unei partituri actoriceşti ceva mai nuanţate, şi muzicianul Tom Petty într-o apariţie memorabilă ca primar a comunităţii barajului. Pentru restul distribuţiei (Giovanni Ribisi – “Avatar”, “Ted”, James Russo – “Public Enemies”, “Donnie Brasco”, Larenz Tate – “Dead Presidents”, Roberta Maxwell – “Philadelphia), deşi nu lipsită de interes, pur şi simplu s-au cheltuit banii degeaba datorită inconsistenţei rolurilor. În concluzie, scenariştii Roth şi Helgeland, indiferent cat de buni ar fi, dau dovadă că nu au capacitatea de a asimila creativ genul SF şi, eliminând componenta A.I., practic mutilează şi transformă materialul original într-un Western rudimentar (fie el şi post-apocaliptic) lent şi non-epic preferând să se ascundă în spatele unei reţete aparent sigure (socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg întrucât filmul a costat 80 de milioane şi a încasat sub... 20!) cu largul concurs a lui Kevin Costner (aici, producător şi regizor), un american pur-sânge la fel ca şi Clint Eastwood sau Bruce Springsteen, ce nu poate adormi seara dacă nu numără încă o dată stelele de pe drapel. Asocierea nu e întâmplătoare dat fiind faptul că Modern West (concerte inclusiv în Europa) este numele trupei de Country şi nu (de exemplu) de... Techno-Rave fondată de Kevin Costner, că acesta a sărit instantaneu în barca lui Clint pentru “A Perfect World” (1993) şi, nu în ultimul rând, că majoritatea filmelor din CV-ul său sunt fie Western-uri (inclusiv “Waterworld” conţine suficiente elemente care să îl subjuge genului) fie filme de sport cu specific şi puternic impact american (fotbal, golf, baseball). Una peste alta, dacă nu aţi citit cartea, “The Postman” poate fi vizionat o dată (cu indulgenţă şi răbdare). Extra: zero (ediţia apărută la noi). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
14 Noiembrie 2015


CLEANER (2007, USA, r: Renny Harlin) – Blu-Ray

Cleaner.jpgUn finlandez la Hollywood! Ajuns accidental la început de carieră (cu videoclipuri publicitare pentru Shell) în Cetatea Viselor, Lauri Mauritz Harjola a.k.a. Renny Harlin (născut în 1959 într-un cătun din sudul Helsinki-ului), a avut o traiectorie profesională stranie ce obligă la o comparaţie cu niţel mai vârstnicul său omolog american, John McTiernan (“Predator” - 1987, “Die Hard” - 1988). În trena lui James ‘The Terminator’ Cameron, ambii făceau parte din ‘A-List’-ul prognozat al blockbusterelor de acţiune – Michael Bay & Co. aveau să apară ceva mai târziu – ai anilor ’90. După un debut interesant, cel mai scump (la acea dată) film din istoria cinematografiei finlandeze, “Born American” (1985), cu fiul lui Chuck Norris în rolul principal (tatăl, ales iniţial pentru rol, s-a retras datorită tergiversării începerii filmărilor) ce a costat peste trei milioane de dolari, dar pe care şi i-a amortizat doar prin difuzarea în prima lună în peste 1000 de cinematografe din US, şi, apoi, prin girul primit de la... Wes Craven (care i-a încredinţat episodul 4 din franciza “A Nightmare on Elm Street”, cel mai de succes Slasher din anii ’80, filmat pe scenariul debutantului Brian Helgeland, peste ani oscarizat pentru “L.A. Confidential” şi respectat pentru colaborările cu fraţii Tony & Ridley Scott), Harlin avea toate motivele să fie convins că lumea se aşterne la picioarele sale... mai ales după “Die Hard 2” (1990) şi flamboaiantul “The Long Kiss Goodnight” (1996). Ca şi McTiernan însă (în cazul acestuia mă refer la discutabilul hibrid “Last Action Hero” – 1993), avea să îşi rupă dinţii într-un proiect cu mega-buget şi super-aşteptări ce s-a dovedit a fi unul dintre cele mai fabuloase flopuri de box-office din istoria celei de-a şaptea arte, “Cutthroat Island” (1995), ba... mai mult, ambii erau cât pe-aci să tragă după ei în subsolul Hollywood-ului două vedete de primă mână ale producţiilor de acţiune, pe Arnold Schwarzenegger prin “Last Action Hero” (McTiernan) şi pe Sylvester Stallone datorită lui “Driven” (Harlin, 2001). Având certitudinea (confirmată chiar şi de filmele de categorie inferioară realizate ulterior) că avem de-a face cu două talente incontestabile în ceea ce priveşte dirijarea de Actionere, explicaţia decăderii lor post-2000 în spaţiul obscur de serie B şi C rămâne nebuloasă... lipsă de şansă, frustrări personale, (ne)acceptare a compromisurilor, conjunctură ingrată? Dificil de pus un diagnostic. Am putea totuşi specula pe marginea unei premize... misogine: cherchez la femme! McTiernan, ce avea să se ‘sinucidă’ (presupun) definitiv artistic în 2003 (după “Basic” nu a mai făcut absolut nimic), a avut legături amoroase între 1992 şi 2002 (perioadă în care singurul său vârf comercial a fost “Die Hard 3”, dar în rest, i-a dus în derizoriu pe Banderas în “The 13th Warrior” şi pe Brosnan în inutilul remake “The Thomas Crown Affair”) cu două femei care au fost activ implicate în viaţa sa profesională, pe care, fără discuţie, au influenţat-o decisiv: Donna Dubrow, producătoarea sa la “Medicine Man” (aventura amazoniană a lui Sean Connery) şi Kate Harrington, aşa-zisă designer de costume, ce nu are în CV decât patru filme ale lui McTiernan şi... nimic altceva. Renny Harlin, probabil, a avut norocul să nu se încurce decât cu una singură, actriţa Geena Davis (la acea vreme deja o vedetă datorită Oscarului pentru “The Accidental Tourist” şi a rolului din “Thelma & Louise” al lui Ridley Scott), dar care s-a săturat (din nou spun... probabil) de faptul că soţul n-o pune destul în valoare (“Cutthroat Island”, “The Long Kiss Goodnight”)... nu ştiu cât de malefică a fost influenţa ei în căminul conjugal, dar un lucru e cert: cu excepţia a trei copilaşi livraţi noului ei soţ, nici ea nu a mai făcut nimic relevant de atunci (nu cred că apariţia în franciza “Stuart Little” sau în serialul “Anatomia lui Grey” ar putea fi puse la socoteală). Oricum însă, capra ‘vecinului’ de pat matrimonial a murit şi ea (să nu uităm că Harlin s-a retras din scaunul de regizor al lui “Aliens 3”, că a refuzat să semneze “Speed” (Jan de Bont nu a avut această problemă) şi, apoi, a abandonat atât proiectul propus de... Steven Spielberg cât şi adaptarea după “The Saint”!?!) şi astfel, ajungem în sfârşit la “Cleaner”, un DTV vândut până în acest moment în aproape 500,000 de bucăţi pe DVD/Blu-Ray, un Thriller necaracteristic pentru Renny Harlin întrucât combină Policier-ul Noir cu drama de familie... sau cel puţin, îşi propune să facă asta. Tom Cutler (Samuel L. Jackson – “Pulp Fiction”, “The Avengers”) s-a retras de ceva vreme din poliţie din raţiuni nu extrem de clare, ce au totuşi o legătură prezumtivă cu uciderea soţiei sale (şi apoi, a asasinului acesteia, în închisoare) şi cu ambiguitatea morală care erodeaza autoritatea publică (“corupţia ucide”). Lepădându-se integral de anteriorul modus vivendi, se mulţumeşte să încerce a-şi creşte bine fata preadolescentă (Keke Palmer, vocea lui Peaches din franciza animată “Ice Age”) câştigându-şi existenţa curăţând după... morţi. Morţi violente, domestice, accidentale, nu contează, firma lui Tom îţi lasă locul în care moartea s-a consumat ca şi cum totul ar fi fost un vis urât, iar acesta devine din nou un spaţiu neîntinat. Clientela e neaşteptat de numeroasă, iar omul, din dorinţa de auto-protecţie, şi-a dezvoltat un pattern comportamental (atât profesional cât şi personal) pedant, riguros şi aparent, sigur... până când ajunge să cureţe locul unei crime care nu s-a comis. Să deţină dovezi care să incrimineze un fapt consumat într-o casă a cărei rezidentă (Eva Mendes – “We Own the Night”, “Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans”) are o versiune cu totul ieşită din comun asupra realităţii concrete. Tom decide să apeleze informal la sfatul fostului său partener şi prieten din poliţie (Ed Harris – “Pollock”, Apollo 13”, “The Rock”) pentru a se trezi brusc în mijlocul unui vârtej generat de pericolul dezvăluirii (prin dovezile lăsate de victima descoperită într-un târziu) a unui imens scandal de corupţie în cadrul întregului sistem. Apariţii interesante/agreabile în roluri secundare au şi Luis Guzmán (“Boogie Nights”, “The Limey”) şi Robert Forster (“Jackie Brown”, “Esmeralda Bay”), dar în ciuda distribuţiei remarcabile, şi a unei puneri în scenă mai mult decât corectă (Harlin are câteva cadre de veritabil Art-Cinema în tentativa de a scoate în evidenţă îndoielile şi frământările lui Tom), filmul se cantonează din păcate în liga inferioară datorită unui scenariu care dezvoltă neinspirat punctul de plecare şi nu permite actorilor să îşi contureze personajele. Sigur că ambiguitatea este necesară în acest tip de construcţie narativă însă în situaţia în care devine sesizabil pentru spectator că nici măcar interpretul nu a găsit sau obţinut răspunsuri care să îi permită să îşi definească partitura, talentul său se risipeşte într-o aură de superficialitate. “Cleaner” rămane un Thriller vizionabil cu o singură condiţie: să accepţi că începi în atmosfera “Conversaţiei” lui F.F. Coppola şi că vei termina în cea a unei soap-opera de pe Acasă TV. Extra: mini-interviuri (Jackson, Harris, Mendes, Guzmán, Palmer, Harlin, Scott Kervan – DoP, Michael P. Flannigan – producător, Matthew Aldrich – scenarist). Tehnic: impecabil.

12 ROUNDS (2009, USA, r: Renny Harlin) – “Extreme Cut”/Blu-Ray

12 rounds.jpgUn film uşor de catalogat la prima vedere drept derizoriu şi consumist dat fiind faptul că este coprodus de WWE (World Wrestling Entertainment), îl are în rolul principal pe superstarul wrestler John Cena (imaginaţi-vă ceva din muşchii lui Arnie plasaţi sub fizionomia lui Wahlberg... în singura sa apariţie relevantă pe marele ecran, în Rom-Com-ul “Trainwreck” din 2015 a lui Judd Apatow, Cena are, de altfel, o replică memorabilă: “I look like Mark Wahlberg ‘ate’ Mark Wahlberg”) şi că a ‘beneficiat’ inclusiv de două sequel-uri DTV (“Reloaded” – 2013 şi “Lockdown” – 2015), din fericire niciunul dintre acestea semnat de Harlin. La o revizionare, lucrurile stau mai puţin simplist decât par şi trebuie să plecăm de la povestea în sine. Un poliţist din New Orleans a cărui viaţă nu are nimic ieşit din comun (iubită, câine, partener de culoare care îi este şi prieten – Steve Harris din serialul “The Practice” şi “Minority Report”-ul lui Spielberg) arestează accidental unul dintre cei mai vânaţi terorişti internaţionali (actorul irlandez Aidan Gillen, interpretul lui Petyr ‘Littlefinger’ Baelish din serialul “Game of Thrones”) în timpul unei elaborate operaţiuni FBI legate de traficul de armament. După doar un an de puşcărie, tipul diabolic, ce nu poate trece peste faptul că acolita/prietena sa a fost ucisă în momentul capturării, revine să răspundă cu aceeaşi monedă... să rejoace ‘meciul’ pe care l-a pierdut în faţa poliţaiului, de această dată pe baza propriilor reguli de tip “Simon says...”, în 12 runde (sau ‘încercări’, aşa cum a fost tradus în română). Îi răpeşte gagica (Ashley Scott – “Into the Blue”, “Walking Tall”) şi îl plimbă pe Cena prin tot oraşul contra-cronometru, obligându-l să răspundă la provocări aproape imposibil de satisfăcut. Spre final, se constată că nu depresia amoroasă îl mână pe terorist în acţiunea de hărţuire a autorităţilor ci un obiectiv mult mai pragmatic şi pământean, iar filmul se transformă într-un Heist-Movie. Vă sună deja cunoscut? Dacă nu, vă rog să-mi permiteţi să vă reîmprospătez memoria: este reţeta lui “Die Hard: With a Vengeance” (1995) pentru care John McTiernan a fost readus în scaunul de regizor după ce Renny Harlin făcuse cu succes “Die Hard 2”, dar care n-a mai fost băgat în seamă ulterior de producătorii francizei... în deja clasicul blockbuster, un terorist non-american, Simon (Jeremy Irons), aparent motivat sentimental (uciderea fratelui său), telefonic, îl aleargă prin tot New York-ul pe amărâtul de detectiv (Bruce Wills), cel din urmă sprijinit mai mult de partenerul său african-american (Samuel L. Jackson) decât de know-how-ul experţilor de la FBI, pentru ca totul să se dovedească o sofisticată diversiune de la scopul fundamental: un jaf de proporţii impresionante. Aproape fără dubiu, “12 Rounds” este “Die Hard 3” în viziunea lui Renny Harlin, cineast care îşi propune şi reuşeşte prin această bijuterie minoră a filmelor de acţiune să demonstreze că regizorul poate fi într-adevăr vedetă şi nu actorii (ce, foarte uşor, prin notorietate sau popularitate, pot trimite în plan secund calităţile intrinseci ale producţiei). “12 Rounds” rămâne un Actioner subevaluat, filmat remarcabil din punctul de vedere a diversităţii tehnicilor şi instrumentelor (de la camere de securitate sau cele digitale ţinute în mână la steadycam-uri profesionale sau la arsenalul menit a amplifica anvergura/dinamica prin panoramări şi travelinguri atent studiate şi concepute) în care regăsim influenţe diverse, de la Tony Scott (“Enemy of the State”) la “Speed” (Jan de Bont), cel din urmă, să nu uităm, proiect refuzat neinspirat la acea vreme de către Harlin. Mai mult, este montat realmente uluitor de eficace pe muzica memorabilă a fostului rocker de la Yes, chitaristul sud-african Trevor Rabin, cu experienţă în acest gen (“Con Air”, “Gone In Sixty Seconds”) dar şi prieten apropiat a lui Harlin căruia îi răspunde oricând la telefon şi la comenzi fără ezitare, indiferent că vorbim de “Deep Blue Sea” (unde chiar a avut tupeul să ciordească o temă de la grupul scandinav de rock Nightwish!) sau (aproape) ilarul “Exorcist: The Beginning” din 2004. Foarte, foarte bine!... Acest film chiar merită o revizionare exclusiv din perspectiva talentului celor care l-au creat şi nu datorită protagoniştilor, căci, fără staruri, eşti obligat să-ţi arăţi cu adevărat fineţea de păpuşar în cultura Pop. Extra: două comentarii audio (Harlin şi, respectiv, Cena şi scenaristul Daniel Kunka), sfârşituri alternative, bâlbe, mini-documentar despre cascadorii (“A Crash Course: John Cena Stunts”). Tehnic: impecabil (... dar nu vă lăsaţi păcăliţi de eticheta pompoasă de “Extreme Cut”, căci filmul nu are decât două minute în plus faţă de versiunea cinematografică).

5 DAYS OF WAR (2011, USA, r: Renny Harlin) – Blu-Ray

5 days of war.jpgProbabil că cicatricile istorice rămase în conştiinţa naţională după conflictele cu Uniunea Sovietică l-au determinat pe finlandezul Renny Harlin să se implice în acest proiect completamente necomercial (prin natura subiectului şi a atractivităţii sale pentru publicul larg), un film de propagandă contra neo-imperialismului rus contemporan co-produs de Rex Media, compania românului George Lascu. Războiul ruso-georgian care s-a desfăşurat pe durata a doar câteva zile în august 2008 având ca pretext şi subiect entitatea statală separatistă Osetia (catalogat acum drept primul război european din secolul 21) a fost unul ciudat întrucât s-a purtat pentru întâia oară simultan pe trei planuri: militar, informatic şi mediatic. Georgia, evident, nu avea capabilităţile de apărare în faţa unei invazii ruseşti (terestre, navale şi aeriene) şi a răspuns cu un “blitzkrieg mediatic antirus” conceput de agenţia occidentală de publicitate şi PR Aspect Consulting. Vă recomand să citiţi concisa, dar extrem de instructiva analiză scrisă de Călin Hentea din care îmi permit să citez câteva paragrafe relevante pentru modul în care trebuie văzut acest film: “Declaraţiile oficiale din timpul puţinelor zile ale războiului georgian, dar mai ales după încetarea operaţiunilor militare, dovedesc cât de premeditat emoţională şi destinată doar consumului maselor largi populare a fost prestaţia fiecărui actor internaţional, care nu avea în vedere decât propriul public spectator din ţara sa: liderii de la Kremlin dădeau satisfacţie doar ruşilor, în timp ce liderii occidentali răspundeau doar conform aşteptărilor propriului electorat. Toată lumea condamna vehement, invoca principii pe un ton solemn şi grav, pe măsura imaginilor cumplite culese din teatrul de operaţii georgian... În planificarea acţiunii militare georgiene, propagandei prin intermediul mass-media internaţionale i-a fost rezervat, fără îndoială, un rol însemnat... Astfel se explica „bombardarea” mediei occidentale şi în special a agenţiilor internaţionale de presă, imediat după declanşarea operaţiilor militare ale forţelor georgiene în Osetia de Sud, cu informaţii despre contraatacul în forţă şi disproporţionat al trupelor ruseşti care atacau civili, despre ameninţarea asupra rezervelor energetice ale Europei, despre epurare etnică. În zona georgiană a frontului, similar conflictelor armate puternic mediatizate din Bosnia sau Kosovo, prin grija autorităţilor georgiene, ziariştii occidentali au fost duşi îndeosebi la Gori şi în acele puncte ale confruntărilor în care relatările mediatice generau dovezi, informaţii, comentarii favorabile Georgiei şi defavorabile Rusiei.” Căci, deşi, aparent, despre asta e vorba în “5 Days of War”, despre jurnalişti de război occidentali, implicaţi profesional (iar unii dintre ei şi emoţional) în conflict (la început ni se reaminteşte emfatic de moartea a aproape 500 de jurnalişti în ultimul deceniu în teatrele de război), în esenţă, el este menit a justifica exact ceea ce scria domnul Hentea despre utilizarea mass-mediei ca armă neconvenţională. În nici un caz nu poate fi considerată o întâmplare că unul dintre producători este Mirza Davitaia, Ministrul pentru problemele Diasporei în Guvernul georgian între 2009 şi 2012, care, în perioada filmărilor, era Ministrul Culturii şi Sporturilor, şi că acesta i-a înlesnit lui Renny Harlin, pe modelul ‘Sergiu Nicolaescu’, utilizarea mai multor tancuri şi avioane de luptă din dotarea armatei naţionale decât a avut la dispoziţie Michael Bay pentru “Transformers”. Să revenim la film, cu bune şi rele. Plusuri... pentru cinefilul român, paradoxal,“5 Days of War” îşi depăşeşte condiţia de producţie minoră, simultan, prin: a.) talentul de cineast de acţiune al lui Harlin care, din nou, combină cu mult fler (ca şi în cazul lui “12 Rounds”) tehnicile de filmare şi obţine un rezultat dinamic şi spectaculos; b.) contextul actual îngrijorător (intervenţiile expansioniste ruse în Ucraina şi Crimeea) în care Occidentul rămâne amorf ca atitudine în faţa atitudinii neo-imperialiste a lui Putin; şi c.) umorul absolut involuntar (personajul principal – Rupert Friend din serialul “Homeland” - poartă numele de... Thomas Anders, ‘guristul’ de la Modern Talking (!), Andy Garcia atinge culmea cabotinismului în interpretarea rolului Preşedintelui Saakaşvili, iar frumuseţea ‘georgiană’ – Emmanuelle Chriqui din “Entourage” – seamănă formidabil de bine cu Elena Băsescu înainte ca aceasta să îşi vâre colagen în buze). Minusuri...: a.) scenariul simplist datorită încercării inutile de a-i da o tentă consumistă (operatorul video e mai profesionist decât reporterul care, tarat emoţional de uciderea colegei şi iubitei sale se ataşează aproape inexplicabil de profund de o familie de localnici); b.) accentele pregnant propagandistice (cazacii mercenari portretizaţi schematic ca bad-guys de benzi desenate, explicatia despre Sf. Gheorghe/George axată pe eroism şi protejarea... adevărului, salvarea în Irak, în 2007, a presarilor americani de către o patrulă... georgiană; şi c.) faptul că rolurile secundare, cu excepţia celui deţinut de Rade Serbedzija – “Eyes Wide Shut”, “Snatch”, deşi interesante, sunt confundate ca durată minimală de apariţie pe ecran cu cameo-urile (este cazul lui Heather Graham, Val Kilmer, Antje Traue şi Kenneth Cranham). Una peste alta, un film interesant de văzut, măcar din perspectiva analitică. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
07 Noiembrie 2015


A BETTER TOMORROW a.k.a. YING HUNG BOON SIK (1986, Hong Kong, r: John Woo) – “Special Edition”/DVD &

A BETTER TOMORROW 2 a.k.a. YING HUNG BOON SIK 2 (1987, Hong Kong, r: John Woo) – “Special Collector’s Edition”/DVD

A better tomororw.jpgMi-a venit destul de greu să redactez acest text întrucât m-am trezit într-o postură ingrată: pe de-o parte, sunt un fan aproape necondiţionat a lui John Woo, iar pe de alta, trebuie să admit că, în semnificativ de multe cazuri, revizitarea după mulţi ani a unor filme care aveau în mintea şi în sufletul meu un loc special, trecerea timpului nu le-a adus acestora un serviciu, iar “A Better Tomorrow” reprezintă un exemplu elocvent. Pentru cei care au văzut deja filmul şi sunt dependenţi de el, această analiză nu le va fi de mare folos aşa că mă voi adresa neofiţilor amatori de explorări ‘exotice’. Plasat în 2005 pe locul doi în lista celor mai bune filme chinezeşti, venerat de cineaştii-cult occidentali şi cu un succes remarcabil de box office (mai ales în Asia), “A Better Tomorrow” nu mai stă acum în picioare decât pentru nostalgici sau pentru istoricii cinematografiei... dă indicii, oferă frânturi, deschide nişte ferestre, dar, în ansamblu, e departe de a rezista probei timpului pentru un nefamiliarizat cu cinematografia asiatică. Singura care se ţine este povestea (reluată, continuată şi reşapată într-un număr impresionant de reinterpretări ulterioare din varii stiluri a culturii Pop, de la seria Anime “Cowboy Bebop” la bollywoodiana peliculă a lui Sanjay Gupta, “Aatish: Feel the Fire” din 1994), cea care a reinventat modul în care cinematografia din Hong Kong – altfel, bazată pe fire narative puerile - a început să abordeze Actioner-ele. Doi fraţi de vârste sensibil diferite, plasaţi pe poziţii opuse faţă de baricadele legii (Ho, adultul hârşâit în toate, traficant de bancnote false pentru Triade, şi Kit, junele idealist, învăţăcel la academia de poliţie, uniţi sentimental de un tată muribund), un tandem profesional de ‘fraţi de cruce’ (Ti Lung – “Ten Tigers of Kwantung”, “The Warrior’s Way” în rolul lui Ho şi Chow Yun-Fat – “Crouching Tiger, Hidden Dragon”, “Curse of the Golden Flower” ca Mark ‘Gor’) pentru care fărădelegea reprezintă un dat cotidian acceptabil plus un cuplu romanţios format de junior (Leslie Cheung – “A Chinese Ghost Story”) şi Maggie, o tânără cam... aeriană, ajung, fiecare în parte, să se confrunte cu o criză de... maturitate: fratele cel mare se sacrifică pentru gaşcă şi ajunge la pârnaie, renegat de cel mic care a ajuns deja detectiv, dar nu poate promova datorită situaţiei familiale controversate, companionul său (Yun-Fat) care l-a răzbunat sângeros, rămas olog în urma schimbului de focuri a fost retrogradat la poziţia de... spălător de parbrize a limuzinelor noilor mafioţi, iar femeiuşca mult-iubită de ambiţiosul poliţist le dă sfaturi tuturor, la fel de inconsistente şi de naive ca la început, în încercarea de a îi reapropia. Evident, oportunistul lipsit de scrupule pentru care Ho a intrat la închisoare este cel care preia conducerea organizaţiei criminale şi nu se abţine să nu îi hărţuiască inutil, spre enervarea extremă a ex-‘şmecherilor’, ferm decişi să înceapă o viaţă simplă, cinstită şi paşnică. Sigur că totul se finalizează cu un “Heroic Bloodshed”, sintagmă utilizată mai apoi pentru definirea unui sub-gen cinematografic de sine stătător. Trebuie să admitem că e un tip de poveste (parţial inspirată din “The Story of a Discharged Prisoner” din 1967 a lui Kong Lung) mai rar întâlnit în filmele asiatice de acţiune a anilor ’80 în care simplele combinaţii între scenele de luptă şi cele comice de tip bulevardier sau a la Mack Sennett prevalau cu succes. Dar... deşi anunţă stilul cunoscut acum drept Gun Fu, “A Better Tomoorow” nu poate fi interpretat decât cel mult ca un proto-Woo ce doar conţine crâmpeie din tehnicile şi modul său de filmare care îl vor consacra prin “The Killer”, “Bullet in the Head” şi “Hard Boiled”, dar în realitate, rămâne departe de a fi relevant pentru acesta, totul reducându-se la doar câteva scene izolate (prima, abia după jumătate de oră de la debut... baia de sânge prin care Chow Yun Fat înţelege să spele eroic onoarea prietenului său care s-a sacrificat pentru Triade). În ceea ce priveşte muzica, trebuie să fii un ‘fundamentalist woo-ist’ pentru a-ţi dori să ai în colecţie coloana sonoră întrucât, cel puţin prima parte, aduce aminte de filmele lui Nicolae Corjos şi de festivalul de la Mamaia. Care poate fi totuşi explicaţia succesului imens a acestui film? În opinia mea, lucrurile sunt destul de clare. Spre finele anilor ’70, cinematografia bazată pe arte marţiale a cărei principali promotori au fost fraţii Shaw (pentru care John Woo lucra încă din 1969!) se afla într-o acută criză creativă, iar toptanele de producţii aruncate pe piaţă erau construite în marea majoritate pe o singură reţetă, cea definită prin sintagma zero to hero. În plus, vedeta stindard a acestora, Jackie Chan, reuşise să se umple de ridicol în faţa publicului asiatic ‘hardcore’ prin prezenţele jalnice în consumistele hollywoodiene “Battle Creek Brawl” şi “Cannonball Run”. Publicul se săturase de eroi cu care nu se putea identifica (spectatorul nu are cum să aspire la super-abilităţile experţilor în artele marţiale), iar apariţia lui Mark Gor (Chow Yun-Fat) a adus plusul de umanitate pe care îl aştepta de ceva vreme (un anti-erou/om obişnuit, vulnerabil şi emotiv, care continuă să lupte dedicat, trecând peste handicapurile fizice, pentru valorile şi principiile sale, pentru prietenie şi onoare), ce trimite la “One-Armed Swordsman” din 1967 a lui Chang Cheh (mai exact la Fang, personajul a cărui mână dreaptă a fost tăiată, ce îşi răzbună chiar şi în aceste condiţii maestrul, după care decide să devină fermier în loc să îi ia acestuia locul la conducerea şcolii Golden Sword). Relevant răspunsul lui Mark la întrebarea “Dacă există Dumnezeu?”: “Yes. I am God. You’re one. A god can be human. A god is someone who controls his destiny. Sometimes, there’s things you can’t control. You win some, you lose some.”. Nu mai avem de-a face cu un “Drunken Master” Chan pe pediestal care cere adulaţia publicului, ci cu un reprezentant al celui din sala de cinema ajuns întâmplător într-o postură... publică, pe marele ecran. Mai mult, intervine un paradox: idolului Chan, repet... a cărui competenţe de bătăuş Kung Fu nu sunt accesibile spectatorului, iar cel din urmă rămâne eventual frustrat din această cauză, are o figură de om de rând (să nu spun de ‘hillbilly’ asiatic) şi o vestimentaţie casual eclectică, dar ordinară, când altoieşte inamicii cu mopul sau cu tigaia, i se opune Yun-Fat care, în esenţă, chiar este un om de rând, dar... are un look iconic, de la parpalac (acum, în cantoneză, trench-coat-ul ca obiect de îmbrăcăminte este numit “Mark Gor Lau”... fără glumă!) sau chibritul din colţul gurii, la ochelarii Alain Delon (apropo, Delon i-a trimis o scrisoare de mulţumire lui Chow pentru faptul că întreaga sa colecţie pusă în vânzare în Hong Kong s-a epuizat în scurt timp după premiera filmului), care avea să transforme instantaneu personajul într-un model şi recipient aspiraţional. În aceste condiţii, sequel-ul a apărut în mod firesc dar, înainte de a ajunge la acesta mai trebuie subliniat ceva. Filmul este produs de legendarul cineast chinez Tsui Hark (culmea, mai tânăr decât John Woo!) care, la întoarcerea sa din Texas în anii ’70 a pus bazele Noului Val al cinematografiei din Hong Kong prin pelicula “The Butterfly Murders” (1979) şi prin compania sa de producţie Film Workshop, şi a schimbat radical imaginea filmelor tradiţionale de arte marţiale, Wuxia, prin “The Master”, “The Swordsman” şi franciza “Once Upon a Time in China”. Menţionez acest aspect întrucât el este cel care avea să închidă trilogia iniţiată de prietenul său Woo (cei doi se contraseră însă încă de la primul sequel şi, ca urmare, Woo nu s-a mai implicat şi a făcut pe cont propriu “Bullet in the Head”) cu “A Better Tomorrow 3: Love and Death in Saigon” din 1989 (tot cu Chow Yun-Fat în rolul lui Mark Gor) în care acţiunea este plasată la finele războiului din Vietnam. Închiderea parantezei: de altfel, acesta esteA better tomororw 2.jpg şi anul în care Hark a renunţat să îl mai sprijine din penumbră pe Woo după ce îi garantase deja fondurile pentru “Just Heroes” şi “The Killer”. Voi reveni într-unul din Video Vault-urile viitoare asupra subiectului însă, până atunci, ne întoarcem la “A Better Tomorrow 2” care continuă povestea primului: Ho, în închisoare, acceptă reticent oferta poliţiei de a-i reduce condamnarea în schimbul sprijinului acordat într-o anchetă menită a înfunda liderul unei importante organizaţii criminale, Lung (Dean Shek, veteran a filmelor de acţiune hong-kong-eze din anii ‘70), pe care îl slujise mulţi ani, şi se vede obligat să facă echipă cu fratele său Kit, detectiv sub acoperire, implicat în acelaşi caz. Trioul se completează cu patronul de restaurant din New York, Ken Gor, fratele geamăn a lui Mark (Chow Yun-Fat trebuia reinventat ca personaj după ce îşi dăduse duhul în finalul celui dintâi film), dar acţiunea se complică în ambele spaţii geografice după ce Lung suferă o cădere nervoasă cauzată de uciderea fiicei lui, este băgat într-un ospiciu din Big Apple, vânat fiind de mafioţii americani care vor să preia controlul afacerilor sale. Totul se mută în Asia odată cu însănătoşirea ‘pradei’, iar întorsăturile de situaţie (nuanţarea moralităţii personajelor dincolo de eticheta de good guy-bad guy) se înmulţesc până la aşteptatul măcel spectaculos din final (memorabil, într-adevăr!), mult mai aproape de stilul ultraviolent care l-a consacrat pe John Woo decât orice făcuse până atunci (inclusiv combinaţia inedită între ‘Slow-Mo’-ul iubit de regizor şi apetenţa pentru ‘Rapid Motion’ al coregrafului de lupte Ching Siu-Tung, unul dintre favoriţii lui Zhang Yimou – “Hero”, “House of the Flying Daggers”). Cu toate că scenariul este remarcabil de dens dacă îl comparăm cu cel a oricărui film cu Chuck Norris din anii ’80 (singurul caftangiu occidental rezonabil din peliculele de epocă), privit în ansamblu, sincopele în cursivitate date de absurd şi lipsa de logică (mă refer mai ales la scenele newyorkeze precum bizarul pampering a lui Lung din ospiciu sau caricaturizarea lui De Niro de către Yun-Fat în restaurant) şi inegalităţile în dinamică (ex. inserturile în scenele de suspans cu nevasta lui Kit zbierând ceva neinteligibil), certifică faptul că “A Better Tomorrow 2” a fost sfârtecat între viziunile diferite a celor doi importanţi cineaşti, John Woo şi Tsui Hark (cel din urmă, obsedat de personajul lui Shek în detrimentul acţiunii). Se zvoneşte chiar că au ajuns să îşi monteze fiecare propria versiune a filmului, dar... este posibil să nu aflăm niciodată adevărul. Dincolo însă de defecte, cred că am inventariat suficiente ‘pro’-uri ce fac din “A Better Tomorrow” (ambele) un must-see pentru amatorii de Actionere asiatice. Pentru ceilalţi... recomandări pentru vizionare? Nu. Rămâne o opţiune strict personală. Extra: sărăcăcios pentru o ‘ediţie specială’ (interviuri de arhivă ce ar fi putut intra lejer pe primul DVD şi nu ar fi fost nevoie de unul... ‘bonus’) – cel dintâi; doar un interviu cu Tsui Hark, ceva mai consistent (peste 20 de minute) pe cel de-al doilea, asociat cu un soi de trecere în revistă de tip Powerpoint şi câteva trailere – sequel-ul. Tehnic: rezonabil (sunetul rămâne în Mono, iar imaginea tributară anilor ’80) – primul şi ceva mai bine, al doilea (transferul aduce un plus de calitate, dar este clar că nu s-a lucrat deloc pentru curăţarea peliculei, nici măcar pe atenuarea granulozităţii).

A BETTER TOMORROW a.k.a. MOO-JEOK-JA (2010, Coreea de Sud/Hong Kong/Japonia/Tailanda, r: Hae-sung Song) – Blu-Ray

A better tomororw MOO-JEOK-JA.jpgLansat abia în 2012, inclusiv în versiune 3D, acest remake coreean a clasicului lui John Woo este construit în esenţă ca un copy-paste aproape integral al poveştii originale (fraţii de sânge şi fraţii de cruce). Asta dacă ne referim la schelet (structură şi timing) căci, în ceea ce priveşte cărniţa pusă pe oasele acestuia, are cu totul alte proprietăţi şi valenţe, ce duc filmul în spaţiul complex şi provocator (artistic) aldramei propriu-zise (în acest caz acţiunea are doar rol de suport a tensiunii dramatice, iar umorul este inexistent). Mă voi referi succint la acestea, încercând pe cât posibil să evit spoilere deranjante pentru o vizionare ulterioară. Dimensiunea politică, inexistentă la Woo: cei trei, Hyuk, Chul şi Lee Young-choon (echivalenţii lui Ho, Kit şi, respectiv, Mark Gor) sunt refugiaţi din Coreea de Nord ajunşi în Busan (Coreea de Sud), implicaţi în traficul de arme între Tailanda, Laos şi Birmania/Myanmar, spaţiu regional în care ruşii sunt extrem de activi. Ambiguitatea morală: Chul (Kim Kang-woo din “Rainbow Eyes” şi “Le Grand Chef”) îşi urăşte cu înverşunare fratele pentru că acesta l-a abandonat în tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, condamnându-l astfel la un periplu chinuitor pentru a supravieţui în lagărele de refugiaţi şi mai mult, asociază laşitatea sa cu moartea mamei lor trimisă de comunişti în închisoare; Hyuk nu mai este doar un simplu gangster ci are o viaţă dublă... detectiv în poliţia sud-coreeană, face pe ascuns contrabandă cu arme împreună cu Young-choon. Misoginismul: dorindu-şi să se concentreze pe conturarea celor trei personaje principale în detrimentul suspansului, cineastul coreean (autorul formidabilei drame “Failan” din 2001) sacrifică complet femeia (nu există nici măcar un echivalent al lui Maggie, logodnica violoncelistă a lui Kit din filmul lui Woo) drept pentru care şi-a atras destule acuze de machoism; există o singură excepţie, ‘Mătuşa’, simbol a unei forme de Autoritate Supremă pe cale de dispariţie, matriarhatul. Fragilitatea sistemului: dacă John Woo nu a fost foarte interesat să puncteze tarele ce macină funcţionarea şi reacţiile autorităţilor în raport cu fărădelegea, Song, în schimb, marşează mult pe evidenţierea corupţiei şi disponibilitatea la compromis al reprezentanţilor acestora (care nu se limitează la existenţa duală a lui Hyuk, interpretat de Jin-mo Ju din “Real Fiction” al lui Kim Ki-duk). Dincolo însă de aceste considerente... deşi mult mai întunecat ca abordare decât sursa sa de inspiraţie, acest “A Better Tomorrow” rămâne un omagiu deferent, updatat cu tehnologiile noului mileniu, adus viziunii lui John Woo (acesta nu numai că a ‘binecuvântat’ proiectul dar şi-a asumat şi rolul de producător şi promotor al său), iar fanii primului vor avea prilejul să savureze reconstrucţia celor două scene majore de “Heroic Bloodshed”, răzbunarea lui Young-choon (inclusiv intrarea ce trimite inevitabil cu gândul la “Mean Streets” a lui Martin Scorsese, cu tot cu vioara elegiacă..., dar fără ascunderea pistoalelor în ghivece) şi crâncenul carnagiu din final al cărui rezultat nu îmi permit să vi-l dezvălui întrucât diferă radical de versiunea filmată în Hong Kong, dar incontestabil, este mult mai adecvat spiritului în care a fost conceput acest remake realizat eficace, cu un rafinament vizual surprinzător, foarte detaşat şi cinic în abordare. Cred că cei care au văzut “J.S.A.: Joint Security Area” (2000) al coreeanului Park Chan-wook vor realiza la ce mă refer. O (melo)dramă care se ţine foarte bine (mă face să mă gândesc la Dante Lam şi al său “The Stool Pigeon”, tot din 2010) chiar, sau... mai ales, fără a fi familiarizat cu Actioner-ul original. Extra: Making Of, interviuri scurte cu Woo, Song şi cu actorii principali din distribuţie. Tehnic: impecabil (conţine ambele versiuni, 2D şi 3D).

IOAN BIG
31 Octombrie 2015


YAKUZA APOCALYPSE a.k.a. GOKUDOU DAISENSOU (2015, Japonia, r: Takashi Miike) – DVD

Yakuza apocalypse.jpgPentru un neofit puţin familiarizat cu cinematografia contemporană niponă, cea mai recentă nebunie a acestui geniu ludic al contra-esteticii Camp, Takashi Miike, nu reprezintă în niciun caz o introducere mainstream în filmografia sa (cineastul rămâne asociat în memoria publicului occidental mai degrabă cu Horror-ul extrem... “Audition”, “Ichi the Killer”, “Three... Extremes”), fiind realizată în vâna lui “Full Metal Yakuza” (1997) şi “Deadly Hunter: Rekka” din 2002 (vezi Video Vault-ul din 22 februarie 2014), ambele devenite repere importante în V-Cinema (DTV-ul japonez). Pentru un pasionat însă, cele peste două ore de bizarerii, absurdităţi şi nonsensuri se constituie într-un cocktail efervescent generator de dependenţă tocmai prin coerenţa absolut incredibilă pe care reuşeşte să o dea Miike. La temelie, povestea e simplă şi ar putea trimite la unul din ‘clasicele’ din anii ’70 a lui Kinji Fukasaku: o comunitate urbană în care civilii inocenţi coabitează în spiritul tradiţiilor ce le asigură supravieţuirea şi minima bunăstare cu ‘apărătorii’ legii, regulilor şi ordinii locale (Yakuza), se vede bulversată în mod violent când boss-ul local, Kamiura, considerat invincibil, este ucis de reprezentanţii unui grup criminal internaţional căruia refuză să i se re-afilieze, iar discipolii acestuia au dificultăţi în a lupta contra tendinţelor anarhice şi ‘destabilizatoare’ social. Mesajele uzuale asociate cu parazitarea societăţii de către crima organizată sunt prezente dar transmise aici într-o formă satiric-sardonică: yakuza japonezi sunt nemuritori, iar tradiţia naţională nu cedează în faţa invaziei straine. Aţi putea zice... ei şi? De aici începe ţăcăneala. Cel mai fidel şi competent adjutant a lui Kamiura, Kagayama, este dispreţuit de către colegi pentru faptul că are alergie la cerneala utilizată la tatuaje, iar spatele său a rămas imaculat, dar perspectiva acestora se schimbă radical după ce acesta e muşcat de gât de şeful său muribund şi devine un... vampir yakuza! Secretul comunităţii rezidă în faptul că mare parte a seniorilor yakuza sunt vampiri (savuroasă scena din subsolul în care Kamiura îşi ţine prizonieri competitorii ca rezerve de sânge şi îi re-educă prin lecţii practice de tricotaj), iar civilii muşcaţi de aceştia se transformă la rândul lor în yakuza, evident, unii de rang inferior. Rezervele de hrană se împuţinează cu timpul, mai ales datorită proaspetei crize apărute şi a înmulţirii numărului de vampiri în cartier, iar singura soluţie pentru conservarea unui minim echilibru rămâne... cultivarea de civili în grădini şi sere speciale (Capităneasa recunoaşte: “We cultivate decent civilians. Without civilians, Yakuza cannot survive.”... cred că substratul nu are nevoie de comentarii suplimentare). Miike nu se opreşte însă aici şi începe să toarne în mix elemente supranaturale şi referinţe care de care mai eterogene, de la un expert în arte marţiale cu figură de tocilar, nedespărţit de un rucsăcel plin de postere de Manga şi Anime (actorul indonezian Yayan Ruhian, Mad Dog din “The Raid”-urile lui Gareth Evans, pe care s-ar putea să avem surpriza să îl vedem în “Star Wars VII”) sau strania întrupare a unui Yokai (spirit din folclorul nipon ce are trăsături de animal), un Kappa-Goblin ce aduce mai mult cu “Howard the Duck” a lui George Lucas, la referinţa incomprehensibilă la “Django” a lui Corbucci (pistolarul puritan care poartă un sicriu în spate) şi, nu în ultimul rând, la “the modern monster, the world’s toughest terrorist”, Kaeru-kun, liderul sindicatului internaţional, un asasin nemilos ce luptă aprig într-un costum de broscoi (practic, o mascotă Yuru-chara inspirată de personajul folcloric Jiraiya, popular în cinematografia niponă mai ales la începutul secolului 20... ce apare şi în scurtmetrajul ‘părintelui filmului japonez’, Shozo Makino, “Goketsu Jiraiya” din 1921) şi are puteri telekinetice şi capacitatea de a se transforma într-un monstru uriaş (gândiţi-vă la Godzilla... cu aspectul aparent prietenos a lui Marshmallow Man din “Ghostbusters”). Dacă mai punem la socoteală trimiterea implicită la dezastrul nuclear de la Fukushima provocat de cutremurul şi tsunami-ul Tohoku în 2011, o poveste romantică (vampirul Kageyama şi tânăra pură la suflet Kyoko), inserturile amuzante ce rup inspirat escalada de scene de luptă cu accente Gore (precum lecţia predată de vampirul vârstnic despre diferenţele dintre proprietăţile sângelui civililor şi a celor transformaţi în yakuza sau replici ilare declamate cu mândrie precum “Extract stupid from yakuza and you’ll have nothing!”), reinterpretarea pe modelul “Daybreakers” a vampirismului tradiţional şi ducerea sa spre ‘îngerii căzuţi’, vă puteţi face o idee despre acest haos, simultan sublim şi ridicol, ţinut impecabil sub control şi coregrafiat magistral de Takashi Miike, aflat aici la antipozi faţă de minimalismul tonalităţii sale din ”Audition” (1999) sau “Visitor Q” (2001). De ce “Yakuza Apocalypse” este o plăcere vinovată obligatorie pentru cinefilii antrenaţi? O defineşte cel mai bine analistul Max Weinstein: “The film exists almost as an orphanage for the children of Miike’s imagination who lack parental guidance”. În ceea ce mă priveşte, chiar dacă este un film de o factură complet diferită de “Thirst” (2009) a lui Park Chan-wook, “Yakuza Apocalypse” reprezintă cea mai originală abordare contemporană asiatică anti-“Twilight” (ca trend consumist occidental) a universului mitologic Pop(ular) legat de vampiri, de la capodopera coreeanului încoace. Extra: zero (lansat la începutul lunii octombrie într-o serie limitată de Manga Entertainment UK, va fi disponibil oficial în Europa la nivel de masă, pe DVD şi pe BRD abia în primăvara anului viitor). Tehnic: impecabil.

JÄGARNA a.k.a. THE HUNTERS (1996, Suedia, r: Kjell Sundvall) - DVD

JÄGARNA 2 a.k.a. FALSE TRAIL (2011, Suedia, r: Kjell Sundvall) – Blu-Ray

The Hunters.jpg“Jägarna” a.k.a. “The Hunters” (1996) este considerat actualmente unul dintre cele mai bune Thrillere suedeze a ultimelor decenii, un Scandi-Crime comparat deseori cu “Man on the Roof” din 1976, ‘clasicul’ regizat de Bo ‘Elvira Madigan’ Widerberg după cartea lui Per Wahlöö (creatorul în anii ’60-’70 a popularului personaj de roman poliţist, detectivul Martin Beck). Rămâne în continuare unul dintre cele mai mari succese de box-office naţional şi a fost recompensat cu două premii Guldbagge (echivalentul suedez a premiilor Gopo) pentru regie şi interpretare în rol secundar (a mai fost nominalizat în acea ediţie pentru scenariu, interpretare în rol principal şi imagine… în film sunt destule cadre ce amintesc, inevitabil, de “Vânătorul de cerbi” a lui Michael Cimino). Personajul principal din “Jägarna” este Erik Bäckström (Rolf Lassgård, mai cunoscut pentru personajul Kurt Wallander din mini-seriile de TV dar şi din filme precum “Angel” sau “Under the Sun” ale britanicului Colin Nutley care lucrează deja de ani buni în Suedia), poliţist în Stockholm care, traumatizat de faptul că a ucis un om în cursul unei anchete, decide să se relocheze cu slujba pe meleagurile natale, într-o mică comunitate rurală din nordul Suediei (undeva în Norrbotten, între Laponia suedeză şi Finlanda). Aici, în ciuda indiferenţei sau opoziţiei celor din jur, începe să investigheze o crimă... fără victime (omeneşti), masacrarea regulată şi la scară mare a renilor şi elanilor de către braconieri… până aici, nimic care să dea frisoane spectatorului. Condimentele adăugate în scenariu dau însă profunzime poveştii: Leif (jucat excelent de Lennart Jähkel, mai târziu interpretul lui Arne din nominalizatul la Oscar în 2005 pentru film străin “As It Is in Heaven” a lui Kay Pollak) - un frate rasist şi sexist traumatizat de abuzurile paterne suferite în copilărie, o gaşcă de prieteni cam din topor de prin partea locului ce devin suspecţi încă de la început, donaţii stranii lăsate prin testament de către tatăl lui Erik, o microsocietate închistată, conservatoare, xenofobă şi intolerantă (ce trimite cu gândul, inevitabil, la “Straw Dogs” a lui Sam Peckinpah şi “Deliverance” a lui John Boorman), escalada spre şirul de crime, imigranţi ruşi ca outsideri ce încearcă să îşi ducă zilele prin ce le oferă pădurea, folosirea mass-mediei ca instrument de presiune împotriva comunităţii, ş.a.m.d. Scenariul şi regia sunt semnate de Kjell Sundvall, lansat în televiziune la sfârşitul anilor ’70 şi autor al videoclipurilor “Under Attack” şi “The Day Before You Came” ale grupului ABBA, dar cu experienţă în Nordic Noir datorită implicării în anii ’80 în Thriller-urile “Lyckans ost” (1983) şi “I lagens damn” (1986). Dat fiind faptul că “Jägarna” poate fi privit ca un Western modern, creatorului personajului Erik Bäckström i s-a propus un remake hollywoodian dar pe care acesta l-a refuzat categoric întrucât totul se reducea simplist la un justiţiar ce urmăreşte prin deşerturile Nevadei nişte cowboy ce împuşcă cai din pură plăcere. După cinci ani, Sundvall a preferat alternativa de a-l ţine viu pe Erik printr-un sequel, False trail.jpg“Jägarna 2” a.k.a. “False Trail” (2011), realizat în baza unui scenariu scris împreună cu acolitul său uzual, Björn Carlström. Povestea... 15 ani mai târziu, Erik (tot Lassgard, care avea să continue în perioada imediat următoare pe aceeaşi linie întunecată în serialul “Der fördömde” cu rolul profilerului Sebastian Bergman care şi-a pierdut familia în timpul tsunami-ului din Tailanda), devenit între timp cel mai bun anchetator-interogator al CID (Criminal Intelligence Division) din Stockholm, este trimis împotriva voinţei sale să ancheteze dispariţia unei tinere... din nou în zona în care s-a născut şi pe care o părăsise (spera el) definitiv după întâmplările dureroase şi violente din prima “Jägarna”. Izolarea, misterul, reacţia de auto-protecţie a comunităţii, inclusiv mascarea ilegalităţilor, sunt (deşi prezente în mod pregnant) de această dată contextul şi pretextul pentru explorarea în profunzime a psihologiei personajului principal. Sundvall are inteligenţa de a evita un copy-paste a primei reţete de succes prin folosirea aceloraşi ingrediente în construcţia unei simple dar extrem de eficace drame familiale. Nu voi da mai multe detalii pentru a nu eroda plăcerea vizionării filmului. Vreau să adaug doar că Peter Stormare (Torsten) este senzaţional ca oponent a lui Bäckström atât profesional (poliţistul provincial vs. expertul din capitală) cât şi ca membru a familiei (e tatăl adoptiv al nepotului lui Erik, pe care acesta îl ignorase timp de aproape două decenii). Scena din biserică, de la funeraliile lui Elin, rămâne antologică pentru Nordic Noir-ul scandinav. Probabil, cel mai important lucru pe care îl au însă în comun ambele filme este acela că nu au o structură ‘clasică’ (avansarea graduală, pas cu pas, în descoperirea criminalului) ci, de foarte devreme, autorii crimelor sunt suspecţii principali, urmând ca a doua jumătate să fie dedicată dovedirii faptului că aceştia le-au şi comis, un joc de-a şoarecele şi pisica, fără a exclude răsturnări surprinzătoare de situaţie (nu întâmplător, “Jägarna 2” are titlul în engleză “False Trail”). Deşi filmat mai degrabă în stilul televiziunii scandinave de gen, acest sequel merită vizionat cu vârf şi îndesat (chiar şi independent de primul) atât datorită scenariului extrem de metodic şi meticulos asamblat cât şi pentru interpretările actoriceşti formidabile a tuturor actorilor din rolurile principale. Extra/Tehnic: în ceea ce priveşte caracteristicile discurilor, primul film este extrem de greu de găsit (şi doar pe DVD) şi de bonusuri nici nu poate fi vorba, dar dacă intenţionaţi să îl căutaţi, să o faceţi urmărind ediţia cu versiunea restaurată digital, iar cel de-al doilea este tehnic impecabil pe Blu-Ray şi are ca ‘extra’ un interviu cu Sundvall.

IOAN BIG
24 Octombrie 2015


LEVIATHAN (2014, Rusia, r: Andrei Zviaghinţev) – Seria “Artificial Eye”/Blu-Ray

Leviathan.jpgNordul Rusiei, timpul prezent. Capitalism primitiv est-european şi pseudo-democraţie. Într-o mică localitate de pe coastele mării Barents, într-un mediu cenuşiu, arid şi stâncos, printre schelete de clădiri, ambarcaţiuni şi balene eşuate pe plaje, populaţia agonizează resemnată în încercarea de a supravieţui, lipsită de aspiraţii sau idealuri, scufundându-şi (la propriu) frustrările în vodcă. Perspectiva din punctul de vedere al reprezentanţilor locali ai puterii, fie ea cea a hoţomanocraţiei administrative (primărie, poliţie, procuratură, judecătorie), fie cea a “GODporaţiei” ortodoxe este cu totul alta şi se rezumă în alianţa manipulatoare la împărţirea sferelor de influenţă asupra masei de manevră (relevantă discuţia dintre primar şi înaltul prelat în care cel din urmă refuză spovedania sugerând ideea de ‘need-to-know basis’ întrucât “fiecare îşi are propriul teritoriu”). În continuare, obiectivele esenţiale comune rămân legate de obţinerea susţinerii cetăţenilor în ceea ce îi priveşte atât prin reconfirmarea poziţiei privilegiate în conducerea şi implicit, controlul destinului comunităţii (prin votul... popular) cât şi prin legarea de ‘glia’ spirituală şi umplerea cu regularitate a lăcaşelor de cult. În acest spaţiu uitat de lume şi de... Dumnezeu (aici nu mă refer la mesajele ipocrite concepute şi transmise autocratic şi pompos de către “aleşi” sau “unşi”), Kolya (un îndărătnic ataşat deopotrivă de a doua sa soţie, Lilya, şi de băiatul său pre-adolescent, Roma), încearcă să lupte fără succes în a-şi conserva micul univers personal, o casă pe malul golfului ce adăposteşte şi service-ul în care repară motoare de bărci şi pe gratis, maşinile poliţiştilor locali, în faţa deciziilor abuzive ale autorităţilor (care, oricum, îi oferă drept compensaţie o sumă nesimţit de mică) de a-l evacua pentru a construi un imobil... care să aducă, chipurile, plus-valoare relansării economice a cătunului. Kolya apelează la un bun prieten, Dima, fost coleg de armată, ajuns avocat de succes în Moscova, în tentativa de a lupta de la egal la egal cu sistemul, iar prima parte a filmului are ceva din Don Quijote (“Te vei lupta cu întregul oraş?/ Ăştia... nu sunt întregul oraş!”). Dacă cel dintâi pare că poate fi pus uşor cu botul pe labe (decizii definitive în instanţă, încarcerare pentru tulburarea ordinii publice etc.), Dima vine cu un arsenal de tactici metropolitane bazat pe dosare şi informaţii incriminante personale (trafic de influenţă, şantaj) care îi sperie la început pe oponenţi... doar că, după o primă fază de derută, sofisticarea sa se loveşte de o contraofensivă brutală şi violentă care îl atacă exact cu aceleaşi instrumente, dar într-un mod mult mai visceral şi care îl determină să dispară brusc din peisaj. Iar accidentala sa aventură amoroasă cu Lilya nu face decât să pună paie pe foc şi să îl lase pe Kolya în postura unui Iov contemporan (“Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată!”, “Cartea lui Iov, capitolul 41, 8.”), bântuit de întrebări existenţiale, care chestionează responsabilitatea divinităţii în tot ce i se întâmplă rău dar care, până la finalul peliculei, pare a susţine în mod dureros teoria neconvenţională a filosofului german Hegel: răul nemeritat este necesar moral pentru a crea oportunitatea existenţei dragostei lipsită complet de egoism. Sigur că influenţele (precum cea recunoscută oficial de cineastul rus a cazului lui Marvin John Heemeyer, americanul care, exasperat de litigiul imobiliar, a demolat cu buldozerul primăria şi casa primarului din Granby în 2004 după care şi-a tras un glonţ în cap) şi reinterpretările generate în urma mai multor (necesare) vizionări pot releva perspective mai profunde de lecturare a naraţiunii, dar apare ca evident că Leviatanul, monstrul biblic, este reprezentat de ‘puterea’ împotriva căreia ‘societatea civilă/plebea’ nu are forţa să lupte (“Cartea lui Iov, capitolul 41”: “13. Cine a ridicat pulpana din față a veșmântului lui și cine poate pătrunde în căptușeala armurei lui?... 26. Să-l atingi cu sabia nu folosești nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. 27. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred.”) şi cu atât mai puţin un Kolya/Iov izolat a cărui credinţă pare total amorfă şi nedefinită. Căci “Leviathan” este eminamente un film despre credinţă, credinţa în sine, credinţa/încrederea în cei din jurul tău, credinţa în divinitate... toate sunt puse sub lupă într-un mod artistic excepţional şi cutremurător de compact la nivel de produs finit, de către un cineast pasionat de introspecţiile dramatice (vezi "The Return"-2003 sau “Elena”-2011) care ne oferă o bijuterie est-europeană (nu că ne-ar place să o purtăm la gât în existenţa cotidiană!), singurul echivalent în ultimii ani, în ceea ce mă priveşte, la nivel de complexitate şi evitare a extremismelor (chiar accidentale) melodramatice sau groteşti care l-ar putea duce în derizoriu, a lui... “The Deer Hunter” al lui Michael Cimino. Sigur că, pentru mulţi, comparaţia ar putea părea deplasată însă i-aş ruga pe aceştia să analizeze fineţea modului în care se ‘jonglează’ pe toate palierele (societate, comunitate, familie, indivizi) cu ideile de mântuire/izbăvire, acceptare/negare şi modul în care sunt declinate, despre cum aproape fiecare fotogramă îşi are justificarea simbolică, modul formidabil în care se închide cercul - satisfăcător pentru spectator - dar fără a fi însoţit de explicaţii futile care să anuleze orice urmă de ambiguitate şi nu în ultimul rând, de extraordinara inspiraţie de a pleca, la fel ca Cimino, de la micro la macro... “Leviathan” nu are pretenţii epice de amplă radiografie socială, ci se concentrează pe un set format din cel mult 20 de personaje şi reuşeşte să fie mai pătrunzător prin implicaţiile sugerate decât orice frescă filmată la scară mare. Asta îi conferă dimensiunea de inteligibilitate la nivel planetar şi îi justifică speranţa de a intra în patrimoniul cinematografiei universale... nu lasă contextul să ‘prăfuiască’ conţinutul. În mod normal, această dramă, deşi întunecată şi greu digerabilă (aici, nimeni nu se sacrifică voluntar deşi credinţa, indiferent de natura ei, implică sacrificiu!), o capodoperă a cinematografiei ruse contemporane (în opinia mea), nu ar trebuie privită ca un exerciţiu depresiv, ci ca o felie din realitatea vieţii, însă (re)văzându-l în aceste zile în care parşivenia/ipocrizia/demagogia ‘puterii’ supravieţuieşte fără răni sau afecţiuni majore la fiecare tentativă de revoltă generată de naivitatea/disperarea/sictirul ‘străzii’, dobândeşte pentru noi, românii, o dimensiune tragică asociată realismului... este parte din viaţa noastră, leviatanul se împute de la cap cu repeziciune până în măduva oaselor şi exact în asta constă forţa lui şi dificultatea în a-l doborî. Din nefericire (pentru noi), dincolo de valoarea sa artistică incontestabilă, mai există un motiv pentru care “Leviathan” trebuie avut obligatoriu în colecţie: am sentimentul că şi peste un deceniu, privindu-l din nou, vom avea aceeaşi strângere de inimă, că nu s-a schimbat nimic şi că suntem neputincioşi. Iar curajul autorilor de a pune proiectul în scenă (dezavuat de autorităţile ruse, cele care, ironic, au asigurat iniţial o parte din finanţare... cu excepţia unei remarcabil de decente intervenţii a Mitropolitului Simon al Murmansk-ului, care l-a definit drept “sincer” şi că ridică serioase semne de întrebare asupra “stării naţiunii”) este cel mai bine susţinut de onestitatea principiilor lui Andrei Zviaghinţev: “Filmul nu este o ecuaţie algebrică, este o proiecţie a impresiilor şi instinctelor tale, răspunsuri iraţionale la lucruri care se întâmplă în jurul tău”. De la nominalizarea la Oscar la premiile luate la Cannes, Londra sau Palms Springs, ca să nu mai vorbim de Globul de Aur câştigat pentru cel mai bun film străin, toate se justifică... fără discuţie. Extra: Making Of, interviu cu cineastul, scene tăiate. Tehnic: impecabil.

ZOMBIE RAMPAGE (1989, USA, r: Todd Sheets)

ZOMBIE RAMPAGE 2 (1992, USA, r: Todd Sheets) – DVD

Zombie rampage.jpgMotivul esenţial pentru care Todd Sheets nu are cum să lipsească din această selecţie este cel de pionier Indie în spaţiul cinematografic a morţilor-vii (fie şi dacă luăm în calcul seria de scurtmetraje “Blood of the Undead” din ’85-’87) căci, altfel, dacă ne gândim că 995 dintr-o mie din producţiile cu zombie realizate post-2000 în trendul DIY sunt mizerii absolut neglijabile, vă puteţi imagina uşor cât de pueril se poate prezenta acest act de curaj din partea unui tânăr din afara industriei cinematografice din anii ’80-’90 (perioadă în care Mary Lambert făcea “Pet Sematary” după Stephen King, Peter Jackson “Braindead”, iar “Redneck Zombies” devenea un reper fundamental în portofoliul Troma) la o revizitare. Să vă descriu primele 20 de minute din “Zombie Rampage”, relevante pentru modul completamente aiuritor în care a fost încropit acest film de amator: o cafteală inexplicabilă şi prost coregrafiată între tineri rebeli şi nişte corporatişti, întreruptă de apariţia poliţiei, pe muzică gen “Miami Vice”/un bar de duzină ce ar umple de mândrie orice proprietar de bombă din apropierea Gării de Nord în care o blondă trecută îşi arată ţâţele mici şi lăsate cu speranţa că va primi o băutură pe gratis/un bărbat echipat într-o parka militară agaţă o curvă pe stradă şi din faptul că îşi pune mănuşi de flanel trebuie să intuim că e un criminal/corporatistul cu moacă rubicondă, cercel în formă de cruce şi cravata cea mai impozantă, preia şefia găştii de adolescenţi cu părul făcut permanent/prostituata se lasă pipăită în extaz într-un cotlon fără să întrebe dacă respectivul e interesat să devină client sau măcar să îi comunice tariful şi, apoi, total “surprinzător”, psihopatul o decupează tacticos cu şişul/barmanul e fZombie rampage 2.jpgilmat vreo cinci minute în maşină până aceasta rămâne în pană după care o abandonează şi se vede atacat de niste bagabonţi cu glugi... cam asta e! Căci, după aia, liderii a două bande rivale de tineri din Kansas City (una dintre ele conduse de Sheets însuşi) pun mâna, aproximativ în acelaşi timp, pe o carte de ocultism (achiziţionată cu... “money back guarantee”) care le permite să îi scoale din morminte pe... ‘fraţii de cruce’ morţi. De aici, “zombie rampage” pe întreaga durată a celor 60 de minute rămase. Filmaţi pe VHS (aspect nerecunoscut nici acum de Sheets ce afirmă că a utilizat Betacam-ul) într-o lumină verzulie, primii zombie arată patetic şi neînfricoşător, ca participanţii la o petrecere de Halloween şi se comportă/mişcă anarhic (ceea ce nu e neapărat un lucru acuzabil, dat fiind faptul că, în viaţă, şi-au avut propria personalitate) iar abia spre final încep să apară unii care să ne amintescă vagamente de Fulci sau Romero. Asta, când, bineînţeles, puţinii supravieţuitori eşuează clişeistic într-un bar (era să spun pub)... incoerenţa scenariului merge până acolo încât ai sentimentul acut că lipsesc bucăţi întregi din film (personaje ce par stăpâne pe situaţie într-un moment apar în următorul cadru panicate, încercând să blocheze, ca nişte tâmplari de duminică, uşile şi ferestrele locantei, sau ce caută criminalul în serie, cu apariţii sporadice şi incomprehensibile, în ecuaţie... ca să nu mai vorbim de scena în care o agentă secretă isterică bâlbaie ceva despre un proiect militar care ar fi la originea apariţiei zombie însă, în acest caz, la ce-a mai folosit cartea conţinând ritualul de resuscitare?). Totul pare a fi condus pe principiul ‘bagă-i în cadru şi ucide-i repede!’. “Zombie Rampage”, destinat acum exclusiv istoricilor genului, rămâne un pseudo-Gore inept (relevant cadrul în care este perfect vizibil că maţele şi organele de animale sunt scoase dintr-un sac de plastic negru, presupus a fi stomacul unei victime) ce nici măcar nu se apropie de Camp, nefiind atât de prost încât să poată fi considerat bun, iar faptul că m-am referit doar la el în acest text are o justificare simplă: “Zombie Rampage 2” nu este un sequel ci un aşa-zis Director’s Cut (cine o fi simţit nevoia de el?) a celui dintâi care conţine aproximativ opt minute în plus (nerelvante) şi beneficiază din raţiuni mercantile de o copertă ceva mai “apetisantă” şi de un slogan de marketing ‘inspirat’ (“They’re mad as hell and they’re not going to take it anymore!”). Chiar dacă rezultatul nu merită foarte multă atenţie, Todd Sheets (ce va recidiva ulterior cu trilogia “Zombie Bloodbath”) are meritul de a fi unul dintre deschizătorii de drumuri pentru artiştii săraci care produc şi realizează filme cu aspiraţii profesionale în condiţiile unui buget şi a unor resurse minimale. Extra: zero (primul), interviu cu Sheets, Making Of şi scene tăiate (cel de-al doilea). Tehnic: prost (transfer de pe copii VHS) – ambele.

IOAN BIG
17 Octombrie 2015


NAVAJO JOE (1966, Italia/Spania, r: Sergio Corbucci) – DVD

Navajo Joe.jpgProbabil, revitalizarea şi afirmarea Western-ului ca gen cinematografic proeminent în a doua parte a secolului 20 nu ar fi fost posibilă fără multitudinea de seriale de televiziune ‘de epocă’ din anii ’50 menite a consolida (in)voluntar în anii post-WWII în conştiinţa americanului obişnuit imaginea ‘naşterii unei mari naţiuni’, în care au debutat un mare număr de actori ce, ulterior, aveau să devină chipuri întâlnite frecvent în producţiile din această categorie destinate marelui ecran: Harry Dean Stanton, L.Q. Jones, Warren Oates, John Carradine, ş.a.m.d. Printre aceştia s-a numărat şi Burt Reynolds, mai popular acum pentru comedioarele sale din ‘era VHS’ (francizele “Smokey and the Bandit” şi “The Cannonball Run”) şi respectat pentru rolurile din “Deliverance” sau “Boogie Nights”, decât pentru cele două Western-uri realizate în SUA, “100 Rifles” şi “Sam Whiskey” (ambele au avut premiera în 1969). Reynolds, descendent din indienii Cherokee, bifase (după ştiinţa mea) până la singurul său Western Spaghetti, “Navajo Joe”, nu mai puţin de şase seriale TV de gen din care aportul său a fost unul realmente consistent în “Riverboat” (20 de episoade, între 1959 şi 1960) şi “Gunsmoke” (50 de episoade, 1962-1965) şi mai mult..., era prieten cu Clint Eastwood (cu acesta avea să facă echipă în 1984 pentru “City Heat” al lui Richard Benjamin). Datorită lui Clint (dar şi a puterii de persuasiune a legendarului producător Dino De Laurentiis), s-a lăsat convins să accepte rolul (în detrimentul lui Marlon Brando!) de înger alrăzbunării Navajo, să îşi lipească pe cap o perucă neagră, să călărească un cal pictat în culori de ulei pentru a semăna cu unul din rasa Pinto şi să se umple de contuzii pe stâncile din Almeria. Povestea lui “Navajo Joe” stă în picioare surprinzător, chiar şi acum, după atâţia ani, prin consistenţă/densitate, calibrarea structurii narative (modul în care e prezentată criza, declanşare-analiză-identificare soluţii-gestiune) şi aproape neverosimilul - pentru standardele anilor ’60 - grad de violenţă (vezi bebeluşul din tren... “no witnesses”) care împreună, definesc o tonalitate extrem de întunecată pentru o peliculă ‘spaghetti’ destinată consumului de... masă. Corbucci a avut inspiraţia, în opinia mea, să încerce să se detaşeze de Leone & Co. şi să îşi definească o viziune personală, mai apropiată de cineaştii americani, mai degrabă în linia precedentului său “Massacro al Grande Canyon” din 1964, şi să alterneze cadrele obţinute prin mişcări ample de cameră cu cele abrupte (introduse printr-un simplu cut), pentru a menţine dinamica vioaie, susţinută cu totul şi cu totul excepţional de muzica lui Ennio Morricone (pe generic semnează ca Leo Nichols), una dintre cele mai pătrunzătoare şi obsedante coloane sonore de Western pe care le-am ascultat în viaţa mea de cinefil. Dincolo de temele necesare de susţinere a firului narativ, Morricone transformă filmul fără să vrea într-un produs subversiv prin recurenţa piesei de titlu orchestrată în diverse formule, unele de o complexitate greu de imaginat pentru o peliculă de larg consum, făcând (prin intermediul incantaţiilor, a intervenţiilor corale şi a inserturilor aparent stridente) din Navajo Joe un erou antic (!), un personaj de epopee în condiţiile în care amărâta de istorie a civilizaţiei Statelor Unite abia se întinde în întregime pe un secol şi ceva. Asta în contextul în care punctul de plecare a plot-ului e foarte ‘incorect politic’, fiind legat de unul dintre episoadele istorice pe care americanii şi l-ar dori uitat: perioada când, oficial, guvernul SUA a dat bani oricărui alb, indiferent de ‘cazierul’ acestuia, pentru fiecare scalp de indian predat pe ‘proces-verbal’ către autorităţi (subiectul va fi reluat, într-o formă ceva mai edulcorată în “The Scalphunters” a lui Sydney Pollack din 1968). Într-o poveste în care o bandă numeroasă de vânători de scalpuri trebuie să îşi găsească o nouă sursă de venit căci oficialităţile locale refuză să le mai recunoască ‘aportul civilizator’ şi pentru asta masacrează tot ce mişcă (civili din oraşe sau trenuri) nu ai cum să nu interpretezi drept subversivitate sau ironie faptul că numele cătunului este Esperanza (“... a peaceful community”), că burtoşii din comunitate, chiar în ajunul declanşării crizei, au probleme de a desemna “un şerif indian” fiindcă ei sunt “americanii” get-beget sau că, până la urmă, totul se reduce în Vestul Salbatic la ce ţine exclusiv de stomac şi de boaşe: “I found two girls!/What about the horses?/Let them find their own girls!”. Dincolo însă de toate aceste consideraţiuni, la o revizitare a filmului, Navajo Joe se dovedeşte a fi un proto-Rambo! Nu glumesc, ba chiar mă întreb legitim dacă David Morrell (creatorul personajului) nu s-a inspirat în mod substanţial din pelicula lui Corbucci... să mă explic prin inventarierea similitudinilor: un solitar neînţeles şi neacceptat, marginalizat de societate şi hăituit de trupeţi înarmaţi, care îşi are refugiul într-o mină părăsită, utilizează cu precădere cuţitul său cu lamă supradimensionată, dar fără a neglija armele de foc, iar singurul său aliat rămâne mediul natural, un individ taciturn (până la a fi monosilabic) a cărui cauză personală se identifică cu lupta pentru supravieţuire, iar prin intermediul propriilor experienţe, moartea îi este mai familiară decât viaţa, cu un look (ex. tunica fără mâneci) ce pare obţinut din improvizaţii determinate de stilul ascetic de trai, se războieşte cu membrii unei comunităţi care, ajunsă prematur într-un stadiu de confort burghez, se dovedeşte incapabilă să se protejeze fără sprijin de ‘specialitate’... m-am abătut de la subiect, nu vorbim de “Rambo: First Blood”? Oops! Din spatele camerelor de luat vederi mai apare o asemănare: după prima vizionare, atât Stallone cât şi Reynolds şi-au urât filmul, mai târziu diferenţa fiind aceea că Sly a tăcut din gură date fiind încasările, iar Burt a continuat să susţină că a fost cea mai mizerabilă experienţă profesională din întreaga sa carieră, mai ales că a fost dezamăgit că nu Sergio Leone era regizorul (chiar şi acum se referă la “the wrong Sergio” în declaraţiile sale uitând pe de-o parte că, în istoria Western-urilor Spaghetti, a mai existat şi un al treilea, Sergio Sollima (“Faccia a faccia”, “La resa dei conti”), iar pe de alta că, tot în ‘66, anul lui “Navajo Joe”, Sergio Corbucci este cel care l-a inventat pe nemuritorul... Django). În concluzie, în ce mă priveşte, “Navajo Joe” merită cu certitudine a fi reevaluat de către orice consumator de film cu o minimă apetenţă pentru Western. Extra: zero. Tehnic: bun (atenţie, căutaţi o ediţie care să conţină versiunea filmului de 93’!).

GET HARD (2015, USA, r: Etan Cohen) – “Extended Cut”/Blu-Ray 

Get Hard.jpgCa aproape toţi actorii de comedie lansaţi de la mijlocul anilor ’90 într-o carieră cinematografică datorită succesului din longevivul show “Saturday Night Live” (1975-), Will Ferrell are un CV inegal calitativ, pendulând între roluri şi producţii care îi pun realmente în valoare talentul (“Anchorman”, “Step Brothers”, “The Other Guys”) şi prezenţe minore, dar... bine plătite (“Land of the Lost”, “Megamind”), între opţiuni interesante deşi subevaluate (“Casa de mi padre”, “Zoolander”) şi asocieri cu poveşti... total neinspirate (“Bewitched”, “Semi-Pro”, “Blades of Glory”). Din păcate, din ultima categorie face parte şi “Get Hard”, un soi de Buddy-Movie regizat de debutantul Cohen (autorul scenariilor la “Tropic Thunder” şi “MIB 3”), în care Ferrell îl are ca partener de tandem pe comediantul de culoare Kevin Hart, în ascensiune rapidă în ultimul timp după apariţiile în “Ride Along” (2014, r: Tim Story) şi “The Wedding Ringer” (vezi Video Vault-ul din 1 august 2015) dar, mai ales, datorită reality-show-ului său parodic “Real Husbands of Hollywood”. Albul interpretează rolul unei “plastiline” umane, un blegometru plin de el (şi de bani), apreciat de cei din jur doar în măsura în care le plăteşte salariile la timp sau le măreşte zilnic profiturile (cazul viitorului său tată-socru, Craig T. Nelson – “Poltergeist”, “The Killing Fields”... “I built this company with my own two hands. Just me, that computer and an eight million dollar loan from my father.”), a cărui singură calitate rămâne flerul pentru speculaţiile bursiere legate de fondurile de investiţii. Comedia este construită scrâşnit şi mai ales, vulgar (replică relevantă: “Merry Dickness, Santa Cock”) pe cazul ‘Bernie Madoff’ (responsabilul de cea mai mare fraudă fiscală din istoria SUA) şi pe stereotipii rasiale (albul îmbuibat aparent atotştiutor şi negrul sărman, spălător de maşini, ce munceşte şi luptă din răsputeri pentru a-i asigura fetiţei sale o viaţă şi o educaţie mai bună): când, în urma unei înscenări, Ferrell este condamnat pentru delapidare la zece ani de puşcărie în San Quentin şi are la dispoziţie doar 30 de zile înainte de a fi încarcerat pentru a-şi pune viaţa în ordine, acesta îl angajează pe Hart ca profesor de supravieţuire în lumea de după gratii, plecând de la ‘fireasca’ prezumţie că, dacă e negru... sigur şi-a petrecut deja o bucată de existenţă în pârnaie. Din acest punct, ambii, profesor (“We do this, we do this hard!”) şi discipol (“I can get hard!”), sunt obligaţi să înveţe rapid pe cont propriu cum să se comporte ca un fost/prezent/viitor delincvent. Deşi nu e total lipsit de momente amuzante (ex. cameo-ul muzicianului premiat cu Grammy John Mayer, foarte în vogă la Hollywood, prietenul lui Katy Perry, care se auto-parodiază într-o piesă despre cum cântă el în orice condiţii... pentru bani şi pentru sex, sau transformarea de către personalul entuziast a vilei în închisoare pentru ‘antrenamemtele’ lui Ferrell), “Get Hard” nu merită să consume timpul spectatorului decât, cel mult, într-o seară lipsită de alte opţiuni pe vreunul din canalele de televiziune. În niciun caz de căutat special pe DVD sau pe Blu-Ray. Extra: scene tăiate şi bâlbe, Making Of, scurte materiale dedicate lui Hart, Ferrell şi John Mayer. Tehnic: impecabil (versiunea extinsă are în plus vreo şase minute... irelevante). 

IOAN BIG
10 Octombrie 2015


THE HAUNTED WORLD OF EL SUPERBEASTO (2009, USA, r: Rob Zombie) – Blu-Ray

El Superbeasto.jpgÎn introducere, mă voi referi pe scurt la cariera de cineast a lui Robert Bartleth Cummings a.k.a. Rob Zombie şi nu la contribuţia sa ca muzician în revalorizarea multiversului morţilor-vii în secolul 21. Fascinat de Horror încă de mic, Robert a crescut într-un circ itinerant, perioadă ce l-a marcat prin suma de experienţe cu totul aparte faţă de cele ale unui copil obişnuit (inclusiv revolta violentă în urma căruia părinţii lor - Rob mai are un frate, pe Michael David, mai cunoscut ulterior ca ‘Spider One”, vocalistul trupei de Rock americane Powerman 5000 – au decis finalmente, la începutul anilor ’80, să renunţe la acest stil de viaţă şi să se dedice creşterii juniorilor), iar amintirea acesteia se regăseşte, în parte, în filmul său de debut, “House of 1000 Corpses” (2003). Nu am făcut întâmplător preambulul deoarece, în “House of...”, apare amintită pentru întâia oară legenda Dr. Satan precum şi personajul Captain Spaulding, interpretat memorabil (pentru fanii Horror) de Sid Haig, ce se vor regăsi, ambii, animaţi, în lumea lui Superbeasto (accesibilă publicului cinefil abia după trei ani de la lansarea proiectului, întârziat de sincopele apărute în activitatea lui Zombie legată de filmările la cele două “Halloween”-uri). Realizat după penultima (în ordine cronologică) serie de comics-uri creată de artist, înainte de “Whatever Happened to Baron Von Shock?” (republicată cu ocazia lansării filmului), la nivel de fundaţie narativă (destinată la o descifrare superficială cinefililor amatori cu vârsta de peste 18 ani), DTV-ul “The Haunted World of El Superbeasto” se prezintă ca o comedie muzicală animată agreabilă şi extrem de vioaie, construită pe satirizarea şi parodierea diverselor nişe de Exploitation, de la Soft-Porn, Mexploitation la Slasher şi Sexploitation (ex. Varla din “Faster, Pussycat! Kill! Kill!”-1965 a lui Russ Meyer are un cameo cu vocea ‘originalei’ Tura Satana, Michael Myers din “Halloween”-ul lui Carpenter apare câteva secunde, doar pentru a fi ‘luat’ pe capota unei maşini, scena de pe platoul de filmare a producţiei cu titlul... “Big Spicy Meatball Macho Man”, ş.a.m.d.). Avem trei tandemuri de personaje (lider-asistent) a căror evoluţie, plasată în universul fictiv Monsterland, este urmărită în paralel: El Beasto (voce – Tom Papa, actor de comedie cu apariţii frecvente în emisiunile lui Jay Leno), fostul luchador ajuns vedetă de mâna a doua care se pretinde “om de acţiune”, locvace şi superficial, versat în a scoate bani din piatră seacă (a se citi propria imagine) ca producător şi actor de filme porno, operator de linii telefonice ce promite oportunităţi de investiţii aiuritoare, asociat indisolubil cu resemnatul, dar cinicul său asistent (motanul, “El Gato”, cu aspect electrocutat), apoi sora lui El Beasto, Suzi X (modelată ca o combinaţie între Lara Croft şi Elle Driver, personajul jucat de Daryl Hannah în “Kill Bill” a lui Tarantino, voce – Sheri Moon Zombie), adevărata eroină de acţiune din film, secondată de robotul Murray (ca aspect, comportament şi capacitate de metamorfozare indică un mix de influenţe, de la “The Phantom Creeps”-1939 cu Bela Lugosi, un favorit a lui Rob Zombie, la “The Iron Giant” din 1986) şi al treilea, Dr. Satan (interpretat delicios de Paul Giamatti – “Sideways”, “Shoot ‘Em Up”) care încearcă să îşi pună în aplicare planurile malefice cu ajutorul gorilei Otto (hibrid între “King Kong” şi “George of the Jungle”). Cum se întretaie destinele celor trei anti-eroi şi al asistenţilor lor? Pentru fostul tocilar din liceu, frustrat şi timorat, ajuns acum Dr. Satan, Sfantul Graal este reprezentat de voluptuoasa, dezinvolta şi spurcata la gură cântăreaţă de cabaret Velvet Von Black (Rosario Dawson – “Sin City”, “Grindhouse”) întrucât, după 22 de căsnicii eşuate, aceasta reprezintă singura speranţă a micuţului la supremaţia asupra lumii, dat fiind faptul că are marcat pe posterior... semnul diavolului, ceea ce o face candidata ideală pentru poziţia de “unholy bride”. Otto (gorila are înfiptă în creştet un “şurub inteligent” care o face controlabilă de către stăpân) o răpeşte pe madamă chiar din faţa machoului El Beasto, venit să o agaţe doar cu argumente legate de şarmul personal (plus un buchet convenţional de flori şi o poză cu autograf). ‘Dezesperat’, acesta se lansează într-o aventură donquijotescă de salvare, cu multa voinţă, dar puţină putirinţă, în timpul căreia se vede nevoit să ceară sprijinul surorii sale, blonda chioară în colanţi scurţi de majoretă cu abilităţi de super-agent, vânată cu obstinaţie prin peisaj de o hoardă de nazişti-zombie (ce beneficiază de mijloace motorizate de deplasare foarte variate) pentru că a sustras capul lui Hitler, ţinut viu într-un borcan cu formol, şi revendicat nu numai de morţii-vii ci şi de vârcolacii în uniformă (să nu uităm că, în 2007, Rob Zombie a semnat falsul forşpan, “Werewolf Women of the S.S.”, inclus în “Grindhouse”-ul lui Tarantino şi Rodriguez). Sigur că aprecierea finală vă aparţine după vizionare însă este important să punctez că, dincolo de o reţetă aparent accesibilă tuturor, “The Haunted World of El Superbeasto” se constituie, datorită pasiunii autorului pentru diversele forme de Pop culture, într-un bazar inimaginabil de dens de referinţe la adresa acestora şi nu am altă alternativă decât să le trec foarte sumar în revistă. Animaţia (realizată de Film Roman Productions, compania aflată în spatele lui “The Simpsons” şi “Family Guy”): de la Felix the Cat (“Felix in Hollywood”-1923) la “Red Hot Riding Hood” (1943) şi “Little Rural Red Riding Hood” (1949) a lui Tex Avery la “Fritz the Cat”, comics creat de Robert Crumb la mijlocul anilor ’60, transpus cinematografic de Ralph Bakshi (“Fire and Ice”) în 1972, sau “The Nine Lives of Fritz the Cat” (1974, r: Robert Taylor) cu elementele lor de satiră şi Sexploitation destinate exclusiv adulţilor. Paranteză: nu avem însă de-a face cu un copy-paste ordinar ci cu un tribut deferent adus predecesorilor (ex. Red, creată de Tex Avery pe modelul actriţei Lana Turner, e la antipozi ca look faţă de Von Black). Muzica: de la “Walkiria” lui Wagner sau “Mesia” lui Handel (asociate, evident, cu întâlnirile lui Suzy X cu zombie SS conduşi de Comandantul Hess, hâtru chiar şi când e doar o ţeastă înfiptă în ţeapă... “She’s much hotter than Eva Braun”) la ring-tone-ul mobilului lui El Beasto (“Mr. Roboto” a grupului de Pop-Rock popular în anii ’80, Styx) la trimiterile diverse din spaţiul culturii Pop înglobate în poveste (Disco-Bar-ul, replica haioasă a lui Dr. Satan: “Love is a battlefield... Aaah, the wisdom of [Pat] Benatar.”, etc.), diversitatea e garantată, dar trebuie subliniat că toate acestea sunt utilizate ca intermezzo-uri între momentele inedite (mai ales prin asamblarea neobişnuit de “ne... melodică” a versurilor) de Musical compuse de duo-ul axat în special pe parodii Hard’n Phirm (Mike Phirman şi Chris Hardwick, cel din urmă, în viaţa de zi cu zi, CEO a Nerdist Industries, divizia de digital a companiei de producţie Legendary Entertainment). Cât despre referinţele la adresa celei de-a şaptea arte, acestea sunt mult prea numeroase şi las cinefilului plăcerea de a-şi face propriul inventar. Doar câteva repere: “The Shining”, “Taxi Driver”, serialul “McGyver”, “Bride of Frankenstein”, James Bond, “Metropolis”, Hellboy, “Creature from the Black Lagoon”, “Star Wars”, “Swamp Thing” şi... Benny Hill. Dincolo de toate argumentele inventariate mai sus ce fac din “The Haunted Word of El Supebeasto” un must savuros pentru orice pasionat de cinematografia din underground-ul culturii de masă (care cere mai multe vizionări pentru a gusta multiplele clin d’oeil-uri întrucât toate sunt compactate în doar 74 de minute!), două sunt, în ceea ce mă priveşte, motivele minimale pentru care această animaţie neconvenţională ar trebui consumată: disputa logică între Suzy X şi Hess pe tema ridicării din morminte ca zombie a soldaţilor germani (‘a doua instalare a celui de-al Treilea Reich’ sau, cum ar fi mai normal, ‘prima instalare a celui de-al Patrulea Reich’... ieşim sau nu ieşim de sub lespezi?) şi reacţia fabuloasă a gorilei Otto/King Kong la aversa de vulgarităţi a ‘umanoidei’ Von Black, spusă cu un accent britanic hipereducat: “I know you must be proud of your beauty-school education, but your constant use of profanity is an assault on my Wellingtonian sensibilities.”. Orice alt comentariu devine superfluu. Extra: scene tăiate şi alternative. Tehnic: impecabil.

FOCUS (2015, USA/ Argentina, r: Glenn Ficarra & John Requa) – Blu-Ray

Focus.jpgCa să îmi precizez din start poziţia: pe acest negr... scuze, african-american cu urechi clăpăuge (în speţă, Will Smith) l-am simpatizat încă de când era junior iar eu îl priveam din când în când în sitcom-ul “Prinţul din Bel Air” difuzat pe Tele 7abc. Am continuat apoi să îi urmăresc destinul profesional atras de verva şi umorul spontan care răzbăteau dincolo de replicile scenariştilor dintr-un film sau altul indiferent că acestea erau “Bad Boys” a lui Michael Bay sau “Independence Day” a lui Emmerich. Că s-a repoziţionat între timp în zona Action-Thriller (“Enemy of the State”) şi a demonstrat că are talent actoricesc autentic (biopicul “Ali” a lui Michael Mann) e perfect OK, însă, de ceva vreme, mă scoate din sărite exact prin auto-anihilarea acestor calităţi native, generată ba de grija pentru promovarea propriilor plozi (“Karate Kid”, “Another Earth”) ba de cea a alimentării propriului ego (“Seven Pounds”, “The Pursuit of Happiness”). Cu excepţia lui “MIB 3” (care nu se pune, fiind doar o continuare ţinută sub control a francizei), n-am mai văzut un film delectabil cu adevăratul Will Smith de la “Hancock” încoace. Asta s-a întâmplat în 2008. Şi, probabil, nici nu se va întâmpla până la “Suicide Squad” a lui David Ayer programat pentru vara anului viitor (în ciuda multitudinii de proiecte în care este acum implicat). Bun, să trecem la subiect. Nicky (Smith) este un escroc din născare (har cultivat de tatăl său încă din timpul celor ‘şapte ani de-acasă’) care, pur şi simplu, iubeşte modul în care îşi asigură existenţa. Pentru el, viaţa e doar o joacă perpetuă. Are o gaşcă de subordonaţi la fel de ‘jucăuşi’ şi de mobili ca şi el (printre aceştia, Griff Furst din serialul “Banshee” şi Adrian Martinez – “The Secret Life of Walter Mitty”, “Casa de mi Padre”), cu diverse competenţe neconvenţionale, alături de care ajunge să câştige din furturi sau înşelăciuni peste un milion de dolari într-o săptămână petrecută în New Orleans, plin de turişti veniţi pentru meciul de fotbal american de pe Mercedes-Benz Superdome. Nou venita în echipă, seducătoarea Jess (australianca Margot Robbie, ce s-a făcut remarcată în “About Time” a lui Richard Curtis şi “The Wolf of Wall Street” a lui Scorsese) intră în graţiile (şi patul) lui Nicky datorită unui formidabil talent mimetic social, ceea ce el numeşte “The Gauchais Reaction” (în psihologie, sintagma se referă la imitarea involuntară a modelelor comportamentale a celor din jur) însă este abandonată de acesta imediat după primul job. Trei ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc în Buenos Aires în posturi diferite: ea a devenit amanta unui milionar argentinian pasionat de sporturile cu motor (Rodrigo Santoro – “300”, “The Last Stand”), iar el se vede proaspăt angajat de acesta pentru a pune pe o direcţie greşită competitorul direct (Robert Taylor – “The Matrix”, “Vertical Limit”) în cursele de maşini. Atât în ceea ce priveşte scopurile de ‘business’ cât şi emoţional situatia se îmbârligă cu fiecare scenă şi nimeni şi nimic nu mai sunt ceea ce dau impresia a fi..., iar această reţetă, implementată cu obstinaţie într-o naraţiune de un haz submediocru şi cliseistic (de la “The Woman in Red” la “The Thomas Crown Affair”), se relevă a fi principala hibă a filmului: la scurt timp după începerea sa, pentru spectator, imprevizibilul devine previzibil. Ştii că Nicky este prea sigur pe el şi chiar când dă impresia de vulnerabilitate o face cu un scop bine definit, te aştepţi ca Jess să răspundă cu aceeaşi monedă lipsei de transparenţă în execuţia înşelăciunilor, iar inevitabilele inserturi legate de familie (indiciile sunt oferite încă de la debut) în justificarea întorsăturilor de situaţie, în ciuda spectaculozităţii lor, devin patetice. Atât narativ cât şi stilistic, “Focus” este un amalgam destructurat şi superficial, o haină însăilată pe un manechin ordinar (reţeta ultrafolosită a Con-Movies) din diverse texturi şi materiale... cu un singur obiectiv, să fie cât mai divers colorată şi atractivă la prima vedere, o spoială de ţoală dintr-un bazar de cartier suficient de cool (locaţii exotice, femei, maşini şi şmecheraşi) încât să prostească spectatorul naiv să îşi cumpere un bilet de cinema. Pe scurt, un film despre escroci care, în sine, se dovedeşte a fi o înşelăciune cinematografică. Ia repede banii publicului de multiplex şi fugi..., iar finanţatorilor din umbră le-a ieşit pasienţa căci au încasat de trei ori mai mult decât au investit. Responsabilii pentru escrocherie? Cei doi cineaşti, Ficarra şi Requa, care semnează şi scenariul neinspirat, plasat la ani-lumină de umorul sardonic din “Bad Santa” (2003) sau de sensibilitatea manifestată în “I Love You Phillip Morris” (2009). Realmente, dezamăgitor! Am rămas totuşi în minte cu ceva din “Focus”: ingeniosul asalt subliminal asupra victimei asiatice bazat pe cele 124 de repetări a “woo woo”-urilor din piesa Rolling Stones “Sympathy for the Devil”... în mandarină, cifra ‘5’ se pronunţă ‘wŭ’. Extra: scene tăiate, intro alternativ, scurte dialoguri cu Smith (“Gentleman Thief”) şi cu Robbie (“Stealing Hearts”) despre personajele lor, plus un mini-documentar de zece minute, “Masters of Misdirection: The Players in a Con”, mai savuros decât filmul, construit în jurul personalităţii lui Apollo Robbins (cooptat ca şi consultant), unul dintre cei mai faimoşi hoţi de buzunare din lume la ora actuală, etichetat de revista “Forbes” ca “an artful manipulator of awareness”. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG 
03 Octombrie 2015


THE PROPOSITION (2005, Australia/UK, r: John Hillcoat) – “Tartan Special Edition”/DVD  

The Proposition.jpgDin perspectiva istoriei reale, Australia oferă suficiente argumente pentru ca  , cineaştii săi să revendice dreptul de a realiza... Westernuri: ca şi Statele Unite, a fost colonizată masiv de britanici în secolele 17 şi 18, cu preţul anihilării în mare măsură a populaţiei locale (pieile-roşii  , respectiv, aborigenii). Mai mult decât atât, dacă “ţara tuturor posibilităţilor” a atras în primul rând emigranţi în căutare de bunăstare şi de o viaţă mai bună, Australia a fost utilizată mult timp de către englezi ca o mega-închisoare continentală, care au deversat pe ţărmurile sale estice mii şi mii de nelegiuiţi de care doreau să scape, deci potenţialul dramatic e semnificativ mai mare decât cel oferit de avatarurile pe tărâm american (doar despre Ned Kelly s-au realizat o duzină de filme, el fiind personificat de-a lungul timpului de icon-uri a culturii Pop precum Mick Jagger sau Heath Ledger). Că despre “Attack on the Gold Escort” (1911), “Captain Thunderbolt” (1953, r: Cecil Holmes) sau de proiectul aflat actualmente în producţie, “The Legend of Ben Hall” (  cu premiera în 2016), ca europeni, ştim mai puţine decât despre “Crocodile Dundee”-urile cu Paul Hogan sau “Australia” lui Baz Luhrmann  , iar cele din urmă ne-au creionat superficial o imagine dulceag-siropos-amuzantă a unui continent arid şi sub-populat... asta e cu totul altă poveste. Revenim la opera polivalentului artist Nick Cave (autorul scenariului şi firesc, a muzicii) şi a cineastului John Hillcoat, tandem creativ ce a livrat deja trei produse cinematografice cu totul aparte (“Ghosts... of the Civil Dead”, “The Proposition” şi “Lawless”). Precum telegrafiatul slogan de promovare (“Three brothers. One must live. One must die. One must decide.”), premiza se defineşte succint, fără farafâstâcuri, în doar câteva minute: capturat în urma unei ambuscade sângeroase, Charlie Burns (Guy Pearce – “Memento”, “The Hurt Locker”), membru a unei găşti de bandiţi acuzată de asasinarea unei familii de colonişti (inclusiv o femeie gravidă, pe care au şi violat-o), are de ales între a-l salva pe mezin (prins odată cu el şi transportat la închisoare) şi de a-şi ucide propriul frate, pe cel mai în vârstă, psihopatul Arthur (Danny Huston – “30 Days of Night”, “X-Men Origins: Wolverine”) în urma unui pact cu iz faustian propus de nou instalatul şef a poliţiei din regiune, Căpitanul Stanley (Ray Winstone)... “Clearly, I am want I wish to be.”. Stanley alege astfel să adopte o tactică sofisticată, preferând să ‘investească’ în eliminarea răului principal, întrucât nu are know-how-ul şi susţinerea pentru a se aventura într-un teritoriu în care “the blacks won’t go there, nor the trackers”. Practic, Charlie are la dispoziţie nouă zile (până când juniorul va fi spânzurat de Crăciun) pentru a-l omorî pe Arthur, înaintea vânătorilor de recompense (“We are white men, Sir. Not beasts.”... memorabilă replica lui Lamb – John Hurt, “The Elephant Man”, “Midnight Express” – ucigaş cu simbrie oripilat de faptul că Darwin a îndrăznit să susţină în “Originea speciilor” că omul se trage din maimuţă). Uite aşa începem să ne apropiem de fond, fiindcă... pus în scenă în spiritul clinic şi detaşat scandinav, cadrat fastuos în stilul teatral a lui Julie Taymor, filmat cu minuţia pentru detaliu şi picturalitatea lui Tarsem Singh, prin “The Proposition”, Hillcoat şi Nick Cave oferă o viziune originală scăldată într-un soare arzător al unui Purgatoriu incredibil de întunecat prin personajele care îl populează (Stanley: “Australia, what fresh Hell is this?”... Lamb: “A land where God just evaporated.”). Definirea vizuală a protagoniştilor ca apariţii simbolic religioase de către Hillcoat (într-un context ce sugerează dominant pustietatea, secătuirea, teama de necunoscut şi de moarte), asociată cu portretizarea psihologică ce pendulează ambiguu între îngerii decăzuţi şi misionarii apostolici ai celui de-al doilea (Cave, responsabil, aşa cum spuneam, şi de muzica răscolitoare) şi cu un Styx metaforic pe ţărmurile căruia sunt ‘albi’ care nu sunt chiar albi (microcomunitatea animalizată în care soţia lui Stanley – Emily “Breaking the Waves” Watson - este un objet du désir) şi ‘negri’ ce, cu certitudine, nu sunt negri (populaţia indigenă, aborigenii... subversive introducerea lui Cave a conceptului de vârcolac şi a lunii pline în mitologia locală, precum şi citatul din scriitorul britanic ataşat de ţiganii nomazi la finele secolului 19, George Borrow, “Who would wish to die?”, plus scena descălţatului lui Tobey) susţin incredibil de bine o construcţie narativă plasată literalmente la antipozi faţă de Western (mă refer la formula consacrată a majorităţii producţiilor americane sau ‘spaghetti’)... nu avem un ‘good guy-bad guy’ în sensul simplist, dueluri, turme de vaci sau herghelii de mustangi domesticiţi, femei folosite doar ca decor, şi de la bun început, devine limpede că un happy-end tradiţional iese din calcul. Ca şi majoritatea creaţiilor - fie acestea albume muzicale sau volume de poezii - a lui Nick Cave, “The Proposition” emană un fatalism sfâşietor, iar spectatorului i se sugerează din start că se implică într-o experienţă (artistică) ce nu are menirea de a-l binedispune ci aceea de a-l pune pe gânduri. Sensul unor cuvinte precum ‘civilizaţie’, ‘familie’ sau ‘justiţie’ (sau, mai amplu... ‘judecată’) sunt revizitate într-un demers cinematografic ce, fundamental, pleacă de la ‘credinţă’ (definiţia generală şi nu cea cu conotaţii exclusiv spirituale), asta neînsemnând că cinefilii pasionaţi de Western nu îşi vor primi porţia consistentă de confruntări armate ultraviolente. Distribuţia este excepţională însă, cu siguranţă, cea mai suculentă partitură, alimentată de limbajul şi dialogurile concepute în mod voit cultivat şi oarecum... “clasic” teatrale, îi revine lui Ray Winstone (“Nil by Mouth”, “The Departed”), poliţistul expatriat după mai bine de 22 de ani de serviciu în Marea Britanie, prins între două universuri şi seturi de valori radical diferite, între rămăşiţele de onorabilitate şi onestitate socială, profesională şi familială pe care le are încă înscrise în minte şi suflet (ex. recurenţa replicii “I will civilise this place.”) şi primitivismul brutal a unei lumi ‘noi’ a cărei închegare stă încă pe o fundaţie fragilă şi contestabilă. Poate nu am reuşit să fiu suficient de clar în expunerea motivelor pentru care ar trebui să vedeţi şi să conservaţi acest film în propria colecţie dar, în ceea ce mă priveşte, el merită acest lucru fie şi pentru discuţia savuroasă ce pleacă de la întrebarea: “Ce este un mizantrop?”. Extra: comentariu audio a lui John Hillcoat şi Nick Cave, interviuri exclusive cu Guy Pearce şi Danny Huston, Making Of (... de aproape două ore!), documentar despre distribuţie şi echipa de producţie (pe DVD-ul bonus). Tehnic: excelent.

BLACKTHORN  (2011, Spania/Franţa/Bolivia/UK, r: Mateo Gil) – Blu-Ray

Blackthorn.jpgÎncheiem a doua săptămână dedicată Neo-Westernurilor cu un film nominalizat la 11 premii Goya (din care a câştigat patru), regizat de Mateo Gil, mai cunoscut ca autor a scenariilor pentru peliculele lui Alejandro Amenábar “Abre los ojos”-1997, “Mar adentro”-2004 (Oscar pentru film străin) şi “Agora”-2009. Consider că e indicat să încep prin a reaminti o sumă de fapte istorice relevante pentru povestea lui “Blackthorn”: vânaţi cu obstinaţie de detectivii Agenţiei Pinkerton, celebrii bandiţi Butch Cassidy (Robert Leroy Parker, 1866-1908) şi Sundance Kid (Harry Alonzo Longabaugh), împreună cu iubita celui din urmă, Etta Place, se autoexilează în primăvara anului 1902 în America de Sud unde, în ciuda faptului că încearcă să se dea la fund stabilindu-şi cartierul general într-o fermă de la poalele Anzilor, sunt localizaţi (cauza: jafurile date în băncile din Rio Gallegos şi Villa Mercedes) şi hăituiţi succesiv în Argentina, Chile şi în fine, Bolivia. În primăvara lui 1906, Etta, neimplicată direct în execuţia nelegiuirilor, decide că a sosit vremea să renunţe şi îi părăseşte pe cei doi, întorcându-se în San Francisco. Cassidy se angajează pentru scurtă vreme la o mină de cositor din zona Santa Vera Cruz unde este desemnat reponsabil cu păzitul fondului de salarii a  l muncitorilor. În noiembrie 1908, doi americani mascaţi, presupuşi a fi Cassidy şi Kid, jefuiesc în apropiere de San Vicente, în sudul Boliviei, un curier ce transporta... banii de leafă destinaţi lucrătorilor unei mine de argint, şi turnaţi de un localnic, sunt prinşi într-o ambuscadă de către soldaţii din cavalerie. După un schimb de focuri sângeros, asaltatorii descoperă două cadavre prezentând multiple răni, unul împuşcat în ceafă de către companionul său  , iar celălalt cu o gaură de glonţ în tâmplă, indicator evident a sinuciderii. Corpurile nu au fost niciodată identificate cu certitudine şi nici măcar eforturile antropologului Clyde Snow de la începutul anilor ’90 de a găsi similitudini în ceea ce priveşte ADN-ul nu s-au dovedit satisfăcătoare. De ce toate aceste date? Pentru că “Blackthorn” reprezintă o speculaţie inteligentă a scenaristului Miguel Barros pe marginea unei mari sume de neclarităţi generate de lipsa de informaţii în ceea ce priveşte ultimii ani din existenţa tandemului. Pentru a construi fundamentul poveştii şi a asigura tranziţia dintre realitate şi ficţiune, plecând de la ce ştim cu siguranţă şi... ce nu ştim, filmul operează (prin flashback-uri) în zonele “gri” a  le biografiei comune a bandiţilor: Etta (Dominique McElligott – “Moon”), posibil implicată cu normă întreagă într-un triunghi amoros cu Parker (tânărul Butch este interpretat de charismaticul actor danez Nikolaj Coster-Waldau, acum un superstar global datorită rolului lui Jaime Lannister din serialul “Game of Thrones”) şi Longabaugh (irlandezul Padraic Delaney, lansat de Ken Loach în “The Wind That Shakes the Barley”), revine în Statele Unite pentru că a rămas gravidă (la nivelul spectatorului este lăsată liberă interpretarea... cu cine, chiar dacă Cassidy îşi semnează ulterior scrisorile trimise progeniturii orfane – mama a murit între timp, în US, de tuberculoză - cu “Unchiul Butch”), apoi Sundance Kid, grav rănit, este împuşcat într-adevăr de partener  , dar asta se consumă mult mai devreme în timpul îndelungatului periplu sud-american, detectivul ex-Pinkerton (Stephen Rea – “The Crying Game”, “Breakfast on Pluto”) e în fapt, ca personaj, o combinaţie cu şeriful argentinian de origine galeză Edward Humphries care, îndrăgostit fiind de Etta, i-a anunţat din vreme, facilitându-le implicit în 1905 relocarea în Chile. Având incluşi toţi aceşti ‘pigmenţi vintage (bine dozate inserturile), naraţiunea propriu-zisă se plasează temporal în 1927-1928, într-un context în care industrializarea se luptă cu tradiţionalismul (relevantă privirea incredulă a bătrânului Butch, aruncată în urma trecerii unui automobil pe strada din Potosi, localitate unde se afla doar pentru a vinde câţiva... cai). “Blackthorn” poate fi interpretat ca un soi de “După 20 de ani” emoţional în care Cassidy (imperialul Sam Shepard, probabil la cel mai bun rol al său de la “The Right Stuff” încoace), ascuns sub identitatea lui James Blackthorn, acuză preţul solitudinii prelungite şi ajunge să revalorizeze noţiunile de prietenie şi familie, să îşi reamintească de faptul că sentimentele şi împlinirea sufletească trebuie să treacă înaintea beneficiilor materiale. Ajuns într-o fază a vieţii în care îşi caută mântuirea târzie (el speră ca nu e una... tardivă), Blackthorn nu este un om a regretelor (“I’ve been my own man. Nothin’ richer than that.”) însă, pe de altă parte, îşi doreşte ca, la bătrâneţe, să închidă un cerc existenţial personal: “Sometimes I think there’s only two moments in a man’s life - the one is when he leaves home and the other one is when he returns. Everything else is just in the middle.”. Planurile de a reveni în State şi de a-şi revedea nepotul sunt date peste cap de întâlnirea nefericită cu un inginer spaniol (Eduardo Noriega – “The Devil’s Backbone”, “Transsiberian”), în urma căruia îşi pierde economiile şi se vede nevoit să devină partenerul tânărului într-un jaf având ca obiect banii proprietarilor unei... mine. Nu are sens să dau mai multe detalii legate de conţinutul acestui Buddy-Movie aparte, descriptiv şi pictural, în care arhetipul clasic good-guy/bad-guy nu e utilizat în accepţiunea tradiţională a reţetelor Western, filmat epic în decorurile naturale fascinante din Bolivia (rămân pe retină în special scenele de pe cel mai mare câmp de sare din lume, Salar de Uyuni, cu o suprafaţă ce depăşeşte... 10,000 de kilometri pătraţi!) pe o muzică inedită prin combinarea tonalităţilor de factură clasică/elegiacă şi a celor exotice (Lucio Godoy, responsabil în trecut de OS-ul la “Todo sobre mi madre” a lui Pedro Almodóvar), ‘sparte’ de intervenţiile Country interpretate chiar de Shepard (piese folclorice dar cu o semnificaţie precisă în context, precum “Ain’t No Grave” sau “Take Your Burden to the Lord”). În final, pentru a clarifica o eventuală nedumerire generată de lectura acestui text: staţi liniştiţi, dincolo de fondul nostalgic-geriatric, “Blackthorn” conţine o doză mai mult decât satisfăcătoare de cinism, brutalitate şi violenţă, iar afficionados vor descoperi suficient de multe referinţe rafinate la adresa genului Western încât să fie împăcaţi cu acest tratament original al acestuia (doar un exemplu... croiala hainei stacojii a lui Butch ce trimite la Long Riders, banda din care a făcut parte Jesse James, poreclită astfel fiindcă purta mantale până la pământ). Îşi va găsi Cassidy izbăvirea? Rămâne să descoperiţi într-o broderie cinematografică imaginată pe marginea unei istorii consumate cu adevărat ce merită a nu fi trecută cu vederea. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
26 septembrie 2015


THE DARK VALLEY a.k.a. DAS FINSTERE TAL (2014, Austria/Germania, r: Andreas Prochaska) – DVD

Dark Valley.jpgAdaptare a bestseller-ului cu acelaşi titlu publicat de criticul de muzică şi film münchenez Thomas Willmann în 2010, propunerea Austriei la Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2014 aparţine, în mod neaşteptat, unui gen presupus defunct în ţările de limbă germană după ultimele adaptări după Karl May despre Winnetou & Co. de la finele anilor ’60, Euro-Westernul (nu am pus la socoteală parodia “Der Schuch des Manitu” din 2001). La vizionare însă, mirarea generată de această opţiune intrigantă se disipează rapid, odată ce realizezi faptul că cineastul Andreas Prochaska (“Dead in 3 Days” a.k.a. “In 3 Tagen bist du tot”) are formidabila inspiraţie de a pleca de la similitudinile fundamentale existente (naraţiune simplă şi predictibilă dar nu simplistă, polarităţile bine-rău & tradiţie-modern, ş.a.m.d.) pentru a reinventa şi combina într-un produs Pop culture de o remarcabilă omogenitate nu unul... ci două genuri, Westernul de influenţă americană (fără legătură - în afară de referinţa implicită la “Keoma” lui Castellari - cu Spaghetti-ul sau cu Sauerkraut Westernul) cu Heimatfilmul, la rândul său apus la începutul anilor ’70, dar foarte popular în trecut în Germania, Austria şi Elveţia, definit prin poveşti cu caracter dramatic şi cu o tonalitate emoţională foarte accesibile publicului larg, centrate pe moralitate şi valori familiale sau comunitare rurale, filmate în mare parte în spaţii exterioare ofertante precum munţii Alpi sau Pădurea Neagră. “The Dark Valley” (ce nu poate fi asociat, nici măcar superficial, cu “The Last Valley”-1971, a lui James Clavell) a fost caracterizat succint de un analist ca “High Noon in the high peaks”... să vedem de ce. Viaţa unei comunităţi pierdute de lume într-o vale din Alpii austrieci, ce, la începutul secolului 19, lipsită de aspiraţii existenţiale complicate, supravieţuieşte aproape exclusiv prin ce le oferă natura, condusă medievalist de patriarhul Brenner prin intermediul celor şase fii ai săi (singurii care au dreptul să deţină arme de foc), este dată peste cap de apariţia ‘exotică’ a misteriosului Greider (Sam Riley – “Control”, “Maleficent”), fotograf singuratic venit de peste mări şi ţări, care îşi cumpără cu un pumn de monezi dreptul de găzduire pe parcursul iernii în decursul căreia, timp de mai multe luni, cătunul rămâne complet izolat de exterior. Aşa cum subliniam anterior, cineastul nu mizează pe imprevizibil (deşi motivaţia lui Greider se devoalează lent, gradual) sau pe întorsături spectaculoase de situaţie (“The Dark Valley” este, în esenţă, un Revenge-Movie), concentrându-se cu migală pe definirea în mod credibil şi realist a dramei provocată de şocul dintre două tipuri de gândire şi de mentalitate. Evoluţie (aparatul foto şi carabina cu repetiţie) versus închistare resemnată (traiul de pe azi pe mâine şi perpetuarea speciei) ce exclude inclusiv luarea în considerare a unei bunăstări sporite, libertate individuală versus autocraţie (în ce măsură membrii comunităţii îşi doresc mai multe drepturi riscându-şi minimul confort), ‘gestiunea centralizată’ a destinelor microuniversului social în care sentimentele nu au nicio valoare versus asumarea, cu riscuri personale, a deciziilor unilaterale luate în urma impulsurilor emoţionale. Poate cu excepţia trândăviei (mai greu de sugerat în mod verosimil în acest context arid), suntem atraşi ca receptori culturali într-o lume dominată de şase din cele şapte păcate fundamentale: mândria (trufia de a-ţi desconsidera oponentul sau inferiorii), iubirea de argint (acceptarea fără rezerve a intrusului care mituieşte), invidia (aproape majoritară la nivelul comunităţii apropo de ‘cel care îi întrece cu situaţia, cu bogăţia, cu cinstea’), lăcomia (cel mai bine reprezentată de hangiţă/patroana magazinului-cârciumă), mânia (asociată cu reacţiile prosteşti şi violente a fratilor) şi desfrânarea... aici avem destul de multe, de la amestecarea sângelui la nefrica de Dumnezeu (preotul catolic, subaltern a baronului local, este un exemplu relevant). Aproape disconfortabil de realist pentru spectator, Brenner Sr. (Hans-Michael Rehberg, interpretul lui Rudolf Heß în “Lista lui Schindler” a lui Spielberg) nu este construit ca un bad-guy ‘în alb/negru’, căci ştie perfect ce se întâmplă în subordinea sa dar tolerează calculat derapajele din perspectiva unui obiectiv care, pentru el, rămâne esenţial: perpetuarea fizică a comunităţii şi a leadershipului acesteia prin reîmprospătarea constantă a fondului genetic a unui grup uman, practic, lipsit de contact cu exteriorul. Mai simplu, a impus cu multă vreme în urmă o cutumă: până la măritiş, tinerele sunt menţinute virgine dar, după ceremonia religioasă şi înainte de noaptea nunţii, el este cel care îşi exercită primul dreptul la a avea un moştenitor cu fiecare dintre acestea... astfel, vor continua să existe ‘cadre de conducere’ competente (conceptul medieval de Primae noctis, regăsit şi în “Braveheart”-ul lui Mel Gibson). Poate ce am scris până aici poate sugera o dramă freudiană intimistă, concentrată aproape exclusiv pe personaje şi pe explorarea sociologică, ce foloseşte un gen popular ca simplu pretext... nu, “The Dark Valley” este un film pe care nu pot să îl calific decât ca somptuos prin imagine şi muzică, ambele abordate hollywoodian, cu scene de acţiune ce vor satisface indiscutabil pe fanii Western-urilor (dar, mai degrabă, pe cei a lui “Il grande silenzio”-1968 a lui Sergio Corbucci, “Jeremiah Johnson”-1972 a lui Sydney Pollack sau “Death Hunt” cu Charles Bronson şi Lee Marvin, decât pe iubitorii de “Cei şapte magnifici” sau “Hoarda salbatică”), un omagiu elegant adus unei întregi subculturi în care se regăsesc arhetipuri ce nu ţin doar de film (“High Plains Drifter” sau “Pale Rider” ale lui Clint Eastwood) ci şi de comics-uri (“Jonah Hex”). Iar Riley face o treabă excelentă. Probabil că 2016 va fi anul care îl va certifica drept vedetă de primă mână datorită rolurilor din “Pride and Prejudice and Zombies” (blockbuster realizat după interpretarea inovativă a lui Seth Grahame-Smith a clasicei cărţi a lui Jane Austen) şi “Free Fire” (r: Ben Wheatley). Dacă cineva îşi pune întrebarea cum de vorbeşte atât de bine germana în “The Dark Valley”, îi reamintesc faptul că este de ceva vreme stabilit în Berlin, fiind căsătorit cu actriţa de origine română Alexandra Maria Lara (“Der Untergang”, “Rush”), pe care a cunoscut-o la filmările de la “Control” a lui Anton Corbijn. Extra: Making Of, scene tăiate, plus... excelentul scurtmetraj “The Gunfighter” (2014) a lui Eric Kissack, cunoscut mai bine ca monteur pentru comedii precum “The Dictator” (cu Sacha Baron Cohen), “Role Models” (Paul Rudd) sau “Horrible Bosses 2”. Tehnic: impecabil.

THE SALVATION (2014, Danemarca/Suedia/Belgia/UK/Africa de Sud, r: Kristian Levring) – Blu-Ray

The Salvation.jpgDe ce ne-am mai uita la încă un film cu o poveste comună, pe care am îngurgitat-o deja în câteva zeci, dacă nu sute, de puneri în scenă... un bărbat a cărui familie este omorâtă de bandiţi se răzbună de unul singur căsăpindu-i pe aceştia până la ultimul? Pentru că “The Salvation” este “Once Upon a Time in the West” al secolului 21! Nu îşi propune să fie original ci, dimpotrivă, să se constituie într-un tribut deferent adus lui Sergio Leone şi celorlalţi mari realizatori de Westernuri clasice de către, absolut surprinzător, unul dintre co-fondatorii mişcării avangardiste Dogme 95, iconoclastul cineast danez Kristian Levring (“The King is Alive”, “Fear Me Not”), dar se apropie la nivel de complexitate a abordării (construcţie narativă, casting, imagine şi muzică) de capodopera italianului, reuşind să transforme o reţetă deja uzată într-o veritabilă operă de artă cinematografică ce lasă spectatorul (mai ales pe consumatorii acestui gen specific) cu gura căscată. Complexitatea rămâne cuvântul-cheie şi voi încerca să îmi susţin afirmaţia plecând de la povestea ce creionează, doar bazată pe câteva personaje, o Americă eclectică a sfârşitului de secol XIX, un spaţiu în care indigenii (“pieile roşii”) au fost aproape integral exterminaţi, iar bătălia pe resursele puţine se poartă între emigranţi de diverse naţii şi rase, cu obiective, aspiraţii şi preocupări dificil de omogenizat în interesul comunitar. La finele celui de-al doilea război secesionist ‘Schleswig’ între Prusia şi Danemarca (în urma căruia a fost interzisă inclusiv predarea limbii materne în şcoli), împreună cu fratele său (Mikael Persbrandt, câştigător al prestigiosului premiu Guldbagge “Ingmar Bergman”, dar mai cunoscut publicului larg ca Beorn în “The Hobbit”), fostul militar danez Jon Jensen (fabulosul Mads Mikkelsen, premiat la Cannes pentru rolul din “The Hunt” a.k.a. “Jagten” – vezi Video Vault-ul din 8 martie 2014), îşi părăseşte pentru moment familia şi alege plin de speranţe ‘de mai bine’ să înceapă o nouă viaţă, de această dată mai paşnică deşi nu lipsită de inerente aventuri cotidiene, ca fermier, în vestul Statelor Unite, (presupun că) undeva în Utah, la frontiera cu Colorado, extrem de bogată în zăcăminte de petrol. Am folosit paranteza din urmă întrucât actiunea filmului nu este localizată geografic explicit (însă avem anul: 1871), dar e de notorietate istorică faptul că statul menţionat primise cel mai mare număr de emigranţi de origine scandinavă (majoritatea din peninsula Iutlanda) şi că, în 1865, după Războiul Civil American (cu armata federală în disoluţie, o populaţie pacifistă de emigranţi inocenţi incapabilă să se protejeze şi câteva triburi de indieni agresivi – Ute, Navajo, Paiute), acesta fusese ‘teatrul’ unuia dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria sa: “Black Hawk War”. Căci bandiţii, conduşi de Henry Delarue (Jeffrey Dean Morgan – “Watchmen”, “The Losers”, într-un rol interpretat realmente memorabil), al cărui nume, asociat cu menţionarea oraşului New Orleans, sugerează originea franceză şi din a cărui gaşcă face parte chiar şi un corsican (Eric Cantona, fosta vedetă a lui Manchester United, reprofilat cu succes ca actor... vezi “Elizabeth” sau “Switch”), sunt în fapt mercenari, foşti soldaţi (putem presupune, din indiciile discrete oferite de îmbrăcăminte, că e vorba nediscriminatoriu de ambele baricade, unioniste şi secesioniste) ce au acţionat până la moartea Şefului de trib Antonga ‘Black Hawk’ în 1870 în serviciul şi solda populaţiei orăşelului din apropiere dar căreia, acum, după exterminarea indienilor, solicită acesteia o taxă lunară de protecţie de tip... mafiot. Comunitatea eterogenă asuprită de pistolarii lui Delarue conţine printre membrii acesteia hispanici, polonezi şi suedezi, şi e condusă de doi emigranţi veniţi din Anglia, primarul (Jonathan Pryce – “Brazil”, “Pirates of the Caribbean”) şi şeriful (Douglas Henshall din “Orphans” al lui Peter Mullan din 1998) şi, la prima vedere, pare una similar de resemnată cu cea din “Cei şapte magnifici” (plăteşte oricât, îşi sacrifică “rebuturile” umane pentru... propria linişte). Şi totuşi, de unde comparaţia cu Leone? După separarea ce a durat şapte ani, Jensen îşi aşteaptă în America soţia (în rol, cântăreaţa daneză stabilită în Brooklyn, Nanna Oland Fabricius, mai cunoscută sub numele de scenă Oh Land) şi băieţelul, numai că bucuria revederii se transformă rapid într-un coşmar datorită mezinului Delarue (Michael Raymond-James din serialul “Once Upon a Time”) care îi omoară pe ambii (evident, dupa ce violează femeia), spre stupefacţia concubinei sale, ‘Prinţesa’ Madelaine (Eva Green – James Bond’s “Casino Royale”, “Sin City: A Dame to Kill For”), o tânără de o frumuseţe stranie căreia i-a salvat viaţa cu ani în urmă după ce indienii apucaseră să îi taie limba şi să o lase plină de cicatrice (nu doar fizice). Mai mult, după ce îşi ia revanşa, şi fratele lui Jensen cade victimă răzbunării... fratelui lui Delarue. “Dinte pentru dinte”. În afara distribuţiei stelare (în ceea ce priveşte talentul şi nu a notorietătii), până aici, încă... nimic deosebit. Problema este aceea că nici nu am cum să dezvălui foarte mult. “The Salvation” este, în esenţă, un film despre compromisurile făcute pentru a supravieţui sau... eliberarea de povara adusă de acestea. O provocare în sine pentru fiecare spectator o reprezintă însăşi interpretarea personală a titlului. Aminteam la început de complexitate... aceasta e justificată până în temelie, de la portretizarea nuanţată şi rafinat reajustată pe măsura curgerii naraţiunii a personajelor (şeriful-preot, primarul-rechin imobiliar, amanta-director financiar, bad-guy-ul-om de afaceri extrem de calculat... “I’m a business man.”/”You’re not even a man.”) la contextul care se extinde de la un pur conflict personal la unul în care sunt implicate mari interese economice (... da, nu glumesc!), de la muzica senzaţională a fratelui vitreg a cineastului Nicolas Winding Refn, Kasper Winding (autorul OS-ului la recentul “The Riot Club” al lui Lone Scherfig) la scenografia şi filmările ce ne duc, inevitabil, cu gândul la estetica vizuală a lui Jean-Pierre Jeunet (cazul “T.S. Spivet”) şi Tarsem Singh (imaginariumul din “The Fall”)... alţi doi non-americani. Poate cel mai apropiat Western post-2000 ce poate fi utilizat ca referinţă stilistică, deşi se plasează voluntar într-o categorie inferioară datorită nişării “undead”, este “Gallowwalkers” a lui Andrew Goth din 2012 (vezi Video Vault-ul din 28 februarie 2015). “The Salvation” este un film... to kill for pe Blu-Ray. Extra: zero (ediţia franceză). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
19 Septembrie 2015


CURSED (2005, USA/Germania, r: Wes Craven) – DVD

Cursed.jpgPe 30 august 2015, datorită unui cancer cerebral, a plecat din această lume unul dintre maeştrii incontestabili ai Horror-ului, Wes Craven. R.I.P., Mr. Craven! Dincolo de titlurile de referinţă pentru orice fan a genului (“The Last House on the Left”, “The Hills Have Eyes”), răposatul a avut, fără discuţie, trei merite extraordinare: 1.) A reinventat continuu Youth-Horror-ul (de la franciza “A Nightmare on Elm Street”, 1984-1994, la “Scream”, inclusiv seria TV, 1996-2015); 2.) Flerul său de a vedea potenţialul în tineri actori necunoscuţi şi curajul de a le da o şansă... să îi menţionăm doar pe Sharon Stone (“Deadly Blessing”-1981), Johnny Depp (“A Nightmare on Elm Street”-1984) şi pe Bruce Willis (episodul “Shatterday” din serialul “The Twilight Zone” difuzat în septembrie 1985); 3.) Imun la controverse şi la eventualul insucces comercial sau de critică, a perseverat în a-şi picura obstinat umorul sarcastic în textura unor filme destinate teoretic doar consumatorului lipsit de mari pretenţii (indiferent că e vorba de “The People Under the Stairs” sau de “Vampire in Brooklyn”). Toate acestea se regăsesc în pariul riscant asumat de fraţii Weinstein (“Pulp Fiction”, “Silver Linings Playbook”) ca producători, subapreciatul “Cursed”, un flop de boxoffice îngropat la propriu de chibiţii comentatori care l-au analizat exclusiv din perspectiva unui film de groază consumist. Sigur că, privit în acest mod îngust, am fi înclinaţi să le dăm dreptate mai ales dacă luăm în calcul şi numeroasele probleme de producţie şi de management ivite pe parcursul timpului: lansat ca proiect din 2000(!), filmul a suferit numeroase rescrieri ale scenariului, modificări de distribuţie (scenele în care apar Mandy Moore, Corey Feldman, Skeet Ulrich, Illeana Douglas, Heather Langenkamp şi Robert Forster au dispărut complet) şi filmări (reluate de la zero) epuizante, pe durata a peste 100 de zile, care l-au exasperat pe Craven. Măslina din Martini avea să vină tot din partea producătorilor care au decis în 2004 să opereze tăieturi cruciale pentru a face produsul accesibil plătitorilor de bilete cu vârsta de peste 13 ani (şi nu peste 18, aşa cum fusese gândit iniţial de cineast, împreună cu scenaristul Kevin Williamson, un alt expert în producţiile destinate tinerilor, creator al serialelor TV “Dawson’s Creek”, “The Vampire Diaries” şi al francizei de cinema “Scream”). Să ne întoarcem la... părţile bune (deşi renegate ulterior, în mare parte, de regizor). Chiar edulcorat prin ciopârţelile impuse de finanţatori, “Cursed”, ce ar fi putut foarte bine să se numească “Un vârcolac la Hollywood” pe modelul “An American Werewolf in London” al lui John Landis sau “... in Paris” (1997, r: Anthony Waller) rămâne în ansamblu un Youth-Horror rezonabil de eficace pentru publicul-ţintă (muzica este semnată de Marco Beltrami (“The Hurt Locker”, “World War Z”), imaginea de responsabilul pentru seria “Final Destination” - canadianul Robert McLachlan, iar montajul de Patrick Lussier, ce avea deja în CV, ca... regizor, trilogia “Dracula 2000”), cu o distribuţie foarte interesantă, mai ales acum, după un deceniu de la premieră, când mulţi dintre protagonişti au crescut mari şi... faimoşi: Jesse Eisenberg (cu mult timp înainte să devină vedetă datorită lui “The Social Network” a lui Fincher), Christina Ricci (“The Addams Family”, “The Opposite of Sex”), Joshua Jackson (serialul “Fringe”), Shannon Elizabeth (franciza “American Pie”), Milo Ventimiglia (serialul “Heroes”), Judy Greer (“Jurassic World”, “Dawn of the Planet of the Apes”), Nick Offerman (“Parks and Recreation”), soţia lui Ellen deGeneres Portia de Rossi (“Ally McBeal”)... Los Angeles. Într-o noapte cu lună plină, doi fraţi orfani, liceeanul tocilar antipatic prin seriozitatea-i extremă, un soi de Sheldon din “The Big Bang Theory” (Eisenberg), şi sora sa, producătoare de televiziune (Ricci), sunt implicaţi într-un grav accident auto pe Mullholland Drive, în urma căruia o victimă a coliziunii dispare târâtă în pădure de un animal, iar ei sunt răniţi de ghearele acestuia. Treptat, într-o atmosferă de incredulitate generală (poliţie, colegi de serviciu, prieteni), cei doi încep să manifeste simptomele transformării în vârcolaci (responsabil de F/X şi Make-Up este legendarul Rick Baker, câştigător a nu mai puţin de şapte premii Oscar, inclusiv pentru “An American Werewolf in London”-1981 şi “The Wolfman”-2010!), timp în care monstrul continuă să îşi facă de cap în mod sângeros prin “Cetatea Viselor”... la asta se poate rezuma în mod elementar plot-ul. Poate etichetabil ca pueril dar, apropo de punctul trei de care scriam la început, trebuie să adaug că, prin ciuntirea în scopuri mercantile a conţinutului Horror, producătorii au generat un efect... absolut neaşteptat: fără să îşi propună, “eşecul” s-a transformat, simultan, într-un tribut consistent destinat cinefililor ‘Hardcore’, mai mult sau mai puţin explicit adus, prin abordare, peliculelor mai vechi cu acest tip de “undead” (“The Wolf Man”-1941 cu Lon Chaney Jr. şi Bela Lugosi, “The Beast Must Die”-1974 cu Peter Cushing, “The Company of Wolves”-1984 a lui Neil Jordan sau “Teen Wolf”-1985 cu Michael J. Fox), care, culmea!, a influenţat ulterior alte filme – vezi cazul lui “The Howling: Reborn” din 2011 a lui Joe Nimziki) şi... într-o satiră subversivă la adresa Hollywoodului şi a măruntaielor mega-organizaţiei de vândut iluzii, ce îmi aminteşte de un alt eşec de anvergură, “1941” a lui Steven Spielberg. Ce să caute un vârcolac la Hollywood?... “silicoane perfecte”. “Fair fight?... This is Hollywood!”. Merită să vedeţi filmul fie şi pentru scenele cu Ricci mirosind sângele pe holurile televiziunii, a întâlnirii din parcare dintre vârcolac şi piţipoancă şi, mai ales, pentru monumentalul cadru cu vârcolac(a) ce, de la fereastra clubului... “Tinsel”, le arată degetul mijlociu poliţiştilor. “No such thing as safe sex with a werewolf!”. Pledoaria mea se încheie aici. Extra: Making Of, trei mini-documentare (F/X, crearea şi apariţia varcolacului). Tehnic: excelent.

PARIS, JE T’AIME (2006, Franţa/Elveţia/Lichtenstein/Germania, r: Wes Craven, Gus Van Sant, Coen Bros., Alfonso Cuarón, a.s.o.) – DVD

Paris J Taime.jpgDupă al său “Music of the Heart” (1999), pentru care Meryl Streep a primit încă o nominalizare la Oscar, iată o palmă peste obraz dată în plus de Wes Craven criticilor care îi minimizau talentul şi importanţa în istoria celei de-a şaptea arte datorită asocierii sale exclusive cu nişa Horror. Segmentul său din acest film colectiv (nu o antologie, ci o colecţie de viniete tematice complementare), “Père-Lachaise” (al 15-lea în succesiune) are ca protagonişti doi logodnici aflaţi într-o lună de miere prematură în care el (Rufus Sewell – “Dark City”) este evident enervat că se vede cărat de iubită (Emily Mortimer – “Hugo”) într-un... cimitir, doar pentru a se holba la mormântul autorului “Portretului lui Dorian Gray”, Oscar Wilde. Decid spontan, la faţa locului, că nu pot convieţui împreună întrucât el nu este capabil să o facă pe ea... să râdă. I deserve a poet!. Doar fantoma lui Wilde (cineastul Alexander Payne) şi sfaturile sale care îi pun literalmente în gură vorbe seriosului om de afaceri poate salva o relaţie încă neasumată pe deplin. Dincolo însă de Craven (comemoratul săptămanii), “Paris, je t’aime” se relevă cinematografic a fi deopotrivă o joacă (frumoasă) a unor cineaşti, un exerciţiu artistic de suflet şi un obiect de studiu condensat pentru tinerii ce aspiră la o carieră în film (indiferent că e vorba de modul de filmare sau de tehnicile de interpretare, de utilizare a luminii sau a muzicii în raport cu dialogurile pentru a defini un anume tip de atmosferă). Din acest punct de vedere, doar limitările de spaţiu m-au determinat să nu menţionez încă de la început toţi autorii (majoritatea regizorilor au fost şi cei care au imaginat poveştile) ce încheagă acest puzzle realmente tuşant, conceput de Tristan Carné şi Emmanuel Benbihy (din nefericire, extins mai departe, probabil din raţiuni financiare, cu finalizări creative – din punct de vedere a asamblării, din ce in ce mai îndoielnice - la New York, Tbilisi, Rio şi... Ierusalim) dar îmi voi răscumpăra omisiunile în rândurile ce urmează deoarece sunt convins că e important să vă dau câteva sugestii despre acest concept a cărui embrion poate fi identificat în “Love Actually” din 2003 a lui Richard Curtis, ce asociază variile forme de ataşament emoţional cu un mediu urban definit esenţialmente prin diversitate (culturală, socială, etnică, etc.). Filmul este compus din 18 segmente/scurtmetraje, fiecare dedicat unui arondisment parizian (în realitate acestea sunt în total 20, dar două dintre ele, regizate de danezul Christoffer Boe şi, respectiv, francezul de origine israeliană Raphaël Nadjari, în final, nu şi-au găsit locul din punct de vedere a reprezentativităţii alături de celelalte), pe care le voi trece în revistă cu caracter de inventar. 1.) “Montmartre” (r: Bruno Podalydès). Un francez singuratic de vârsta a doua, aflat într-o criză existenţială, adăposteşte pe bancheta din spate a maşinii o femeie drăguţă care leşină pe stradă, aflată în drum spre... tabacolog. Demers artistic discutabil ca inteligibilitate. 2.) “Quais de Seine” (r: Gurinder Chadha, britanica de origine keniană, autoarea Rom-Comurilor de succes “Bend It Like Beckham” şi “Bride & Prejuduce”). Spre mirarea colegilor săi plini de prejudecăţi, un student la istorie se simte atras de o tânără musulmană. Segment luminos şi foarte tonic. 3.) “Le Marais” (r: Gus Van Sant – “My Own Private Idaho”, “Gerry”, “Milk”... cineast pasionat de analiza relaţiilor emoţionale între bărbaţi). Într-un atelier de stampe, un client Gay vorbăreţ şi fan a lui Kurt Cobain încearcă să iniţieze un dialog cu un proaspăt angajat taciturn pe tema sufletelor-pereche. Doar că... cel din urmă e englez şi ascultă din politeţe căci nu înţelege limba. Cameo a lui Marianne Faithfull. 4.) “Tuileries” (r: Joel & Ethan Coen). În staţia de metrou aproape pustie din arondismentul 1, Steve Buscemi (vechi colaborator a fraţilor Coen –“Fargo”, “The Big Lebowski”), american pasionat de turismul cultural, încalcă regula de a evita contactul vizual cu ‘indigenii’ şi cade victimă unui joc amoros a unui cuplu de tineri extrovertiţi şi exhibiţionişti. Filmat/cadrat formidabil. 5.) “Loin du 16e” (r: Walter Salles & Daniela Thomas). Firesc din partea regizorului brazilian să abordeze o tonalitate... latină. Pentru a avea banii să îşi crească bebeluşul, o proaspătă mamă de origine hispanică (Catalina Sandina Moreno, pe atunci abia nominalizată la Oscar pentru “Maria Full of Grace”) este nevoită să îşi petreacă întreaga zi departe de acesta... îngrijind cu tandreţe un alt nou-născut. Mişcător. 6.) “Porte de Choisy” (r: Christopher Doyle, australianul mai cunoscut ca DoP pentru celebre filme asiatice precum “In the Mood for Love” a lui Wong Kar Wai sau “Hero” a lui Zhang Yimou). Un segment tratat straniu, în stil de cabaret oriental, în care Mr. Henri (Barbet Schroeder, regizorul lui “Reversal of Fortune” şi “Barfly”), agent de vânzări de produse cosmetice, intră în graţiile clientelei feminine dintr-un salon de coafură din Chinatown-ul parizian (Choisy este poreclit “Petite Asie”). Cool! 7.) “Bastille” (r: Isabel Coixet, multipremiata regizoare spaniolă). Sătul de rutina din viaţa casnică şi încurcat cu o jună şi focoasă stewardesă, pe punctul de a divorţa, un bărbat între două vârste decide să rămână alături de soţia despre care tocmai a aflat că e bolnavă de leucemie. “Forţându-se să se comporte ca un om îndrăgostit a sfârşit prin a redeveni un om îndrăgostit”. 8.) “Place des Victoires” (r: Nobuhiro Suwa). Japonezul construieşte un Ghost-Story mistic în jurul viziunilor unei mame (Juliette Binoche, Oscar pentru “Pacientul englez”) încă neîmpăcată cu gândul că şi-a pierdut copilul, în care moartea ia chipul unui cowboy (Willem Dafoe – “Shadow of a Vampire”, “Platoon”), tip de personaj idolatrizat de micuţ. Pus in scenă prea sec şi rece pentru gustul meu. 9.) “Tour Eiffel” (r: Sylvain Chomet, autorul excepţionalelor animaţii “Les triplettes de Belleville” şi “L’illusionniste”)... favoritul personal. Deliciosul băieţel Jean-Claude cu ghiozdanu-i supradimensionat în spate povesteşte cum s-au îndrăgostit părinţii săi în închisoare iar el a ajuns “fiu de mimi”. Gemenele fanate de pe terasa cafenelei rămân întipărite pe retina spectatorului. 10.) “Parc Monceau” (r: Alfonso Cuarón). Oscarizatul mexican a încercat să fure pâinea de la gura lui Alejandro Iñárritu, înainte ca cel din urmă să facă “Birdman”, filmându-şi sketch-ul dintr-o singură mişcare a camerei. Un bunic bon viveur (Nick Nolte) îşi asumă mai multe responsabilităţi legate de îngrijirea nepotului pentru a îi permite fetei sale (Ludivine Sagnier – “The Devil’s Double”) să se bucure ceva mai mult de viaţă. Interesant. 11.) “Quartier des Enfants Rouges” (r: Olivier Assayas – “Clouds of Sils Maria”). Un embrion eşuat de idilă între o actriţă americană răsfăţată pe cale de a deveni narcomană (Maggie Gyllenhaal – “Crazy Heart”, “Secretary”) şi un furnizor de haşiş cu origini magrebiene pe care îl întâlneşte întâmplător la Paris în timpul unor filmări. Pasabil. 12.) “Place des fêtes” (r: Oliver Schmitz, cineastul originar din Africa de Sud premiat la Cannes pentru “Le secret de Chanda”). Reîntâlnirea dramatică dintre o asistentă medicală de culoare şi un bărbat modest şi sensibil, emigrant din Lagos, concediat din slujba de îngrijitor într-o parcare auto, înjunghiat apoi în arondismentul nr. 19 (populat în special de nord-africani). 13.) “Pigalle” (r: Richard LaGravenese, mai cunoscut ca scenarist decât ca regizor... el este autorul lui “The Fisher King”). Exuberantul peisaj nocturn îmbibat de sex în care Bob Hoskins (“Mona Lisa”, “Brazil”) experimentează diverse paleative de a revitaliza relaţia îndelungată, supusă eroziunii, cu partenera sa de viaţă şi de scenă (Fanny Ardant – “Vivement dimache!”, “8 femmes”). “Luând în considerare tot ce a fost rău între noi, cred că totuşi ne-am descurcat foarte bine.”. 14.) “Quartier de la Madeleine” (r: Vincenzo Natali). De la autorul neconvenţionalelor “Cube”, “Cypher” şi “Splice” nu ne puteam aştepta la o viziune ‘realistă’ legată de dragoste şi de Paris iar ceea ce primim este o inedită abordare comics Noir gen Frank Miller, foarte atent lucrată vizual în care Elijah Wood (la un an după rolul din “Sin City” a lui Miller) trăieşte (un fel de-a zice) o poveste de dragoste la prima vedere cu vampiriţa interpretată de Olga Kurylenko (James Bond’s “Quantum of Solace”, “Oblivion”). Delicios. 15.) “Père-Lachaise”... Craven, deja ne-am referit la acest segment. 16.) “Faubourg Saint-Denis” (r: Tom Tykwer). Germanul era în perioada în care nu ajunsese atât de căutat la Hollywood dar avea o solidă notorietate europeană (“Run Lola Run”, “The Princess and the Warrior”) iar povestea sa, cea a unui cuplu atipic dintre un tânăr francez lipsit de vedere şi o americancă studentă la actorie (Natalie Portman – “Black Swan”, “Star Wars”), este una spusă minimalist dar eficace. Deci... să nu vă aşteptaţi cumva la “Cloud Atlas”. 17.) “Quartier Latin” (r: Frédéric Auburtin & Gérard Depardieu). În fapt, Auburtin, vechi prieten a lui Depardieu, i-a servit celui din urmă ca asistent (asta e şi profesia lui de bază, chiar dacă, în 2005, avea deja trei filme semnate ca regizor dar toate... cu ‘Obelix’ în rolul principal). Ceea ce face obligatoriu de văzut acest scurtmetraj pleacă de la scenariul “geriatric” a lui Gena Rowlands (“Gloria”, “A Woman Under the Influence”), care reface pentru câteva minute tandemul favorit a lui John Cassavetes, Rowlands-Ben Gazzara (“Opening Night”, “Anatomy of a Murder”), ca parteneri într-un cuplu înstrăinat de multă vreme, cinici şi sarcastici chiar în viaţa privată, nostalgici (fără a o recunoaşte) după deceniile de căsnicie fericită, dar într-o căutare separată a unei iluzorii noi “tinereţi”. 18.) “14e arondissement” (r: Alexander Payne, ce tocmai câştigase Oscarul în 2004 pentru “Sideways”). O fată bătrână, poştăriţă din Denver (Margo Martindale – “August: Osage County”) ce o confundă pe Simone de Beauvoir cu Simon Bolivar şi n-a mai avut un prieten de 11 ani, îşi îndeplineşte visul de a trăi ‘aventura europeană’ petrecând câteva zile în metropola unde descoperă iubirea pentru Paris şi iubirea Parisului pentru ea... concluzie generală care, asezonată cu o sumă de tranziţii ce surprind în cross-over câteva din personajele diferitelor poveşti spuse anterior, închide un produs remarcabil de unitar ca mesaj transmis. Căci... ca orice antologie/culegere/compilaţie din cinematografie, muzică sau literatură, cu siguranţă filmul va fi perceput ca inegal prin eterogenitatea abordărilor artistice însă am dubii serioase că cineva poate susţine că orice parte din el nu contribuie în mod substanţial la definirea conceptului. “Paris, je t’aime”! Extra: documentar despre Paris. Tehnic: excelent.

MY SOUL TO TAKE (2010, USA, r: Wes Craven) – Blu-Ray

My Soul To Take.jpgConceput de Craven (exceptând “New Nightmare” din franciza ‘Freddy’, aflat la primul său scenariu scris solo de la “The People Under the Stairs” din 1991 încoace) ca un Horror pur-sânge, fără tuşe de umor, satiră sau contrapuncte dramatice, “My Soul to Take” este, pentru mine, cel mai dezamăgitor rateu al cineastului de la “Deadly Friend” din 1986! Coincidenţa nefericită face ca el să fie asociat cu cea dintâi colaborare cu soţia sa, producătoarea Iya Labunka (“Heathers”, “Bad Influence”). Sigur că, în ceea ce priveşte subiectul (schizofrenia şi personalitatea multiplă sau, în termeni psihiatrici, tulburarea de identitate disociată), trebuie admirat curajul său de a păşi pe o cale deja bătătorită de mulţi alţii, jalonată de zeci de titluri antologice (“Psycho”, “The Shining”, “American Psycho”, “Fight Club”, etc., etc., etc.), şi de a încerca să inoveze transferând tematica eminamente adultă într-o lume care îi este de mult timp familiară, cea a adolescenţilor, numai că, aruncând în alambic mult prea multe elemente (psihiatrie şi psihologie, religie şi ocultism, plus... biologie – metafora recurentă reprezentată de condorul american, specie pe cale de dispariţie cu o deschidere a aripilor de trei metri(!), “eating death for breakfast”), obţine doar un cocktail fad, confuz şi lipsit de atractivitate. Asta, în pofida unui intro promiţător (schizofrenicul ce îşi ucide nevasta gravidă/copilul nenăscut şi surioara sa scapă cu viaţă datorită intervenţiei prompte a poliţiei/criminalul, împuşcat de mai multe ori, îşi revine inexplicabil în ambulanţă şi, după ce căsăpeşte echipajul, dispare fără urmă în apele râului). Căci, apoi, totul se mută în timp după 16 ani într-un univers ‘Teen’ în care “legenda” lui Riverton Ripper este perpetuată (inclusiv în scopuri turistice) printr-un “ritual” (o joacă de copii menită, chipurile, a împiedica revenirea acestuia) ce are ca protagonişti şapte adolescenţi născuţi în ziua dispariţiei criminalului. Nu doar cifra 7 dar şi componenţa grupului e patetic de clişeistică: frumuşica, prostănacul cu muşchi, habotnica, orbul, timidul, creativul şi... loserul. Unul câte unul, în ziua aniversară, aceştia sunt ucişi într-un context generic în care intrigile puerile de liceu (minivampa Fang – Emily Meade (“Thanks for Sharing”, “Gimme Shelter”) şi întâlnirile sale din toaletă ascultate la telefonul mobil de băieti) se întretaie cu indicii “înfricoşătoare” (viziunile personajului principal Bug, Max Thieriot - “Chloe”, “House at the End of the Street”) lăsând spectatorul incredul în faţa unui amalgam neinteligibil... De ce Ripper, ca apariţie un soi de Predator reciclat şi mult mai puţin competent în tehnicile de vânătoare, revine după 16 şi nu după 14, 18 sau 21 de ani? Cum de acesta s-a asociat cu... sau s-a disociat de... depozitarul sufletelor anunţat de strămoaşa Voodoo a asistentei medicale? Care este relevanţa inserturilor religioase, alta decât rugăciunea “Now I Lay Me Down to Sleep” din care a fost extras titlul filmului? Cum poate fi posibil ca o soră (la 19 ani încă liceeancă) să îşi acuze propriul frate că a ucis oameni şi e nebun de legat pentru a face bani pe spinarea elevilor? Din păcate, filmul dă impresia că Wes Craven, ca scenarist, s-a hazardat într-un demers mult prea amplu şi ambiţios (a fost filmat inclusiv în 3D!) şi s-a lăsat transportat idealist de valul propriei imaginaţii însă fertilitatea acesteia nu a putut fi pusă în scenă relevant (şi nici nu avea cum) în mai puţin de două ore. Poate o mini-serie destinată televiziunii ar fi fost mai reuşită. Lăsând la o parte intro-ul ce ne aminteşte de Craven cel de pe vremuri, există o singură scenă de luat în considerare, cea a interacţiunii “în oglindă” dintre Bug şi Alex (John Magaro – “Not Fade Away”, “Unbroken”) de pe holul liceului dar, în contrapartidă, efectul ei este anulat de o gafă impardonabilă pentru talia cineastului şi pentru un film Horror, consumată în scena de început, în care sora medicală vorbeşte de “şapte naşteri într-o oră, toate premature”... numai că Bug nu s-a născut în spital, aşa că... ce s-a întâmplat cu al optulea copil? Vă garantez că nu vom afla niciodată. Concluzie: pieer-deere de vreme! Extra: comentariu audio a lui Craven, împreună cu actorii Max Theriot, John Magaro şi Emily Meade (sincer, nu am fost curios să aud explicaţii sau justificări), început şi sfârşit alternativ, scene tăiate şi extinse. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
12 Septembrie 2015


CARNIVAL OF SOULS (1962, USA, r: Herk Harvey) – “The Criterion Collection”/DVD

Carnival of Souls.jpgNu aveam cum să omit în această rubrică un film cult alb/negru rămas timp de decenii în obscuritate, ce a influenţat semnificativ trei cineaşti fundamental ancoraţi în macabru dar extrem de diferiţi ca viziune (George A. Romero, John Carpenter şi David Lynch). Vă asigur că este un film de artă cu morţi-vii (doar că nu îmi permit să dau detalii pentru a nu ruina surpriza), atât de special,încât trebuie neapărat văzut! Mary Henry, o tânără femeie cu un caracter foarte puternic, dar nu lipsit de fisuri (şi-a construit, din raţiuni iniţial neclare, o armură sufletească care, în final, va ceda, ajungand la “I don’t want to be left alone”), este implicată fără voie, ca pasager, de o prietenă, într-o cursă de maşini pe drumuri de ţară, ce sfârşeşte tragic în apele unui râu învolburat şi plin de aluviuni. După trei ore de la accident, apare în mod miraculos la mal ca singură supravieţuitoare şi... în scurt timp, distantă şi închisă în sine, pleacă în Utah acceptând o slujbă de organistă într-o biserică din Salt Lake City, declarând localnicilor că nu se va opri în drum să îşi viziteze părinţii şi nici nu se va mai întoarce în cătunul de reşedinţă. Intrarea sa în Purgatoriu se defineşte încă din scenele de Road-Movie prin muzica neliniştitoare şi obsedantă, interpretată, evident, la orgă (butoanele radioului auto nu mai funcţionează), însoţită de viziuni ale unui bărbat cu o figură cadaverică ce îi înlocuieşte propria reflecţie în diversele geamuri (maşină, apartament închiriat, magazine, etc.), ce par asociate cu circul/parcul de distracţii părăsit (filmările au fost făcute în Saltair Pavilion, clădirea finanţată de mormoni, care, în anii ’20 se lăuda cu cel mai mare ring de dans din lume!) şi cu atracţia inexplicabilă a femeii de a pătrunde în interiorul acesteia. Ajunsă într-o comunitate urbană în care, aparent, şansele de a se pierde ca individualitate sunt mai mari, Mary Henry (realmente memorabilă aici, Candace Hilligoss, ‘cometă’ hollywoodiană a cărui CV mai conţine relevant doar Horrorul regizat de Del Tenney din ’64, cu Roy Scheider, “The Curse of the Living Corpse”) constată că, în ceea ce o priveşte, tarele sociale nu se diluează ci, dimpotrivă, se amplifică (“You cannot live in isolation from the human race”, o sfătuieşte habotnicul reverend care o angajase), iar Thriller-ul evoluează într-un Ghost-Story psihologic (realitate-imaginaţie, viziunile ca întrupare a sentimentului de vinovăţie... explicaţii oferite de doctorul întâlnit incidental) şi de aici, decizia pur personală de a pune capăt incertitudinii şi a se confrunta cu proprii demoni prin vizitarea de una singură a locaţiei pe care mintea sa o asociază cu apariţiile fantomatice. Nu numai că, cel puţin în prima fază, nu se întâmplă acest lucru, ba mai mult, devine în ochii celor din jur o ‘ciudată’ care, în scurt timp, e forţată să plece de la proaspăt obţinuta slujbă fiind acuzată de preot că lucrările muzicale pe care le repetă în particular sunt sacrilegii/blasfemii şi decide să părăsească un oraş şi o lume care refuză să îi accepte... normalitatea. Bineînţeles că lucrurile nu se opresc aici, dar repet, trebuie să vedeţi acest film şi să trageţi singuri concluziile deoarece este un film ce ar fi putut avea acum statutul de capodoperă dacă nu era realizat cu un micro-buget (30,000 de dolari) în condiţii, în mare parte, improvizate. Totuşi, de ce rămâne această peliculă una deosebită? Răspuns: prin descoperirea de către consumatorul de Pop Culture, atât în construcţia narativă cât şi prin în punerea în scenă audio-vizuală, a unui număr enorm de tributuri stilistice, concotate într-un produs finit incredibil de coerent şi de captivant... Expresionism (surprinzător, te duce mai degrabă cu gândul la drama “Sunrise: A Song of Two Humans” din 1927 decât la Horror-urile clasice ale lui F.W. Murnau) şi suprarealism (‘ziua’ de shopping a lui Mary e construită indubitabil pe principiile acestuia)... “Carnival of Souls” te plimbă retro- şi introspectiv (fără a realiza, ca spectator) prin modul de a concepe vizualurile a lui Castle, Powell, Preminger sau Hitchcock. Înfipte în subconştientul cineastului, filme precum “Freaks”/”The House on Haunted Hill”/”The Third Man”/”Les diaboliques”/”Peeping Tom” (vecinul lui Mary Henry e savuros ca reprezentant a societăţii... civile) sau mai obscurele pelicule semnate de Sidney Hayers (“Circus of Horrors” sau “Night of the Eagle”) îşi pun amprenta pe acest amalgam original, mixat uluitor de inspirat, de influenţe culturale, nu exclusiv cinematografice deoarece ne trimit, post-factum, de la scenografia videoclipurilor muzicale MTV a anilor ’80 (Pat Penatar-“All Fired Up”... grila rectangulară plasată pentru filtrarea luminii) la happeningurile şi instalaţiile contemporane a artistului multimedia Jim Campbell (în special conceptul “Scattered Light”). Trebuie să nu uităm nicio secundă că povestea lui Mary Henry este rodul unei conjuncturi ce trebuia să genereze un amărât de film de buget mic, ce nu a plecat la drum cu aspiraţia de a face istorie. Şi totuşi... fie şi dacă privim exclusiv din această perspectivă, produsul final poate fi considerat excepţional. Mostre de scene definitorii potenţial memorabile pentru cinefili: apariţia neaşteptată pe limba de mâl colmatată la piciorul podului/vizita solitară în parcul de distracţii abandonat (cu accent pe intervalul aproximativ dintre minutele 45 şi 48, pentru modul sofisticat în care lumina este combinată cu scenografia Pop-Art şi cu mişcările în cadru a protagonistei)/coregrafia de final (despre care evit să scriu). Plecând de la ideea din anii ’80 a lui Hillgoss de a scrie scenariul unui sequel, partenerul său de atunci a ajuns să producă împreună cu Wes Craven şi Anthony “Waxwork” Hickox, în 1998, un pseudo-remake având acelaşi titlu dar care nu mai păstrează decât vagi legaturi cu originalul şi face aproape complet abstracţie de morţii-vii. Extra: conţinut fabulos, materiale prea multe, savuroase şi consistente legate de culisele acestei producţii DIY pentru a fi inventariate complet, aşa că mă voi limita la câteva exemple (comentariu audio a regizorului şi scenaristului, aproape o oră de scene tăiate, un documentar despre locaţii şi altul, “The Movie That Wouldn’t Die! The Story of Carnival of Souls”, despre reunirea în 1989 a echipei de producţie). Tehnic: foarte bun (transfer digital după copia originală, conţine atât versiunea difuzată în cinematografe de 78’ cât şi Director’s Cut-ul de 84’). Ediţia “Criterion” pe 2 DVD-uri este singura ce merită vânată pentru colecţie dar, atenţie, filmul poate fi vizionat liber pe Internet pe archive.org (căutaţi copia postată în august 2015 întrucât are o calitate mai bună şi e versiunea extinsă).

THE SECOND BEST EXOTIC MARIGOLD HOTEL (2015, UK/USA, r: John Madden) – Blu-Ray

The Second Best Exotic Marigold Hotel.jpgRugăminte adresată celor care nu au văzut primul film, “The Best Exotic Marigold Hotel” (2011, r: John Madden): înainte de a parcurge acest text sacrificaţi-vă, vă rog, câteva minute şi parcurgeţi mai întâi cronica acestuia, postată în Video Vault-ul din 14 iunie 2014. Este important pentru faptul că avem de-a face în acest caz cu un sequel tradiţional în sensul cel mai ‘clasic’ a termenului şi nu unul inovator sau formal (este realizat cu aceeaşi echipă de producţie şi artistică iar personajele, toate, îşi fac din nou apariţia reluându-şi viaţa dintr-un moment nu foarte îndepărtat de unde le-am lăsat la finele primului)... un soi de “Cei patru muşchetari” ce urmează primilor ‘trei’. Cuvintele următoare sunt scrise din perspectiva celor care au măcar o idee despre ce s-a întâmplat în precedentul. Sigur că “The Second Best...” rezistă fără probleme şi la o vizionare de sine stătătoare însă, totuşi, recomandarea mea este să le vedeţi ‘la pachet’ (mai ales că, dacă veţi dori să le achiziţionaţi, există o ediţie ce le conţine pe amândouă) pentru că, altfel, veţi pierde mult din savoarea poveşti(lor). Apelând la o comparaţie un pic forţată, dacă văzând prima parte ai sentimentul că te-ai trezit din mahmureală după o beţie frumoasă, acum eşti invitat la o degustare în care descoperi detaliile senzoriale rafinate doar în anumite momente speciale. Primul film era o comedie efervescentă şi spumoasă despre auto-descoperirea de sine la vârsta a treia şi construcţia unor relaţii interumane pe fondul şocului produs de ciocnirea cu exotica cultură şi civilizaţie indiană iar cel de-al doilea îşi propune acum să ducă mai departe şi să încheie povestea pensionarilor care şi-au regăsit pofta de viaţă, dragoste şi... muncă. The Best Exotic Marigold Hotel, un soi de Institut “Ana Aslan” (dar în care terapia este de natură emoţională), e în permanenţă plin şi, aşa cum spune Dev Pattel, “... with nobody checking out. Until the ultimate check-out.”. În acest caz, de ce nu s-ar deschide şi un al doilea? Co-managerii (exuberantul Pattel şi sarcastica Smith) pleacă la San Diego în încercarea de a convinge reprezentanţii unui important lanţ hotelier condus de David Strathairn (“Good Night, and Good Luck”, “Lincoln”) să investească... prilej pentru Dame Maggie Smith (două premii Oscar, trei Globuri de Aur şi şapte BAFTA!) să ofere spectatorului câteva momente memorabile (Route 66, servirea ceaiului) şi o replică tipic britanică la adresa vizitei în USA: “I went with low expectations and I came back disappointed.”. Interes există dar... şpilul e altul: hotelul va fi vizitat incognito de un expert, de al cărui raport va depinde decizia finală. Astfel intră în scenă două noi personaje, destinate a pigmenta şi anima existenţa calmă a grupului ce gravitează în jurul TBEMH, ambii suspecţi de a fi auditorul fantomatic: Richard Gere (care, judecând după excelentul rol de homeless alcoolic din filmul de anul trecut a lui Oren Moverman, “Time Out of Mind”, este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt ca actor), care pretinde că a ajuns în India să scrie o carte, şi Tamsin Greig (“Tamara Drewe”, “Shaun of the Dead”) ce a venit, chipurile, în recunoaştere, în tentativa de a-şi reloca mama într-un spaţiu mai însorit. Madden şi Ol Parker (scenariştii) erau însă conştienţi că această ‘găselniţă’ nu poate revigora de una singură o poveste ce urmăreşte în paralel mai multe destine şi, pentru a evita o posibilă scădere de tempo datorată lipsei surprizelor (ce mai poate interveni în viaţa unor oameni trecuţi de 60 de ani?) mută accentul pe detalierea imersiunii expaţilor englezi în India: deşi îl lasă memoria, Nighy a devenit ghid turistic, Imrie şi Pickup manageriază Clubul Străinilor iar Dench devine la 79 de ani director de achiziţii pentru o firmă de textile... toate acestea concentrate în zilele în care Pattel se însoară (ca atare, avem şi o porţie consistentă dar simpatică de bollywoodisme). Rezultatul? Sigur că este agreabil să îi revezi pe Judi Dench, Maggie Smith, Bill Nighy, Celia Imrie, Ronald Pickup şi Diana Hardcastle (iar momentele de interacţiune dintre ei sunt de cele mai multe ori fabuloase, mai ales dialogurile Smith-Dench şi Nighy-Dench) dar ‘spuma’ s-a evaporat în parte, s-a transformat în nostalgie melodramatică şi a rămas doar o plăcută, caldă şi luminoasă comedie ‘geriatrică’ din care trebuie să extragi doar ceea ce te tuşează emoţional. Spun asta pentru că am avut, personal, senzaţia de forţare pe parcurs a construcţiei narative în ceea ce priveşte componenta indiană, că Pattel (ca pivot a acesteia), prin teatralitate şi exteriorizare excesivă, trece prea des de la ‘simpatic’ la ‘caricatural’, indiferent că ne referim la încurajarea din raţiuni de business a idilei propriei mame cu un străin sau la conflictul cu logodnica generat de partenerul de repetiţii pentru dansul de nuntă. O menţiune specială pentru DoP-ul Ben Smithard (“My Week with Marilyn”, “Belle”) şi pentru John Madden: vizual, filmul este de un rafinament excepţional! Extra: şase mini-filmuleţe, având în medie trei minute fiecare (distribuţie, locaţii, realizarea scenei nunţii, etc.). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
05 Septembrie 2015


WARLOCK (1959, USA, r: Edward Dmytrik) – DVD

Warlock.jpgCu toate că au fost completamente ignorate la nominalizările pentru Oscaruri şi Globuri (pe bună dreptate, întrucât era imposibil să concureze cu “Ben-Hur”, “Some Like It Hot”, “North by Northwest” sau “Anatomy of a Murder”), Westernurile de foarte bună calitate au infestat cinematografele americane în primăvara lui 1959 şi mă voi limita la câteva exemple de vârf: “Rio Bravo” a lui Howard Hawks (John Wayne, Dean Martin, Angie Dickinson), “The Horse Soldiers” a lui John Ford (John Wayne, William Holden) şi, nu în ultimul rând, “Warlock”, adaptarea pentru marele ecran a cărţii lui Oakley Hall, semnată de Robert Alan Arthur (scenarist nominalizat de două ori la Oscar pentru “All That Jazz” şi, totodată, cel care a crezut în talentul de cineast a lui John Cassavetes pe care l-a susţinut în debutul său din acelaşi an cu “Shadows”). O carte nominalizată la premiul Pulitzer, o distribuţie stelară şi versatilă (actori necantonaţi aproape exclusiv în această nişă precum John Wayne), un regizor nominalizat la Oscar şi Palme d’Or încă din 1947 şi, respectiv, 1955, cu un apetit deosebit pentru drame cu caracter complex, indiferent de contextul în care se consumă acestea... toate, însumate, au condus spre unul dintre cele mai subevaluate filme de la finele anilor ’50, un Western sofisticat care transcende cu certitudine genul (poate fi încadrat mai corect în categoria ‘dramă psihologică’) a cărui poveste este plasată în Vestul american a sfârşitului de secol 19) şi a cărui perenitate se relevă intactă după mai bine de jumătate de secol de la premieră. Voi reveni implicit asupra acestei afirmaţii după o trecere în revistă a plot-ului. 1881. Warlock este o aşezare minieră minusculă din Utah, nerecunoscută oficial de autorităţile guvernamentale drept localitate, aflată la multe zeci de mile de cel mai apropiat oraş şi care, în consecinţă, nu beneficiază de vreun sprijin oficial din partea acestora în respectarea legii şi ordinii (de la judecător la pompier, toţi sunt cu... ghilimele, întrucât nu au vreo funcţie atestată ci sunt numiţi de comunitate). Există totuşi ceva: postul de şerif, plătit foarte prost de la centru, pentru care nu apar decât efemeri candidaţi de duzină ce vin în pustietate doar din lipsă de alte opţiuni şi care sunt rapid descurajaţi de raidurile frecvente a diverselor categorii de borfaşi călare ce terorizează cătunul. Cadrul general se constituie pe fondul conflictului dintre populaţia din Warlock şi cea mai persistentă şi stresantă bandă de hărţuitori din exteriorul acestuia (membrii se auto-intitulează “san pueblitos” deci se presupune că vin din New Mexico pentru a parazita viaţa celor care trăiesc din exploatarea minelor de argint din Utah), condusă de McQuown (Tom Drake – “Money, Women and Guns”). Din acest punct filmul începe să arate radical diferit de un Western tradiţional (avertisment: în “Warlock” se vorbeşte mult, mult mai mult decât se trage cu pistolul!) întrucât abordarea lui Edward Dmytryk nuanţează inspirat o interacţiune aparent simplă, chiar binară: cowboy-ii pierde-vară a lui McQuown au grijă să nu îşi secătuiască ‘vaca de muls’, baza lor de aprovizionare în jurul căreia gravitează, nu ucid (decât în cazuri ieşite din comun) localnici, ba chiar îşi plătesc cumpărăturile şi se comportă socialmente acceptabil în mare parte din timp, fiind doar preocupaţi să îşi demonstreze permanent superioritatea prin macho-isme tipice posesorilor de forţă brută. Cel puţin parte din ei îşi doresc o ‘simbioză’ şi nu o ‘căpuşare’ (cazul lui Curley, interpretat de DeForest Kelley, mai târziu celebru pentru rolul Dr. McCoy din “Star Trek”) iar unul, Johnny Gannon (Richard Widmark – “Pickup on South Street” a lui Sam Fuller, “Kiss of Death” a lui Henry Hathaway pentru care a fost nominalizat la Oscar şi a câştigat Globul de Aur), deşi respectă docil regulile găştii, se simte sufleteşte deranjat de excesele impulsive şi violente a celorlalţi. Suntem introduşi în continuare într-un spaţiu straniu pentru un Western, cel a eticii şi moralei, colective şi individuale deopotrivă, în care nimic nu mai este doar în alb şi/sau negru. Într-o dezbatere democratică, majoritatea din Comitetul Cetăţenilor din Warlock decide în ciuda opoziţiei (Jessie – Dolores Michaels, “The Fiend Who Walked the West”, “One Foot in Hell” şi pseudo-judecătorul Holloway – Wallace Ford, interpretul lui Phroso din filmul-cult a lui Tod Browning din 1932, “Freaks”) să angajeze pe banii comunităţii un mercenar, pistolar arhicunoscut dar controversat datorită trecutului său înceţoşat, pentru a aduce echilibrul în existenţa aşezării. Memorabilă întrebarea din şedinţă: “You’re using anarchy and murder to prevent anarchy and murder?”. Blaisedell (Henry Fonda – “Once Upon a Time in the West”, “The Tin Star”) acceptă slujba şi ajunge în oraş însoţit de prietenul său devotat şi cinic, şchiopul cartofor Morgan (Anthony Quinn, deja cu două Oscaruri la activ pentru “Viva Zapata!”-1952 şi “Lust for Life”-1956). În scurt timp, fără să apeleze lipsit de discernământ la arme de foc, îşi impune autoritatea atât în faţa localnicilor cât şi a outsiderilor însă, progresiv (aşa cum o prevedea el însuşi), respectul pentru aceasta devine dublată de teama crescândă din partea ambelor tabere (manifestată, evident, diferit) ca precedenta coabitare şi ale sale compromisuri să nu se transforme în ceva mai rău, într-o... dictatură. Între timp, Gannon (Widmark) a dezertat din bandă preferând să rămână în Warlock, a preluat slujba de şerif oficial (asumându-şi riscurile de rigoare generate de lipsa de experienţă în ale “pistolăriei”) şi anchetează împuşcarea într-o ambuscadă a companionului de diligenţă a lui Lily Dollar (Dorothy Malone – Oscar pentru “Written in the Wind” in 1957), sosită în localitate cu obiective neclare... atâta vreme cât prestase în trecut, în calitate de iubită a lui Morgan, diverse servicii dubioase pentru acesta dar îl părăsise pentru fratele proaspătului decedat, ucis la rândul său de... Blaisedell (din acest punct de vedere putem asemăna trioul de “expaţi” din Warlock cu Wyatt Earp-Doc Holliday-Kate Fisher, fie şi prin cum se autodefineşte Quinn în faţa lui Widmark, un “paria social”). Povestea comunităţii se întrepătrunde fin cu cele personale a protagoniştilor prin intermediul unui... complicat şi ambiguu pentagon relaţional: Jessie (băştinaşa cu conştiinţă civică din ‘tabăra Warlock’ de care se ataşează Blaisedell) – Blaisedell (ce are de rezolvat dilema între a se stabili într-un loc în care este mai mult temut decât agreat sau de a-şi continua existenţa din trecut... “on the road”) – Morgan (ar face absolut totul pentru prietenul său dar nu este obişnuit să gestioneze dezamăgiri de tipul celei că ar putea fi părăsit de acesta aşa cum s-a întâmplat cu Lily) – Lily (lasă lucrurile în ‘coadă de peşte’ pentru a se lipi de Gannon) – Gannon (fost în ‘tabăra inamicilor Warlock-ului’, acum şerif amorezat cu prinţipuri, dispus să îşi dea viaţa pentru respectarea legii şi, ca atare, obligat să i se opună lui Blaisedell). Cam asta ar fi de spus despre, repet, această dramă psihologică absolut remarcabilă ce se desfăşoară în Vest (apropo de localizarea conjuncturală, poate nu întâmplător, singurul cadru ce stârneşte ilaritate este cel cu Fonda şi Quinn călare, privind de pe o creastă muntoasă întregul Warlock... în realitate un fundal pictat). Marele merit îi aparţine incontestabil regizorului Edward Dmytryk (premiat la Cannes pentru “Crossfire”-1947 şi, ulterior, nominalizat la Palme d’Or pentru “The End of the Affair”), care aduce construcţiei narative un echilibru şi un rafinament cu adevărat rarissim pentru un Western. Un film pe care îl recomand cu mare căldură. Detalii anecdotice: în prima parte, Widmark apare îmbrăcat aproape identic ca în “The Law and Jake Wade”, făcut un an mai devreme de John Sturges; este filmul de debut a lui Gary Lockwood (a cărui nume nici măcar nu apare pe generic), intrat în istorie datorită rolului din capodopera SF “2001: A Space Odyssey” a lui Stanley Kubrick; tot în categoria ‘ne-creditaţilor’ îi regăsim pe veteranul Tom Wilson (ce apare în... “Naşterea unei natiuni” dar şi în câteva din filmele lui Charlie Chaplin), apoi un alt favorit a lui Kubrick, Joe Turkel (“The Killing”, “Paths of Glory”, “The Shining”) dar şi pe un prieten a lui Sam Peckinpah, L.Q. Jones (“The Wild Bunch”, “Ride the High Country”, “Major Dundee”). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

DOGHOUSE (2009, UK, r: Jake West) – DVD

Doghouse.jpgCând e vorba de a se lua pe ei înşişi în tărbacă, britanicii nu îşi precupeţesc nici banii (bugetul producţiei: patru milioane de dolari) şi nici talentul, de la Jake West, cineast specializat în primul rând în documentare despre Horror (despre Sam Raimi, Bruce Campbell şi “Evil Dead”, Don Coscarelli şi “Bubba Ho-Tep”, Doug Bradley şi “Hellraiser”, ş.a.m.d.), la o distribuţie foarte interesantă deşi nu de prim-plan. Să vedem cum intră aceasta în scenă... Vince (Stephen Graham – “Public Enemies”, “Gangs of New York”), un bărbat ce se apropie de vârsta a doua, neglijent, delăsător şi grobian, ce trăieşte într-o garsonieră mizerabilă dintr-o suburbie metropolitană şi nu reuşeşte să iasă din depresia suferită după divorţ, este subiectul unui complot de weekend menit a-i schimba perspectiva asupra vieţii, pus la cale de cei cei mai buni prieteni ai săi, Neil (Danny Dyer – “Mean Machine”, “The Football Factory”), afemeiat insensibil dar... cu Porsche, Graham (Emil Marwa - “Code 46”, “Izzat”), homosexual ce tocmai şi-a părăsit iubitul, împreună cu nerdul specialist în comics-uri şi memorabilia Matt (Lee Ingleby – “Harry Potter and the Prisoner of Azkaban”, “Master and Commander”), împrăştiatul electrician rubicond Banksy (Neil Maskell – “Kill List”, “Basic Instinct 2”), Mikey (Noel Clarke – “Star Trek Into Darkness”, “The Anomaly”) şi Patrick (Keith-Lee Castle – serialul de televiziune “Young Dracula”), doi familişti ce au probleme conjugale de sorginte diferită. Primul stop, evident... în pub! De unde, o şoferiţă dulcică, blondă din naştere (Christina Cole – “Jupiter Ascending”) îi preia şi îi duce cu un microbuz într-un cătun izolat din provincie, Moodley, unde procentul femei-bărbaţi este de 4:1! Şase “magnifici” (al şaptelea, Banksy, a întârziat şi a ratat plecarea) descind într-o atmosferă de Western în mijlocul aşezării formate doar din câteva case, înconjurată de mii de hectare de pădure, care, în prima fază, pare complet părăsită. Action! Făcând excepţie de mireasa ce se înfruptă tacticoasă din câine, prima zombiliţă intrată agresiv în cadru sfârşeşte cu un pitic de grădină spart în ţeastă pe fondul replicii spontane de bun simţ date lui Matt în faţa grupului siderat de atacul neaşteptat: “It’s like ‘Evil Dead’ things from your shop with claws in her teeth... that’s what’s wrong with her!”. Brusc... apar femeile din sat, toate zombie, toate antrenate în a mânui diverse arme albe (de la foarfeci şi freze stomatologice la topoare şi... tigăi), având, fiecare, un look diferit (de la “The Mask” la “Chopper Chicks in Zombie Town”). Vince are dreptate (“How’s these suppose to cheer me up?”) întrucât a fost adus în Moodley de prietenii săi tocmai în ideea de a-i demonstra că femeile nu sunt chiar atât de... malefice. Localnicii de sex masculin nu (mai) există dintr-un motiv pe care îl bănuiţi deja. În urma contaminării cu un virus experimental produs de ‘geniile’ cazone (confirmat de prezenţa în cătun a câtorva militari, aproape toţi deja evisceraţi, şi a lăzilor din biserica însângerată pe care scrie “Army... Biohazard”) destinat creării unei arme biologice, femeile ajunse zombie nu sunt atât de hămesite, pe cât îşi doresc să se răzbune pe orice pământean posesor de testicule. Aparent... căci asta e doar ‘Faza 1’ (zombificarea şi psihoza) a experimentului. Grupul de civili nu are altă alternativă decât să încerce a supravieţui adaptându-se din mers la întorsăturile de situaţie generate de revelaţiile şocante (mai ales cele care au legătură cu delfinii!). “What you boys have created is an army of pissed-off feminist cannibals!”. În niciun caz nu vă voi dezvălui ceva legat de ‘Faza a doua’ sau de finalul... aproape Western. Scene memorabile: tortul aniversar cu degetele soţului (fostul primar) înfipte în loc de lumânări (reinterpretare amuzantă a sintagmei “Finger Food”, dată de matroana-zombie peste măsură de rubensiană, cu bigudiuri în cap şi cămăşuţă de noapte cu volănaşe)/Matt, devenit Rambo în magazinul de jucării, privit cu admiraţie de Vince (“The Force is with him!”), ce acţionează inovativ şi eficace în cazul ‘The Burning Witch’/deghizarea în... femei (“Don’t worry, he’s not a lesbian.”). Încercând să îl raportez la context, cu toate că, la prima vedere, datorită clişeelor şi stereotipurilor numeroase, “Doghouse” ar fi de încadrat în categoria de Sexploitation cu femei-zombie ce include “Zombie Strippers!” (2008) sau “Zombie Women of Satan” (2009), lăsând la o parte trimiterile multiple la “Shaun of the Dead” (2004) - vezi, de exemplu, cazul scenei din grădina din spate cu aruncatul diverselor obiecte la îndemână pe modelul Pegg/Frost cu vynilurile) - prin plot, umor şi tratament Gore adult, el este mai degrabă asociabil, la nivel de temelie a naraţiunii, cu produse din nişe cinematografice paralele din spaţiul Horror şi anume “Lesbian Vampire Killers” (2009, UK, r: Phil Claydon) şi, respectiv, “Dog Soldiers” a lui Neil Marshall din 2002. O comedie Splatter... cu iz puternic misogin/şovin ce nu trebuie ratată. Extra: Making Of de peste 45’, trei scene tăiate, bâlbe. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
29 August 2015


TOP SECRET! (1984, USA/UK, r: Jim Abrahams, David & Jerry Zucker)

Top Secret.jpgGenul programului: parodie. Subiect (pe scurt, căci plot-ul este indescriptibil datorită avalanşei sufocante de gaguri): în spatele Cortinei de Fier, cu sprijinul tacit al Rusiei, Germania de Est... nazistă plănuieşte să magnetizeze (la propriu) întreaga flotă de submarine a NATO cu ajutorul unei arme creată de un om de ştiinţă naiv, ajuns acum prizonier. Pentru a masca planul malefic, organizează un festival cultural în care, din partea Statelor Unite, în locul lui Leonard Bernstein, vine Nick Rivers, un rocker ce se aliază cu Rezistenţa locală pentru a salva omenirea. Recomandare: merită de (re)văzut oricând, de către oricine. Cine ştie filmul sau, pur şi simplu, mă crede pe cuvânt, se poate opri aici cu lectura. Faţă de ceilalţi sunt obligat să mă justific. În istorie, singurul pretendent serios la coroana de rege al parodiei cinematografice – deţinută, incontestabil, de Mel Brooks - care a cutezat să ridice mănuşa răspunzând constant provocărilor acestuia a fost (şi rămâne) trioul ‘ZAZ’ (Zucker-Abrahams-Zucker). Din păcate, după 2000, cei trei pot fi însă condamnaţi ca parte a celor responsabili pentru ducerea în derizoriu a acestui gen, prin girul pe care l-au dat continuării pe o pantă din ce în ce mai abruptă spre pueril a francizei “Scary Movie”, dar asta e cu totul altă poveste. Cred că în evaluarea valorii unei parodii două sunt criteriile esenţiale ce trebuie luate în considerare: a.) perenitatea şi importanţa în istoria culturii Pop a temei/subiectului parodiat (din perspectiva spectatorului, popularitatea acestuia fiind determinantă pentru succesul filmului); b.) calitatea umorului construit prin reinterpretarea şi recombinarea pieselor aparţinând ‘originalului’. În cazul lui Mel Brooks, inspiraţia a fost aproape de perfecţiune în cinci cazuri (temele alese având un fanbase solid şi o valoare certificată de istoria celei de–a şaptea arte, rămasă intactă după mai bine de jumătate de secol – comediile mute a la Mack Sennett/ “Silent Movie”, Horror-ul anilor ’30-’40 dominat de Lugoşi şi Karloff/”Young Frankenstein”, Western/“Blazing Saddles”, Alfred Hitchcock/”High Anxiety” precum şi fenomenul “Star Wars”/”Spaceballs”) transformând Spoof-urile în adevărate omagii aduse subiectelor ‘atacate’, dar, în ceea ce priveşte punctul ‘b.’, s-a dovedit deficitară în anii ’90 când, în ciuda unor puncte de plecare solide (Robin Hood, Dracula), rezultatul final a fost îndoielnic. ZAZ au şi ei trei aşi în CV (Disaster-Movies/fabulosul “Airplane!”, filmele poliţiste americane din anii ’70-‘80/trilogia “The Naked Gun” şi Rambo-escul “Hot Shots!”) însă, ulterior, au preferat direcţia mercantilă a parodiilor de consum de moment “fast cash-in” (cazul “Scary Movie” de care aminteam la început). Am făcut acest intro mai lung pentru că încerc să îmi argumentez opinia că “Top Secret!” (etichetat iniţial simplist ca un Spoof inconsistent la filmele de război sau la cele de spionaj) reprezintă un caz cu totul special, o parodie care, involuntar, transcende genul prin lipsa completă de reverenţă sau dedicare faţă de una sau alta dintre nişele cinematografice pe care le parazitează (reinventează accidental în mod radical abordarea punctului ‘a.’) şi este o comedie atât de absurdă şi de suprarealistă încât se transformă într-o fabulă atemporală (dintr-o specie cu totul specială din care, indiferent de gen, fac parte extrem de puţine exemplare... de exemplu, “Streets of Fire” al lui Walter Hill). Conţinutul tuturor remarcilor critice din perioada lansării sale (lipsa de logică şi de coerenţă ca plasare în timp, mixul aproape de nonsens de influenţe stilistice... însuşi Zucker a declarat în anii ’80 că “It’s very funny, but it really isn’t a good movie”) se dovedeşte a fi, după trei decenii, exact suma de argumente pentru care “Top Secret!” rezistă cu brio probei vizionării de către noi şi noi generaţii de spectatori, indiferent de vârstă. De ce? Primul palier de interacţiune cu publicul, cel al ‘defrişării’ superficiale, amuzamentul pur: comedia de situaţie (Cedric compactat în maşină predând misiunea fetei la hotel, scena de la Operă), umorul din schimburile de replici (torturarea americanului, dialogul din restaurant, învăţarea germanei în tren), gagurile fizice (omorârea cicadei cu barosul, “Dansul lebedelor”, vaca cu galoşi, neamţul care trece... prin pod) şi cele cinematografice şi scenografice trompe l’oeil (cele din urmă devenite un soi de marcă Abrahams, utilizate şi în cele două “Hot Shots!”)... ochiul anticarului, cizmele de pe pajişte, telefonul supradimensionat de la cartierul general, etc., alternează cu o asemenea viteză încât, indiferent de atenţie sau nivel de interes, este imposibil să nu fii captivat. Al doilea palier, cel, dacă vreţi, subliminal, este cel care ţine de atemporalitate şi de aruncatul în marmita lui “Top Secret!” a unui număr incredibil de mare de ingrediente, atât Pop-Culture cât şi de satiră istorică (relativ recentă), geopolitică, geostrategică, geo... etc. Să inventariem câteva dintre prezenţele naţionale şi asocierile lor temporale în contextul existenţei Zidului Berlinului şi al Războiului Rece (1945-1991). Inamicul: Germania de Est nazistă şi militarizată (pe modelul WWII) care admiră şi respectă Rusia tradiţională (mai degrabă cea nostalgic-ţaristă decât cea comunistă), ce complotează să anihileze flota NATO, dar vorbeşte de desuetele rachete Polaris (înlocuite deja în 1980 cu Trident). Neutrii: Omul de ştiinţă sechestrat se numeşte Flammond (îl putem citi ca “flamand” cu trimitere la Belgia şi Olanda, mai ales datorită gagului cu autostrada subterană hiper-modernă) apropo de capacitatea... inginerească recunoscută Beneluxului. Italia: veselia şi efervescenţa multicoloră tip anii ’60-’70 de la “Der Pizzahaus”. Plăcerea de a trăi momentul, fără griji, figuranţi-dansatori care se pliază după cum bate vântul sau... ritmul. Conservatoarea şi rezervata Scandinavie (look de sfârşit de secol 18) este reprezentată de anticarul Sven care vorbeşte suedeza precum engleza pe de-andoaselea, ce preferă partizanatul discret mascat de o neutralitate inofensivă. Aliaţii: Rezistenţa franceză (WWII) are în componenţă nume sonore precum “Latrine”, “Déja Vu”, “Avant Garde” sau “Chocolate Mousse” ce acţionează rudimentar şi ‘peizan’, fără să gândească prea mult la ordinele superiorului englez ce are un trecut... în format ‘american’ (“The Blue Lagoon” din 1980, cu Christopher Atkins şi Brooke Shields, memorabil şi acum pentru ‘Generaţia VHS’). Relaţia ierarhică între naţii e întărită de faptul că până şi calul de la fermă cantă “A Hard Day’s Night” (1964) al Beatles-ilor. Aşa ajungem la Marea Britanie: “Top Secret!” se constituie într-un tribut indirect, savuros prin modul de operare şi gadget-uri, adus personajelor şi filmelor de spionaj din Războiul Rece create de britanici în anii ’50 şi ’60 (James Bond a fost făcut public de Ian Fleming în 1953 prin “Casino Royale”, iar pelicula “Dr. No” a avut premiera în 1962) prin intermediul agentului Cedric (Omar Sharif)... aici trebuie să fac, cu mare tristeţe, o paranteză: pe 10 iulie 2015 ne-a părăsit una din figurile emblematice ale istoriei cinematografiei, Michel Dimitri Chalhoub, rămas în conştiinţa cinefililor sub pseudonimul Omar Sharif. R.I.P. Dr. Jivago! Paranteză închisă. Ajungem, nu în ultimul rând ca pondere sau importanţă, la Statele Unite, “the Peacekeeper” şi “the Problem Solver” al planetei... aici trebuie să fiu rezumativ căci săgeţile trimise sunt mult prea numeroase (pasiunea americanilor pentru armele de foc, administraţiile Preşedinţilor Carter şi Reagan, obsesia pentru viaţa sexuală de familie, ş.a.m.d.), amintind de ‘tirul’ lui Steven Spielberg din subevaluatul său “1941” din 1979. În plus, se adaugă componenta de Musical. Deşi cantonată integral în registrul Rock’n’Roll (Val Kilmer o interpretează remarcabil de bine), muzica baleiază câteva decenii bune, de la “Are You Lonesome Tonight?” (piesa din 1926 făcută celebră de Elvis Presley în 1960) şi “Tutti Frutti” (Little Richard – 1955) la “Skeet Surfing” (potpuriu parodic bazat pe muzica The Beach Boys din prima parte a anilor ’60) şi “How Silly Can You Get” (compusă în 1983 de Phil Pickett special pentru film). Cu siguranţă nu este întâmplător sarcasticul cadru cu faţada sălii de concerte americane pe care Nick Rivers e trecut cu litere impunătoare, iar sub numele său, considerabil mai mic (artişti deja de... mâna a doua), apare scris: “also Stevie Wonder & Linda Ronstadt... time permitting Frank Sinatra”! Asamblând toate aceste componente aparent incompatibile prin lipsa de logică, dar care împreună, reuşesc performanţa de a defini un produs formidabil de amuzant, ZAZ şi-a îndeplinit misiunea, poate cu mult mai bine decât ar fi sperat iniţial. Cam asta am avut de zis despre un film pe care, personal, îl consider una din realizările cinematografice de referinţă pentru cultura Pop a secolului XX. În afara lui Kilmer şi Sharif, în distribuţie mai pot fi revăzuţi cu plăcere Peter Cushing (“The Mummy”-1959, “Star Wars IV”), Michael Gough (“Batman”, “Sleepy Hollow”), Warren Clarke (“A Clockwork Orange”), Jeremy Kemp (filmele de război “A Bridge Too Far” si “Cast a Giant Shadow”) şi Jim Carter (serialul “Downton Abbey”). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

TOKYO ZOMBIE (2005, Japonia, r: Sakichi Satô) – DVD

Tokyo Zombie.jpgVă doriţi un mix amuzant dar intrigant de... sensibil de camaraderie masculină, tendinţe matriarhale, misoginism şi violenţă domestică, chiar dacă se desfăşoară într-un context populat de zombie? Alegeţi “Tokyo Zombie”, un ghid simpatic şi ciudăţel (în primul rând pentru cinefile), surprinzător de non-violent raportat la canoanele genului, ce se constituie involuntar într-un manifest satiric anti-macho-ism... regizat de Sakichi Satô, unul dintre apropiaţii lui Takashi Miike (pentru care a livrat scenariile la “Ichi the Killer” şi “Gozu”). Bazată pe seria Manga creată în 1999 de Yusaku Hanakuma, artist Underground Gag al cărui stil de ilustrare este voit naiv şi copilăresc, naraţiunea gravitează în jurul celor două personaje care l-au făcut pe acesta celebru, “Afro” şi “Baldy”, un tandem de muncitori săraci cu duhul dintr-o mică întreprindere ce funcţionează cu chiu cu vai la periferia metropolei. În apropiere de “Black Fuji”, un munte fictiv de gunoaie în care cetăţenii au dobândit obiceiul să îşi îngroape printre mormanele de electrocasnice nereciclate, replici ale “Ganditorului” lui Rodin sau/şi cunoştinţele/rudele mai puţin simpatice precum învăţătorii obsedaţi sexual sau soacrele abuzive, funcţionează precar o fabrică de stingătoare de incendiu, ce are printre angajaţi un tandem de prieteni obsedaţi de Jiu-Jitsu, un “Dumb” chelios stresat că îmbătrâneşte (părul din nas e cărunt) – Tadanobu “Ichi the Killer” Asano (dacă mai e nevoie de referinţe... Hogun din blockbusterele “Thor” ale lui Marvel) - şi un “Dumber” (Shô Aikawa, detectivul Jojima/Mizuki/Ryô din trilogia “Dead or Alive” a lui Takashi Miike), discipolul său tâmpiţel cu freză afro-americană ce ne aduce aminte de “Shaft” şi de Blaxploitation-ul anilor ’70. Accidental, aceştia îl omoară pe patron, iar înmormântarea discretă de pe “Black Fuji” (atac sarcastic aproape blasfemiator la adresa unuia dintre cei trei munţi “sacri” a Japoniei) declanşează, în mod inexplicabil şi brusc, ridicarea zombie de sub pământ... ulterior, explicaţia spiritistului în emisiunea de televiziune vizionată de nişte spectatori inepţi este halucinantă: spiritele rele legate de deşeurile industriale aduc la viată corpurile ca zombie iar aceştia, motivaţi de frica de a ajunge în Iad, printr-un virus a răului, sunt determinaţi să atace şi să transforme şi alţi oameni după... chipul şi asemănarea lor. Confruntaţi cu asaltul zombie, cei doi, convinşi ca doar ei sunt cei care au ideea revoluţionară de a se îndrepta spre nord (şi, mai mult, că ţinta trebuie să fie ajungerea în Rusia, “o naţiune... bărbătească”!), decid să plece cu dubiţa lor vopsită multicolor într-acolo dar, bineînţeles, o iau în direcţie diametral opusă... ca atare (mai ales că, între timp, intervine şi o femeie în ecuaţie), impresia de copy-paste creativ la “Dumb and Dumber”, debutul fraţilor Farrelly din 1994, cu Jeff Daniels şi Jim Carrey, nu este absolut deloc întâmplătoare. Nu ne putem aştepta totuşi ca un Buddy-Movie nipon să fie atât de previzibil iar semnalul e dat de memorabilul monolog-poem cu o cadenţă de Hip-Hop amatoricesc (gen participant la show-ul “Japonezii au talent”) de pe scena sălii de serbări şcolare: ‘aflând că am cancer la stomac am decis să îmi dedic timpul iluminării prietenului meu în ceea ce priveşte... minunile jujitsu’. “Life is full of farewells”! Ajungem la jumătatea filmului şi, odată cu plonjonul în apă sub ameninţarea hoardelor de zombie, tratamentul cinematografic se schimbă în totalitate, inclusiv vizual, printr-un surprinzător segment Anime pe a cărui fundal ni se furnizează explicatia că, cinci ani mai târziu, Tokyo-ul a devenit un oraş-fantomă din cauza invaziei morţilor-vii, bogaţii s-au refugiat în locuinţe aflate la înălţime (“mansardări” piramidale pe plafonul zgârie-norilor... din fericire, deşi cineastul aruncă o privire spre “Blade Runner”-ul lui Scott nu este chiar atât de ‘cult’ sau de ‘conectat’ încât să se inspire din modelul antic al Tetractys-ului sau a blocurilor ‘contemporane’ în care locuiesc bucureştenii) iar săracii rămaşi în viaţă sunt puşi, fie la muncă până la epuizare şi apoi executaţi, fie devin concurenţi în show-uri TV (ce amintesc mai degrabă de patetica adaptare cu Schwarzenegger după Stephen King, “The Running Man”/1987, decât de “Blood Sport”-ul cu Van Damme) destinate entertainment-ului clasei îmbuibate (un soi de “Hunger Games” cu zombie... foarte straniu că, în acelaşi an, George A. Romero avea să folosească un plot asemănător în “Land of the Dead”) în care miza luptătorului/participantului este să fie acceptat ca parte din aceasta dacă reuşeşte să supravieţuiască unui număr semnificativ de probe şi să facă audienţa scontată. Pe scurt, luat pe componente separate, “Tokyo Zombie” nu vine în al doilea segment al său cu nimic nou, însă inovativitatea distopiei în ansamblul ei se construieşte pe ineditul combinării acestora iar speculaţia pe marginea abilităţii de manipulare a mass-media e OK (introducerea de zombie falşi, trucarea de lupte exclusiv pentru spectacol)... “They believe they’re seeing a real fight and it relieves their stress.”. Dacă personajele principale sunt simple la minte (delicat spus), cineastul nu consideră necesar (pe bună dreptate) ca zombie (nediferenţiabili de oameni decât printr-o culoare a pielii ceva mai cenuşie) să le depăşească şi, ca atare, nu ies în evidenţă sau nu se ridică peste nivelul acestora (poate, în anumite cazuri, îi domină fizic dar se comportă la fel de imbecil). Trioul “baldzombie”-mentor (“Hey idiot, I’m also a zombie!”)/luptătorul “afro” japonez ce visează la Rusia/nevasta-“cloşcă autoritară” a celui din urmă (este probabil filmul din secolul 21 în care se pronunţă de cele mai multe ori cuvântul ‘retardat’!), este irezistibil ca şi... lupta de final pe muzica suavă a clavecinului. Extra: Making Of de aproape o oră, patru interviuri (inclusiv cu autorul seriei Manga, Hanakuma). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
22 August 2015


TRADING PLACES (1983, USA, r: John Landis) – DVD

Trading Places.jpgDificil a scrie ceva inedit după zecile de analize ce au ca subiect una dintre cele mai reuşite comedii din istoria cinematografiei, aşa că mă voi limita să reiterez câteva argumente pentru care ar trebui să (re)vedeţi “Trading Places”, ba, mai mult, să îl aveţi în mod obligatoriu în colecţie. Plus, ca de obicei, o sumă de detalii legate de încadrarea sa în contextul culturii Pop(ulare). Să începem prin a justifica faptul că îşi conservă impecabil actualitatea plecând de la următorul scenariu imaginar (dar bazat pe fapte reale): într-o Românie în care marile averi s-au construit (majoritatea... să nu generalizez) în ultimii 25 de ani pe specularea de informaţii, în mare parte obţinute nelegitim prin trafic de influenţă (indiferent că ne referim la tranzacţii imobiliare, bursiere sau valutare), cât de neverosimil pare ca doi fraţi (să le spunem... Escu), ce au bani încât să îi întoarcă cu lopata şi un statut social invidiat de mase (mai puţin de DNA) şi afaceri aparent solide ce elimină grija zilei de mâine, care, între două avioane între Monte Carlo şi Dubai, să nu fie tentaţi să se joace de-a Dumnezeu cu destinele oamenilor şi să parieze/speculeze (în esenţă şi pariul e o speculaţie) dacă un corporatist senior dintr-o companie de-a lor ce se chinuie zi şi noapte să se comporte ‘corect’ şi ‘profesional’ nu poate fi înlocuit cu succes de un simplu vânzător de la fast-food-ul aflat la parterul business-center-ului? Avem deja destule exemple în viaţa reală, de la foste talente fotbalistice ce cară obedient brânzica de oaie pe masa magnatului la directori din centrala corporaţiei trimişi arbitrar să îşi ‘reîmprospăteze’ temporar experienţa la Cuca Măcăii. Acesta este şi scenariul lui “Trading Places”, evident, într-o formă mult sofisticată faţă de primitivismul nostru corporatist apropo de relaţia patron-angajat. Vârstnicii fraţi Duke, imoral de avuţi datorită speculaţiilor bursiere legate de produsele agricole (impecabilii moşi Don Ameche şi Ron Bellamy), plictisiţi dar plini de vitalitate, stabiliţi într-o Philadelphie aleasă deloc întâmplător (dincolo de importanţa istorică – Părinţii fondatori, Constituţia, statuia lui Rocky, etc. - în ceea ce priveşte filmul este relevant faptul că, în 1940, albii de origine non-hispanică constituiau aproape 90% din populaţia oraşului dar care... în anii ’80, căzuseră la 50% în defavoarea cetăţenilor americani de altă culoare sau rasă) pun pariu pe... un dolar că managerul companiei lor de brokeraj poate fi înlocuit cu succes de un cerşetor negru de pe stradă, cu două amendamente: absolventului de Harvard, pomposul Louis Winthorpe III (Dan Aykroyd – “The Blues Brothers”, “Ghostbusters”) să i se creeze toate condiţiile să decadă cât mai mult (şi mai repede) iar amărâtul escroc de duzină, Billy Ray Valentine (Eddie Murphy, în vremurile sale bune) să devină peste noape un stilat şi versatil om de afaceri. Celor care lucraţi în companii de succes cu acţionariat dâmboviţean le adresez o întrebare: sunteţi absolut siguri că nu vi se poate întâmpla şi vouă aşa ceva? Louis este depistat cu droguri (plantate la ordin), exclus din cluburile şi cercurile exclusiviste ‘trendy, cool & styilish’, rejectat de bănci şi de logodnica de familie bună, fără casă şi trecut, acceptabil doar pentru Ofelia, o prostituată cinică dar sufletistă (superba Jamie Lee Curtis – “Halloween”, A Fish Called Wanda”) iar Valentine se potcoveşte cu un educator croit pe modelul majordomului lui Batman (Denholm Elliott – “Indiana Jones”) care, prin fişa postului, trebuie să îl înveţe cu luxul ‘înaltei societăţi’. Schimb de vieţi! Previzibil, drumurile celor doi se întretaie şi de aici se naşte complotul de a-i detrona - tot pentru un dolar - pe cei doi fraţi Duke de pe piedestalul confortului lor (aparent) mai mult decât secular. Stop-joc apropo de poveste căci suculenţa aluatului din care e făcută nu poate fi relevată prin cuvinte. Doar câteva observaţii de subsol: 1.) Fiind un film al cărui concept fundamental este speculaţia, mare parte a construcţiei sale trebuie privită din această perspectivă (ca un joc asumat, cu şanse mai mici sau mai mari, fabricate sau create onest), inclusiv gagurile ce pot părea la prima vedere destinate exclusiv a obţine râsete instantanee (de la valet şi curvă la gorilă sau asasin, toţi îşi speculează oportunităţile de câştig). Apropo de gorila de la petrecerea de Anul Nou din tren, aceasta e... James Belushi care l-a înlocuit pe fratele său John (“The Blues Brothers”), mort în urma unei supradoze la Chateau Marmont în martie 1982; 2.) Din punct de vedere al înlocuirilor de actori, după ce (re)vedeţi filmul, vă puteţi pune întrebarea cum ar fi arătat acesta dacă distribuţia ar fi fost acoperită de primele opţiuni: Gene Wilder-Richard Pryor (Aykroyd-Murphy), John Gielgud (în locul lui Elliott) şi Jennifer ‘Flashdance’ Beals ca Ofelia; 3.) În 2010, a fost emis un decret oficial apropo de activitatea de pe Wall Street (“Transparency and Accountability Act”) inspirat de povestea filmului, cunoscut şi acum drept “The Eddie Murphy Rule”, având ca obiect interdicţia utilizării informaţiilor neoficiale în tranzacţiile bursiere; 4.) În urma evenimentelor din 11 septembrie, replica lui Louis din faţa World Trade Center, “In this building, it’s either kill or be killed”, a fost cenzurată dintr-o sumă de ediţii TV şi home-cinema a filmului (din fericire, cea apărută în Europa pe DVD e cea integrală); 5.) Influenţele culturale sunt numeroase şi nu pot fi asimilate în totalitate de la prima vizionare, fie că aparţin artei culte (pariul dintre Dumnezeu şi Satana din “Cartea lui Iov”, “Nunta lui Figaro” a lui Mozart, “Print şi cerşetor” – Mark Twain, “Pygmalion”, piesa lui George Bernard Shaw) sau culturii Pop (apariţia legendei R’n’R şi R’n’B Bo Diddley în rolul şefului casei de amanet, numele bad-guy-ului, Clarence Beeks, este cel a muzicianului de Jazz originar din Tennessee ce a cântat sub psudonimul King Pleasure, cameo-ul cineastului Frank Oz, ş.a.m.d.). Cel mai important merit pentru succesul de public (peste 90 de milioane de dolari încasări în US) şi de critică (BAFTA pentru Elliott şi Curtis, numeroase nominalizări la Oscar şi la Globurile de Aur) trebuie atribuit însă, incontestabil, lui John Landis (“National Lampoon’s Animal House”, “The Blues Brothers”) care, să nu uităm, trecea printr-o perioadă dificilă a existenţei sale fiind acuzat oficial de ucidere involuntară după ce actorul Vic Morrow, alături de doi copii, murise într-un accident de elicopter pe platourile de filmare a segmentului regizat de Landis din “Twilight Zone: The Movie”. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

NOTRE JOUR VIENDRA a.k.a. OUR DAY WILL COME (2010, Franţa, r: Romain Gavras) – Blu-Ray

Our Day Will Come.jpgPovestea singurului lungmetraj de până acum semnat de fiul reputatului cineast de origine greacă Costa-Gavras poate fi rezumată simplu: doi roşcovani francezi suferind de complexul ‘răţuştei cele urâte’ pleacă într-un road-trip spre Irlanda pentru a se reuni cu familia de ‘lebede’ pentru care culoarea specială a părului reprezintă un vector esenţial de definire comunitară. Desen animat sau comedie? Nici una, nici alta. Avem de-a face cu o dramă bizară, extrem de adultă şi greu, aproape dureros de greu de urmărit până la capăt, a cărei punct de plecare este localizat într-o suburbie săracă asociate unei zone hiperindustrializate din nord-vestul Franţei. Rémy (Olivier Barthelemy – “Largo Winch 2” a.k.a. “The Burma Conspiracy”, “24 jours”) este un adolescent inadaptat social, nesigur de sexualitatea sa, copleşit de frustrări şi timorat de marginalizarea sau respingerea constantă a lui de către absolut toţi cei din jur, care a acumulat în interiorul său o doză uriaşă de ură faţă de viaţa pe care o duce şi faţă de lumea în care trăieşte. Mama sa regretă că l-a născut, propria soră îl dispreţuieşte, colegii de liceu îl hărţuiesc necontenit, iar singurul refugiu a lui Rémy este realitatea virtuală în care, prin intermediul MMORPG-ului “World of Warcraft” (*vezi nota de subsol), şi-a dobândit şi singura prietenă, pe Gaëlle, dar pe care nu a întâlnit-o fizic niciodată. Mai mult, în mintea sa începe să se contureze gradual o obsesie: culoarea roşcată a părului său poartă vina pentru tot ce i se întâmplă negativ. Patrick (Vincent Cassel – “La Haine”, “Black Swan”), psihiatrul eşuat la periferia... profesiei, pe care Rémy îl vizitează ocazional, face parte tot din categoria ‘Morcoveaţă’ şi, în ciuda vârstei si a experienţei superioare, e la fel de angoasat şi de sfâşiat de contradicţii şi dileme interioare dar de o natură ceva mai complexă (insuccesul asociat cu mediocritatea în ceea ce priveşte practica medicală sau cu propriile probleme de comunicare apropo de viaţa personală anostă). Asumarea rolului de mentor şi de tutore care să îl determine pe tanăr să se deschidă, să renunţe la fantezie şi să îşi reconsidere perspectiva asupra realităţii funcţionează în prima fază inspirat şi pare a da rezultate, atât pentru unul cât şi pentru celălalt, primul în calitate de păpuşar iar cel de-al doilea de marionetă, protagonist a unor scene de... RPG scos din spaţiul virtual, cu iz de Reality-Show, regizate spontan de Patrick (rolul de luptător rus, cel de client scandalagiu în magazinul auto)... până cand Rémy are două revelaţii, una tragică (Gaëlle este în realitate un travestit) şi una utopic-aspiraţională (Irlanda e plină de roşcovani ca ei şi, în consecinţă, ar putea să îi adopte ca pe nişte Mesia). Conştient de efectul primei, ce i-a anulat eforturile de re-educare psihologică deja făcute, un Patrick deprimat şi jemanfişist nu opune rezistenţă şi adoptă demersul donquijotesc generat de a doua. En route. Din acest moment, relaţionarea între cei doi se nuanţează pe măsură ce, gradual, stabilitatea psihică a lui Patrick începe să se fisureze (Cassel e strălucitor ca sociopat în degradarea sa, comportamentală şi fizică, ce aminteşte de Jack Nicholson în “The Shining”). Deşi chimia dintre Cassel şi Barthelemy funcţionează bine (ei au mai jucat împreună în “Sheitan” şi în “Mesrine”), cu toate că este splendid filmat şi susţinut muzical (OS-ul aparţine artistului Electro SebastiAn) în integralitatea sa, problema lui “Notre jour viendra” rezidă în faptul că, în ultimile două treimi (partea de Road-Movie), în ciuda scenelor ce exhibă sexualitate şi violenţă, îşi pierde claritatea şi se dispersează într-o sumă de detalii care confuzează (mai ales cele cu iz de satiră), şi asta într-un mod atat de evident încât Gavras poate fi suspectat că şi-a epuizat spre final stocul de idei. Diluţia inexplicabilă a “sufletului” filmului e perfect comparabilă cu involuţia mijloacelor de călătorie la care apelează tandemul: pleacă cu un Porsche, trec la maşini franţuzeşti hârbuite, utilizează apoi motocicleta iar ultima parte o parcurg... pe jos. Extra: Making Of, trei videoclipuri muzicale regizate de Gavras. *Nota: MMORPG=Massively multiplayer online role-playing games. Tehnic: impecabil.

NIGHT OF THE CREEPS (1986, USA, r: Fred Dekker) – “Director’s Cut”/DVD

Night of the Creeps.jpgPentru cinefilii din ‘generaţia VHS’ dezinteresaţi de filmele de serie B, “Night of the Creeps” nu este altceva decât o comedioară optzecistă de duzină, mai ales că are în distribuţie tineri rulaţi în filmele uşurele din acea vreme destinate adolescenţilor (“Porky’s”, “Weird Science”, etc.) dar pentru fanii SF şi/sau Horror, (re)vederea sa reprezintă un adevărat regal cinematografic întrucât, de la prima şi până la ultima scenă, se constituie într-o celebrare remarcabilă ce depăşeşte chiar nivelul etichetării de omagiu consistent adus celor două genuri (atenţie însă, nu avem de-a face cu o parodie!) şi aş începe cu un exemplu relevant, numele personajelor, ce fac trimitere la majoritatea cineaştilor (Joe Dante este, din nefericire, unul dintre cei omişi) adulaţi până la data realizării filmului de către consumatorii de “fantezii” ieşite din mainstream: studenţii Christopher Romero (de la George A. Romero... no comment), J. C. Hooper (James Carpenter – “Halloween”/1978, “The Thing”/1982 & Tobe Hooper – “The Texas Chain Saw Massacre”/1974, “Poltergeist”/1982) şi Cynthia Cronenberg (David Cronenberg – “Shivers”/1975, “Rabid”/1977), detectivul Cameron (James Cameron – “The Terminator”/1984, “Aliens”/1986), sergentul Raimi (Sam Raimi – “The Evil Dead”/1981, “Crimewave”/1985), agentul Landis (John Landis – “National Lampoon’s Animal House”/1978, “Michael Jackson: Thriller”/1983), omul de serviciu Miner (Steve “Friday the 13th” Miner, cel pentru care Dekker - el însuşi un avid consumator de asemenea filme şi, în general, de tot ceea ce înseamnă şi oferă cultura Pop - scrisese scenariul pentru Zom-Com-ul “House”, tot în ‘86). Distribuţia (cu excepţia tinerilor) nu este mai puţin adecvată tributului: Tom Atkins (“Creepshow”, “Maniac Cop”, “Escape from New York”), David Paymer din “Drag Me to Hell” a lui Sam Raimi şi “Twixt” a lui Coppola, Bruce Solomon care a debutat în ’73 într-un film cu zombie (“Children Shouldn’t Play with Dead Things”), Dick Miller (lansat de Corman şi, ulterior, unul dintre actorii preferaţi a lui Joe Dante, vezi “Piranha”, “The Howling” şi “Gremlins”), la care pot fi adăugate cameo-urile (ambii în roluri de zombie) a unuia dintre favoriţii lui Carpenter şi Raimi ca artist de make-up, Robert Kurtzman (intrat în mitologia Pop drept primul care a scos bani din buzunarul propriu - era vorba de 1500 de dolari - ca să îi comande un scenariu lui... Quentin Tarantino!) şi a colegului său de profesie, Howard Berger, oscarizat în 2006 pentru primul film din franciza “Narnia”, ce lucrează şi acum pentru serialul “The Walking Dead”, plus trecerile prin cadru a fostului asistent a lui Tom Savini la “Day of the Dead” a lui Romero, expertul în F/X Greg Nicotero (premiat cu două Primetime Emmy în ultimii ani pentru “The Walking Dead”) şi a colegului de facultate de la UCLA a lui Dekker, scenaristul Shane Black (“Lethal Weapon”, “Iron Man 3”). Am dat aceste detalii ca să vedeţi de unde plecăm dar, evident, lucrurile nu se opresc aici. Să spun totuşi câte ceva despre poveste. În California anului 1959, într-un intro alb/negru (tributul este reluat mai târziu prin difuzarea “Plan 9 from Outer Space” din... ’59 a lui Ed Wood pe televizorul uneia dintre viitoarele victime) un cuplu de tineri este ucis într-o conjunctură aparte, el orbecăind prin pădure după un container extaterestru picat din cer iar ea sfârtecată de loviturile de topor a unui psihopat evadat din ospiciu. Urmarea? Peste 17 ani, poliţistul ce a descoperit cadavrul fetei acuză încă experienţa de vigilante ‘incorect politic’ a urmăririi criminalului şi a trimiterii sale în afara acestei lumi, iar corpul adolescentului infectat de târâtoarele alien este scos de către doi ‘boboci’ din somnul criogenic indus într-un laborator obscur a unei universităţi (Corman University şi al său ziar studenţesc, “Corman Clarion”... referire la legendarul cineast Roger Corman – “The Little Shop of Horrors”/1960, “The Terror”/1963) iar acestea încep să ia în primire pentru incubare din ce în ce mai multe gazde umane (modelul parazitului E.T. zombificator ce ajunge să controleze creierul a fost reluat de James Gunn în la fel de subevaluatul “Slither” din 2006 dar care, spre deosebire de cel realizat în secolul 21, este definit aici în mod explicit: “Mi-a intrat prin gură şi a pus stăpânire pe creier, nu mai am puls iar inima nu îmi mai bate, sunt mort!”). Legătura dintre cele două acţiuni cu consecinţe aparent independente? Detectivul traumatizat şi cinic (Atkins) - What is this? A homicide or a bad B-Movie? - este cel desemnat cu elucidarea incidentelor din campusul universitar într-un scenariu mult mai dens decât ar putea-o sugera sinteza plot-ului şi care, straniu, aminteşte mai degrabă de un film-cult ce nu are legătură cu zombie, “Silent Night, Deadly Night” (1984, r: Charles E. Sellier Jr.). Nu că aceştia ar suferi de vreo lipsă de atenţie, de la animalele-zombie (clin d’oeil deferent la Maestrul Horror-ului Stephen King şi al său “Pet Sematary”, publicat în 1983), înainte de adaptarea cinematografică a lui Mary Lambert din 1989 (apropo, savuroasă replica referitoare la “the night of the living dead... cat”) la asaltul asupra căminului fetelor a morţilor-vii în frac ce îşi târăsc greoi picioarele fără a lăsa din mână halbele de bere, iar toată această nebunie (paraziţi, zombie, criogenie, nebuni sângeroşi şi nave extraterestre, elemente de Pulp şi Noir aparent desuete, ş.a.m.d.) este ambalată, culmea!, în mod coerent, sub umbrela unei romantice poveşti de dragoste juvenile. “Zombies? Exploding heads? Creepy-crawlies? And a date for the formal?... This is classic, Spanky” (după cum probabil ştiţi mulţi dintre voi, “spanky” e un termen mai ‘duios’ în jargonul american pentru “labagiu”). Cam astea sunt datele referitoare la “Night of the Creeps”, un film catalogabil drept post-modernist, ignorat post-2000 în mod nepermis, ce îşi conservă prospeţimea ludică în ciuda defectelor şi gafelor inerente. Extra: comentarii audio pe două canale separate (a lui Dekker împreună cu Michael Felsher de la Red Shirt Pictures iar celălalt cu actori din distribuţie: Jason ‘Spanky’ Lively, Steve Marshall, Tom Atkins şi Jill Whitlow), documentar despre cariera lui Atkins, Making Of de aproape o oră structurat în cinci părţi (“Thrill Me: Making Night of the Creeps’”), scene tăiate. Tehnic: excelent (inclusiv sunet în 5.1).

IOAN BIG
15 August 2015


KINGSMAN: THE SECRET SERVICE (2014, UK, r: Matthew Vaughn) – Blu-Ray

Kingsman.jpgDeşi premisa filmului pare simplă şi infantilă (un adolescent cu probleme devine un spion-gentleman), îmi asum riscurile să încep prin a afirma că "Kingsman..." este o capodoperă a culturii Pop (eticheta nu include implicit şi... arta cinematografică în general). Evident, trebuie să încerc să argumentez. De aproape un secol, mitul ‘agentului secret’, indiferent de natura specializării sau a activităţii acestuia, a reprezentat o mină de aur pentru cultura Pop(ulară). Mister, suspans, acţiune, plăceri vinovate, neconvenţional, strălucire şi murdărie deopotrivă... toată suma de elemente la care un om de rând, plătitor de taxe şi impozite, împovărat de responsabilităţi cotidiene şi încastrat într-o firidă calculată la micron a stâncii rigide a sistemului, reacţionează aspiraţional. ‘Cum ar fi dacă şi eu...?’ Vise, taică, vise! Dincolo însă de James Bond sau San Antonio, în ultimile decenii, odată cu estomparea progresivă a interesului pentru ‘spionită’ a tinerelor generaţii, cărora, de exemplu, Războiul Rece nu le mai spune nimic şi, ca atare, nici rolul profesioniştilor care au acţionat clandestin, din umbră, pentru câştigarea acestuia, producătorii au încercat în mod constant în perioada post-2000 să reambaleze subiectul (în fond, unul adult) în forme atractive pentru un public juvenil din ce în ce mai ne-educat, dezinteresat şi lipsit de apetenţă pentru abordări mature (reinventarea lui Bond prin Daniel Craig, francizele Bourne şi "Mission: Impossible", trilogia Austin Powers). Încercările de pe ambele maluri ale Atlanticului de a crea eroi-spioni/agenţi secreţi care sunt copii sau adolescenţi au fost însă, în marea majoritate, sortite eşecului (sau, chiar dacă şi-au scos pe moment banii... uitării), indiferent că vorbim de "Harriet the Spy" (1996, r: Bronwen Hughes), "Agent Cody Banks" (2003, r: Harald Zwart) şi sequel-ul la acesta "Agent Cody Banks 2: Destination London" (2004, r: Kevin Allen), "Alex Rider: Operation Stormbreaker" (2006, r: Geoffrey Sax) sau, chiar, de mult mai ambiţiosul "Hanna" (2011, r: Joe Wright). Ce tânăr spectator şi-ar dori în secolul 21 să devină agent secret şi nu Harry Potter, Bella din "Twilight" sau Frodo, să aleagă voluntar în a visa să opereze în realitate şi nu în imaginaţie? Între excepţionalul "Léon" a lui Luc Besson din ’94 şi copilăreasca dar ludica serie a lui Robert Rodriguez "Spy Kids" (2001-2011), spaţiul, considerat deja unul minat, a rămas o lungă perioadă neacoperit. Trebuia să apară doi nebuni frumoşi, două minţi sclipitoare, pentru a arăta că această direcţie are cu adevărat potenţial. Cel dintâi este autorul poveştii, un comics ("Secret Service"), Mark Millar, parte a trioului "M" (alături de Alan ‘Watchmen’ Moore şi Frank ‘Sin City’ Miller) ce a contribuit decisiv la relansarea creativă a industriei benzilor desenate americane după ce l-a făcut pentru DC Comics pe Superman comunist ("Superman: Red Son") şi i-a transformat pe Avengers în... "Marvel Zombies". El este cel care l-a impus pe Mandarin (jucat de Ben Kingsley) ca bad-guy în locul lui Iron Monger în "Iron Man 3" a lui Jon Favreau, este semnatarul lui "Wanted" (blockbuster-ul cu Angelina Jolie şi James McAvoy din 2008) şi sursa de inspiraţie pentru "Captain America: Civil War" ce va avea premiera anul viitor. Al doilea este Matthew Vaughn, fiul actorului american Robert Vaughn, prieten a lui Millar datorită faptului că a pus în scenă în mod excepţional subversivele "Kick-Ass" (2010 şi 2013), bazate pe benzile desenate ale acestuia (având ca personaje principale... (pre)adolescenţi), dar cunoscut în egală măsură ca producător (l-a lansat pe Guy Ritchie) şi regizor eclectic ("Layer Cake" – Action-Thriller-ul cu Daniel Craig, "Stardust" – bazat pe nuveleta ilustrată a lui Neil Gaiman sau "X-Men: First Class", prequel-ul centrat în jurul crizei rachetelor nucleare din Cuba din 1962)... deci, un tandem al cărui know-how şi pasiune însumată pentru cultura Pop duce în mod spectaculos la o tratare echilibrată simultană a trei paliere ce s-au dovedit deja periculos de ‘îmbârligat’ în cinematografie: a.) Transformarea/evoluţia radicală à la Pygmalion (fără componenta feministă) a unei individualităţi prin modificarea contextului, cutumelor şi comportamentului; b.) Tranziţia coerentă între generaţii (vechi vs nou, conservatorism şi tradiţie vs inovativitate şi deschidere, viziune pe termen lung vs supravieţuire de moment); c.) Contextul realităţii cotidiene contemporane (păpuşari şi marionete) privite din perspectivă matură. Să raportăm direct cele trei aspecte la conţinutul filmului asupra căruia nu vreau să vă dau mai multe detalii întrucât este atât de dens şi, pe alocuri, blasfemiator (dar într-un mod extrem de elegant) prin multitudinea de referinţe şi trimiteri încât va necesita cu siguranţă pe parcursul timpului un număr mare de vizionări: a.) "Eggsy" (Taron Egerton), un adolescent dintr-o familie şi mediu social cu multiple şi violente probleme, se transformă sub îndrumarea lui Harry Hart (Colin Firth – "The King’s Speech", "Love Actually") într-un agent secret sofisticat ("Manners Maketh Man"); b.) Dire Straits ("Money for Nothing") vs Iggy Azalea ("Heavy Crown")... genial cadrul de început cu banda de casetofon ce se mută în final de pe aparatul acum arhaic pe tabletă, snobismul artistocratic vs dezinhibiţiile clasei proletare, opoziţia surprinzătoare a tânărului cu "My Fair Lady" la tirada mentorului în care sunt menţionate clasicele ’80-’90 "Trading Places", "Nikita" şi "Pretty Woman", parcour, zumba & sky-diving vs pistoale cu amortizor, ceasuri cu sedativ şi gadget-uri clasice; c.) contextul ocult este construit pe modelul organizaţiilor cu scopuri nobile tip Grupul Bilderberg combinat inteligent cu cel a firmelor de mercenariat moderne ce acţionează în zona securităţii corporatiste şi ambalat într-un pachet simbolistic cu rădăcini tipic britanice (croitoria de pe Savile Row, cavalerii Mesei Rotunde (numele de cod) – Arthur şi gaşca: Galahad/Harry Hart, ne-experimentatul şi impulsivul Lancelot, etc, scena evitării accidentării vulpii pe şosea... exemplele sunt prea numeroase pentru a nu risca spoilere substanţiale). Finalmente, vreau să spun că pentru orice pasionat de multiplele declinări artistice a Pop Culture este indescriptibilă savoarea acestui film în fiecare secundă a sa, de la torturarea teroriştilor pe muzica generaţiei ‘MTV’, cadrul jamesbonduesc de final sau falsa auto-pastişare asumată de către Michael Caine, Samuel L. Jackson (care, cu accentul său peltic, nu s-a mai distrat atât de bine de la "The 51ST State" încoace) şi Jack Davenport, la reinterpretarea pur ‘British’ în pub a coregrafiei şi Slow-Mo-urilor lui John Woo şi trimiterile ironice (dar nu ofensatoare) la adresa culturii jocurilor video. O comedie strălucitoare pe muzica lui Lynyrd Skynyrd ("Free Bird"), Bryan Ferry ("Slave to Love") şi Take That ("Get Ready For It") obligatoriu de avut în colecţie. Memorabilă scena în care (altfel) seriosul şi oscarizatul Colin Firth masacrează o întreagă congregaţie religioasă. Extra: sub umbrela "Kingsman: The Secret Service Revealed" se ascund şapte mini-documetare ce, împreună, au peste 90’ şi parcurg pe îndelete cu ghizii Vaughn, Millar şi Jane Goldman (co-scenarista) majoritatea aspectelor producţiei. Tehnic: impecabil.

MAGGIE (2015, USA/Elveţia, r: Henry Hobson) – DVD

Maggie.jpgArnold Schwarzenegger îşi apără fiica într-o lume infestată de zombie. Din marketare, se induce inevitabil potenţialului consumator ideea unui blockbuster de acţiune sângeros, dinamic şi spectaculos în care, după exact trei decenii de la "Commando" (1985, r: Mark L. Lester), Arnie "The Last Action Hero" măcelăreşte în varii moduri sute de inamici, numai că, de această dată, nu mai are în faţă armata de mercenari a lui Arius ci hoardele de morţi-vii. Nimic mai fals (din absolut toate punctele de vedere) iar asta este o surpriză formidabilă, nu exagerez... şocant de plăcută. În mod uluitor, avem de-a face cu un film de artă(!) minimalist, realizat cu un buget minuscul (doar patru milioane de dolari), filmat pe parcursul a 30 de zile în Louisiana cu o mână de actori locali (a căror participare – altfel, consistentă - nu trebuie subestimată din moment ce au apărut în "12 Years a Slave" sau "Dallas Buyers Club") în... 2013, în baza unui scenariu aflat ani de zile pe "Lista Neagră" (cea iniţiată de Franklin Leonard în 2004) a scenariilor refuzate de Hollywood. Conan/Terminator/Matrix într-un film de artă... v-aţi fi putut imagina vreodată aşa ceva? Opţiunea sa (Arnie este şi producător al filmului) pare, în complementaritate, extrem de inspirată pentru argumentarea în viaţa profesională a replicii sale recurente din "Terminator Genisys" (2015, r: Alan Taylor), "old but not obsolete", căci "Maggie" se dovedeşte a fi pentru el ceea ce James Mangold a reuşit în "Cop Land" (1997) cu Sylvester Stallone: demonstrează că are talent actoricesc (o face aici de o manieră realmente impresionantă) şi este capabil să îşi asume acest tip de provocare despuiat de ambalajele costisitoare, orbitoare şi asurzitoare ale Actioner-elor uzuale de până acum. Sunt însă mult mai multe elemente care definesc în ansamblu această dramă cu accente de Thriller (şi, doar sporadic, Horror) drept una complet ieşită din comun pentru această nişă cinematografică iar prima dintre ele este premisa simpla şi disconfortabil de clar transmisă spectatorului: ce ai simţi ca părinte când unul dintre copii tăi, infectat cu un virus în timpul unei epidemii (în acest caz fictivul "Necroambulis" dar îl puteţi înlocui cu gripa, SIDA, varicela, etc.) pentru care nu există vaccin, are permisiunea medicilor să revină acasă dar şi el şi tu ştii că mai are doar câteva săptămâni de trăit, în timpul cărora simptomele agravante îl vor transforma într-un pericol pentru comunitate şi trebuie, la un moment dat, eutanasiat, fie de autorităţi... fie de tine însuţi? Căci despre asta e vorba în acest film crâncen ca mesaj, ce pune în discuţie de la valorile familiale şi cele etice la morală şi credinţă. Schwarzenegger interpretează rolul unui fermier, Vogel (inspirat, apropo de accent, numele ce sugerează sorgintea de emigrant germanic), aflat la a doua căsnicie (cu Joely Richardson – "The Patriot", "Event Horizon") şi tată iubitor a trei copii, doi mai mici şi o adolescentă (Abigail Breslin, dezinvolta Little Rock din excelentul Zom-Com "Zombieland" al lui Ruben Fleischer din 2009), cea din urmă – Maggie - rezultat al primului mariaj, dispărută de zile bune în metropola Kansas City în contextul declanşării bruşte a unei epidemii în faţa căreia autorităţile recunosc că nu au altă soluţie decât cea de a o menţine sub control prin monitorizarea contaminaţilor şi punerea lor în carantină. Contextul este, la rândul său, inedit pentru filmele cu zombie consumiste realizate post-2000, majoritatea construite pe reţeta deja banală a apocalipsei şi a prezentării unei umanităţi care a pierdut controlul şi încearcă să supravieţuiască într-un război etern doar prin intermediul unor abilităţi individuale: în "Maggie" sistemul continuă să funcţioneze (autorităţi, forţele de ordine, mass-media, sistemul sanitar) şi, deşi oamenii de ştiinţă nu au ajuns să inventeze vreun leac, scăderea săptămânală a numărului de infectaţi cu 30% indică faptul că raţiunea continuă să primeze. În ceea ce priveşte zombie, mai precis procesul de ‘zombificare’, detaliile sunt furnizate succint şi clar: primul simptom al ‘transformării’ este amplificarea simţului mirosului, urmat apoi de o creştere progresivă a agresivităţii faţă de orice fiinţă vie (o noutate pentru un gen limitat clişeistic uzual doar la oameni)... pielea necrozată (mai ales pe articulaţii), evoluţia necontagioasă (se transmite prin muşcătură) şi lentă (ca orice boală uzuală) deci nespectaculoasă ca efecte imediate. Asta creează drama părintelui care se simte neputincios, căci nu ştie cum să reacţioneze şi nu ştie la ce să se aştepte (pentru moment, este împăcat iniţial doar cu faptul că şi-a regăsit progenitura). "Maggie" rămâne unul dintre puţinele filme făcute până acum în care umanitatea reacţionează rational şi aplică sec principiile project management-ului (studiul/analiza situaţiei de moment/definirea obiectivelor ţinând cont de parametrii necunoscuţi (durata şi modul specific de evoluţie a bolii)... până la algoritmul de menţinere sub control (carantina/eutanasierea) în care medicul de familie are un rol esenţial în desfăşurarea procesului). Dispariţia cu o lentoare dureroasă (dată fiind inevitabilitatea) a valorilor şi simbolisticii unei întregi lumi, a culorilor şi vieţii din aceasta, privită succesiv prin prisma copiilor, adolescenţilor şi adulţilor, emană o tristeţe/melancolie rar întâlnită în cinematografia de gen, fiind amplificată explicit de tânăra care ştie că va muri şi, ajunsă acasă, în mediul familial şi familiar, începe să conştientizeze treptat de ce va fi nevoită să se despartă în doar câteva zile. Şi că, mai mult, a devenit un pericol pentru cei dragi, mai ales pe măsură ce infecţia i se răspândeşte în organism. "Maggie" nu este un film simplist şi nu ignoră, chiar într-un micro-univers particular, receptarea socială la scară de masă (de ce individualităţilor afectate/infectate le este permisă întoarcerea la domiciliu dacă oricum familile trebuie să îi predea în 6-8 săptămâni înainte de transformare pentru a fi ucise şi de ce nu pot fi exterminate din prima?... alt exemplu: reproşul apropo de uciderea vecinului şi a fetiţei sale - "Gândeşte-te la ce a trebuit să faci azi şi la ce vei fi nevoit să faci în viitor!" – cu referire directă la obligativitatea uciderii propriului copil în momentul transformării în zombie) iar asta îl face înspăimântător. Pentru asta, nu zombie sunt de vină... serios, în film, Arnie nu omoară ‘live’ decât un singur zombie (cel de la benzinărie, cu ranga) iar ceilalţi doi (vecinii) ce mai apar în film şi seamănă mai degrabă cu Nosferatu decât cu ‘protejaţii’ lui Lucio Fulci sunt căsăpiţi fără ca noi să asistăm la vreo scenă violentă. Dacă tot am ajuns la zombie, evident, filmul a fost controversat (încă unul din aspectele care îi consolidează originalitatea) mai ales în rândul puriştilor genului care, fundamental, au dreptate: "Maggie" nu este un film cu zombie în sensul conservator al conceptului, nu avem de-a face cu morţi-vii... infectaţii nu mor şi se transformă apoi în zombie, ei sunt nişte bolnavi care se comportă ca lunaticii (comportamentul lor este însă unul, incontestabil, de zombie). OK, just, dar acestor fani determinaţi ţin să le amintesc că, mai ales în ultimii 7-8 ani, dincolo de originile ‘clasice’ (blestem, epidemie), tipologia zombie a evoluat nu doar în ceea ce priveşte certificatul şi cauza (re)naşterii dar şi ca simbolistică antropologică, de la zombificarea consumatorilor de droguri de sinteză (ex. "Bath Salt Zombies", 2013, r: Dustin Mills), care nici ei nu sunt nişte morţi-vii în sensul propriu, la comportamentul ‘zombie’ al cetăţeanului teoretic plin de ‘vitalitate’ (aici, ca să nu dau exemple din viaţa noastră de zi cu zi, prefer să recomand capitolul 1, "Zombie Politics and the Culture of Cruelty", referitor la regimul Obama din cartea lui Henry A. Giroux, "Zombie Politics and Culture in the Age of Casino Capitalism", editată de Peter Lang Publishing in 2014). Ca să îmi închid paranteza, dacă veţi revedea oricând şi de oricâte ori genericul de început a lui "Shaun of the Dead", o să realizaţi (din nou) că zombie sunt pretextul şi nu... subiectul. Revenind la pelicula în discuţie, "Maggie", aceasta, din fericire, nu e concepută ca un simplu ‘vehicul’ pentru consolidarea reîntoarcerii fostului Guvernator al Californiei în Cetatea Viselor ci este, în primul rând, filmul lui Abigail Breslin ("Little Miss Sunshine", "Ender’s Game"), componentă a trioului ce, în mod normal, ca inteligenţă şi talent feminin ar trebui să domine spaţiul actoricesc din Hollywood în cel mult zece ani, din care face parte alături de Chloë Grace Moretz (prima opţiune pentru rol dar care a declinat oferta întrucât avea filmări pentru "Carrie" şi "Kick-Ass 2") şi Saoirse Ronan (toate fetele sunt născute la finele anilor ’90). Presupunând că v-am dat suficiente argumente pentru susţinerea ‘anormalităţii’ unei producţii altfel uşor etichetabile ca un simplu film de consum, să trecem la câteva scurte detalii. Responsabilul principal pentru această micro-bijuterie este debutantul Hobson (cu o experienţă serioasă acumulată în diverse colaborări creative la producţii precum "Sherlock Holmes", "The Tree of Life", "The Thing" sau "Snow White and the Huntsman") ce reuşeşte – într-un mod siderant! - să trateze un univers ‘Undead’ post-apocaliptic în maniera vizuală a lui Terrence Malick, iar a doua opţiune inspirată a fost cea de a-i ataşa ca partener ‘sonor’ pe compozitorul David Wingo ce îşi foloseşte aici din plin experienţa lucrului cu regizorul Jeff Nichols pentru descriptivul şi elegiacul "Mud" şi agitatul "Take Shelter" (este imposibil să nu remarci omniprezenţa din fundalul sonor a tunetelor ce prevestesc o furtună iminentă). În concluzie, "Maggie" este un film cu totul special, extrem de dificil de urmărit/savurat (sufleteşte) datorită inevitabilităţii tragice a ceea ce urmează să se întâmple, o dramă absolut surprinzătoare în context, care ne lasă în final ca spectatori cu aceeaşi întrebare: căţelul tău credinicios ce îţi este alături de ani buni, pisoiul drăgălaş de care nu îţi vine să te desparţi... trece timpul şi trebuie să accepţi că vor dispărea din viaţa ta. Dar ce faci, ce simţi şi cum reacţionezi când eşti nevoit (nu forţat ci nevoit... nuanţă esentială!) să accepţi că propriul tău copil... şi nu un pet a familiei... trebuie eutanasiat? Extra: comentariu audio a regizorului, Making Of, o scenă tăiată, cinci interviuri în formă brută (din care circa 20 de minute cu Arnie). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
08 August 2015


AMERICAN SNIPER (2014, USA, r: Clint Eastwood) – DVD

American Sniper.jpgProiect de suflet al lui Bradley Cooper ("The Hangover", "Silver Linings Playbook") care, în calitate de producător îl vedea în rolul principal, culmea!, pe Chris Pratt şi nu pe el însuşi (cei de la Warner Bros au refuzat să ia în calcul opţiunea), filmul este bazat pe autobiografia intitulată sugestiv "American Sniper: The Autobiography of the Most Lethal Sniper in U.S. Military History" a veteranului războiului din Irak Chris Kyle (creditat cu peste 250 de inamici ucişi) şi ar fi trebuit regizat de Steven Spielberg. Acesta s-a retras după ce a analizat şi a concluzionat că bugetul e insuficient pentru a-şi concretiza viziunea, nu înainte însă de a aduce câteva tuşe personale scenariului (creşterea profunzimii explorării psihologice prin introducerea nemesisului sirian). Este a doua oară când văd acest film, primit cu ovaţii atât de public cât şi de critică, cu vaga speranţă că prima impresie a fost una eronată. Ţin enorm la Clint Eastwood, dar nu într-atât încât să mă declar un fan necondiţionat al domniei sale. Relaţia noastră e una cu năbădăi întrucât, lăsând artificiile la o parte, fundamental, orice spectator trebuie să admită că avem de-a face cu un ‘cineast’ rigid, de şcoală veche (cu bune şi rele), autodidact (de la Western-urile Spaghetti ale lui Leone şi iconicul ‘Dirty Harry’ a durat ceva până la afirmarea sa ca regizor), şi totodată, cu un american conservator până în măduva oaselor (cu rele şi bune). Mă lasă rece deraierile sale gen "Hereafter" sau "Invictus", dar nu pot nega valoarea lui "Mystic River" sau "Gran Torino" aşa cum dau de-o parte megalo-experimente tip "Flags of Our Fathers/Letters From Iwo Jima" sau "J. Edgar" în favoarea lui "Bird" şi "Jersey Boys". Şi vă rog, nici nu încercaţi să amintiţi de "Changeling" sau "Bridges of Madison County". Ca atare, a fost şi n-a fost o surpriză că Eastwood s-a lăsat convins să regizeze "American Sniper"… e un realizator de film care acţionează, dincolo de componenta financiară, în primul rând din convingere, din crez. Eastwood are identitatea dată de suflet, dar nu are stil (cel puţin nu vreunul definit vizual care să îl facă recognoscibil), este doar un regizor care îşi valorifică talentul în a livra, doar în baza experienţei practice acumulate, produse de excelentă calitate (vorbind strict profesional) cu o priză mai mică sau mai mare la public în funcţie de consistenţa şi valoarea scenariului… de asta am folosit la început ghilimelele la ‘cineast’. Pragmaticul şi practicul ‘Josey Wales’ nu poate fi suspectat că ar avea vreo viziune personală pe termen cel puţin mediu ci că priveşte a şaptea artă, ca orice cowboy, exclusiv prin prisma viitorului imediat. Revenim la "American Sniper", o soap-opera patriotardă ce păcătuieşte în primul rand prin fragilitatea construcţiei emoţionale generată de o superficialitate inacceptabilă. Nu neg, este dificil să portretizezi un action-hero naţional (mai ales unul care a existat în realitate, ne-fabricat, provenit din rândul oamenilor obişnuiţi) şi să îi adaugi tuşe fine care să dea profunzime personajului astfel încât să devină memorabil dar, de aici, să ajungi a te plasa la extrema diametral opusă unui "The Deer Hunter" sau "Coming Home" şi a-l contura grosier pe Kyle ca pe un ţărănoi simplu la minte şi la port (expediere realizată în primele zece minute de film) a cărui filosofie de viaţă este cuantificabilă într-un sistem binar, este inadmisibil şi greu de îngurgitat mai ales pentru un film ce a fost selecţionat la Oscar printre cele mai importante producţii ale anului (în condiţiile în care "Gone Girl" al lui Fincher sau "Big Eyes" al lui Tim Burton au fost lăsate pe dinafară). Pentru mă face mai bine înţeles, trebuie să amintesc că eroul s-a născut în Texas, un stat care nu se supune Constituţiei Statelor Unite în ceea ce priveşte regimul armelor şi muniţiilor! Orice persoană ce are peste 18 ani şi nu a fost condamnată poate să deţină o armă… din această cultură comunitară provine Chris Kyle (taică-său i-a cumpărat prima puşcă la vârsta de opt ani!). În orice limbă s-ar fi vorbit sau ce android l-ar fi filmat, indiferent de rasa sau naţionalitatea oricărui actor, discursul paternal cu ‘oile, lupii şi cainii de pază’ împachetat ca un burger într-un înveliş religios-motivaţional ("I know my purpose") nu poate fi etichetat decât drept unul simplist, pueril şi insultător pentru orice spectator… cu excepţia celui îmbibat de patriotism "Made in the USA". "We’re cowboys, living a dream". Cât despre scenele de război contemporan, "American Sniper" nu îşi găseşte în niciun caz locul în liga din care fac parte "Black Hawk Down" al lui Scott sau "Zero Dark Thirty" al lui Bigelow. Mai mult, este visceral deranjantă nonşalanţa cu care ni se aruncă în faţă legitimarea uciderii oricărei fiinţe vii ce poate fi considerată de către autorităţile îndrituite o ameninţare la adresa americanilor, prin intermediul unor "Captain America" ce acţionează orbeşte, ‘la ordin’ (de la finele WWII, din ’44-’45, tot auzim această scuză… că totul este justificabil moral la nivel de masă "for the greater good" şi, individual, că doar s-au executat ordinele primite). Nu mă aştept ca opinia mea să conteze foarte mult, iar faptul că înot împotriva curentului în ceea ce scriu aici a fost dovedit şi de boxoffice, "American Sniper" având încasări uluitoare de 547 de milioane de dolari din care aproape 200 în afara US (deci nu se susţine supoziţia că doar ‘protejaţii’ plătitori de bilete ai unchiului Sam ar fi spălaţi pe creier). În ceea ce mă priveşte, nu am vreo ezitare să declar că voi mai revedea de câteva ori în viaţă mult hulitul "G.I. Jane" al lui Ridley Scott (cel cu Demi Moore), însă niciodată acest plictisitor şi previzibil exerciţiu tezist şi propagandistic destinat să întărească moralul şi sentimentul de securitate a maselor de bizoni. Extra: un documentar ce conţine declaraţii ale regizorului şi ale câtorva actori din distribuţie ("One Soldier’s Story: The Journey of American Sniper"). Tehnic: impecabil.

THE WEDDING RINGER (2015, USA, r: Jeremy Garelick) – DVD

The Wedding Ringer.jpgDupă cum sugerează titlul, nu avem de-a face cu o dramă sofisticată sau cu un eseu vizual intelectual... profund. Este, pur şi simplu, o reinterpretare ‘profesională’ a premisei din "The Wedding Crashers" (2005, r: David Dobkin) în sensul că, dacă în filmul amintit, Owen Wilson şi Vince Vaughn se prezentau impromptu drept cavaleri de onoare la nunţi (exclusiv ca hobby) pentru a mânca, bea şi agăţa gagici, în "The Wedding Ringer", Bic/Kevin Hart ("Grudge Match", "Ride Along") a transformat exerciţiul într-o sursă confortabilă de existenţă: plin de spirit antreprenorial, are o firmă ce rezolvă problema viitorilor însurăţei care constată, privind retrospectiv, că nu au prieteni suficient de apropiaţi încât să merite (sau să îşi dorească) să devină secunzii lor în faţa altarului. Este cazul lui Doug Harris (Josh Gad, o copie palidă a lui Jonah Hill, cu roluri ceva mai importante în "Love & Other Drugs" – 2010 şi "Jobs" – 2013), un tocilar asocial plin de bani ce a moştenit afacerea lui taică-său, ce l-a prins pe Dumnezeu de un picior când o blondină sexoasă i-a spus "Da" (Kaley Cuoco – Penny din serialul "The Big Bang Theory", aici într-un rol care nu îi oferă multe oportunităţi de a-şi dovedi talentul) dar care, în ciuda angajamentelor asumate entuziast în faţa socrilor, constată că în viaţa personală a rămas... absolut izolat. Disperat, apelează la serviciile companiei lui Bic ("Best Man, Inc."), căci nu mai e vorba de a face rost doar de un aghiotant de formă ci de "Golden Tux"… Sfantul Graal a nunţilor, o întreagă echipă formată din şapte cavaleri de onoare prefabricaţi, credibili în actul de socializare cu ceilalţi invitaţi în calitate de ‘vechi prieteni’ a lui Doug (istorii comune, gusturi, experienţe, poveşti... tot tacâmul) ce trebuie inventată şi pregătită în doar câteva zile. Aşa ajungem la un soi de "Cei Şapte Magnifici" mixat cu "Full Monty", într-o versiune uşurică şi edulcorată (în ciuda unor derapaje vulgare izolate) tipic americană care evită a leza vreo susceptibilitate (de la juriu şi selecţie la tacticile aplicate pentru repetiţii). Evident, Doug sfârşeşte previzibil prin a fi adoptat ca B.F.F. de grupul eterogen datorită unei revelaţii personale: "I want my real life to be as fun as the one I made up!". Menţiune: fost asistent personal a lui Joel Schumacher la începutul anilor 2000 (la "Tigerland", "Bad Company" şi "Phone Booth"), Garelick a început apoi tacticos să îşi clădească o carieră solidă în spaţiul comic (film & TV) atât ca regizor dar şi ca scenarist (este autorul Rom-Com-ului din 2006 a lui Peyton Reed, "The Break-Up", cu Jennifer Aniston, Vince Vaughn şi Jon Favreau, precum şi creatorul sitcom-ului "The Rebels" ce a debutat anul trecut) iar "The Wedding Ringer" se constituie într-o dovadă OK a profesionalismului său. Evident, pelicula (un simplu Bromance de larg consum), construită pe o combinaţie de clişee sau de stereotipuri scenaristice deja consumate, nu aspiră să fie plasată pe acelaşi palier cu "Wedding Crashers" sau "Bridesmaids", nu are anvergura şi aspiraţiile unui blockbuster, dar îşi găseşte un loc onorabil în zona mai discretă a lui "I Love You, Man" (2009, r: John Hamburg) şi "Death at a Funeral" (2007, r: Frank Oz), cel cu Matthew Macfayden şi Peter Dinklage, iar asta înseamnă că, pentru o seară de august, rămâne o vizionare delectabilă, fără pretenţii dar amuzantă, care pică bine alături de un cocktail multicolor în compania partenerului de viaţă. Un eventual plus pentru cinefili: în rolurile secundare pot fi identificate câteva prezenţe interesante: veterana Cloris Leachman (născută în 1926 şi oscarizată în 1972 pentru "The Last Picture Show") ce are în CV apariţii în aproape 300 de filme ("Dillinger", "Young Frankenstein", etc.), dolofanul Jorge Garcia din serialul "Lost", Olivia Thirlby ("Dredd", "The Darkest Hour"), Mimi Rogers ("Austin Powers", "Weapons of Mass Distraction") precum şi mai tânărul Josh Peck ("Danny Collins", "Drillbit Taylor"). Extra: comentariu audio pe o serie de scene a lui Garelick şi a actorului Josh Gad, mini-film "Going to the Chapel of Love" (BRD-ul conţine şi scene tăiate, bâlbe şi un videoclip, dar nu cred că merită banii). Tehnic: excelent.

A MILLION WAYS TO DIE IN THE WEST (2014, USA, r: Seth McFarlane) – Blu-Ray

A Million Extended Ways to Die.jpgPlasată temporal în 1882, într-o Arizonă aflată în tranziţie (cea din stat Confederat în parte oficială a U.S.A., recunoscută de Preşedintele Lincoln), povestea unui june fermier (MacFarlane) ce creşte oi, neadaptat şi cu prinţipuri ferme, dar naive (crede în dragoste, loialitate, pacifism şi onestitate) ce este părăsit de iubită (Amanda Seyfried – ‘Mamma Mia!", "Les Miserables") pentru un bărbat cu un statut social mai înalt (este proprietar de "moustacherie"... interesantă găselniţa asocierii formei de mustaţă şi tipului de ritual a îngrijirii acesteia cu locul în piramida respectului comunitar), interpretat cu panaş de Neil Patrick Harris ("Gone Girl", "Starship Troopers"), dar primeşte un sprijin neaşteptat din partea unei frumuseţi exotice (raportat la standardele cătunului) – Charlize Theron ("Mad Max: Fury Road", "Prometheus") - şi care se dovedeşte a fi, încă de la vârsta de nouă ani, soţia celui mai temut nelegiuit din zonă (Liam Neeson – "Taken", "Batman Begins"), prezintă la prima vedere premizele unei tentative inedite în ultimii ani de a trata comic un gen cinematografic tradiţional pentru americani. În fapt însă e... o comedie Western îmbibată până la saturaţie de umorul porcos, vulgar şi ireverenţios a lui MacFarlane, imens de popularul creator (mai ales în Statele Unite) a sitcomurilor adulte de animaţie "Family Guy" (aflat la al 14-lea sezon) şi "American Dad!" (12 sezoane), ambele... componente cu drepturi depline (fără echivoc) a culturii Pop de televiziune din noul mileniu. Ambiţia animatorului ce şi-a început cariera la Hanna-Barbera (seriile "Cow and Chicken", "Dexter’s Laboratory") se relevă însă mult mai mare atâta vreme cât şi-a extins competenţele în zona compoziţiei şi interpretării muzicale (are două albume apărute la Universal, inspirate în general de Jazz-ul şi Musical-urile anilor ’50), a celei actoriceşti (inclusiv execrabila prezentare a ceremoniei de decernare a Oscarurilor de acum doi ani), a scenariului şi regiei de film... în ceea ce priveşte ultima componentă, debutul lui Seth MacFarlane s-a consumat în 2012 cu uriaşul succes de boxoffice "Ted" care a beneficiat şi de un sequel (2015) ce încă rulează şi în Mall-urile de la noi. O ambiţie ce, în "A Million Ways...", se dovedeşte nemăsurată şi fără acoperire, traductibilă ca megalomanie, prin modul infatuat în care a tratat proiectul. MacFarlane se visează probabil un Andy Warhol a celei de-a şaptea arte şi, datorită influenţei şi independenţei financiare pe care a dobândit-o prin desenele animate, crede că orice rahat (la propriu) pe care îl propune va fi întâmpinat cu ovaţii, atât de către colaboratori cât şi de public. În prima parte a observaţiei se pare că are dreptate (este jenant să îl vezi acceptând pe Liam Neeson să aibă o margaretă înfiptă în cur şi pe Neil Patrick Harris umplând în văzul lumii două pălării cu fecale) dar, în cea de-a doua, nu... căci spectatorii i-au taxat excesele, filmul nereuşind să îşi acopere banii de producţie & marketing doar din încasările în cinematografe. Am avut deseori în timpul vizionării senzaţia acută că singurul motiv pentru care autorul şi-a produs această ‘jucărie’ a fost că a avut posibilitatea să o sărute în repetate rânduri (nu ştim câte duble s-au tras) pe Theron. În ciuda însă a vulgăritaţii descurajante a majorităţii scenelor (cu replicile asociate) din scenariu există două raţiuni pentru care acest film nu poate fi ignorat de cinefili (indiferent de nodurile în gât sau în stomac pe care le au la vizionare): 1.) ambientul Western autentic (vizual şi sonor) – ex.: multe dintre filmări au fost realizate, fără zgârcenie, chiar în Monument Valley din Utah, deci nu avem de-a face cu o producţie "de mucava" (restul de scene s-au realizat în New Mexico); 2.) multitudinea de apariţii surprinzătoare (chiar dacă unele în posturi siderante sau stupefiante) din rolurile secundare sau cameo-uri a amicilor lui MacFarlane ce fac din "A Million Ways..." o adevărată ‘treasure hunt’: deliciosul tandem Giovanni Ribisi ("Avatar", "Gangster Squad") - Sarah Silverman ("Saturday Night Live", "School of Rock"), obişnuitul de origine Cherokee a Western-urilor Wes Studi ("Dances with Wolves", "The Last of the Mohicans"), moderatorul TV şi actorul de Stand-Up Bill Maher, Jamie Foxx ca Django, Kaley Cuoco (serialul "The Big Bang Theory"), Ryan Reynolds ("Woman in Gold", "X-Men Origins: Wolverine"), Ewan McGregor (care avea întâmplător alte filmări prin regiune şi, pentru o singură replică, a acceptat voios să vină pe platou), Gilbert Gottfried ("The Adventures of Ford Fairlane"), Patrick "X-Men" Stewart (doar cu vocea) dar... chiar dacă această înşiruire nu vă impresionează, nu trebuie totuşi să rataţi – spoiler parţial! - revederea cu Christopher Lloyd. Concluzie personală: făcand parte din adepţii curentului Camp, consider că această producţie se înscrie perfect în trendul de inversare a valorilor şi atributelor estetice încât să merite indiscutabil a fi analizată dar nu... degustată. Extra: comentariu audio al lui Seth McFarlane, împreună cu Charlize Theron şi co-scenariştii Alec Sulkin şi Wellesley Wild, scene tăiate, început şi final alternativ, bâlbe, Making Of ("Once Upon A Time, In A Different West"), două mini-documentare (locaţii şi cameo-uri). Tehnic: impecabil (atenţie!, ediţia română a BRD nu conţine şi versiunea ‘unrated’ de 135’, cu aproape 20 de minute mai lungă decât cea difuzată în cinematografe şi, ca atare, nici câteva dintre cameo-uri!).

IOAN BIG
01 August 2015


MAPS TO THE STARS (2014, Canada/Germania/Franţa/USA, r: David Cronenberg) – Blu-Ray

Maps to the stars.jpgQuiz intro necesar legat de film, unul de tip "Ştiaţi că"… deşi s-a mulţumit după "Star Wars" să apară în roluri secundare sau producţii TV, Carrie Fisher (ce are un cameo ca ea însăşi în acest film), este o persoană foarte influentă la Hollywood datorită cărţilor, scenariilor şi pieselor de teatru pe care le-a scris? Că Sherman Oaks este unul dintre cele mai scumpe cartiere din L.A. şi acolo Jennifer Aniston, Charlie Sheen, Shia Laboeuf şi Tom Selleck deţin proprietăţi de zeci de milioane de dolari? Sau că producătorul-scenarist Garry Marshall, un guru a serialelor de televiziune în anii ’70 şi ’80, a preferat să se amuze ca actor în ultimii 15 ani decât să continue să facă bani? Dacă nu aţi acumulat măcar două "Da"-uri din trei, este cert că mare parte din insight-urile acestui film veninos anti-showbiz semnat de David Cronenberg ("Videodrome", "The Fly", "Crash"), mult mai puţin edulcorat decât alte tentative ("The Bling Ring" a Sofiei Coppola este doar un exemplu), despre bolile care macină organele interne (intestine, fiere, plămâni, creier) ale acestui organism aparent plin de viaţă, strălucire şi aspiraţii numit "Cetatea Viselor", ce trăieşte aproape exclusiv prin intermediul cultului celebrităţii, vor fi imperceptibile sau par extrase mai degrabă dintr-un Fantasy cu iz formal de realism. "Maps to the Stars", un film care a aşteptat mai bine de şase ani pentru a ajunge pe ecrane, ce ar fi trebuit să se numească "Deconstructing Hollywood", iar Los Angeles-ul să apară ca "The City of… Fallen Angels", rămâne accesibil 100% doar celor care, măcar din când în când, răsfoiesc captivaţi tabloidul "National Enquirer". Recent eliberată dintr-o clinică psihiatrică din Florida, Agatha (Mia Wasikowska - "Stoker", "Tracks") ajunge la Hollywood în căutarea casei unde locuieşte copilul-vedetă de televiziune Benjie Weiss (Evan Bird – serialul "The Killing"). Aparent neafectată că la adresa unde a condus-o şoferul unei limuzine (Robert Pattinson – "Cosmopolis", "The Rover") nu găseşte decât un teren viran, tânăra, ce poartă pe întreg corpul urmele unor arsuri teribile şi este dependentă de un tratament medicamentos complex, se angajează prin intermediul unei prietene făcute pe Twitter (Carrie Fisher) ca asistentă personală a actriţei Havana Segrand (Julianne Moore – premiul de interpretare la Cannes pentru acest rol), odată în mare vogă, dar acum în declin datorită înaintării în vârstă, bântuită (la propriu) de amintirile legate de mama sa. Creatură instabilă psihic, ce pendulează impredictibil între cinism şi depresie, răzgâiata Havana este pacienta psihologului hiper-cunoscut (îşi are propria emisiune TV şi un număr impresionant de best-selleruri scrise) Stafford Weiss (John Cusack, a cărui interpretare aminteşte de memorabila sa prestaţie în "The Grifters" din 1990 a lui Stephen Frears)… tatăl lui Benjie. În vârstă de doar 13 ani, acesta tocmai a revenit pe platourile de filmare ca rezultat al eforturilor manageriale ale mamei sale, Christina Weiss (Olivia Williams – "Rushmore", "An Education"), după o cură de dezintoxicare menită a-l scăpa de dependenţa de drogul GHB, cauzată, se pare, de tare serioase generate de relaţia cu sora sa, care se relevă a fi… Agatha. Contactul dintre familia de succes, ce îşi închipuie că a lăsat în urmă coşmarurile, cu ‘oaia sa neagră’ este inevitabil, iar consecinţele sunt dramatice. Fără a mai insista pe detalii legate de naraţiune, să inventariem ce ingrediente mixează Cronenberg în "Maps to the Stars". Impulsuri sinucigaşe şi/sau criminale duse până la piromanie pe fondul unui romantism naiv ("On the stairs of Death I write your name, Liberty"), sexualitate (incest, pedofilie, metro- şi trans-sexualitate orgiacă) combinată cu ipohondrie snoabă ce maschează probleme comportamentale grave (inacceptabile pentru omul de rând căci nu afectează nici supravieţuirea individuală şi nici funcţionarea micro-universurilor concentrice în care acesta ‘patinează’ în mod uzual), ipocrizie socială dusă la absurd (ex. atitudinea lui Moore la aflarea veştii că Anne Hathaway va juca rolul mamei sale când aceasta era tânără) combinată cu o acută lipsă de sensibilitate, falsă precocitate (puştiul citeşte poezii de Paul Éluard ascunse în cartea lui taică-său şi are replici gen "They made me an offer… my mother couldn’t refuse") şi maturizare refuzată (mutarea florilor datorită unui impuls de moment de către Havana), excese (alcool, alimentaţie, medicamente, stupefiante… "Do you know what Hell is? A world without narcotics."), alimentate de surse de stres amplificate inutil şi exagerat în ambienturi luxuriante ce fac spectatorul să conştientizeze care este statutul şi stilul de viaţă adevărat al celor care ne vrăjesc pe marile ecrane interpretându-i pe Mandela, Gandhi sau pe Maica Tereza (şi aici nu mă refer la talent)… parte a "normalităţii" unei lumi pentru care escapismul experienţial aparţine cotidianului. Valorile tradiţionale, familia, morala, etica profesională, sunt complet contorsionate în minţile unor alienaţi de prea mult bine (material) - ce sunt lipsiţi însă de sofisticarea şi rafinamentul bolnav al promotorilor decadenţei europene occidentale - alimentaţi în permanenţă de temerea că nu vor putea continua la infinit să se ridice la înălţimea aşteptărilor celor din jur. Şi se relevă a involua, indiferent de vârstă, în pure animale labile emoţional ce au depăşit faza primitivă în care mai cred că banii pot aduce fericirea, dar au descoperit stupefiaţi că, după ascensiune, dincolo de vârf, urmează o coborâre brutală în timpul căreia regretele sunt tardive. Stelele de pe ‘harta’ cineastului canadian ard una câte una şi dispar în implozie. "Do you think Halle Berry or Nicole Kidman have scary little animals working for them?". În concluzie, o dramă psihologică cu accente tragice shakespeariene, cu siguranţă criticabilă pentru unele inconsecvenţe, exagerări sau cabotinisme, dar nu mai puţin sinistră în abordarea… fără mănuşi a lui Cronenberg, ce reuşeşte, la primul film turnat în Statele Unite, să transforme un set de personaje-cobai într-o frescă satirică a unei întregi lumi privilegiate, de o ferocitate rar întâlnită în cinematografia ultimilor ani. Extra: comentariu audio a scenaristului Bruce Wagner, interviuri, reportaj de la premieră. Tehnic: impecabil.

STRAIGHT TO HELL (1986, UK, r: Alex Cox) – DVD

STRAIGHT TO HELL RETURNS (2010, UK, r: Alex Cox) – DVD

Straight to Hell.jpgPrecizare: nu avem de-a face cu două filme diferite căci"… Returns" nu este un sequel ci un "Redux" (pe modelul "Apocalypse Now"), o revizitare a originalului prin prisma noilor tehnologii care au permis cineastului să aducă acestuia corecţii (de cromatică), îmbunătăţiri (calitatea sunetului) şi adăugiri (efecte digitale, scene suplimentare ce cresc durata de la 86’ la 91’). Pentru cei care sunt fani Alex Cox ("Repo Man", "Sid and Nancy", "Revengers Tragedy") şi amatori de analize comparative, ambele versiuni trebuie să existe în colecţie, însă pentru cei care abia acum descoperă cel mai ţăcănit şi inventiv Western Punk din istoria cinematografiei, "STH Returns" este absolut suficient. Deşi aproape indescriptibil în cuvinte simple, voi încerca să dau câteva detalii, cu speranţa că vă trezesc interesul. "Three Amigos" asasini (Dick Rude, Sy Richardson şi Joe Strummer de la grupul Punk The Clash) se înhăitează cu o blondă gravidă (Courtney Love de la trupa de Rock alternativ Hole, în vremea când încă nu îl cunoscuse pe Kurt Cobain), ratează o lovitură dar, în compensaţie, dau o spargere la o bancă din L.A. şi se refugiază de teama răzbunării boss-ului lor (cineastul Jim Jarmusch - "Stranger Than Paradise", "Down by Law") într-un cătun mexican aproape părăsit datorită extinderii exploatărilor de ţiţei, format doar din câteva case şi populat exotic-absurd de banda de cowboy dependenţi de cafea (formată în parte din membrii trupei The Pogues) a lui McMahon (ce include un pseudo-preot şi pe surorile şefului, toate prostituate), un cârciumar satisit, un valet rafinat dar obedient (Elvis Costello, muzician asociat cu Primul Val a mişcării Punk şi New Wave din UK), un cuplu de buticari Straight to Hell Returns.jpg(comersanţi de pinãtas) obsedaţi sexual, un cântăreţ ratat de cazinou, un vânzător de hot-dogi şi, la un moment dat… nişte cămile. Puteţi deja să vă imaginaţi cum sună OS-ul filmului. Violentul trio (plus blonda) este adoptat de mica comunitate şi chefuieşte vioi şi nestingherit în sânul acesteia până la apariţia… ‘magnatului’ I.G. Farben (regretatul Dennis Hopper -"Easy Rider", "Apocalypse Now") şi a nevestei sale Sonia (cântăreaţa şi actriţa de culoare Grace Jones - James Bond’s "A View to a Kill", "Siesta"), al căror vizită declanşează o baie de sânge generală ce a exclus, datorită numărului impresionant de victime din final, posibilitatea unui sequel (deşi acesta este anunţat ironic la finele filmului sub titlul "Back to Hell"). Evident, numele personajului lui Hopper reprezintă o trimitere explicită la cel al concernului german responsabil de chimicalele (inclusiv Zyklon B) utilizate în WWII de nazişti pentru exterminarea evreilor în lagărele de concentrare, însă clin d’oeil-urile sunt mult mai numeroase (scena construită ca "Cina cea de taină", trecerea pe generic a lui Martin Turner, interpretul lui Stupid McMahon ca… "Sex and Cruelty consultant", omagiul parodic adus Westernurilor Spaghetti prin locaţiile din Almeria, Spania, şi prin replici ca "We’re all strangers here", referinţa la "Portocala mecanică" a lui Kubrick, ş.a.m.d.). Printre actorii din distribuţie se regăsesc numeroşi acoliţi a lui Cox (Sy Richardson, Dick Rude, Del Zamora, Miguel Sandoval, Biff Yeager), recrutaţi pentru întâia oară pentru debutul său, "Repo Man" (1984), ce se vor regăsi sporadic ulterior şi în restul filmografiei sale (inclusiv în Acid-Westernul "Walker" din 1987, un biopic completamente neconvenţional despre viaţa mercenarului american ce a devenit Preşedinte în Nicaragua), dar şi muzicieni din trupe precum Amazulu sau The Circle Jerks. Apropo de Nicaragua, "Straight to Hell" s-a născut oarecum întâmplător: pasionat de conflictul prelungit dintre Sandinistas şi Contras, Alex Cox pusese la cale un turneu Punk în America de Sud însă, parte din raţiuni de parti-pris-uri politice neagreate, parte datorită unei finanţări insuficiente, acesta a picat şi, din moment ce oricum pre-rezervase muzicienii, a decis să cheltuie banii strânşi până atunci pentru a face un film (scenariul a fost scris în trei zile!)… ‘vândut’ protagoniştilor ca o frumoasă vacanţă de vară în Spania. În concluzie, fără să vrea, punkerul Cox, ajuns unul dintre cei mai în vârstă copii teribili ai cinematografiei britanice (după ce a fost inclus pe lista neagră a Hollywood-ului la sfârşitul anilor ’80) şi este actualmente considerat o autoritate cu majuscule în domeniul Westernurilor Spaghetti (căutaţi excepţionala sa carte "10,000 Ways to Die" publicată în 2009 dar şi "X-Films: True Confessions of a Radical Filmmaker"), ne lasă moştenire unul dintre cele mai excentrice, efervescente şi nebuneşti Westernuri din patrimoniul culturii Pop(ulare). Extra: comentariu audio a scenariştilor Alex Cox şi Dick Rude, "Back to Hell" (material de 20’ cu scurte intervenţii din partea majorităţii celor implicaţi, cu excepţia lui Courtney Love), prospecţie locaţii (material de 2’, "Black Hills", realizat de Cox în… 1973), videoclip încropit a lui The Pogues la "The Good, the bad and the Ugly". Tehnic: foarte bun.

PREMUTOS – DER GEFALLENE ENGEL a.k.a. PREMUTOS: LORD OF THE LIVING DEAD (1997, Germania, r: Olaf Ittenbach) – DVD

Premutos.jpgUnul dintre cei mai activi cineaşti europeni din ultimile două decenii din spaţiul Horror (17 filme semnate ca regizor şi scenarist), cu o bogată experienţă în toate compartimentele de producţie (a fost responsabil cu make-up-ul inclusiv pentru filmele lui Uwe Boll, "Bloodrayne" şi "Tunnel Rats"), Olaf Ittenbach a intrat în atenţia fanilor chiar de la începutul carierei cu acest film despre îngerii căzuţi, "fiii Domnului", după cum au fost definiţi încă înainte de redactarea Noului Testament de o serie de secte iudaice. Când Satana, care a fost cândva îngerul Lucifer ("Brighter once amidst the host of Angels, than the sun amidst the stars", scria John Milton în 1667 în poemul său "Paradisul pierdut"), s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi o treime din oştirea de îngeri s-a alăturat acestei insurecţii ("au fost a treia parte din stelele cerului" – Apoc. 12, 4, 9), pedeapsa divină pentru aceştia a fost exilul din Rai şi condamnarea la o existenţă în ruşine. Nu există dubii că aceşti îngeri căzuţi din cer sunt astăzi cunoscuţi ca demoni deşi unii resping ideea datorită faptului că Iuda declară despre îngerii care au păcătuit că au fost „puşi în lanţuri veşnice". Totuşi, este clar că nu toţi sunt „legaţi", pentru că Satana/Lucifer este încă liber, iar locuinţa lor este în văzduh, adică locul între cer şi pământ (Efes. 6, 12). Cinematografia nu putea rata o asemenea sursă de inspiraţie astfel încât îngerii căzuţi apar într-o sumă semnificativă de filme, de diverse facturi, "Wings of Desire" (r: Wim Wenders), "Dogma" (r: Kevin Smith), "The Prophecy" (r: Gregory Widen), "Legion" (r: Scott Sewart), "Noah" (r: Darren Aronofsky), ca să dau doar câteva exemple din liga întâi. Cel a lui Ittenbach nu are pretenţii de blockbuster datorită bugetului mic (deci, în niciun caz, nu vă aşteptaţi la confruntări violente de dimensiuni epice) însă povestea imaginată de el, aproape blasfemiatoare (vezi scena răstignirii), e foarte interesantă pentru un Splatter-Movie: primul din îngerii căzuţi din cer după crucificarea lui Isus (chiar înaintea lui Lucifer), Premutos, şi-a manifestat prezenţa pe Pământ prin intermediul diverselor gazde organice pe care spiritul său le-a ocupat de-a lungul timpului. Scopul său malefic este să ajungă să conducă deopotrivă lumea viilor şi cea a morţilor. Acţiunea se desfăşoară în prezent şi este centrată în jurul unui tânăr, loser-ul Matthias (Ittenbach însuşi), angoasat de viziuni retrospective în care retrăieşte oniric (dar cu o dimensiune realist-viscerală), ca fiu a lui Premutos, experienţe şocante din vremuri de mult apuse (India, Germania, Scoţia în Evul Mediu, WWII – Ingolstadt, Stalingrad). Descoperirea de către tatăl vitreg în grădină a unei cărţi însoţită de o licoare galbenă misterioasă, ascunsă în timpul războiului de un fermier practicant a magiei negre care a încercat să îşi reanimeze soţia decedată, îl transformă progresiv, după lectura a doar câtorva paragrafe, pe Matthias, "cel ales", într-o creatură diavolească, în sfârşit renăscută, ce ridică la luptă o armată de zombie care să susţină revenirea definitivă pe pământ a îngerului căzut/demonului, Zeul Întunericului. "The flesh and blood of my fallen army has given me the power to assume my legacy.". Cam atât despre plot întrucât în prima oră (cu excepţia a circa 15’) ne facem o idee despre personajul Matthias (cantonat în camera sa datorită faptului că fusese lovit în testicule în timpul unui meci amical de fotbal) în contextul unei petreceri cu prietenii de familie vulgar puse în scenă, dar pigmentată cu ceva momente mai amuzante (accidentul în lanţ provocat de biciclistul ce fură sticla de bere din mâna beţivului satului, primirea grenadei de jucărie de către sărbătorit, fanteziile erotice ale comesenilor, sora androgină a lui Matthias) iar ultima jumătate, după transformarea în Premutos, este dedicată băii de sânge, de o violenţă vizuală atât de exacerbată încât frizează absurdul (gen "Braindead" a lui Peter Jackson) în care, în ceea ce priveşte armele folosite, aproape nimic nu rămâne nepus în valoare, de la topoare, sticle sparte, târnăcoape şi săbii la fierăstraie mecanice, pistoale şi… tancuri. Un festin Gore maraton în care lista de ucişi este impresionantă: 139 buc. (ca termen de comparaţie, în "Rambo: First Blood Part II", Stallone omoară 69 de oameni, iar în "Rambo III" numai 132… ar trebui să se simtă jenat), din care… vreo 20-30 de capete explodează şi încă atâtea burţi (aproximativ) se văd eviscerate sau decupate. Prin extremism, "Premutos" şi-a câştigat pe merit statutul de film-cult, unul dintre cele mai bune din nişa sa realizate la finele anilor ’90. Extra: Making Of de 50’ ce include fragmente dintr-un interviu cu cineastul. Tehnic: prost (de căutat o ediţie cu subtitluri şi nu o versiune dublată… dubbing-ul e execrabil).

IOAN BIG
25 Iulie 2015


THE DOGS OF WAR (1980, UK, r: John Irvin) – DVD

The Dogs of War.jpgDacă în ceea ce priveşte Crime-Fiction-ul de limbă engleză, literatura de gen îşi trage actualmente seva din textele celor născuţi spre finele secolului 19 (Dashiell Hammett şi cei trei ‘C’: Raymond Chandler, Peter Cheyney şi James Hadley Chase), în cazul Thrillerelor alambicate cu ramificaţii militare, politice şi economice, autorii care au influenţat major evoluţia acestei nişe de consum literar (ce au vândut împreună peste două miliarde de cărţi), fac parte din generaţiile anilor ’20 şi ’30 şi au fost inspiraţi de propria experienţă de combatant, mai ales în WWII (ex. Alistair MacLean în Royal Navy, Colin Forbes în armata britanică în campaniile din Africa şi Orientul Mijlociu, iar maestrul incontestabil al ‘scenaritei’, Robert Ludlum, a fost un US Marine) şi, mai târziu, de cariera în serviciile de informaţii (John Le Carré – MI5 şi MI6) sau de reporter sau jurnalist. Este cazul lui Frederick Forsyth al cărui roman din 1974 este relativ fidel adaptat de John Irvin ("City of Industry", "Hamburger Hill") ca "The Dogs of War" (titlu inspirat, evident, de replica din piesa "Iulius Cezar" a lui Shakespeare, "… let slip the dogs of war") şi se bazează pe observaţiile făcute în timpul celor câteva luni petrecute în Africa, în plin război civil nigerian, în calitate de corespondent BBC. Diferenţa dintre cărţile lui Forsyth şi al celorlalţi autori menţionaţi anterior rezidă tocmai în faptul că sunt mai puţin centrate în jurul întorsăturilor spectaculoase de situaţie şi mai mult pe detalieri cu caracter documentaristic. Am simţit nevoia acestui preambul mai lung pentru a justifica tonul auster şi sec al filmului care, prin disecţia clinică a procesului, atenuează până aproape de eliminare dramatismul şi suspansul şi, ca atare, este necesar avertismentul că titlul este înşelător şi, deşi ar putea sugera acţiune sau violenţă construită în jurul unui plot de serie B, are cu totul alte conotaţii. Revenit la Londra dintr-o campanie în America Centrală, mercenarul veteran Jamie Shannon (Christopher Walken - "The Deer Hunter", Stephen King’s "The Dead Zone") este angajat de reprezentantul unei companii miniere pentru o misiune de recunoaştere într-un mic stat african (limba Fanti utilizată de localnici sugerează plasarea geografică în zona de coastă a Ghanei sau Congo-ului) condus în mod brutal de un dictator paranoic. Deşi îşi asumă identitatea unui naturalist, Shannon trezeşte rapid suspiciunile poliţiei locale – mai ales după ce se împrieteneşte cu un reporter de televiziune (Colin Blakely – "The Private Life of Sherlock Holmes") ce îl aprovizionează cu informaţii – este arestat, torturat şi deportat după două zile de detenţie. Ca actor, Walken nu are o sarcină chiar uşoară (dar se achită de ea cu brio) să întrupeze acest "soldier of fortune" ce şi-a construit în timp o armură în jurul sufletului a cărei grosime nu mai poate fi penetrată nici măcar de propria voinţă (vezi efortul neconvingător de a se reapropia de fosta nevastă – JoBeth Williams ("Poltergeist", "Stir Crazy") – şi de a începe o viaţă nouă). Shannon a ajuns un om blazat, trist şi singuratic, pierdut în el însuşi, fără suflet, care nu îşi mai poate justifica existenţa decât prin intermediul principiilor. În numele cărora (vizionând filmul veţi vedea de ce) acceptă oferta corporaţiei cu interese economice clare în zonă de a conduce o lovitură de stat în urma căreia să înlocuiască dictatorul… cu un altul, asemenea lui, dar agreat de occidentali. Cea mai mare parte a filmului este ocupată de pregătirea acţiunii, de la recrutarea foştilor acoliţi (Tom Berenger – "Platoon", "Inception"), Paul Freeman (Dr. Belloq din "Raiders of the Lost Ark"), Jean-François Stévenin ("The Limits of Control" a lui Jim Jarmusch), Ed ‘Familia Bundy’ O’Neill) şi a unei noi echipe din partea locului, achiziţia de arme şi de resurse logistice şi organizarea deplasării (pe o navă ruginită condusă de Pedro Armendáriz Jr. – "Casa de mi Padre", James Bond’s "Licence to Kill"). Nu are sens să vă dezvălui cum decurge asaltul căci acesta aduce o surpriză de final interesantă. Pentru cei tineri, neştiutori sau neinteresaţi de importanţa (de exemplu) a certificatelor de end-user în import-exportul/traficul de armament, "The Dogs of War" va părea lent şi plictisitor însă pentru "generaţia VHS" şi pentru cei mai în vârstă rămâne un film solid şi bine aşezat ce merită cu siguranţă o revizitare. Note de final: a.) anecdotică de cinefil - în mici roluri îi puteţi vedea pentru câteva secunde pe atunci tinerii şi necunoscuţii Jim Broadbent ("Harry Potter", "Moulin Rouge!"), înainte de perioada sa cu Terry Gilliam, şi pe Victoria Tennant ("L.A. Story", "The Handmaid’s Tale"); b.) după cărţile lui Forsyth s-au mai realizat trei filme, "The Day of the Jackal" (1973, r: Fred Zinnemann) cu Edward Fox, "The Odessa File" (1974, r: Ronald Neame) cu Jon Voight, şi, mai târziu, "The Fourth Protocol" (1984, r: John Mackenzie) cu Michael Caine şi Pierce Brosnan. c.) atenţie, sunt puse în circulaţie nenumărate versiuni ale filmului (din punctul de vedere al duratei), după cum au fost tăiate de cenzură pentru lansarea la vremea respectivă în cinematografele europene, britanice sau americane. Trebuie să o căutaţi pe cea de 118’! Extra: zero. Tehnic: bun.

RETURN OF THE LIVING DEAD 4: NECROPOLIS 

RETURN OF THE LIVING DEAD: RAVE TO THE GRAVE (ambele 2005, USA, r: Ellory Elkayem) – Combo Blu-Ray

Return of the Living Dead 4.jpgPoate părea acum straniu însă, cu un an înainte de a fi nominalizată la Globul de Aur şi BAFTA pentru rolul din "Lost in Translation" a Sofiei Coppola şi de a deveni un idol mondial pentru fanaticii culturii Pop (ca Natasha/Black Widow în "The Avengers"), Scarlett Johansson a avut rolul principal alături de David Arquette în Horror-ul arahnoid "Eight Legged Freaks" (2002), regizat de neo-zeelandezul descoperit de Roland Emmerich şi Dean Devlin, Ellory Elkayem, aparent un pasionat de entomologie din moment ce a realizat şi filmul de televiziune "They Nest" (2000, cu John Savage şi Dean Stockwell) în care un orăşel din New England este infestat cu o specie exotică de gândaci ucigaşi. Presupun că aţi realizat deja că nu despre Scarlett este vorba ci despre cel care, în ciuda unui început promiţător de carieră, poate fi decretat groparul seriei "ROTLD" ce, în secolul trecut, a cumulat trei producţii inegale calitativ dar variate şi interesante stilistic (măcar parţial), fiecare în felul ei: Splatstick-ul lui Dan O’Bannon (1985), Zom-Com-ul lui Ken Wiederhorn (1988) şi Shlock-Horror-ul lui Brian Yuzna (1993). Ei bine, aceste (sper eu) ultime două filme din serie, ce nu mai au nicio legătură consistentă cu conceptul original (cu o singură excepţie, Trioxina, dar şi aceasta a suferit mutaţii ‘convenabile’), sunt atât de înfiorător de inepte încât le-ar crea angoase atât lui Ed Wood cât si lui Uwe Böll, iar singurul motiv pentru care am ţinut să le menţionez sunt date de culoarea locală: în cea mai mare parte, au fost filmate, unul după altul, în România (la Castel Film), cu o echipă de profesionişti de-ai noştri (scenograful Călin Papură, directorul de imagine Gabriel Kosuth, costume-designer-ul Cornelia Chiu, art-director-ul Mircea Onişor, etc.). Şi, bineînţeles, cu o serie de actori romani distribuiţi în rolurile secundare… care se constituie involuntar într-o sursă permanentă de amuzament, dar despre asta ceva mai încolo. Să vedem totuşi de ce, pentru un fan a genului zombie din afara graniţelor noastre, aceste două producţii sunt nişte aiureli de neluat în seamă. "Necropolis". La 10 ani după evenimentele din "ROTLD 3" cetăţeanul american este copleşit mediatic de omniprezenta companie globală de chimicale Hybra Tech, responsabilă simultan cu anihilarea epidemiilor zombie şi cu furnizarea de hrană sănătoasă, cu dezvoltarea de jocuri FPS pe computer şi cu gestiunea dezastrelor precum cel de la… Cernobâl. Unul din oamenii săi de ştiinţă, Charles (Peter Coyote, odată un actor respectat pentru rolurile din "E.T." a lui Steven Spielberg sau "Bitter Moon" a lui Roman Polanski) intră în zona supusă carantinei de la Cernobâl însoţit de Boris (racketul Gelu Niţu care se oferă să îl ghideze într-un tur al reactorului unde a avut loc "ză big bum bum") pentru a sustrage ultimele şase butoaie de Trioxină 5 (filmul se vrea "politically correct" căci Charles declară ferm şi clar… ca să fie bine înţeles de toţi: guvernul american n-are nicio legătură cu această tranzacţie). Ele vor fi utilizate pentru bio-experimente secrete ale corporaţiei. Între timp, cei doi nepoţi ai săi care şi-au pierdut recent părinţii (voluntari pentru cercetările Hybra) sunt debusolaţi şi nu le arde de şcoală (ăla micu’ e un piroman în devenire, iar adolescentul dă semne de comportament suicidal) dar intră rapid în acţiune când unul din prietenii lui ăla mare, interpretat de Elvin, fiul solistului de Pop-Rock Ricky Dandel, se accidentează cu motocicleta (plictisitor de lungi şi inutile pseudo-demourile şi cascadoriile ieftine cu motoarele), este dat mort şi dispare de la spital în laboratoarele corporaţiei. Urmează faza "Mission: Impossible for Teen-Dummies" în care echipa de liceeni îşi face planurile şi penetrează sistemul ultrasecurizat a Hybrei pentru a-şi salva colegul, epopee pigmentată de dialoguri şi replici cretine gen "It smells like burnt hot-dog in here" şi o interpretare infectă (mai ales, surprinzător, din partea lui Coyote ce se comportă ca un Frankenstein de mahala, "ajutat" de recuzita ‘ştiinţifică’ ce seamănă cu una din anii ’50, ce pare permanent amuzat de ce se întâmplă în jurul său, indiferent de situaţie). Singurul haios este zombie-ul irochez căruia i se servesc la masă patru creiere întregi. Paranteză: zombie au o aparenţă perfect normală, cu excepţia lentilelor de contact cenuşii şi a mersului de handicapat, mor iniţial împuşcaţi doar în cap dar, mai târziu, se lasă căsăpiţi şi dacă sunt loviţi în burtă. Ultima parte depăşeşte cu mult orice ne-am putea imagina că ar însemna Kitsch-ul cinematografic, este practic o… şaorma cu de toate! După ce Charles prezintă pedagogic, pe înţelesul tuturor, programul de clonare menit să înlocuiască omenirea, ce are ca scop… "world domination", bla-bla-bla… avem o acţiune haotică şi violentă în care liceenii buni se înarmează ca Rambo în lupta cu Alien, iar cei răi, adică zombie, conduşi de dom’ doctor, atacă în frunte cu ăi mai vajnici reprezentanţi, combinaţii de Robo-Cop şi Terminator-zombies, pentru ca totul să se încheie spectaculos cu o evadare a celor care mai trăiesc într-un Hummer inscripţionat… BGS. Trecem la "Rave to the Grave" (cifra 5 a fost scoasă din titlu de către producători pentru a nu fi perceput ca un sequel la "Necropolis"). Oare chiar nu e dacă toţi supravieţuitorii din "Necropolis" (rolurile principale) revin în distribuţie, iar unchiul Charles vrea să vândă ultimul butoi de Trioxină unor reprezentanţi informali a oficialilor ruşi ce încearcă să muşamalizeze un posibil scandal internaţional? Depăşind această falsă dilemă, ajungem la esenţă: acest al doilea film reuşeşte în mod incredibil să fie mai plictisitor decât precedentul căci se îndepărtează de Horror (cele câteva excese Gore ceva mai convingătoare nu fac decât să amplifice caricaturalul) fiind poziţionat prin suma uriaşă de clişee ("We’re all slaves to the Rave") în zona comediilor de duzină cu studenţi imaturi (într-un fel poate fi interpretat ca o tentativă timidă de apropiere de tonul "ROTLD" din 1985). Nepotul ajuns boboc şi prietenii săi, ce par cu toţii cuprinşi de o amnezie totală în privinţa întâmplărilor din propriul trecut, descoperă în casa defunctului Coyote încă două containere de Trioxină pe care, după ceva teste chimice, o asimilează unui Ecstasy mai puternic, îl sintetizează (îl poreclesc "Z") şi decid să facă bani de pe urma capsulelor prin intermediul dealer-ului ‘oficial’ din universitate (interpretat de Cătălin Paraschiv). Deşi sfătuiţi să ‘consume cu responsabilitate’, majoritatea nu o fac şi astfel viteza procesului de zombificare creşte, ca şi numărul de omoruri (şi transformări) din campus. Lucrurile scapă de sub control la o petrecere Rave organizată de Halloween (apocalipsa zombie la Arenele Romane!) şi armata americană trebuie să intervină la cererea… ruşilor reprezentaţi implicit de măscăricii de agenţi italieni trimişi de Interpol. Lucruri OK? Puţine: apariţia surpriză a lui Tarman (zombie-ul ce zace de aproape jumătate de secol într-un container, el fiind deja încarcerat cu 14 ani înainte de acţiunea lui "ROTLD 1" din 1985… amuzant cadrul în care ţine în braţe, făcând autostopul, cartonul cu "Rave or Bust"), comportamentul ‘petrecăreţ’ a lui Mr. Stinky, şoarecele de laborator devenit zombie, apoi studentul-zombie cu tricou cu "Meat Balls" plus pistolul ce funcţionează pentru câteva secunde cu o cadenţă de Uzi… De ce totuşi, în aceste condiţii, la cât sunt de proaste, filmele nu au fost incluse în coada unui eventual clasament calitativ ci în secţiunea de mijloc? Pentru simplu fapt că… noi suntem români şi le vedem altfel. Nu neapărat că vrem să ne mândrim cu zombie noştri autohtoni dar cum să rezişti la hazul nebun (involuntar) din "Necropolis" a ochilor holbaţi a lui Gelu Niţu când îl vede pe Claudiu Trandafir transformat în zombie (primul din film care mormăie "Brains!", celebra moştenire a "ROTLD"-ului original), blondei-bimbo Diana Munteanu ce face furori cu intrarea sexy gen "9 ˝ Weeks" însoţită de întrebarea adresată paznicului rotofei: "Ever get your freak on with a triple Sagittarian gymnast?" Irezistibil! Sau actriţa la Teatrul Evreiesc de Stat Natalie Ester ce, în calitate de profesoară, le ţine elevilor un speech de prezentare a lui Hybra cu un ton distopian prăfuit de zici că e extras din jurnalele de ştiri comuniste, ca să nu mai vorbim de tandemul de vagabonzi Boris Petrof-Constantin Bărbulescu, atacat în subsol de şobolanul-zombie pus la frigare… după care primul începe să râdă malefic, iar al doilea să repete ca papagalul "Brains!" sau de Toma Dănilă (adolescent rebel cu un pistol în mană) care îi profeţeşte sumbru şi ameninţător lui Coyote: "You will burn in hell for this!". În ceea ce priveşte "Rave to the Grave", cum să nu te ia prin surprindere cum Sandu Gruia (legistul) este mâncat până îi ies ochii din cap (la propriu), că îl vezi pe Dan Bordeianu timp de zece secunde în rolul unui student chefliu, pe Ricky Dandel (profesorul de sport) fugind mai lent decât zombie sau cum să n-o admiri pe Maria Dinulescu costumată în piele-roşie implicată în dansul focului cu o zombie? De departe însă cel mai savuros tandem este format din Claudiu Bleonţ şi Sorin Cociş, agenţii secreţi (mă voi limita în cazul lor la doar câteva exemple: miza lor organizaţională este prima promisă de Agenţie… o geantă cu diamante şi un sejur la Euro-Disney; scurtul dialog ce are loc după aruncarea în aer a maşinii cu A.G.-ul, "Bullshit"… "No, Bullseye"; apariţia la petrecerea Rave costumaţi în vikinge), dar replica filmului vine din gura lui Ovidiu Niculescu (un agent ce moare mai repede decât ceilalţi doi), care nici măcar nu este trecut pe generic: "Where is the part when she gets up and goes for ‘the whole brain buffet’?". Cam astea sunt minusurile majore şi plusurile… specifice. În concluzie: Brains? No brains! Două inepţii cinematografice dar… that’s entertainment! Avem şi noi zombie noştri!. Extra: zero (ediţia germană). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
18 Iulie 2015


SLOW WEST (2015, UK/Noua Zeelandă, r: John Maclean) – DVD

slow west.jpgNeo-Western/Meta-Western. Este uşor de constatat că, în ultimii ani, s-au înmulţit tentativele de reinventare ale Westernului ca gen prin îndepărtarea de reţetele şi construcţiile narative tradiţionale (chiar dacă îşi trag seva din ele, sunt mutaţii sau reprezintă un tribut adus lor), astfel încât acestea nu mai pot fi considerate simple ‘accidente’, indiferent că vorbim de filmele lui Tommy Lee Jones ("The Three Burials of Melquiades Estrada", "The Homesman") şi Tarantino ("Django Unchained", mult aşteptatul "The Hateful Eight") sau de cele ale non-americanilor Steve McQueen ("12 Years a Slave"), Mateo Gil ("Blackthorn"), Lisandro Alonso ("Jauja") şi Kristian Levring ("The Salvation"), iar excelentul debut în lungmetraj a muzicianului britanic John Maclean (fondatorul grupului de Folktronica The Beta Band şi a celui de Pop-Psychedelic The Aliens) se încadrează fără echivoc în acest trend… căci, aşa cum sugerează şi titlul, "Slow West", câştigător al premiului juriului la Sundance, este un film descriptiv, făcut parcă ardeleneşte, la pas şi nu în galop, povestit în şoaptă şi nu cu urlete, cu un parfum lejer elegiac şi o structură picarescă, în care sugestia înlocuieşte de cele mai multe ori explicitarea. Asta nu înseamnă însă că avem de-a face cu o viziune idilic-edulcorată şi non-violentă a unei perioade complicate din istoria Statelor Unite, aşa că să nu vă gândiţi la "Şapte mirese pentru şapte fraţi". 1870, Colorado. O naţiune în reconstrucţie după Războiul Civil, un stat recunoscut în 1861 (rupt parţial din Kansas şi respectiv, Utah) la presiunile prospectorilor în căutare de aur şi argint (goana după aur, "Colorado Gold Rush", a avut vârful între ’58 şi ’61), într-o perioadă care i-a adus istoric nedorita faimă asociată cu masacrarea indienilor de către miliţiile tolerate de autorităţile din Denver (Sand Creek, opoziţia Dog Soldiers, strămutarea comunităţii de indieni Ute din munţii San Juan, ş.a.m.d.). În acest context complicat, Jay Cavendish, un tânăr domnişor de familie bună (Kodi Smit-McPhee, ajuns în atenţia publicului încă de mic prin rolurile din "The Road" şi "Let Me In"), fiu de lord scoţian, dar fără fiţe aristocratice, porneşte într-un periplu peste Ocean în căutarea iubirii sale din copilărie, o irlandeză din plebe emigrată în Colorado împreună cu tatăl său (Rory McCann - Sandor ‘The Hound" Clegane din "Game of Thrones") în căutarea bunăstării. Poetic şi naiv, dar nu imatur, sensibil, dar nu lipsit de realism, Jay este un visător inocent determinat să îşi atingă ţelul într-o lume pentru care nu este pregătit, iar şansa de a face un parteneriat… contra cost cu Silas (Michael Fassbender – "X-Men", "12 Years a Slave"), un experimentat om al vestului întâlnit întâmplător, duce la crearea unui tandem atipic (definitorie este scena în care, călărind în paralel, au legată de şei o frânghie cu rufele puse la uscat). Spre deosebire de Jay, pistolarul misterios (care îşi asumă şi rolul de povestitor din off, în plus faţă de cel de tutore, un soi de anti-Silent Bob) duce în minte o povară: ştie că Rose şi al său tată sunt daţi în urmărire (pentru o fărădelege ce rămâne ne-explicată, dar... nici nu se simte nevoia), iar pe capetele lor este pusă o recompensă substanţială şi mai mult, că sunt destui cei care îl vor folosi pe juniorul de 16 ani pe post de călăuză involuntară spre ‘trofeele’ ce valorează 2000 de dolari (inclusiv fosta gaşcă a lui Silas, condusă de Payne/Ben Mendelsohn – "Killing Them Softly", "Animal Kingdom"). Western melancolic cu accente de umor negru ce respiră un aer de fatalism, "Slow West" este un Buddy-Movie filmat splendid în Noua Zeelandă de Robbie Ryan ("Ginger & Rosa", "Philomena"), aşa cum, la fel de neconvenţional, Alonso o făcuse în… Patagonia pentru "Jauja" (câmpiile cultivate arată mai bine ca în picturile lui Andrew Wyeth), şi e susţinut de muzica remarcabilă a lui Jed Kurzel (membru a ‘White Stripes’-ului australian The Mess Hall, frate a cineastului Justin Kurzel pentru care a compus OS-urile la "Snowtown" şi "Macbeth", cel din urmă avându-l în rolul principal tot pe Fassbender). Oricum, Michael Fassbender creează senzaţia acută că a fost liantul real a proiectului, un adevărat… magnet(o), de vreme ce e prieten de ani buni cu Maclean şi a acceptat să joace rolul principal în cele două scurtmetraje ale acestuia, "Man on Motorcycle" – 2009 şi "Pitch Black Heist" – 2011, cel din urmă premiat cu BAFTA. Ştiţi care este următorul film pe care ar trebui să îl (re)vedeţi după "Slow West"? "Dead Man" a lui Jim Jarmusch, făcut cu exact două decenii în urmă. Extra: scurt Making Of ("On Strange Land: Making Slow West"), scene tăiate. Tehnic: impecabil.

THE WIND RISES a.k.a. KAZE TACHINU (2013, Japonia, r: Hayao Miyazaki) – Blu-Ray

The Wind Rises.jpgProbabil din raţiuni de marketing, criticii şi analiştii de film occidentali i-au plantat lui Miyazaki pe frunte eticheta de "Walt Disney-ul japonez", care, oricât de straniu ar suna ceea ce afirm, mi se pare nu o laudă, ci o bagatelizare la adresa unei culturi şi estetici ‘exotice’, o vulgarizare cu iz de superioritate din partea reprezentanţilor unei civilizaţii care continuă să îşi închipuie că e buricul pământului. Fără absolut nicio intenţie de lipsă de respect faţă de ceea ce a reprezentat geniul lui Disney pentru istoria animaţiei, sunt nevoit să reamintesc faptul că acesta a fost un desenator şi nu… un creator de poveşti, un ilustrator fabulos al fanteziilor destinate copiilor deja puse pe hârtie, dar nu… un născocitor de fantezii, de universuri ("Castle in the Sky", "Ponyo") sau de personaje originale (Sofi, Nausicaä) precum Miyazaki. Am crescut ca cinefil cu Totoro, Kiki, Prinţesa Mononoke şi Chihiro şi continui, revăzând filmele, să descopăr în ele noi sensuri şi semnificaţii, în timp ce Mickey rămâne doar un şoarece, iar Donald doar… un răţoi. Sigur că poate fi adus în discuţie argumentul că opera lui Disney a precedat-o pe cea a niponului însă trebuie să conştientizăm că, până la cooptarea în companie a creativilor sclipitori de la Pixar (inspiraţi clar de Miyazaki… vezi cazul "Up", legat de obsesia pentru castele zburătoare a non-occidentalului), încercările de revigorare a moştenirii patriarhului animaţiei americane s-au redus la relansarea matematică mercantilă a ‘clasicelor’ acestuia (la fiecare şapte ani, datorită coagulării naturale a unor noi generaţii de copii/grup-ţintă, plătitori de bilet sau consumatori de home-cinema) sau la eforturi mediocre (utilizarea reţetei conservatoare de a se baza pe poveşti arhicunoscute) de a ataca bidimensional, prin tehnicile tradiţionale de animaţie, publicul adult ("The Princess and the Frog"… ospătăriţa, voodoo, New Orleans). Asta, în timp ce fiecare scurt sau lungmetraj ieşit din studiourile Ghibli poartă amprenta, prin naraţiune sau stilul de ilustrare, a originalităţii lui Miyazaki ("Tales from Earthsea" – Goro Miyazaki, "The Secret World of Arrietty" – Hiromasa Yonebayashi). Destul… am scris aceste consideraţiuni atât pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu cineastul japonez (nu există titlu din filmografia sa pe care să… NU vi-l recomand) cât şi pentru cei care sunt deja fani, dar nu au văzut acest cântec de lebădă. Dacă primilor le sugerez să nu înceapă cu acest film, deşi este cel mai sofisticat şi rafinat din punct de vedere grafic şi cinematic din CV-ul cineastului, pentru cei din urmă, la prima vedere/vizionare, am un avertisment: "The Wind Rises" va naşte o frustrare, căci unul din autorii lor favoriţi a devenit… adult. Mie, sincer, îmi pare rău. S-a terminat cu mesajele eco ("Trees and people used to be good friends." – Tatsuo din "My Neighbor Totoro"), cu Spiritul Pământului şi cu Mama Natură, cu hoardele de lupi ai lui Mononoke, cu memorabilul motan Jiji (Kiki: "You know that painter that found the stuffed cat? She wants to do a picture of me."… Jiji: "Naked?"), cu militantismul pro-feminism/matriarhat, cu mesajele pesimiste legate de globalizare sau cele emoţionale, dar fără a fi siropoase ("Spirited Away", pentru care a luat Oscarul: "What’s going on here?"… "Something you wouldn’t recognize. It’s called love."), cu peştii preistorici ce înoată impasibili în tsunami ("Ponyo"). Toate acestea rămân însă hrană pentru imaginaţia noastră de copii în trupuri de oameni mari. "The Wind Rises" este cu totul altceva, un biopic(!), cel al inginerului Jiro Horikoshi (1903-1982), responsabil de reinventarea în sens modern a aviaţiei nipone şi, implicit, a flotilei imperiale utilizate în WWII, proiectantul avionului de luptă "Zero" (mai exact Mitsubishi A6M Zero – porecla/cifra ‘0’ provine de la coada anului când a intrat în exploatare, 1940). Obsesia pentru zbor a lui Miyazaki este vizibilă în aproape tot ce-a făcut, de la Anime-ul "Flying Phantom Ship" (r: Hiroshi Ikeda) din anii ’60 la planorul din seria Manga (apoi filmul) "Nausicaä and the Valley of the Wind", de la fortăreaţa aeronautică a lui Cagliostro din "Castle in the Sky" şi purcelul italian aviator în WWI din "Porco Rossso" la "Kiki’s Delivery Service" cu al său cvadri-motor Handley-Page HP42 (opt fabricate în anii ’30, parte utilizate în război şi distruse apoi în 1941) şi "Howl’s Moving Castle" (cu al său căţel astmatic, antologicul Heen). O obsesie cu atât mai de înţeles dacă ne amintim că taică-său a fost proprietarul companiei "Miyazaki Airplane" care, în timpul războiului (când Hayao avea doar vreo trei anişori) fabrica piese de schimb pentru avioanele Zero. Deşi despuiat de simbolistica complexă asociată cu Fantasy-urile sale precedente, Miyazaki nu renunţă la a fi subversiv (filmul a generat numeroase controverse în mediul politic nipon) şi ne oferă, implicit, viziunea sa asupra lumii "civilizate": idealistul proiectant italian, fost austro-ungar, Giovanni Caproni (1886-1957), ce îi apare lui Horikoshi doar în visele luminoase legate de noile orizonturi ce pot fi întrevăzute datorită eforturilor lor… taxabile ca naive, siderant de evoluaţii ingineri germani de la Junker şi prototiptilul sovietic, expert în strâmbe şi zâzanie, Hans Castorp (modelat după Richard Sorge, esenţial în război pentru informaţiile pe care le-a furnizat din Japonia asupra planurilor lui Hitler de a ataca U.R.S.S.-ul). Pentru cei ce nu au percutat la cele scrise mai sus vă dau măcar două motive/scene pentru care ar trebui să vedeţi acest film: cu totul şi cu totul excepţionala punere grafică în scenă a cutremurului Kantō de 7.9 grade din 1923 ce a devastat Tokyo, Yokohama şi provinciile din jur (aproape 150,000 de morţi) şi episodul romanţios cu Nahoko din staţiunea Karuizawa (un soi de vale a Prahovei pentru tokyoţi). Cam asta e… Dacă sunteţi dispuşi să vă lăsaţi atraşi de filmele lui Miyazaki, ţineţi minte vorbele lui Chihiro: "There must be some mistake! None of these pigs are my parents!". Extra: conferinţa de presă de anunţare a terminării filmului, storyboard. Tehnic: impecabil (conţine şi copia pe DVD).

ZOMBIE DAWN a.k.a. MUERTE CIEGA (2011, Chile, r: Cristian Toldeo & Lucio A. Rojas) – DVD

Zombie Dawn.jpgIntro relativ incitant filmat din mână, în stil documentar, ce plasează acţiunea în martie 2006 în "Sectorul sudic, ultimul punct de evacuare a civililor" şi ne face cunoştinţă cu o mică porţie de umanitate panicată din care zombie, apăruţi în urma unui accident minier învăluit în mister, ce stau foarte bine cu educaţia fizică şi… nu mor doar dintr-o simplă împuşcătură în cap, se înfruptă în mod nediscriminatoriu. Raportul medicilor: "Reziduu organic volatil. Toxină fosilizată. Posibile efecte narcotice. Involuţie la stadiul de primat". Nu ştiu dacă este o pură coincidenţă… din punct de vedere a perioadei în care se declanşează criza, dar aceasta coincide cu debutul seriei de atentate cu bombe artizanale în Santiago (ce au avut loc inclusiv în 2014), puse pe seama organizaţiilor anarhiste ca reacţie târzie la menţinerea în vigoare a multora din legile considerate nedemocratice promulgate de dictatorul Pinochet. Un salt în timp de 15 ani, deci în 2021! Ultima staţie de tren militară autorizată, plasată la 20 de kilometri de "Zona" în carantină. Trupa de mercenari cinici, brutali şi cu aspect ne-comercial a colonelului Rainoff aflată în solda celor responsabili de nenorocirea abătută asupra ţării şi care a decimat aproape întreaga sa populaţie dă impresia că evoluează într-un Western apocaliptic (trenul, vestimentaţia şefului şi, evident, nu e întâmplător că, în total, sunt şapte). Înţelegem de la vocea din off a colonelului (un soi de jurnal de război) că "Hamilton", corporaţia minieră responsabilă de declanşarea grozăviei, vrea să obţină izbăvirea ("De asta se înţeleg bine corporatiştii cu mercenarii, ar face orice rahat pentru bani") trimiţând în teritoriul contaminat - sub pretextul unor investigaţii menite a căuta posibile explicaţii pentru declanşarea epidemiei - echipa de foşti militari cu o misiune secretă (pe care nu v-o dezvălui), însoţiţi de doi tineri oameni de ştiinţă naivi, unul desemnat de firmă şi unul de către guvern (de fapt, de cine a mai rămas din acesta). Foarte rapid începe o joacă amatoricească (din punct de vedere cinematografic…, dar ce să ceri de la un buget total de 20,000 de dolari, de trei or mai mic chiar şi decât a primului film cu zombie realizat în Chile de Jorge Olguin, "Descendents" a.k.a. "Solos" din 2008?) de-a războiul cu soldaţii abandonaţi de autorităţi în Zonă. În prima oră de periplu prin dealurile aride şi stâncoase apar doar vreo doi-trei zombie, deci cine se aşteaptă la conflicte sângeroase cu aceştia va fi dezamăgit, iar întrebările se acumulează inerent şi frustrant în mintea spectatorului… de ce s-a aşteptat atâta timp pentru a identifica posibilele cauze, de ce colonelul nu îşi interoghează inamicii (de ce sunt acolo, cine i-a înarmat, etc., etc.), întrucât nu sunt arătaţi noaptea pe traseu putem presupune că distanţa de parcurs nu e foarte mare şi, ca atare, Zona are o mică întindere… de ce nu putea fi curăţată cu napalm, care este explicaţia tânguirilor ce îi menţin în stare de alertă pe soldaţi? Lipsa unei prezenţe mai consistente a morţilor-vii precum şi cea a răspunsurilor generată de carenţele scenariului oferă, pe bună dreptate, motive suficiente pentru desconsiderarea filmului de către majoritatea celor care l-au văzut. Pe de altă parte, nu este nevoie să arăţi mulţimi de zombie când vrei să sapi cu adevărat în profunzimea stratului de jeg moral în care poate fi acoperită conştiinţa omului animat aproape exclusiv de perspectiva câştigului financiar. Căci "Zombie Dawn" despre asta încearcă să vorbească în felul său timid, de sacrificarea fără scrupule a aproapelui şi posibil, a unei întregi specii, din pură lăcomie şi interesul meschin pentru supravieţuirea individuală într-un confort efemer. Şi o face fără compromisuri de final, lăsând un gust amar faţă de implicaţiile sugerate, în ciuda incoerenţelor şi imperfecţiunilor. Este un film slab, dar nu lipsit complet de interes. Paranteză amuzantă: foarte mulţi dintre… puţinii zombie ce apar în cadru poartă tricouri ale unor trupe de Heavy-Metal (Iron Maiden, Metallica) de parcă figuranţii au fost selectaţi dintr-un club de Rock. E singura urmă detectabilă de umor (involuntar). Extra: zero (apărut doar în USA). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
11 Iulie 2015


INDEPENDENCE DAY (1996, USA, r: Roland Emmerich) – Blu-Ray

THE PATRIOT (2000, USA/Germania, r: Roland Emmerich) – DVD

Independence day.jpgPentru a-şi impresiona mai tânăra prietenă hipsteriţă, snobul o invită de Ziua Naţională a Germaniei să vizioneze "Inelul Nibelungilor", de cea a Rusiei "Andrei Rubliov" şi pe 4 iulie, optează, evident pentru… "Născut pe 4 iulie" (e trendy fiind bazat pe o poveste reală, e cool întrucât e cu Tom Cruise în rol de handicapat şi e stylish fiind regizat de Oliver Stone). Nefăcând parte din această categorie şi profitând de faptul că Ziua Americii a picat anul acesta într-o sâmbătă, mi s-a părut mai potrivit să asociez burgerul şi popcornul cu un soi de "Grindhouse" Roland Emmerich ("The Day After Tomorrow", "2012"). Am pus "ID 4" ‘la pachet’ cu "The Patriot" deoarece, în fond, ambele au acelaşi conţinut: hotărât să deţină/menţină supremaţia absolută asupra unui teritoriu valoros pentru resursele sale, un inamic superior, nemilos şi infatuat ameninţă cu decimarea o opoziţie firavă, nepregătită şi ezitantă. În ciuda numeroaselor critici, "Independence Day" rămâne o mostră remarcabilă de entertainment consumist, cu un scenariu (Devlin-Emmerich) ce mixează inspirat şi mai ales, echilibrat, majoritatea ingredientelor dintr-o reţetă de blockbuster: emoţie, umor, acţiune, spectaculozitate (distrugerea Casei Albe şi a Empire State Building sunt acum ilustraţii curente în majoritatea enciclopediilor de film) şi dimensiune epică (contraofensiva din ziua de… 4 iulie). Chiar definirea premisei în doar câteva zeci de secunde introductive şi în patru cadre reprezintă un model de eficacitate teutonă: 1. Placa pusă pe Lună în 1969 cu "We come in peace for all mankind" - idealismul; 2. Ştergerea urmelor tălpilor lui Armstrong datorită vibraţiilor - forţa; 3. Pământul văzut din spaţiu - ţinta; 4. Intrarea în câmpul vizual a navei extraterestre de dimensiuni uriaşe în drumul spre Terra (pe muzica sumbră şi dramatică a lui David Arnold) - intenţia. Clar. De aici, firul narativ este condus fără meandre pretenţioase evitând astfel să cadă în capcana brodării excesive pe marginea aspectelor SF. Sigur, ni se oferă explicaţii cu aer de seriozitate (utilizarea sistemului nostru de sateliţi de comunicaţii pentru coordonarea simultană a invaziei planetare ce se dovedeşte a fi o armă cu două tăişuri) într-o cantitate rezonabilă pentru a fi digerabile, însă acestea sunt contrabalansate de referinţele jucăuşe la mituri Pop(ulare) gen "Area 51/Roswell" şi trimiteri simpatice la pelicule precum "Close Encounters of the Third Kind" (vezi prima tentativă de contact prin intermediul mesajelor luminoase) sau chiar Indiana Jones (Will Smith, care îl face KO pe extraterestru cu o directă de dreapta aplicată în figură şi are replica: "Welcome to Earth. That’s what I call a close encounter."), "Top Gun" (camaraderia dintre piloţii jucaţi de Smith şi Harry Connick Jr.), "Star Trek" (Brent Spiner, interpretul ciudatului Dr. Okun, rămâne în memorie ca Lt. Data din "Star Trek"-urile cu Patrick Stewart) sau "Star Wars" (asaltul flotilei avioanelor de vânătoare împotriva giganţilor spaţiali protejaţi de câmpuri de forţă; apoi, cel puţin în prima parte, Bill Pullman joacă rolul Preşedintelui american părând a-l confunda pe acesta cu Lone Starr, pastişa la Han Solo din parodia "Space Balls" a lui Mel Brooks). Dacă tot am ajuns la actori… restul distribuţiei este la fel de eclectică: Jeff Goldblum ("Jurasssic Park", "The Fly"), Judd Hirsch ("Tower Heist", serialul "Taxi"), Mary McDonnell ("Dances with Wolves", "Passion Fish"), Robert Loggia ("Scarface", "Big"), Randy Quaid ("Brokeback Mountain", "The Last Detail"), Vivica A. Fox ("Kill Bill", "Mercenaries"), Margaret Colin ("The Devil’s Own", "3 Men and a Baby"), Adam Baldwin ("Full Metal Jacket", "Serenity") şi James Rebhorn ("Scent of a Woman", "The Game"), iar listarea acestor nume se impunea tocmai pentru faptul că scenariştii reuşesc în mod surprinzător să infuzeze publicului şi o doză consistentă de emoţie familială, gândită astfel încât să acopere o largă diversitate (socială, profesională, rasială, vârstă, educaţie, religie etc.): a.) Washington - Preşedintele Statelor Unite, familist convins, îngrijorat alături de fiica sa de soarta Primei Doamne, dată dispărută; b.) New York - fostul copil-minune de la MIT devenit ‘cablist’, un evreu ecologist, divorţat şi lipsit de ambiţii sociale, încă îndrăgostit de fosta soţie, ajunsă în poziţia de Purtător de Cuvânt a Casei Albe; c.) Los Angeles - un june militar de culoare cuplat relativ recent cu o stripteuză, tot afro-americană, mamă singură de băieţel mic; d.) mediul rural – văduv hispanic, acum pilot în agricultură, dar veteran din Vietnam, alcoolic, ce-şi duce viaţa împreună cu cei trei copii adolescenţi într-o rulotă… punând cap la cap caracteristicile celor patru familii (a căror destine, în mod previzibil, se întretaie pe parcursul naraţiunii), veţi realiza că Emmerich nu prea a lăsat pe nimeni pe dinafară, iar reţeta s-a dovedit a fi câştigătoare, "Independence Day" fiind filmul cu The Patriot.jpgcele mai mari încasări de box-office în 1996 şi care va beneficia, după exact două decenii, de un sequel (premiera e programată pe 24 iunie 2016) în stilul propriu a cineastului, "bigger", şi… să sperăm că şi "better". Cu "The Patriot" lucrurile nu stau însă la fel de bine întrucât regizorul se află la prima punere în scenă a unui script la redactarea căruia nu a participat (inclusiv Dean Devlin se rezumă la a-şi asuma doar rolul de producător). La prima vedere, încrederea sa în Robert Rodat şi în capacitatea acestuia de a livra o dramă istorică de război pare integral justificată dat fiind faptul că acesta fusese nominalizat la Oscar pentru "Saving Private Ryan" al lui Spielberg, numai că "The Patriot" s-a dovedit a fi, în final, mai degrabă o melodramă cu haiduci şi un simplu vehicul pentru vedeta Mel Gibson, extrem de influentă atunci la Hollywood după "Lethal Weapon", "Braveheart" şi "Payback". Istorie: 1776, Carolina de Sud, prima dintre cele 13 colonii britanice care avea să îşi declare independenţa faţă de Coroană după ce luptase cu mai bine de un deceniu în urmă alături de soldaţii acesteia în Războaiele Franco-Indiene pentru expulzarea definitivă a Franţei şi influenţei sale din America de Nord. Populaţia albă (sclavagismul făcea încă parte din normalitate) era împărţită din punct de vedere a susţinerii între "Loialişti" (King’s Men), regalişti fideli Angliei, şi "Patrioţi", suporteri ai Armatei Continentale şi ai Independenţei. Ficţiune: în acest context, Benjamin Martin, veteran a războaielor cu francezii despre care nu păstrase amintiri foarte plăcute, ajuns un fermier văduv pacifist şi tată a şapte copii (printre care Heath Ledger, deja în creştere de notorietate după Teen-Com-ul "10 Things I Hate About You", şi… Logan Lerman – "Percy Jackson", "Fury", aproape irecognoscibil în rolul său de debut), are iniţial o atitudine circumspectă fată de riscurile pentru întreaga comunitate a unui posibil conflict cu "Redcoats" însă îşi schimbă radical poziţia după ce viaţa membrilor familiei sale este pusă în pericol de brutalitatea nediscriminatorie (soldaţi-civili) manifestată de ofiţerii britanici (criticată pe bună dreptate după lansarea filmului pentru asemănările inevitabile cu crimele de război comise de nazişti). Martin se alătură revoluţionarilor şi primeşte misiunea de la fostul său camarad (Chris Cooper – "Adaptation", "The Company Men") să organizeze împreună cu un ofiţer francez (Tchéky Karyo – "Nikita", "Bad Boys") o miliţie colonială adăpostită în mlaştini, formată din civili voluntari, care să hărţuiască şi să slăbească liniile de aprovizionare a inamicului, practic o ceată de haiduci protejaţi de populaţia locală, o echipă care se comportă ca Rezistenţa franceză în pădurea Sherwood. Dar mai lipsită de milă în ceea ce priveşte vieţile oponenţilor (să nu vă imaginaţi totuşi o violenţă vizuală excesivă căci, probabil, ar fi denaturat spiritul… patriotic). Şi uite-aşa până ajunge să se lupte alături de soldaţii din armata regulată în bătălia de la Cowpens ce a adus ‘continentalilor’ victoria decisivă în Revoluţia Americană în partea de sud. În ciuda talentului interpretativ a lui Gibson, problema mare a filmului rezidă exact în personajul său (construit într-o anume măsură pe profilul lui Francis Marion, liderul unei miliţii din Sud, cunoscut ca "Swamp Fox"). Benjamin nu are cum să fie "The Patriot" atâta vreme cât, de la început şi până la final, fronda sa are prea puţin de-a face cu patriotismul sau cu idealurile Revoluţiei (implicarea este generată de dorinţa de a-şi proteja copiii şi se transformă treptat într-o pură căutare a răzbunării personale… chiar când agită steagul Statelor Unite şi mobilizează oamenii o face pentru a-l ucide pe responsabilul de moartea fiului său, crudul şi cinicul colonel interpretat de Jason Isaacs – "Harry Potter", "Green Zone"). Benjamin nu are cum să apară eroul grav şi apăsat de dramatismul situaţiei dacă în film sunt inserate scene aiuritoare de tipul cacealmalei trase Lordului Cornwallis (Tom Wilkinson – "Michael Clayton", "Batman Begins") ce ne aminteşte de Şaptecai sau de Ettore din "Cei 13 de la Barletta", sau de neverosimila poveste de dragoste cu sora soţiei sale defuncte (Joely Richardson – serialul "Nip/Tuck"), şi care, pur si simplu… "rup" filmul. Ca atare şi cu părere de rău, cred că puteţi renunţa liniştiţi la o eventuală intenţie de a (re)vizita acest film. Extra: "ID4" - comentariu audio al experţilor în F/X Doug Smith şi Volker Engel, comentariu audio pe anumite scene ale lui Devlin şi Emmerich (în anii ’90, a apărut o ediţie specială pe DVD, acum, din păcate, indisponibilă, ce conţinea în plus "Creating Reality" (Making Of de 30’), mockumentarul "ID4 Invasion", storyboard-ul, documentar produs de HBO de 28’ prezentat de Jeff Goldblum, plus finalul alternativ); "The Patriot" – comentariu audio al lui Devlin şi Emmerich, scene tăiate, patru mini-documentare. Tehnic: "ID4" - impecabil (conţine şi versiunea ‘Director’s Cut’, cu 9’ mai lungă); "The Patriot" – foarte bun.

RAMMBOCK a.k.a. SIEGE OF THE DEAD (2010, Germania, r: Marvin Kren) – DVD

Siege.jpgCu siguranţă cel mai interesant film cu zombie realizat în Germania în secolul 21. Sub pretextul că doreşte să îi înapoieze personal dublura cheilor de la fostul apartament, Michi, un bărbat ce se apropie uşor de vârsta a doua, soseşte la Berlin cu speranţa că mai există o şansă pentru continuarea relaţiei de şapte ani cu iubita sa Gabi ce îi dăduse papucii brusc şi fără explicaţii, odată cu mutarea în metropolă, în urma unei decizii luate unilateral. În locuinţa femeii nu găseşte însă decât un instalator taciturn care se transformă inexplicabil în zombie şi îşi atacă ucenicul. Reuşeşte împreună cu cel din urmă să se baricadeze în apartamentul sărăcăcios şi ambii asistă stupefiaţi de la geam la un masacru în curtea interioară în care alţi zombie (construiţi pe tipologia modernă, puternici şi agresivi, dar cu un look distinctiv, au faţa roşiatică şi spume la gură, iar pupilele au dispărut, dar nu şi retina… veţi vedea la un moment dat cu ce efect şi de ce) decimează locuitorii imobilului surprinşi pe-afară. Primele reacţii a lui Michael (Michi, despre care bănuim că este pompier de meserie) sunt iraţionale (este mai degrabă preocupat de pierderea telefonului, de faptul că Gabi, ce plecase în oraş la puţin timp înainte de sosirea sa neanunţată, s-ar putea să fie îngrijorată pentru soarta lui şi… să nu distrugă bunurile ex-iubitei nici măcar pentru a-şi confecţiona arme improvizate), dar alimentate de apelul general la calm. Chestionate de presă dacă Berlinul se confruntă cu un atentat tip 9/11 sau dacă atacatorii au motivaţii de ordin politic, autorităţile minimizează în prima fază gravitatea situaţiei ajungând chiar să afirme că poliţia este pregătită pentru cazuri în care cetăţenii oraşului sunt muşcaţi de… alţi oameni. Singura recomandare: să stea liniştiţi, încuiaţi în casă, cu radioul şi televizorul deschise… şi să nu încerce să plece în căutarea familiilor sau prietenilor (exact ce îl disperă pe anti-eroul nostru încă îndrăgostit lulea). Deşi preocupat de soarta prietenei sale ("Dacă n-aş fi convins că se întoarce, m-aş spânzura"), Michael, împreună cu alţi locatari (vorbesc între ei timid de la fereastră), începe să realizeze gravitatea extremă a situaţiei în momentul în care aude la radio că s-a instituit starea de urgenţă datorită epidemiei declanşate de un virus de origine necunoscută ce se transmite în fluidele corpului prin intermediul rănilor sângerânde. Agresivitatea cu care agentul patogen atacă creierul depinde de nivelul de adrenalină generat de organism mai ales în condiţiile de stres emoţional puternic. "Dacă bănuiţi că aţi putea fi infectaţi, este foarte important să rămâneţi calmi. Sunt indicaţii că sistemul imunitar poate înfrânge boala dacă aceasta este menţinută în stare de adormire.". Consumul regulat de sedative este o soluţie pentru a întârzia sau evita transformarea în zombie… care nu sunt morţi-vii tradiţionali, ci oameni bolnavi pe cale de a-şi pierde capacitatea raţională în detrimentul uneii furii şi agresivităţi incontrolabile. Abordarea inedită a lui Marvin Kren constă în faptul că aflăm că autostrăzile sunt blocate, că armata încearcă evacuarea marilor oraşe pe cale fluvială, că epidemia s-a extins la nivel de masă, toate exclusiv prin intermediul eterului (nu vă lăsaţi induşi în eroare de elicopterele de pe coperta DVD-ului căci nu apare niciunul în film), dar acţiunea propriu-zisă sau, cel puţin în prima parte… a lipsei acesteia, se limitează la starea de aşteptare şi de nelinişte a puţinilor supravieţuitori sechestraţi în vechiul bloc cenuşiu, vecini care, după mulţi ani, abia acum se descoperă, cu bune şi rele, şi trebuie, forţaţi de împrejurări, să comunice. La început, chiar în condiţii vitrege, Michael rămâne un idealist ("Nu poţi să faci asta. Sunt încă oameni.", este reacţia sa spontană la ideea de a ucide zombie) însă, progresiv, mai ales după reîntâlnirea cu Gabi şi acumularea de experienţe dramatice (quest-ul de căutare a sedativelor pentru soţia infectată ca instrument de troc pentru hrană, disperarea accentuată de mesajele de pe telefonul mobil, claustrofobia generată de urmăririle şi refugierea în spaţii mici), conştientizează necesitatea asumării la nivel individual a luptei pentru supravieţuire şi a ieşirii din starea amorfă de victimă ce aşteaptă pasiv să fie sacrificată. "Rammbock: Berlin Undead" a lui Kren este, surprinzător, un film teuton cu suflet şi sensibilitate, care se încheie inspirat pe "Lacrimosa" lui Mozart. Sigur că, pentru un fan devotat a genului, sunt multe întrebări la care nu se oferă explicaţii (ex. dacă un virus a declanşat epidemia şi zombie sunt în fapt oameni bolnavi, de ce nu se caută căi de a-i calma şi a le da şansa să se vindece sau de ce zombie nu se mănâncă unul pe altul?) însă, aşa cum e spusă povestea, ce are un cu totul alt centru de greutate, acestea pot fi ignorate în acest Horror psihologic ieşit din comun, nu foarte lung (durează cu puţin peste o oră), dar foarte proaspăt, intens şi captivant, bazat pe un scenariu şi o execuţie inteligentă ce evită efectele Gore şi construiesc mai mult o poveste de dragoste cu accente deopotrivă romantice şi tragice, fără a diminua suspansul şi anxietatea generate de context. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
04 Iulie 2015


ZOMBIE HOLOCAUST a.k.a. ZOMBI HOLOCAUST (1980, Italia, r: Marino Girolami, sub pseudonimul Frank Martin) – Ediţie “88 Films”/Blu-Ray

Zombi Holocaust.jpgUnul dintre ultimele filme regizate de Marino Girolami (a folosit pentru întâia oară pseudonimul de Frank Martin la comedia Western din 1967, “Due rringos nel Texas”), tatăl lui Enzo G. Castellari (“The Inglorious Bastards”, “Il giorno del Cobra”), un jucător important pe piaţa filmelor italiene de consum popular încă din anii ’50, avându-l în rolul principal pe Ian McCulloch (interpretul lui Peter West din “Zombie” a lui Lucio Fulci, făcut cu un an mai devreme), “Zombie Holocaust” este un exemplu tipic de Euro-Trash, etichetabil acum drept un spoof penibil a filmului lui Fulci (producătorul Fabrizio De Angelis a adăugat doar partea legată de canibali). Să purcedem la disecţie. 1.) O avem pe blonda Lori, un soi de Wonder-Woman newyorkeză cu fizic de ex-asistentă TV (apare goală cam la fiecare 25 de minute) care este, în acelaşi timp, şi medic şi antropolog cu diplomă. Wow, a ratat ‘Relaţiile economice internaţionale’! Lucrează la Facultatea de Medicină,dar aprofundează în timpul liber culturile tribale şi are o colecţie impresionantă de antichităţi (inclusiv un cuţit destinat sacrificiilor umane) achiziţionată din salariul de asistent universitar, se îmbracă de la Gucci şi Chanel şi locuieşte într-un apartament de lux în centrul Big Apple. Interesant! 2.) În timpul unei lecţii practice de anatomie se descoperă că unul dintre cadavre are o mână lipsă (şi nu era prima oară), părţi şi organe încep să dispară în mod constant din corpul ‘subiecţilor’, dar faptele sunt puse de către cadrele didactice pe seama glumiţelor studenţeşti. Se dovedeşte că vinovatul prins asupra faptului (care se sinucide şi are un tatuaj straniu pe piept) aparţine unei secte ce venerează zeul canibal Kito, aicărei puţini membri papă oameni (burtă fără ciorbă în deschidere la mic dejun, prânz şi cină) în deplină sălbăticie pe o insuliţă din arhipelagul indonezian Maluku (Molucca). Cum au ajuns câţiva dintre aceştia, complet analfabeţi şi primitivi fundamental să aibă carte verde, asigurări sociale şi job-uri civilizate în Statele Unite? Nu ni se explică niciodată,dar ni se spune că Lori a copilărit pe acea insulă. Putem sta mai liniştiţi! 3.) După vreo jumătate de oră de parcurs cinematografic punctele 1 şi 2, se organizează în sfârşit o expediţie de “profesionişti” care să investigheze la sursă cauzele mutilărilor din spitalele şi morgile americane, formată dintr-un doctor cu o specializare/competenţă neclară (un McCulloch ce se prezintă precum o corcitură nereuşită şi fără haz dintre Roger Moore – scenele urbane şi Richard Chamberlain – acţiunea din junglă ce seamănă suspect cu o grădină botanică în care s-au înfipt câteva tulpini de bambus suplimentare), Lori, că, deh, e expertă, Sherry, o jurnalistă înfiptă şi la fel de zootehnică, şi un coleg de-a lui şefu’ care pare ceva mai întreg la cap, dar care, normal, e primul îngurgitat). Un cvartet competent trimis de Departamentul de Sănătate a US (!) pentru o expediţie de ‘studiere’ a canibalilor. Halal! 4.) Muzica lui Nico Fidenco (a.k.a. Dominic Colarossi), ce timp de patru decenii a compus soundtrack-uri de Sexploitation-uri italiene (este asociat în principal cu franciza “Emanuelle”) ar fi acceptabilă în contextul dat, mai ales în comparaţie cu efectele sonore dezastruoase, dar, în cea mai mare parte, este în contratimp cu acţiunea. Filmul poate fi văzut şi la sonor minim, doar cu subtitrarea. De fapt, e indicat! 5.) Lipsa completă a oricărei tensiuni sau suspans (sau poate acesta o fi fost perceptibil pentru spectatorul de acum 35 de ani). Cei patru exploratori orăşeni siguri pe ei sunt aproape instantaneu decimaţi de băştinaşii fomişti, iar faptul că unii scapă se datorează exclusiv sperieturii pe care le-o trag zombie (nu mă obosesc să comentez make-up-ul lor) coordonaţi de Doctorul Obrero, un celebru chirurg auto-exilat în Indiile de Est… canibalilor. Supravieţuitorii nu se prind că maleficul doctor e coordonatorul acestora nici când acesta le spune: “My men are already hunting them for hours”, dar sunt nevoiţi să accepte realitatea când îl văd că vrea să transplanteze creierul unei femei (a colegei jurnaliste) în corpul unui bărbat mort de trei zile, aceasta urmând să trăiască în continuare precum “celelalte fiinţe pe care le-a creat”, adică zombie (măcar aici, scena decupării calotei craniene este mai descriptivă decât în cazul lui Hannibal Lecter în filmul lui Ridley Scott). Interesante rămân totuşi în acest context monologul de modă veche tip Frankenstein: “Îmbunătăţesc creaţia naturii / Vreau să prelungesc viaţa omului până la 100 de ani / Vedeţi aceste corpuri, le pot readuce la viaţă oricând vreau”, precum şi faptul că Obrero a indus voit şi obstinat canibalismul indigenilor prin tehnici de manipulare spirituală şi religioasă… dar cam atât. Un film (considerat cult în zilele noastre) atât de prost încât nu reuşeşte nici măcar o secundă să fie amuzant. Extra: documentarul excepţional “Eaten Alive: The Rise and Fall of Cannibal Film” (cu participarea, printre alţii, a lui Ruggero Deodato, Umberto Lenzi, Luigi Cozzi şi Sergio Martino), booklet cu text de Calum Waddell (ediţia UK scoasă de “88 Films”). Tehnic: excelent.

HELL OF THE LIVING DEAD a.k.a. VIRUS a.k.a. ZOMBIE CREEPING FLESH (1980, Italia/Spania, r: Bruno Mattei, sub pseudonimul Vincent Dawn) – DVD

Hell of the Livind Dead.jpgVădit inspirat de Romero şi Fulci, filmul este semnat de Claudio Fragasso, autor şi a scenariului pentru “Zombi 3” a.k.a. “Zombie Flesh Eaters 2” a lui Lucio Fulci (1988) şi de Bruno Mattei, regizor-cult lansat în anii ’70 în Sexploitation-movies (“SS Girls”, “Mondo erotico”, “The True Story of the Nun of Monza”) ce a finalizat “Zombi 3” împreună cu Fragasso după abandonul prematur al lui Fulci şi, post-2000, a făcut, tot sub pseudonimul Vincent Dawn, alte două DTV-uri de gen, “Zombies: The Beginning” a.k.a. “Zombi: La creazione” (2007, Italia) şi “Island of the Living Dead” a.k.a. “L’isola dei morti viventi” (2007, Italia), ambele cu Yvette Yzon în rolul Dr. Sharon Dimao (acesta fiind numele de familie real a actriţei), anul în care cineastul a şi murit din cauza unei tumori pe creier. Dar să trecem la subiect, conceput ca un Action Horror, dar ajuns după trecerea timpului o comedie Gore. Momentul ’zero’. Operaţiunea “Sweet Death” (ha-ha-ha, ce nume inspirat!). Început plictisitor de tip documentar comunist filmat la inaugurarea centralei de la Cernavodă (un laborator-uzină de cercetări chimice nelocalizat geografic) urmat de momentul penibil cu şobolanul care îl haleşte pe tehnician prin interiorul costumului de protecţie în faţa colegului său lipsit completamente de reacţie şi a unor manometre care trebuie acţionate manual ca să indice nereguli (difuzarea gazului verzuliu) iar, apoi… apariţia zombie care este ilară pentru că seamănă cu nişte cocalari bronzaţi în exces, puturoşi chiar şi la muşcat sau mâncat. Minutul 10. În aceeaşi cheie ridicol de amuzantă, acţiunea se mută brusc la Ambasada SUA dintr-o ţară europeană unde un grup de eco-terorişti au luat ostatici din rândul personalului acesteia şi au ca revendicare esenţială închiderea centrului de experimente “Hope” unde, fără ştirea lor, tocmai s-a produs accidentul major. O echipă de elită pătrunde în clădire, căsăpeşte tot ce mişcă şi arată a civil inamic, dar nu înainte a primi un avertisment de la unul dintre aceştia, la ultima sa suflare: “Veţi fi toţi ucişi şi apoi mâncaţi de proprii voştri fraţi”. Zbang! Minutul 20. O parohie (situată în Africa, mai exact in Papua/Noua Guinee), aparent părăsită, este vizitată incidental de o echipă de ştiri TV şi de acelaşi cvartet de soldaţi ce a rezolvat criza teroristă. Zombie sunt de mai multe categorii (ca make-up), cei “serioşi” inspiraţi din Fulci sau din De Ossorio (avem chiar şi zombie acvatici), iar unii, mai hazlii şi variaţi cromatic, au fie o culoare gri/albăstrie şi bântuie fără vreun scop evident prin junglă, fie sunt machiaţi în culori de camuflaj, au ochii injectaţi ca cei din trupele Navy SEAL şi pot fi întâlniţi îndeobşte în interiorul clădirilor (scena copilului-zombie gurmand salvează acest segment). Concluzia genială a ‘experţilor’ militari pentru care timpul ne este consumat până acum: trebuie împuşcaţi în cap! Şi o a doua: “Hope” este o reţea globală, iar experimentele sale pot provoca un genocid. Normal, televiziunea este cea care descoperă prima acest fapt şi nu autorităţile. Minutul 30. Un road-movie având ca ţintă îndeplinirea misiunii secrete. Gore, canibalism tribal, inserturi documentare (lipsite de sens) şi sexploitation în Lumea a Treia, cu influenţe evidente din Ruggero Deodato. Dar… de ce soldaţii trebuie să susţină un monolog existenţial pseudo-shakesperian înainte de a omorî zombie şi de ce persistă să îşi consume muniţia trăgând aiurea şi neţintind direct capul? Nu cred că e cazul să continui, presupun că v-aţi format o idee despre acest mix italian de consum tipic optzecist. Dincolo însă de această etichetă meritată şi de necontestat, trebuie subliniate totuşi câteva aspecte remarcabile: filmul conţine o sumă de momente cu accente satirice reuşite (ex. sala Adunării Generale a ONU în care puţinii reprezentanţi rămaşi se ciondănesc asupra modului în care trebuie să gestioneze epidemia globală / dacă nu ajutăm cu hrană naţiunile sărace atunci se vor hrăni ele cu… noi / soldăţelul cu joben şi rochiţă verde ce cântă “Swanee River”, imnul oficial a Floridei, agitând o cârjă (parodie involuntară la “Portocala mecanică” şi la interpretarea lui McDowell) / reticenţa mercenarului în a împuşca bunica-zombie), iar la multitudinea de întrebări ce se nasc firesc, pe parcurs, datorită unui scenariu aparent infantil (într-o epocă în care elicopterul se inventase deja, de ce echipa nu a fost ‘depusă’ direct la locaţie şi a trebuit să străbată mii de kilometri cu maşina sau pe jos? de ce nu au bombardat-o direct? de ce unii contaminaţi de gazul verde rămân pur şi simplu morţi şi nu se transformă în zombie?), la cele esenţiale sunt furnizate în final (pentru cine are răbdare până aici) răspunsuri şi explicaţii interesante şi neaşteptat de coerente pentru începutul haotic şi pentru anul în care a fost realizat filmul. O observaţie de final: coloana sonoră semnată de grupul clăparului Claudio Simonetti, Goblin, este, în cea mai mare parte, reciclată din propriile OS-uri compuse anterior pentru “Dawn of the Dead” a lui Romero (1978) şi “Contamination” (1980, r: Luigi Cozzi), însă muzica lor, asociată cu imaginea, denotă în acest caz o lipsă surprinzătoare de inspiraţie (ţinând cont de experienţa anterioară cu “Profondo rosso” a lui Argento sau “La via della droga” a lui Enzo G. Castellari). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

NIGHTMARE CITY a.k.a. INCUBO SULLA CITTÀ CONTAMINATA (1980, Italia/Mexic/Spania, r: Umberto Lenzi) – DVD

Nightmare City.jpgNeînsemnând neapărat că a fost excepţional, trebuie totuşi să admitem că 1980 poate fi catalogat ca un an extrem de productiv pentru “podgoriile” italiene specializate în… zombie. Schema se completează, oarecum neaşteptat, cu o somitate, căci, începând cu anii ’60, Umberto Lenzi a devenit un deschizător de drumuri şi un jucător esenţial în cinematografia italiană de consum, unul dintre primii promotori, alături de Mario Bava şi Dario Argento, a Giallo, autor a unor filme de referinţă pentru Exploitation-ul peninsular (mai ales controversatele sale producţii axate pe canibalism “Man From Deep River”, “Eaten Alive!” şi, mai ales, “Cannibal Ferox”), dar fără să se dea în lături de la adaptări de comics-uri (“Kriminal”-1966, după seria creată de Magnus şi Max Bunker), Western-uri sau producţii de război (“The Biggest Battle”, “From Hell to Victory”). “Nightmare City” reprezintă prima sa incursiune în universul zombie şi, în stilul său eclectic, una inedită, chiar după standardele neconvenţionale a genului, cultivate în “Cizmă”. Zvonul scurgerii de radiaţii dintr-o centrală nucleară aflată în preajma unei metropole italiene ar trebui să aducă la faţa locului un expert recunoscut internaţional care să tragă concluziile. În aşteptarea acestuia, un tandem cameraman-reporter (acesta din urmă este interpretat de Hugo Stigliz, prolific actor mexican ce apare în rolul principal în mai puţin cunoscutul “ZOMBIE APOCALYPSE” din 1985 al compatriotului său Rubén Galindo Jr.) are de-a face pe aeroport cu un avion militar neidentificat de tip Hercules din care… nimeni nu dă semne de viaţă (peste trei decenii asistăm la o scenă similară în “The Strain” a lui Guillermo Del Toro). Când, totuşi, uşile se deschid, e un masacru, căci coboară profesorul H. însoţit de o ciurdă de umanoizi cu faţa parcă acoperită de muşchi de copac (sau de arsuri de gradul 2-3, alegerea voastră… pe la minutul 45 va apare chiar şi un zombie care seamănă foarte bine cu Garcea) ce sunt experţi în mânuirea atât a armelor albe cât şi a celor de foc, taie firele de telefon, sunt vărsători şi băutori de sânge uman, foarte agili şi… simt durerea (exemplu amuzant: când li se prind degetele în uşă)! Italienii şi-o fură di granda! Generalul Murchison (Mel Ferrer, care a jucat în două “Eaten Alive”, cel a lui Tobe Hooper din ’77 şi cel a lui Lenzi, filmat în paralel cu “Nightmare City”, dar actor mai cunoscut cinefililor de modă veche pentru rolurile din “El Greco”, “War and Peace” şi “Lili Marleen”) cenzurează transmisia TV sub pretextul că populaţia nu trebuie panicată până la clarificarea situaţiei. Dar gagicele de la aerobic de pe platou şi admiratorii lor din echipa tehnică pică victime întrucât atacatorii par a acţiona după un plan bine pus la punct (mass-media, armata, centralele de alimentare cu energie electrică a oraşului, spitalele şi rezervele de sânge)… În fine, obţinem şi o explicaţie. Indivizi supra-expuşi la radiaţii devin supra-zombie (din punct de vedere fizic), dar au nevoie de sânge proaspăt pentru ca organismul lor să continue să funcţioneze la supra-parametri şi singura lovitură rezonabilă pentru a-i decima este cea aplicată “centrului de comandă”, creierul. Interesant! În ciuda verdictului, pentru a favoriza dinamica acţiunii ce evoluează treptat din Slasher-Action-Horror într-un film de groază tradiţionalist (singura scenă Gore rămâne perforarea ochiului vecinei lui Sheila), zombie au un aspect şi comportament atipic asociabil cu cel de psihopaţi-vampiri (de fapt nu sunt zombie, căci sunt vii, dar bolnavi şi, mai degrabă, pot fi etichetaţi drept mutanţi). De la Horror, filmul evoluează spre Zom-Com. Pe parcursul nopţii, situaţia devine disperată întrucât oraşul nu mai are comunicaţii cu exteriorul iar Murchison declară stare de urgenţă/legea marţială pentru a evita contaminarea totală a populaţiei. Maiorul Holmes (Francisco ‘Paco’ Rabal - Don Jaime din “Viridiana” lui Buńuel şi Riccardo în “L’Eclisse” a lui Antonioni (1961-62) şi, mai târziu, în 1999, Goya în “Goya in Bordeaux” a lui Carlos Saura) se plimbă apoplectic cu elicopterul încercând să obţină informaţii din teren, dar tot ce reuşeşte este să fie responsabil de împuşcarea singurului pilot italian rămas neinfectat. Centrat aproximativ în jurul cuplului reporter-doctoriţă, odată cu tentativa de a evada din zona afectată la volanul unei ambulanţe, începe satira involuntară (ex. cei doi macaronari, simţindu-se pentru moment în siguranţă, preferă să îşi savureze espresso-ul decât să alimenteze maşina cu benzină şi se trezesc, normal, înconjuraţi de zombie, apoi turma de zombie derutaţi şi neputincioşi alergând brownian pe câmp după mişcarea în aer a elicopterului şi scena cu revelaţia naivilor că preotul e zombie şi trebuie să i se facă zob căpăţâna cu obiecte de cult de pe altar), dusă până la segmentul de încheiere cu Rambo amatori în parcul de distracţii (un proto-“Zombieland”!) şi la finalul inedit pe care apare scris “The Nightmare becomes Reality…” a cărui semnificaţie nu vi-o dezvălui. Nu ştim de ce au venit zombie din altă parte, de unde şi care e scopul, care este timpul lor de resuscitare, de ce guvernul nu se auto-sesizează după 24 de ore de la semnalarea crizei şi de blackout comunicaţional, dar ce ne pasă… căci este ilar? Note de final: 1.) Spre sfârşit de carieră, în 1991, (acum) octogenarul Umberto Lenzi a mai semnat un film italian cu zombie, “BLACK DEMONS” a.k.a. “DEMONI 3” (fără vreo legătură cu franciza “Demons”), în care un student american aflat în excursie în Brazilia împreună cu sora sa şi un prieten englez dobândeşte (în urma participării la un ritual Voodoo) puteri stranii ce îl mână să ridice din morminte şase negri spânzuraţi cu 150 de ani în urmă în timpul unei rebeliuni a sclavilor, ce caută acum, ca zombie, să se răzbune pe rezidenţii plantaţiei situate lângă Rio de Janeiro (nu îşi propun să omoare decât exact… şase albi). Deşi are un concept interesant şi un ambient exotic ce îl apropie mai degrabă de filmele de gen din anii ’40 decât de Romero, fiind foarte lent, aproape puturos, interpretat de actori semi-amatori care nu se simpatizau unul pe altul, “Black Demons” e un film plictisitor, mai ales datorită inexistenţei umorului (fie acesta şi involuntar) şi, în plus, nu conţine decât trei scene Gore lipsite de imaginaţie din care una este clar inspirată din “Nightmare City” (scosul ochiului). 2.) În 2016 este programată premiera lui “NIGHTMARE CITY”, remake regizat de legendarul icon Horror Tom Savini (la al doilea lung-metraj după ce a reinterpretat cinematic în mod ingenios “Night of the Living Dead” a lui Romero în 1990), avându-i în distribuţie pe Noah Hathaway (devenit celebru datorită lui “The NeverEnding Story” a lui Wolfgang Petersen şi a serialului “Battlestar Galactica”), Tony ‘Candyman’ Todd şi pe Savini însuşi. Extra: un excelent interviu cu Lenzi de aproximativ 50 de minute înregistrat în 2000. Tehnic: bun.

IOAN BIG
27 Iunie 2015


THE WICKER MAN (1973, UK, r: Robin Hardy) – “40th Anniversary Edition-The Final Cut”/Blu-Ray

The Wicker Man.jpgDupă aproape 300 de filme, Sir Christopher Lee ne-a părăsit pe 7 iunie anul acesta, la vârsta de 93 de ani. R.I.P. Scaramanga, Dracula, Saruman, Rochefort, Count Dooku, Fu Manchu! Pentru a-i cinsti memoria, am decis să revizitez unul dintre cele mai apreciate filme din istoria cinematografiei britanice în care Lee interpretează memorabil rolul Lordului Summerisle, proprietarul unei insule izolate (fictive) din arhipelagul Hebridelor, unde Sergentul Howie (Edward Woodward – câştigătorul de mai târziu al unui Glob de Aur pentru serialul “The Equalizer”), un creştin devotat, amerizează pentru a ancheta dispariţia unei fetiţe, semnalată printr-o scrisoare anonimă trimisă către poliţie. Primit cu reticenţă de o comunitate închisă şi închistată în propriile tradiţii şi cutume, care pare a nu face nimic fără aprobarea stăpânului insulei (considerată altfel un miracol printre scoţieni pentru diversitatea fructelor şi legumelor pe care le produce), Howie se confruntă cu o atmosferă ostilă şi descurajantă în ceea ce priveşte obiectivul vizitei sale (se pare că nimeni nu ştie nimic de existenţa fetei şi cu atât mai puţin de dispariţia ei). În mod intrigant şi paradoxal însă, pe de altă parte, localnicii nu încearcă deloc să ascundă intrusului modul de viaţă şi obiceiurile lor stranii (mascate altfel, la prima vedere, de un cadru rural idilic şi de o prosperitate evidentă): în miez de noapte, puritanul auster din West Highlands este martor la o orgie în grup, pe pajişte, în cimitir unii udă florile cu familia, iar o femeie goală puşcă plânge cu fundul pe un mormânt sprijinită de o placă funerară, din pub-ul cătunului se aud cântece cu tentă sexuală explicită, balade ce aduc a imnuri păgâne închinate… fertilităţii, iar dimineaţa, la şcoală, Howie constată oripilat că educaţia copiilor se bazează pe teza că penisul, venerat în multe religii, ca şi “într-a noastră”, reprezintă forţa regeneratoare a naturii, iar pe tablă sunt înscrise explicaţii legate de geme mitice aparţinând simbolisticii pre-creştine precum “The Toad Stone”, “The Snail Stone” sau “The Hag Stone”. Degenerare, indecenţă, corupere de minori… explodează el în faţa unor interlocuitori impasibili care îi sugerează graţios să îşi vadă exclusiv de treburile poliţieneşti. Căci comunitatea nu se ascunde pentru (aparent) simplul motiv că… în asta crede cu tărie, pentru membrii săi cuvântul “moarte” nu există în vocabular! Cred realmente în reîncarnarea în elementele naturii şi nu în învierea în sens christic, în partenogeneză (reproducerea asexuată), cred în celebrarea zilei de 1 Mai (May Day) în tradiţie păgână ca şi combinaţie de semnificaţii, simbolistică şi rit a sărbătorii galice Beltane (“Là Bealltainn” în scoţiană) închinată protejării recoltelor, animalelor şi oamenilor şi încurajării creşterii, a Walpurgisnacht-ului saxon (cu întâlnirea vrăjitoarelor pe o creastă înaltă de deal sau de munte, asociată la nordici cu venirea primăverii), şi, nu în ultimul rând, cu Floralia, festivalul iniţiat în timpul vechii religii romane în cinstea zeiţei florilor, vegetaţiei şi fertilităţii, Flora. Iar “Wicker Man” completează panoplia simbolistică, fiind o statuie imensă din răchită utilizată pentru sacrificii de Druizi, preoţii păgânismului celt. După cum spune Lord Summerisle (Lee l-a considerat cel mai bun rol din carieră), referindu-se cu invidie la animale: “Niciunul nu este ‘respectabil’ sau ‘nefericit’. Niciunul nu îngenunchează în faţa unui seamăn de-a lui, fie acesta mort de câteva mii de ani.”. Poate suna pretenţios ce spun, dar, deşi greu de conceput, este inevitabil ca reprezentantul izolat al majorităţii să cadă victimă (în primul rând psihologic… cântecul de chemare al ‘sirenei’ Britt Ekland, “Willow’s Song”, e absolut relevant) minorităţii ce, faţă de un simplu individ, devine ea însăşi o majoritate… credincioasă până la fanatism într-un micro-univers în care ştiinţa şi religia, aşa cum le percepem în sens uzual, se dovedesc neputincioase în a garanta supravieţuirea fizică şi spirituală a unor oameni aflaţi departe de “majoritatea civilizată”. Am ţinut să subliniez toate aceste lucruri având convingerea că “The Wicker Man” trebuie reconsiderat în ciuda etichetelor laudative de tip “Britain’s Greatest Horror” sau “The ‘Citizen Kane’ of Horror movies”. Acest film NU este un Horror ci este mult mai mult decât atât! Dacă este să îl încadrăm formal am putea-o face ca Thriller cu accente psihedelice, cu implicaţii spirituale profunde şi teme de meditaţie disconfortabile, aproape un Musical (este cântat în proporţie de circa 50%), din familia realizărilor întunecate de la începutul anilor ’70, ce au urmat efervescenţei multicolore a “those exciting 60’s… the Swinging Britain”, în trena unor Ken Russell, Nicolas Roeg sau Donald Cammell (şi, peste Ocean, Kenneth Anger). Un clasic a cinematografiei! Extra (3 discuri: 2 BRD şi un CD): comentariu audio al regizorului pe Director’s Cut, Making Of, interviu cu Hardy, comparaţie legată de restaurarea copiei, film de/pentru fani (“Worshipping The Wicker Man”), un documentar despre OS şi un altul, mai amplu, “Burnt Offering: The Cult of The Wicker Man”. Tehnic: impecabil (conţine cele trei versiuni a filmului: cea oficială – 87’, Director’s Cut – 102’, Final Cut – 94’… nu am punctat în text care sunt scenele adăugate întrucât sunt uşor detectabile prin diferenţa de calitate a peliculei).

DRACULA UNTOLD (2014, USA, r: Gary Shore) – Blu-Ray

Dracula Untold.jpgAvertisment: am scris aceste rânduri propunându-mi să-mi imaginez că Vlad Ţepeş a fost un voievod polonez (de exemplu) şi că mitul Dracula s-a născut în Silezia, să mă detaşez de perspectiva de a privi ca un eventual cetăţean american un Biopic realizat în Europa de Est în care s-au investit 100 de milioane de dolari despre… Martin Luther King (tot un exemplu). Cu alte cuvinte, am încercat să nu fiu atent la referinţe (istorice, arhitecturale, muzicale, vestimentare, ş.a.m.d.) şi să îl vizionez doar ca pe un simplu Fantasy hollywoodian inspirat simplist şi vag din mitologia europeană, din facila categorie “Percy Jackson”, “Spartacus” (serialul) sau “Clash of the Titans”. Nu mi-a ieşit pe de-a întregul şi vă asigur că nici pentru voi sarcina nu va fi uşoară (cel puţin în prima sa parte). Totuşi, să vedem “la rece” cum stăm cu acest blockbuster nepersonalizat cu deja celebra noastră “frunză” (nu o spun cu sarcasm, ci doar cu mâhnire, căci filmările au fost realizate fără mare tam-tam în Irlanda de Nord şi nu în România, spre deosebire de “LOTR” şi de “The Hobbit” care au adus o imensă notorietate potenţialului turistic al Noii Zeelande). Dincolo de aceste considerente ‘patriotice’, povestea “untold” e spusă simplu, inteligibil şi relativ coerent (inclusiv explicaţia genezei vampirului, a vasalităţii unei mici ţărişoare faţă de un imperiu şi a modului în care voievodul a făcut pactul cu “the Dark Side”). După ani de pace menţinuţi prin plata tributului, războiul se declanşează în momentul în care Vlad, “fiul Dragonului” şi nu “fiul Dracului” (Luke Evans – “The Hobbit”, “The Three Musketeers”), refuză cererea suplimentară a fostului său prieten din copilărie din Stambul, Mehmed, ajuns sultan (Dominic Cooper – “The Devil’s Double”, “Tamara Drewe”) de a alimenta oştirea de turcaleţi cu încă 1001 de copii (plus unu… fiind propriul său fiu). Conştient de dezechilibrul de forţe într-un conflict armat cu otomanii, Vlad “the Impaller”, până atunci un lider pacifist, chibzuit şi credincios, face un pact cu reprezentantul diavolului (Master Vampire, interpretat cu ‘şarm’ de Charles Dance – “Alien 3”, “Game of Thrones”) prin care acesta îi dă puteri supraomeneşti şi o perioadă de probă de trei zile: dacă în acest interval se abţine să bea sânge de om va redeveni familistul iubitor şi prinţul venerat de supuşi, iar dacă nu… va rămâne vampir pentru totdeauna. Fostului expert în “ţepe” îi revine gustul pentru masacru, rade singur o primă armată turcă, îşi descoperă o afinitate cu liliecii, dar rezistă eroic în a gusta vreo picătură de sânge. Pană aici acţiunea curge relativ bine înlănţuită însă, pe la jumătatea filmului, odată cu intrarea în spaţiul de pur Horror-Fantasy (mai precis începând cu revolta transilvănenilor care îl etichetează drept monstru şi îi dau foc într-o mănăstire Cozia, a cărui “Art-Concept” este cu totul lipsit de originalitate, dublată de accentele siropoase de dramă familială în numele sacrificiului pentru salvarea copilului, pe care îl cheamă, nu glumesc… Îngeras, fără ‘ş’), totul se rupe (în ciuda unei spectaculoase bătălii date împotriva celor 100.000 de oşteni… legaţi la ochi, nu mă întrebaţi de ce) datorită unei serii greu acceptabile (chiar de către un copil de 12 ani) de gafe şi bâlbe de concepţie ale scenariului. Dau doar două exemple, legate de capacitatea ‘supersonică’ a lui Vlad: De ce nu îşi poate salva soţia aflată în cădere liberă şi pare a plana neputincios deasupra ei fără a fi capabil să sfideze măcar minimal forţa gravitaţională? De ce, ştiind că mai are puţin timp până la răsărit şi pierderea puterilor nu se ‘teleportează’ cu ajutorul liliecilor (cum o mai făcuse) câţiva kilometri să înfrunte inamicul şi aşteaptă duios ca acesta să vină aproape de zidurile fortăreţei? Sunt mult mai multe întrebări dar, în fine… ceea ce salvează într-o anume măsură “Dracula Untold” în ultima sa parte este exact închiderea decentă a cercului Dracul-Vlad-Dracula şi o explicaţie acceptabilă a genezei mitului şi potenţialului său de proliferare în modernitate. Un film nici atât de prost şi nici atât de bun încât să merite mai mult de o vizionare dar, pentru durata sa (90’), este, cu bune şi rele, rezonabil de entertaining. Extra: comentariu audio a regizorului Gary Shore şi a scenografului Francois Audouy, scene tăiate, început alternativ, hartă interactivă cu locaţiile, două materiale dedicate lui Luke Evans (“Creating a Legend”, “Day in the Life”) şi două documentare (Making Of-ul bătăliei şi “Dracula Retold” cu detalii de producţie, costume, decoruri, etc.). Tehnic: impecabil (conţine şi filmul pe DVD).

THE HOMESMAN (2014, Franţa/USA, r: Tommy Lee Jones) – DVD

The Homesman.jpgAl treilea Anti-Western revizionist dintr-un total de patru filme regizate în întreaga carieră de către apreciatul actor Tommy Lee Jones şi cel de-al doilea nominalizat la Palme d’Or după “The Three Burials of Melquiades Estrada” din 2005 (pentru care a fost totuşi recompensat la Cannes cu premiul pentru cel mai bun actor) merită văzut, deşi cu siguranţă nu va fi pe toate gusturile, tocmai pentru faptul că nu respectă reţetarul standard şi evită clişeele genului. O femeie trecută de 30 de ani, Mary Bee Cuddy (Hillary Swank – “Million Dollar Baby”, “Boys Don’t Cry”, într-un rol care i se potriveşte ca o mănuşă), pare a fi destinată a îmbătrâni singură în ferma sa izolată în ariditatea Nebraskăi datorită personalităţii puternice şi determinate, dublată de un acut spirit practic ce se materializează într-un comportament autoritar ce înfricoşează şi îndepărtează de ea sexul “puternic”… începând cu cel mai apropiat vecin (Evan Jones – “8 Mile”, “The Book of Eli”), care preferă să plece să îşi găsească nevastă în Est decât să o ia de consoartă şi parteneră pe ea. O serie de drame familiale (independente una de alta) afectează psihic iremediabil trei femei din comunitatea formată preponderent din emigranţi scandinavi, reverendul (John Lithgow – “Raising Cain”, “Terms of Endearment”) decide că ele trebuie să se întoarcă la rudele lor de sânge, iar Mary este cea care îşi asumă responsabilitatea să le conducă. Tâmplarul satului (Barry Corbin – “No Country for Old Men”, “In the Valley of Elah”) îi pune la dispoziţie o căruţă-închisoare “tunată” (acoperită, gratii la geam, încuietoare solidă), iar Mary Bee se pregăteşte de drum. Intensitatea dramatică şi seriozitatea premisei acestui proto-Road-Movie este inspirat balansată de intrarea tragi-comică în scenă a pungaşului decrepit în izmene şi atârnat de ştreang George Briggs (Tommy Lee Jones – “The Fugitive”, “Natural Born Killers”), salvat şi racolat de Swank în schimbul angajamentului că o va asista în călătoria spre Iowa. Un tandem straniu de infirmieri pentru acest micro-ospiciu pe roţi ce bântuie timp de săptămâni întregi prin pustietăţi şi trebuie să le îngrijească pe Arabella (Grace Gummer – serialul “American Horror Story”), ajunsă o legumă mută şi incapabilă de vreun gest fizic, Gro (talentata actriţă daneză Sonja Richter, Shooting Star la Festivalul de la Berlin în 2004 – vezi Video Vault-ul din 7 iunie 2014, “The Keeper of Lost Causes”), o nebună violentă ce se crede Dumnezeu, şi etern-visătoarea Theoline (Miranda Otto – “LOTR”, “War of the Worlds”). Avem de-a face cu o dramă remarcabilă, incomodă şi demistificatoare despre neadaptare şi însingurare, despre îngheţul emoţional şi alienarea născută în urma pierderii sensului existenţei într-un climat natural şi social ostil (nu e de mirare că nu a avut niciun succes în SUA). În “The Homesman”, Vestul (Nebraska, parte a ‘teritoriilor indiene’), în care violul, incestul, jaful şi crima fac parte din normalitatea supravieţuirii, iar vederea unui singur copac în preerie este asimilată unui miracol (stoica Mary Bee însăşi este o dezrădăcinată newyorkeză transplantată într-o lume ce funcţionează după cu totul alte reguli), este separat de un Est mai evoluat şi civilizat (statul Iowa, deseori supranumit “American Heartland”), dar tarat de superioritatea pe care şi-o arogă datorită sentimentului de confort generat de acestea, doar de… fluviul Missouri, iar quest-ul vesticilor primitivi spre Răsărit îi conduce spre concluzii tragice. Emblematică este opoziţia dintre sofisticatul idealist Aloysius Duffy (James Spader – “Secretary”, “Crash”) care îşi imaginează că viziunea sa de a deschide un hotel rafinat în Vestul primitiv poate fi una de succes şi Briggs (Jones) care, ajuns de cealaltă parte a fluviului, nutreşte speranţa că va fi acceptat ca membru cu drepturi egale în societatea îmburghezită a Estului. La ce se va ajunge? Trebuie să vedeţi filmul… care beneficiază, inclusiv în rolurile secundare de câţiva actori de elită: William Fichtner (“Contact”, “Armageddon”), Hailee Steinfeld (“True Grit”, “Ender’s Game”), suedezul David Dencik (“Tinker Taylor Soldier Spy”, “A Royal Affair”), Tim Blake Nelson (“O Brother, Where Art Thou”, “The Incredible Hulk”) şi… Meryl Streep (ca soţie a preotului metodist ce preia femeile în grijă). Co-produs de Europacorp, compania lui Luc Besson (implicată financiar şi în “The Three Burials…” dar care, să nu uităm, este responsabilă nu numai de succese de masă precum francizele “Taken” sau “Taxi”, dar şi de filme mai greu de digerat precum “I Love You Phillip Morris” sau “Color Me Kubrick”), “The Homesman” a fost filmat în cea mai mare parte în New Mexico de către Rodrigo Prieto (DoP-ul favorit a lui Ińárittu şi nominalizat la Oscar pentru “Brokeback Mountain”) pe muzica lui Marco Beltrami (deja familiarizat cu stilul lent şi meditativ a lui Jones de la “The Three Burials…”). Extra: Making Of, interviuri cu echipa filmului pe tema dacă “The Homesman” este sau nu un Western, un material de 20 de minute cu T.L. Jones şi co-scenariştii săi, Kieran Fitzgerald şi Wesley A. Oliver, despre cum au adaptat cartea lui Glendon Swarthout. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
20 Iunie 2015


JUPITER ASCENDING (2015, USA/UK, r: Andy & Lana Wachowski) – Blu-Ray

Jupiter Ascending.jpgTandemul Wachowski a făcut Cyber-Punk-ul cool prin "The Matrix", ne-a livrat visceralul "Bound" şi ambiţiosul "Cloud Atlas" (vezi Video Vault-ul din 10 aprilie 2013), m-a scos din sărite cu abordarea infantilă a lui "Street Racer", dar niciodată, absolut niciodată, nu am fost în situaţia de a privi vreun film de-a lor cu serenă indiferenţă şi, ca atare, în calitate de admirator al imaginaţiei ieşite din tipare a fraţilor/surorilor W. îmi este foarte greu să dau de pământ cu ultimul lor produs, deşi acesta, în ceea ce priveşte firul narativ principal, merită cu prisosinţă eticheta de "pueril". Jupiter Jones, o tânără şi frumuşică emigrantă de origine rusă născută pe vapor (Mila Kunis – "Black Swan", "Oz the Great and Powerful") îşi câştigă existenţa făcând curăţenie alături de rudele sale în casele familiilor burgheze din Chicago. Apariţia în viaţa ei a unui super-războinic intergalactic modificat genetic (interesant conceptul de "genomgeneering"), Caine Wise (Channing Tatum – "Magic Mike", "White House Down"), îi schimbă radical perspectiva asupra lumii în care trăieşte, dar şi a propriului destin, căci aceasta se dovedeşte a fi doar o mică picătură de apă într-un ocean universal condus de o civilizaţie ancestrală a cărui elită îşi prelungeşte milenar viaţa la nivel individual cu genele populaţiilor de pe planetele-"fermă" cultivate special pentru a fi recoltate (premisa "Matrix" reloaded). Problema majoră a filmului rezidă, aşa cum spuneam, în povestea în sine şi în abordarea acesteia asemănătoare poveştilor de adormit copiii, ce transformă o Space-Opera într-o… Space-‘Soap-Opera’: salvatorul Făt-Frumos cu papucii săi zburători (mitul "Zburătorului" într-o interpretare consumistă) şi prinţesa, ‘Fata Împăratului’, o non-Barbarella, ce începe şi sfârşeşte prin a curăţa entuziast veceuri (deşi, între timp, a aflat că este proprietara planetei Pământ!) duc, fără niciun pic de umor, întregul produs într-un derizoriu superficial adolescentin în care spectaculozitatea formei primează în detrimentul fondului (acţiune înainte de explicaţie). Nu că acesta nu ar avea consistenţă. Imaginaţia fertilă a copiilor în corp de adult (tandemul W.) a creat un univers bogat şi complex (iar pentru acesta filmul merită văzut, prin prisma a ceea ce ar fi putut să fie… nu a ceea ce este acum!), cu un potenţial imens de dezvoltare, dar pentru care două ore sunt complet insuficiente şi arată că au ignorat eşecurile precedente ale altor cineaşti (ex. tentativa de a compacta consistenta saga "Dune" a lui Frank Herbert într-un singur film de către David Lynch în 1984 sau cea de a extinde universul "Pitch Black" în "Chronicles of Riddick" a lui David Twohy în 2004). Din acest punct de vedere, "Jupiter Ascending" arată ca un tasting-menu, un trailer imens de 120’ alcătuit dintr-o sumedenie de trailere mai mici, care îţi oferă bucăţele delicioase şi variate, insuficiente însă pentru a te sătura sau, măcar, a-ţi face o idee coerentă. Rămâi în final confuz, frustrat şi enervat datorită dorinţei neîmplinite de a vedea şi afla mai multe. Să mă explic… Cu multiple rădăcini conceptuale în vechile legende şi mituri (dragoni, vârcolaci, cercurile din lanuri) dar mai ales în cultura Pop(ulară) pre-2000 (cinematografie, comics-uri, literatura SF şi Fantasy), de la "John Carter", "Masters of the Universe", "Flash Gordon" şi "Brazil" (scena cu Terry Gilliam însuşi ca Seal and Signet Minister este un omagiu antologic adus creativităţii cineastului britanic) la estetica asiatică Anime, Manga şi Tokusatsu (costumele robotice inspirate de luptătorii contra Kaiju sunt rude cu cele din "Pacific Rim" a lui Guillermo Del Toro), "Jupiter Ascending" descrie o lume condusă de o nazistocraţie, de un sistem capitalist naţional-socialist la scară galactică (nu întâmplător numele dinastiei este Abrasax, misticul cuvânt gnostic a cărui interpretare a fost redefinită de Carl Jung drept o divinitate mai presus de Dumnezeul creştin ce reuneşte într-o singură entitate toate elementele aflate în opoziţie), a cărei administrare se face prin intermediul unui complicat sistem birocratic (menit a descuraja vreun demers ‘legal’ din partea plebei) şi ale unor forţe de ordine ‘imparţiale’ indiferente (poliţia spaţială are numele Aegis, preluat de Lana Wachowski de la scutul purtat de Atena şi Zeus în "Iliada" lui Homer). Din aceasta perspectivă, sunt identificabile două posibile chei complementare de percepere a filmului: A.) O societate guvernată de rasa ce se consideră "superioară" (Eddie Redmayne – "The Theory of Everything", "My Week with Marilyn", arată un potenţial remarcabil de bad-guy în rolul lui Balem Abrasax), în care planetele sunt lagăre (sau, în termeni contemporani, ghetouri), iar oamenii obişnuiţi şi ignoranţi folosiţi ca sursă de "săpun" (a se citi sursă de materie primă organică… gene) şi celelalte "rase inferioare", extratereştrii, sunt "colaboraţionişti" ce populează un aparat birocratic şi administrativ de dimensiuni uriaşe destinat să conserve aparenţa păstrării regulilor, legii şi ordinii; B.) Conflictul dintre "Lumea Nouă" (America modernă, cea actuală, spaţiu deschis pentru cei ce vor să câştige cinstit o pâine) şi "Lumea Veche" (Europa aristocratică, cu mii de ani de civilizaţie şi de cultură în spate, sugerată de arhitectura, designul interior şi vestimentaţia cu influenţe renascentiste, baroce şi gotice, expertă în maşinaţiuni politice, dar decadentă şi care se complace în confortul oferit de seva extrasă de "furnicuţele" productive… exploatatoare colonialistă fără scrupule a resurselor aflate în proprietate). Toate astea prezentate în mod inteligibil în două ore de film? Să fim serioşi! Şi nici măcar n-am mai pus la socoteală în amalgam povestea de dragoste ridicolă dintre Caine şi Jupiter, pe Sean Bean (jumătate om-jumătate-albină!) sau muzica lui Michael Giacchino, compusă… înainte de începerea filmărilor. Sfatul meu: să aşteptăm o eventuală versiune "Director’s Cut". Extra: şapte mini-documentare (prezentarea lui Jupiter Jones şi a lui Caine Wise, discuţie cu fratii Wachowski, elemente de Making Of legate de F/X, geneza proiectului (inclusiv dezvoltarea scenariului) şi evoluţia efectului "Bullet Time"). Tehnic: impecabil (va fi lansat în Europa la sfârşitul acestei luni).

THE WALKER (2007, USA/UK, r: Paul Schrader) – DVD

The Walker.jpgDeşi face parte deja din istoria cinematografiei universale prin câteva filme fundamentale semnate ca scenarist sau regizor ("Taxi Driver", "Raging Bull", "Affliction"), Paul Schrader a fost urmărit de ghinionul nerecunoaşterii şi ocolit de premii în întreaga sa carieră. Probabil, acesta e unul din motivele pentru care, după 2000, a adoptat o atitudine discretă, mulţumindu-se să pună pe peliculă drame de mai mică anvergură, dar dragi lui ca tematică, de cele mai multe ori ‘incorectă politic’ după standardele show-biz-ului hollywoodian (ex. "The Canyons", "Auto Focus"). Unul dintre acestea e "The Walker", ce ar putea avea subtitlul "Un răspândac Gay în High-Life-ul din Washington" ("I’m the Gay weather vane"… "This is Shit Central, darlings", recunoaşte afabil Carter, ‘aspiratorul’ de zvonuri şi bârfe). Dacă ar fi să judecăm filmul exclusiv prin prisma replicilor din dialogul de început, susţinut vizual de mişcarea camerei pe decorul opulent şi sofisticat în care se produce (ex. "Dacă ar ieşi din ea toate penisurile celor cu care s-a culcat ar arăta ca un porc spinos."), am putea să ne formăm o idee greşită apropo de eventuala sa vulgaritate sau de prezenţa unui anumit tip de umor… numai că acestea sunt parte ale unei scene în care soţia Vicepreşedintelui SUA (Lily Tomlin – "Nine to Five", Nashville"), o nevastă de senator (Kristin Scott-Thomas – "The English Patient", "Gosford Park") şi una de influent om politic, acum retras din activitate (Lauren Bacall – "The Big Sleep", "Key Largo") diseacă într-un mod cinic-amuzant în timpul tradiţionalei lor partide de canastă din fiecare miercuri viaţa socială, politică şi economică a Capitalei, în compania rafinatului şi cultului – care citează cu naturaleţe din Oscar Wilde, Tennessee Williams sau din… "Nunta lui Figaro" - Carter Page III (Woody Harrelson, la unul dintre primele roluri semnificative după perioada sa vegan-yoghină), homosexual la vârsta a doua, virginian de familie bună (bunicul guvernator, răposatul tată politician de frunte implicat inclusiv în afacerea Watergate), care trăieşte o viaţă confortabilă datorită averii moştenite, dar şi a banilor pe care îi face utilizând informaţiile obţinute în mediul monden ca escortă la evenimente de socializare a consoartelor de mahări mult prea ocupaţi cu politica sau cu afacerile. Carter este departe de a fi un retardat puturos, pur şi simplu s-a obişnuit cu ideea că, în ceea ce priveşte opinia celorlalţi faţă de el, niciodată nu va fi capabil să se ridice la înălţimea ascendenţei. "I’m not naive, I’m superficial.". La fel de superficiale sunt relaţiile sale sociale (cu hârşâitul V.P. Ned Beatty ("Deliverance", "Network"), cu alunecosul soţ a lui Scott-Thomas (Willem Dafoe – "Platoon", "Out of the Furnace") sau cu procurorul arivist interpretat de William Hope – "Aliens", Sherlock Holmes"), cu o singură excepţie, dragostea sa secretă, fotograful de tabloid de origine arabă Emek (Moritz Bleibtreu – "Run Lola Run", "The Baader Meinhof Complex") şi asta, până într-un moment, ce se dovedeşte esenţial pentru viitorul său, cel în care trebuie să aleagă între a fi lipsit de loialitate sau de onestitate. Asociat din pură întâmplare cu circumstanţele comiterii unei crime ce tulbură apele la nivel înalt, Carter se vede transformat involuntar dintr-un observator lipsit de responsabilităţi într-un subiect a traficului de influenţă subteran, politic şi economic, un martor care, deşi nu are vreo legătură cu crima, este hăituit şi hărţuit să facă un denunţ convenabil uneia sau alteia dintre părţile interesate. Nu vă sună familiar, apropo de ce se întâmplă în ultima perioadă pe la noi? Abia când veţi vedea "The Walker" veţi realiza cât este de relevant pentru clasa noastră conducătoare. Acompaniată inspirat de muzica lui Anne Dudley de la trupa de synth-pop The Art of Noise (ce are în CV şi alte OS-uri remarcabile precum "The Crying Game" sau "American History X") pe care artista britanică o pigmentează cu piese a lui Bryan Ferry, această dramă ce vorbeşte despre ipocrizie şi laşitate, destinată exclusiv publicului matur, are un ritm foarte lent, mai puţin accesibil consumatorilor de entertainment, însă ea merită a fi văzută inclusiv de către aceştia, fie doar pentru interpretarea formidabilă a lui Harrelson ("Natural Born Killers", "The People vs. Larry Flynt", "The Messenger"). "The Walker" încheie o trilogie, poate neintenţionată, despre High-Life-ul american a lui Schrader, ce mai include "American Gigolo" (1980) şi "Light Sleeper" (1992). Extra: zero (ediţia apărută la noi sub titlul "Escorta"). Tehnic: excelent.

TRANSCENDENCE (2014, UK/USA/China, r: Wally Pfister) – DVD

Transcendence.jpgO speculaţie cinematografică (marketată eronat ca simplu ‘vehicul’ pentru Johnny Depp) pe marginea celebrei anecdote cu oamenii de ştiinţă care adresează prima întrebare super-computerului construit de ei: "Există Dumnezeu?", urmată de răspunsul maşinii: "Acum există!". În urma unei serii concertate de atacuri violente teroriste anti-tehnologie a celor mai importante laboratoare de cercetare a inteligenţei artificiale, mulţi dintre specialiştii de vârf sunt ucişi, iar Will Caster (Depp) este intoxicat cu poloniu şi mai are doar câteva zile de trăit. Între timp, o echipă condusă de un guru-ul al IT-ului (Morgan Freeman… oare câţi bani vrea să mai câştige din acelaşi tip de rol, de expert atotştiutor cu alură paternă?) şi de un agent FBI (Cillian Murphy – "28 Days Later", "Inception") începe să investigheze. Celebru pentru experimentele sale îndrăzneţe în domeniul computerelor cuantice şi nano-tehnologiei, cu sprijinul devotatei sale soţii Evelyn (Rebecca Hall – "The Town", "Vicky Christina Barcelona") şi al prietenului de-o viaţă Max (Paul Bettany – "The Young Victoria", "A Beautiful Mind"), Caster operează "transcendenţa" din ambalajul fizic, în cel al computerului, descoperă infinitele posibilităţi oferite prin accesul informaţional nerestricţionat la Internet şi începe să îşi definească propria viziune a remodelării treptate a lumii reale. O maşină cu amintiri umane. Atât. Într-un mod neverosimil pentru spectator, teroriştii conduşi de Kate Mara (serialul "House of Cards"), se aliază cu Max (aflat în pragul unei crize existenţiale faţă de ‘monstrul’ pe care l-a creat şi care încearcă să subordoneze umanitatea… "for the greater good"), cu agenţii federali şi trupa lor de mercenari (coordonată cu o competenţă discutabilă de Cole Hauser – "A Good Day to Die Hard", "Olympus Has Fallen"), în efortul de a stopa influenţa virtuală a manipulatorului. În ciuda celor scrise mai sus, aparent promiţătoare, vestea e proastă: "Transcendence" nu este niciun film de acţiune şi nici unul meditativ pe marginea unor teme profunde. Pur şi simplu, e înfiorător de plictisitor! Dat fiind potenţialul uriaş de speculare pe marginea sa (filosofic, moral, emoţional, ştiinţific/tehnologic, social, ş.a.m.d.), de aproape 100 de ani, de la "Metropolis" (1927) a lui Fritz Lang încoace, s-au făcut sute de filme având ca subiect A.I. (inteligenţa artificială) şi relaţia între om şi maşină însă puţine dintre acestea rezistă la testul trecerii timpului. Ei bine, deşi poate e prematur, cred că pot afirma că "Transcedence" cu siguranţă nu va face parte din această elită, nu îşi va găsi locul alături de "2001: A Space Odyssey" (1968, r: Stanley Kubrick), "Blade Runner" (1982, r: Ridley Scott), "RoboCop" (1987, r: Paul Verhoeven), "Ghost In The Shell" (1995, r: Mamoru Oshii), "A.I. Artificial Intelligence" (2001, r: Steven Spielberg) sau "Moon" (2009, r: Duncan Jones) şi, în ciuda bugetului impresionant (100 de milioane de dolari), este pus în inferioritate inclusiv de producţii de mai mică anvergură precum adaptarea după Dean Koontz, "Demon Seeds" (1977, r: Donald Cammell) sau "S1m0ne" (2002, r: Andrew Niccol). Pentru moment, din oferta ultimilor ani, la capitolul ‘candidaţi’ putem trece în acest sens doar două titluri, "Her" (2013, r: Spike Jonze) şi "Ex Machina" (2015, r: Alex Garland). Să revenim însă la minusurile majore ale filmului cu Johnny Depp care, în calitate de producător în epoca post - "Piraţii din Caraibe" înregistrează numai eşecuri, multe dintre acestea foarte costisitoare ("The Rum Diary", "Dark Shadows", "The Lone Ranger", "Mordecai" au costat toate patru, aproape jumătate de miliard de dolari dar, atenţie!, fără costurile de marketing şi distribuţie şi au avut încasări în cinematografe de doar 560 de milioane!). Depp pare că şi-a pierdut flerul pentru alegerea rolurilor inclusiv în ceea ce priveşte megalomania lui Wally Pfister, directorul de imagine a lui Christopher Nolan (pe care, de altfel, a şi reuşit să îl prostească să gireze proiectul), căci este la fel de plat şi de lipsit de suflet ca televizoarele pe care apare trei sferturi din film. Bâlbele de logică şi cele ştiinţifice sunt nenumărate începând cu cele elementare (ex. în viziunea americanilor o cuşcă Faraday este formată doar din acoperiş), iar ideile provocatoare (blestemul sau darul pe care îl reprezintă tehnologia, natura şi formele de manifestare şi de agregare a emoţiilor, în ce măsură computerul poate fi considerat cu adevărat Caster) apar şi dispar pe parcurs precum bulele de sapun. De evitat! Extra: patru mini-documentare ("The Promise of A.I.", "Pfister: A Singular Vision", "What is the Transcedence?", "Guarding the Threat"), teasere. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
13 Iunie 2015


LADIES AND GENTLEMEN, THE FABULOUS STAINS (1982, USA, r: Lou Adler) – DVD

the Fabulous Stains.jpgO satiră inedită, iniţial intitulată "All Washed Up", la adresa Pop-Rock-ului (şi nu numai) din tulburii ani ai perioadei post-Punk şi pre-MTV, cu accesibilitate limitată (la generaţiile care au trăit acele vremuri), produsă de Paramount, care nu a fost niciodată difuzată în cinematografe. Un show de televiziune surprinde în direct cum adolescenta Corrine Burns (Diane Lane, înainte de a fi descoperită de F.F. Coppola şi inclusă în distribuţia "The Outsiders" şi "Rumble Fish") este concediată dintr-un fast-food după ce are o izbucnire în faţa clienţilor: "Acest oraş a murit cu mulţi ani în urmă!". Este vorba de mica localitate Johnstown (în film referirea este la Charlestown însă imaginile cu oţelăriile din suburbie contrazic premiza) din Pennsylvania, afectată major de inundaţii în 1977, a cărei populaţie şi economie se aflau într-un puternic declin. Dar nu acesta e subiectul ci însăşi Corrine, ajunsă prematur la un grad de cinism înfricoşător datorită morţii ambilor săi părinţi, care, după apariţia la TV, primeşte peste 8.000 de scrisori de susţinere de la adolescente de pe întreg continentul. Mass-media începe să fie interesată de tânăra rebelă dezorientată, falită şi cu liceul neterminat, ajunsă de râsul întregului cătun (în frunte cu propria mătuşă, interpretată de Christine Lahti, lansată de Norman Jewison în "…And Justice for All" din 1979), dar care şi-a făcut împreună cu sora şi cu verişoara sa (Laura Dern, la primul său rol mai consistent din carieră) o trupă Rock, The Stains. Mai ales după ce aceasta este aleasă, în lipsă de alte opţiuni, de un promoter şmecheraş cu alură de muzicant de Reggae din suburbii (Barry Ford) să cânte în deschidere la grupul de Punk ‘importat’ din UK, The Looters, care le detronează în preferinţele publicului din micile săli de concert destinate tineretului provincial pe fosilele Glam-Rock de la… Metal Corpses. Evident, toate numele sunt fictive însă muzica nu, căci ea este compusă în cea mai mare parte de Steve Jones şi Paul Cook de la Sex Pistols şi interpretată pe bune în film de Jones (chitară), Cook (baterie), Paul Simonon de la The Clash (bas) şi de aproape irecognoscibilul datorită vârstei fragede… Ray Winstone (solist vocal), departe de look-ul matur din "Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull", "Hugo" sau "The Departed". Aceştia formează cvartetul the Looters, iar în Metal Corpses pot fi văzuţi şi ascultaţi Vince Welnick (chitară) şi Fee Waybill (voce) din trupa de Rock din San Francisco The Tubes, autorii pieselor de succes la vremea aceea "White Punks On Dope" şi "She’s A Beauty". The Stains, modelate ca o pastişă la The Runaways, trupa lui Joan Jett din perioada sa Glam "Cherry Bomb", sunt un trio de fete complet inept, care habar n-are să cânte… nimic (nu întâmplător piesa lor de debut se numeşte… "Waste of Time"). Atitudine, rebeliune nativă, filosofie puerilă de doi bani şi o amoralitate ce ar speria orice asistentă TV de la noi (deşi ştie că nu posedă vreun talent deosebit calcă pe cadavre în faţa mass-media pentru a-şi face publicitate)! ‘Acid-Rock is dead’ (la propriu), presa vinde nu talentul, imaginea face succesul şi nu calitatea artistică, iar succesul tinerei rezidă în ceea ce declară, nu în ceea ce performează pe scenă! Monologul jamaicanului este delicios, la fel punkerii-amatori ce cântă despre "profesionişti" sau plagierea fără scrupule de către Corrine a piesei lor şi a look-ului ei "Aladdin Sane" a lui David Bowie… ca şi reacţia întârziată a britanicilor (în faţa unui public de fane tembelizate şi amorfe a lui The Stains care nici măcar nu înţeleg ce li se spune căci nu vorbesc decât "americana" şi le arată la unison degetul mijlociu). Join the Professionals! MTV made Superstars! Modele de mucava sau nu, începem acum, după mai bine de trei decenii, să decantăm şi să analizăm cu ce-am mai rămas… "Ladies and Gentlemen, The Fabulous Stains" a devenit cu timpul un film-cult clasic în patrimoniul culturii Pop, cu o influenţă notabilă asupra mişcării Riot Grrrl de la începutul anilor ’90, al cărui responsabil este compozitorul şi aranjorul Lou Adler, producător a Monterey Pop Festival, cumnatul lui Daryl Hannah, recompensat cu o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru contribuţia sa la muzica de film şi despre care… legenda spune că ar fi refuzat să regizeze "Airplane!" în favoarea acestui proiect. Film bun de pus în raft exact lângă "Streets of Fire" a lui Walter Hill (vezi Video Vault-ul din 14 decembrie 2013). Extra: zero (editat doar în USA). Tehnic: bun.

GOTHMINISTER: UTOPIA (2013, Norvegia, r: Daniel Olsen, sub pseudonimul Daniel William Bones) – DVD

GOTHMINISTER Utopia.jpgÎn realitate, Bjørn Alexander Brem este un cetăţean norvegian model, avocat de profesie (activ în industria entertainment-ului şi în imobiliare) dar care se descătuşează de corporatisme prin muzică (crezul său e definit prin motto-ul "Happiness In Darkness"), fiind compozitorul şi liderul lui Gothminister, grup de Industrial Metal format în 1999 ce a lansat în 2013 al cincilea său long-play de studio, "Utopia", un album-concept ce conţine 13 piese cu titluri sugestive (ex. "Afterlife", "Raise the Dead", "Boogeyman") menite a susţine pendularea incontrolabilă dintre realitate şi fantezie generată de imaginaţia fondatorului său. Complementar, "Utopia" a devenit şi un film, un film a concertului. O zi normală din viaţa unui om care se îndreaptă spre birou este întreruptă brusc, apoi sacadat şi aleatoriu, de viziuni cu zombie generate de un zgomot strident şi insuportabil din propria-i minte. Într-un Oslo devenit subit pustiu şi aproape monocrom à la "28 Days Later" (filmările au fost făcute cu noaptea în cap, dar se dovedesc eficace în asocierea cu uvertura şi predica auzită din radioul maşinii, mai ales în cadrele peregrinării pe capătul de drum al şinelor de tramvai şi cele din spaţiul de joacă pentru copii din parc), bărbatul aleargă după singurul "suflet" pe care îl întâlneşte, o copiliţă fantomatică îmbrăcată în alb, până ajunge într-o sală întunecoasă în care un zombie-infirmier şi mireasa sa îi oferă un tort aniversar cu o inimă pulsând (ca decoraţiune principală) printre lumânări. Este prins, transformat şi reapare… pe scenă ca "Minister" a "Gothic"-ului, un predicator care îşi conduce trupa şi ‘oiţele’-zombie din parohie (publicul) cu un look ce aminteşte de King Diamond şi un comportament scenic ce l-ar face invidios pe Alice Cooper (perioada de tinereţe). În ciuda reticenţelor pe care le-ar putea avea unii cinefili faţă de muzica Heavy-Metal, cea a lui Gothminister este digerabilă (mai melodică decât ne-am putea aştepta din perspectiva subiectului) şi, vizual (bine cadrat şi montat), filmul conţine câteva momente interesante: pe "Someone Is After Me", diferenţa între zombie-ul cu un make-up ce trimite la Lucio Fulci de pe scenă şi cel pe model "The Walking Dead" aplicat spectatorilor, vârcolacii care ‘asezonează’ "Beauty After Midnight" şi asalturile repetate a zombie asupra trupei ("Liar" – "Horrorshow" – "Utopia"). Sigur că "Utopia" rămâne cea mai comercială şi, cu siguranţă nu întâmplător, cea mai populară piesă (fiindcă este cea mai accesibilă pentru minţile simple) în rândul publicului-zombie… totul duce spre un final Gore interesant (personajul principal care, din vocalist, se transformă din nou într-un corporatist, cu intestinele pe-afară)… iar concluzia nu pot să o dezvălui. Vă asigur însă că închide cercul într-un mod inedit. Apropo de "Utopia", Gothminister au reprezentat Norvegia la Euroviziune în 2013 şi au fost criticaţi (pe bună dreptate, datorită aranjamentului muzical hibrid în stil ‘şlagăr pop-rock’) deopotrivă de adepţii muzicii uşoare şi de cei a ‘metalelor’ (unii nu au ezitat să îi compare cu nişte "Sisters of Mercy astmatici") fiind eliminaţi în semifinale. Evitaţi vă rog să încercaţi să vedeţi pe YouTube prestaţia din concurs, fiindcă vă veţi face o părere complet greşită. "For the dead we always travel fast/Utopia, utopia/Lost for centuries, found at last". Mai am de făcut o menţiune: filmul începe cu următorul motto din Bibilia Aramaică, "And while I have hope in God, which they also do, they preach these things: There is going to be a resurrection from the dead, of the righteous and of the evil.". Presupun (nu sunt un expert în domeniu) că acesta a fost preluat din traducerea în limba engleză a Bibliei realizată de controversatul analist şi istoric al religiei creştine (dar şi ocultistul) britanic George M. Lamsa şi, dacă prezumţia mea este corectă, alegerea mi se pare ciudată dat fiind faptul că acesta s-a menţinut în privinţa învierii, până la moartea sa în 1975, în totală opoziţie cu Scriptura ce statutează clar că revenirea pe pământ (Dumnezeu în carne şi oase nu doar "omul Isus") s-a făcut în formă fizică. Lamsa a fost partizanul înfocat al ideii că Învierea şi Reînvierea sunt de natură pur spirituală, eliberată de orice constrângeri fizice şi, ca atare, opţiunea pentru acest citat intro, în situaţia unui concert… cu zombie animat de un "predicator" Techno-Gothic, susţine mai puţin convingător conceptul. Oricum, "Utopia" rămâne un demers inedit şi interesant în peisajul culturii Pop(ulare) europene, altfel bine populat de reprezentanţi ai Horror-Metal-ului ce au adoptat ca motto: "Existence is futile" (co-naţionalii de la Gorgoroth şi Mayhem, trupa belgiano-olandeză Stalaggh & Gullagh, nemţii de la Rammstein sau britanicul Richard David James a.k.a. Aphex Twin, la concurenţă cu muzicieni la fel de "normali" de peste Ocean precum GWAR, Slipknot şi Marilyn Manson, inspiraţi cu toţii de modelele clasice Black Sabbath, Slayer, Black Flag, KISS sau… G.G. Allin). Din perspectiva combinată a nişei video cu zombie şi a acestui gen muzical, închei cu o recomandare pentru cei care vor aprecia "Utopia": să încerce să vadă cele două materiale video ale trupei americane Necrophagia condusă de frontliner-ul Killjoy (în care au cântat atât Phil Anselmo – sub pseudonimul Anton Crowley, inspirat de numele celebrului ocultist englez Aleister Crowley - mai cunoscut ca lider a grupurilor de Heavy-Metal Pantera şi Down, dar şi… prima nevastă a acestuia, Opal Enthroned), "Through Eyes of The Dead", antologie din 2002 regizată de Jim Van Beeber – cel care apare ca actor şi în "Zombie Cult Massacre" a lui Jeff Dunn din 1998 - în care videoclipurile menite să şocheze (mâna lui Anselmo ajunge hrană suculentă pentru un zombie, ultima piesă este un tribut la "The Beyond" a lui Lucio Fulci) alternează cu testimoniale interesante ce explică geneza şi supravieţuirea Death-Metal-ului în underground, dar, mai ales, "NECROPHAGIA: NIGHTMARE SCENARIOS" (2004) alcătuit din viniete semnate de Vince D’Amato (autorul lui "Carmilla, the Lesbian Vampire" a.k.a. Vampires vs. Zombies", lansat tot în 2004), veteranul brazilian al Sexploitation-ului Jose Mojica "Coffin Joe" Marins şi de cel a efectelor speciale Ryan Nicholson ("The Chronicles of Riddick", "Ghost Rider"). Iar super-blonda Jenna Jameson ("Zombie Strippers!" – 2008) apare în film câteva secunde doar pentru a spune "Necrophagia Rules!". Dar, mai întâi, serviţi ca aperitiv "Utopia". Extra: filmul este ataşat CD-ului conţinând albumul (are pe video 19 de piese şi un Behind the Scenes). Tehnic: foarte bun.

EXTREME OPS (2002, UK/Germania/Luxemburg, r: Christian Duguay) – DVD

EXTREME OPS.jpgApreciat realizator de televiziune (trei nominalizări la Primetime Emmy), canadianul Christian Duguay este o prezenţă discretă în lumea cinematografiei, mulţumindu-se să semneze produse entertaining, dar fără mari pretenţii artistice, precum "Scanners", Horror-SF-ul din 1995 cu Peter Weller bazat pe povestirea lui Philip K. Dick ("Second Variety"), sau Actioner-ul "The Art of War" – 2000, cu Wesley Snipes şi Anne Archer. "Extreme Ops" intră şi el în această categorie însă surprinde plăcut prin faptul că, dincolo de profesionalismul evident a echipei implicate ce se traduce prin filmări spectaculoase şi o dinamică alertă, lipsită de sincope majore (susţinută de un OS majoritar Electro-Techno-Rave în care sunt incluşi inspirat Basement Jaxx, Freestylers, The Crystal Method şi Groove Terminator), adoptă o tonalitate detaşată, foarte simpatică şi, în ciuda subiectului, (aproape) luminoasă, menită a pune în valoare "the bright side of Life", chiar dacă povestea, în esenţă, îşi trage seva din acţiunea pură. Din lipsa banilor pentru utilizarea efectelor CGI, o echipă de producţie video specializată în commercial-uri bazate pe sporturi practicate în condiţii neconvenţionale sau extreme, se vede obligată să filmeze de-adevăratelea ultimile cadre destinate promovării unei noi mini-camere de luat vederi produse de niponi. Doar că storyboard-ul gândit în biroul confortabil al agenţiei de publicitate prevede că acestea conţin schiori coborând o pantă montană abruptă urmăriţi de o… avalanşă. La riscurile pe care le prezintă această tentativă se adaugă confruntarea incidentală din Alpii austrieci cu un criminal de război sârb ce îşi înscenase propria moarte (accident aviatic) şi se refugiase într-o staţiune aflată încă în construcţie, plasată în vârf de munte. În ciuda plot-ului care trimite la o producţie destinată DTV, filmul este agreabil, proaspăt şi consumabil prin accentele tineresc-amuzante ce amintesc de primele minute din cel dintâi "The Fast and the Furious" (2001), în care adrenalina generată de experienţele extreme era mai importantă decât machoismul, sexismul, violenţa sau numărul de cai putere. Distribuţia, fără a epata, conţine câ teva nume interesante: Rupert Graves, mai cunoscut acum ca Detectivul Lestrade în serialul "Sherlock" sau din apariţiile sale pe Broadway în "The Elephant Man" şi "Closer", dar cu roluri notabile în filme precum "The Madness of King George" (r: Nicholas Hytner) şi "V for Vendetta" (r: James McTeigue), Rufus Sewell, memorabilul John Murdoch în "Dark City" a lui Alex Proyas şi redutabil adversar de turnir al lui Heath Ledger în "A Knight’s Tale", veteranii Klaus Löwitsch ("The Cross of Iron" a lui Peckinpah şi "Welt am Draht" a lui Fassbinder – vezi Video Vault-urile din 8 februarie 2014 şi, respectiv, 28 februarie 2015) şi Jean-Pierre Castaldi ("French Connection 2", James Bond’s "Moonraker"), plus soţia fostului mare tenismen Pete Sampras, Bridgette Wilson-Sampras, ce debutase ca fiică a lui Arnold Schwarzenegger în "The Last Action Hero", dar şi-a găsit drumul spre Hollywood prin rolul important din "Billy Madison" – 1995, unde a jucat alături de Adam Sandler. De văzut… ca desert. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
06 Iunie 2015


THE ITALIAN JOB (1969, UK, r: Peter Collinson) – “40th Anniversary Edition”/Blu-Ray

The Italian Job 1969.jpgO capodoperă fundamentală a comediei cinematografice britanice! Raportat la această afirmaţie categorică şi fără echivoc avem de-a face cu trei categorii de public de home-cinema: 1.) Cel care, fără discuţie, este deja de acord cu mine şi căruia, în situaţia în care nu îl are deja în colecţie, îi recomand să citească doar nota de subsol referitoare la bonusuri şi calitatea copiei; 2.) Consumatorii de film care l-au văzut cu ceva vreme în urmă şi nu au fost realmente impresionaţi (mi s-a întâmplat şi mie în varii situaţii… un exemplu relevant ar fi “National Lampoon’s Animal House” a lui John Landis pe care l-am consumat întâia oară în anii ’80 pe VHS şi l-am considerat vreme de ani buni un film minor) cărora nu le pot da decât un sfat amical (lipsit de orice undă de sarcasm)… să îl vizioneze (măcar) încă o dată; 3.) Cei cărora mă adresez în principal în rândurile următoare şi care nu au văzut nici măcar trailerul la această bijuterie definitorie pentru spiritul şi umorul englez. Povestea în câteva cuvinte: abia eliberat din închisoare, un tânăr şi abil gangster cockney, Charlie Croker (Michael Caine), pune la cale jaful unui transport de lingouri de aur de provenienţă chineză în valoare de patru milioane de lire sterline chiar în fieful Mafiei italiene, la Torino. Pentru a-şi finanţa incursiunea, apelează la sentimentele patriotice a regalistului convins, englez până în măduva oaselor, Mr. Bridger (Sir Nöel Coward, considerat de compatrioţi primul ambasador alconceptului “Cool Britannia”), un boss criminal din vechea gardă, care conduce din penitenciar un uriaş imperiu bazat pe afaceri ilegale. Miza acestuia? Nu atât beneficiul material (“Help with the country’s balance of payments”) cât importanţa de a-i bate pe italieni pe propriul teren (inclusiv plasarea acţiunii simultan cu meciul de fotbal Italia-Anglia nu este întâmplătoare întrucât şansa câştigului în ceea ce priveşte orgoliul naţional putea fi, în acest fel, evident… dublată). În ciuda ameninţărilor reprezentanţilor Mafiei (conduse de Raf Vallone – “El Cid”, “The Greek Tycoon”) - pasionaţii de maşini vintage vor vedea cu amărăciune cum sunt distruse un Lamborghini Miura, două Jaguar XK-E şi un Aston Martin DB-4 – echipa lui Croker (nu vă gândiţi la una de super-eroi de acţiune ci la mici pungaşi londonezi buni meseriaşi) ajunge în Torino, expertul în computere obsedat de femeile grase Peach (Benny Hill, în ultima sa apariţie pe marile ecrane) virusează sistemul de control a traficului,iar tot oraşul se vede blocat, timp în care asaltul se execută cu succes, aurul este transbordat în incinta Muzeului de arheologie Egizio în trei Mini Coopere tunate ce reuşesc să îşi croiască drumul spre ieşirea din metropolă prin sistemul de canalizare (şi aici ‘războiul’ e clar, Mini-ul fiind un icon britanic a anilor ’60, proiectat inclusiv pentru a participa la curse, faţă de Fiat-ul 500 italian, gândit şi perceput la acea vreme doar ca o maşinuţă ieftină, comodă pentru circulatul în mediul urban). Spectaculosul ‘balet’ în viteză alcelor trei “micuţe” supraîncărcate cu aur prin Torino (scena de pe acoperiş se consumă chiar pe cel a fabricii… Fiat!) rămâne cu siguranţă cel mai atractiv element pentru retina spectatorului însă memorabilitatea lui “The Italian Job” rezidă în mult mai multe altele, ce construiesc împreună dinamica constant alertă, fără timpi morţi, de la muzica pur şi simplu intoxicantă a lui Quincy Jones (“Self Preservation Society”) la avalanşa de replici antologice (“It’s a very difficult job and the only way to get through it is we all work together as a team. And that means you do everything I say.” sau “You’re only supposed to blow the bloody doors off!”) ce combină umorul şi ironia fină la adresa competiţiei din “Cizmă” (ca profesie, dar şi ca popor)… “Just remember this, in this country they drive on the wrong side of the way”, cu cinismul şi sarcasmul simpatic la adresa propriului naţionalism, de la şicul britanic multicolor din “those exciting 60’s” (Michael Caine însuşi era un simbol Pop(ular) alefervescenţei epocii după succesul cu “Alfie” din 1966) la conservatorismul încremenit în proiect (este antologică scena cu Nöel Coward – în ultimul său rol – coborând imperial scara pentru a servi prânzul în mijlocul deţinutilor care, bătând sacadat cu tacâmurile în balustradă, îi scandează în cor numele, “Bridger! Bridger!”, alternat cu “England! England!”). În concluzie: un film savuros şi nemuritor, obligatoriu de avut pe Blu-Ray în colecţia personală. Scurtă paranteză anecdotică de final: rolul unuia dintre membrii echipei lui Croker este interpretat de John Forgeham care, peste ani, va apare ca un alter ego a lui… Bridger în filmul inspirat într-o foarte mică măsură de “The Italian Job”, “Mean Machine” (vezi Video Vault-ul din 21 februarie 2015). Extra: comentariu audio al scenaristului Troy Kennedy Martin şi al producătorilor Matthew Field şi Michael Deeley, scena tăiată cu “Dunărea albastră” comentată de Field, trei noi documentare ce însumează aproape 70’ (“The Great Idea”, “Get A Bloomin’ Move On”, “The Self-Preservation Society”), videoclipul piesei şi arhivă trailere. Tehnic: excelent (sunetul este remasterizat pentru 5.1).

THE ITALIAN JOB (2003, USA/Franţa/UK, r: F. Gary Gray) – DVD

The Italian Job 2003.jpgRemake parţial după orginalul din 1969 întrucât, deşi bazat pe scenariul lui Troy Kennedy Martin, păstrează din acesta doar evadarea cu Mini-urile încărcate cu aur, câteva idei din scene ne-esenţiale plus numele personajelor principale (Croker şi Bridger) şi care trebuie privit mai degrabă ca o re-inventare a poveştii ce a stat la baza celui dintâi. Producţia hollywoodiană renunţă la umor în favoarea acţiunii pe care o mută de pe uscat pe apă (din Torino la Veneţia, pentru că un jaf subacvatic este mai spectaculos) şi de pe un continent pe altul (cursa maşinilor are loc în Statele Unite şi nu în Italia) pentru că firul narativ suferă modificări majore. Ca atare, fac o recomandare încă de la început: acest “Italian Job” nu trebuie analizat în comparaţie cu primul tocmai pentru că este extrem de diferit de acesta, iar faptul că se poziţionează ca un actioner nu îl face lipsit de potenţial de entertainment. Mai ales datorită distribuţiei plină de nume sonore: Mark Wahlberg (“The Fighter”, “The Departed”) – Charlie Croker, aici protejatul lui John Bridger (Donald Sutherland – “MASH”, “Don’t Look Now”), Charlize Theron (“Mad Max: Fury Road”, “Prometheus”) – Stella, fiica lui Bridger, o talentată spărgătoare de seifuri, plus cvartetul de acoliţi din bandă: Jason Statham (“The Expendables”, “Transporter”) - şoferul, Mos Def (“The Woodsman”, “Be Kind Rewind”) – expertul în explozibili, Seth Green (“Austin Powers”, “Family Guy”) – un geniu al computerelor şi Edward Norton (“Fight Club”, “Birdman”) – omul ce poate sparge orice sistem de securitate. Ultimul se dovedeşte a fi mărul stricat din coş fiindcă, după o lovitură de multe milioane dată cu succes în Veneţia (asezonată previzibil, dar agreabil cu o cursă de urmărire pe canale), încearcă să-şi ucidă colegii şi dispare cu tot aurul. Supravieţuitorii îl depistează după ceva vreme în Los Angeles, baricadat într-o vilă-fortăreaţă, dormitând în solitudine precum Smaug pe comoară. Evident, plănuiesc să se răzbune şi o scot la înaintare pe sexoasa Stella pentru a-l extrage din bârlog, nebănuind însă că ‘inamicul’ se va prinde rapid că este fata defunctului Bridger. De aici, lucrurile intră neabătut pe făgaşul unui Techno-Heist-Movie în care violenţa este menţinută la cote minime, condus cu abilitate de F. Gary Gray (“Law Abiding Citizen”, “The Negotiator”) cu sprijinul profesional expert al Directorului de Imagine al lui Christopher Nolan, Willy Pfister (“The Dark Knight”, “Insomnia”, Oscar pentru “Inception”). Fără a avea clasa şi stilul celui din 1969, noul “The Italian Job” rămâne un film de acţiune OK ce respectă standardele şi conţine suficiente momente de bună calitate (ex. căderea la propriu prin Hollywood Boulevard a camionului blindat, cameo-ul lui Shawn Fanning, creatorul Napster-ului, coregrafia Mini-urilor – produse acum de BMW - prin tunelul Metro conduse în parte chiar de actori – deşi Statham a luat lecţii de la Damon Hill, fostul Campion Mondial de Formula 1, a recunoscut că Theron s-a dovedit a fi cea mai buna şoferiţă dintre toţi… şi asta probabil i-a folosit pentru “Mad Max”), încât să îşi merite locul pe raftul de DVD-uri destinate escapismului din cotidian. Extra: scene tăiate, Making Of (sumă de mini-documentare tematice: cascadorii, Mini-uri, adaptarea scenariului original, interviuri, ş.a.m.d.). Tehnic: impecabil.

OPSTANDELSEN a.k.a. RESSURECTION (2010, Danemarca, r: Casper Haugegaard) – DVD

OPSTANDELSEN.jpgUn mediu-metraj compact (are doar 50 de minute) care, ţinând cont de parametri (realizat cu un buget sub 10,000 de dolari, filmat în mare parte în stil “Blair Witch Project”, din mână şi doar cu lumina de cameră, final ambiguu ce lasă loc de interpretări), ar trebui retrogradat în diviziile inferioare însă l-am menţinut totuşi în liga a doua doar pentru curajul de a asocia direct, atât la propriu cât şi la figurat, zombie cu Biserica şi cu frumoasa viaţă de… după, promisă de religie. Plot-ul este foarte simplu: în timpul unei slujbe prilejuite de moartea unui tânăr, zombie (foşti enoriaşi) îi atacă pe cei prezenţi în biserică (din păcate, nu se insistă foarte mult pe această scenă, altfel, reuşită), iar singurii rămaşi în viaţă sunt patru membri ai familiei care trebuie să supravieţuiască vânaţi de aceştia în subsolurile lăcaşului de cult. În mod oarecum straniu din punct de vedere al conţinutului pentru cutumele spaţiului geografic nordic, predicatorul danez se lansează la începutul filmului într-o amplă predică având ca subiect reînvierea, în care înglobează, mot-a-mot, paragraful din “Book of Common Prayer” a… Bisericii Anglicane aşa cum a fost el definit în 1662: “… earth to earth, ashes to ashes, dust to dust, in sure and certain hope of the Ressurection to eternal life, through our Lord Jesus Christ, who shall change our vile body, that it may be like unto his glorious body…”. După care vine concluzia (şi explicaţia implicită pentru cele ce urmează): “… we shall all rise upon the judge’s table on the last day & wash away the past so the lord’s glory once again can shine…”. Wow! Iar zombie, de o agilitate, forţă şi cu o capacitate de adaptare la dificultăţile “traseului” supra-umane (aproape divine?!), apar din mormintele cimitirului bisericii în această metaforă vizuală în care, în fapt, trebuie exorcizaţi (crucea de metal purtată ca armă de fratele dependent de droguri, oaia neagră a familiei, este definitorie) prin intermediul unor lupte corp la corp haotice duse în ‘tranşeele’ spirituale (subteranul bisericii este nu unul stilizat gen catacombe medievale, ci unul modern, plin de conducte, ţevi şi deşeuri, amintind de un subsol de bloc… neîngrijit de locatari). În ciuda unui start incitant, continuarea de o jumătate de oră legată de vânătoarea subterană devine, pe măsura trecerii timpului, obositoare (riscul major al stilului “Blair Witch”, o sabie cu două tăişuri) şi plictisitoare, mai ales odată cu dobândirea senzaţiei că terenul de ‘joacă’ (deja demult despuiat de orice simbolistică religioasă) este mult mai întins decât suprafaţa bisericuţei propriu-zise, al cărei interior splendid merita a fi pus în valoare mult mai bine. Mai mult decât efectele Gore decent realizate, ceea ce echilibrează însă oarecum aceste critici este simţământul personal pe care ţi-l transmite filmul prin ataşamentul indus faţă de protagonişti (mai ales pentru cei doi fraţi - roluri interpretate foarte OK de actorii amatori Mads Althoff şi Jonas Björn-Andersen), creat prin planuri apropiate şi dialoguri credibile, într-un context estetic claustrofob şi aproape monocrom. În ceea ce priveşte influenţele, pot fi detectate ceva trimiteri discrete, bine drapate în fundal, la “Night of the Living Dead” a lui Romero şi la (oarecum surprinzător) “The Brood”, Horrorul SF a lui David Cronenberg din 1979. Dincolo de plusuri şi minusuri, spectatorul rămâne la final cu frustrarea certă că cineastul danez a avut în minte un arc narativ mai subtil şi mai complex, ce ar fi trebuit să se situeze peste nivelul consumatorului de popcorn, dar motive independente de el l-au împiedicat să dezvolte proiectul aşa cum l-a visat. Extra: scurt-metrajul de debut a lui Haugegaard (“Kaeldermenneske” – 2008), Making Of, videoclipuri muzicale, trailere. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
30 Mai 2015


INTERSTELLAR (2014, USA/UK/Canada, r: Christopher Nolan) – Blu-Ray

Interstellar.jpgUltimile fire de nisip se scurg inexorabil în clepsidră. Suprapopularea, diminuarea resurselor de hrană combinată cu efectele încălzirii globale… specia umană a devenit una pe cale de dispariţie şi, îşi consumă resemnată existenţa, la nivel de micro-comunităţi adoptând orice paleativ care i-ar putea prelungi agonia. O lume cu fundul în sus precum vesela de pe masa îngropată într-un strat gros de praf (ce aminteşte de cele trei valuri “Dust Bowl” din anii ’30 când agricultura Americii de Nord a fost profund afectată de furtunile de praf generate de insuficienta cunoaştere de către fermieri ai ecosistemelor şi care a dus la utilizarea în exces a mecanizării) a familiei lui Cooper. Altădată piloni imuabili ai evoluţiei speciei, tehnologia şi ştiinţa sunt acum blamate pentru erorile şi neglijenţa sistematică de lungă durată a unei omeniri care şi-a bătut joc de propriul habitat… învăţământul încurajează adolescenţii spre şcolile profesionale ce produc agricultori şi cenzurează istoria scrisă pentru a evita supra-‘producţia de ingineri’ inutili, NASA a devenit paria după eşecul implementării soluţiei de reducere a populaţiei prin bombardamente, iar fostele investiţii militariste guvernamentale nu mai servesc decât ca sursă de piese de schimb pentru combine şi tractoare. În acest context, de tip “viitorul este/poate fi acum”, lipsit de speranţă pe termen lung, apar semne clare (dar greu de descifrat date fiind mijloacele de comunicare ce ţin aparent de ocult sau de paranormal) de la misterioşii “Ei”, că există în Univers alte planete pe care umanitatea îşi poate asigura perpetuarea speciei. O echipă de astronauţi (având în dotare şi o mini-arcă genetică) este expediată fără mare vâlvă printr-un pod Einstein-Rosen, o ‘gaură de vierme’, într-o galaxie îndepărtată, cu obiectivul de a cerceta existenţa vreunei planete care să ofere un mediu prielnic supravieţuirii. Doar că, datorită relativităţii, timpul trece diferit pentru pământeni faţă de exploratorii spaţiali. Mă opresc aici cu introducerea plot-ului… “Mankind was born on Earth. It was never meant to die here”. Fără discuţie, aceasta este una dintre cele mai dificile texte pe care le-am avut de scris pentru Video Vault pentru că, în opinia mea, “Interstellar” este cel mai copleşitor, original şi complex film SF realizat după 2000. Punct. S-a comentat deja atât de mult şi de competent pe marginea sa - doar două recomandări, excelentele analize scrise de domnul Cristian Tudor Popescu şi de legendarul critic de film american Roger Ebert - încât nu voi avea foarte multe de adăugat. Poate doar câte ceva din perspectiva cinică a cumpărătorului de BRD sau DVD (acest titlu trebuie să facă parte obligatoriu din colecţia oricărui cinefil datorită faptului că necesită multiple vizionări pentru a pătrunde, conştientiza şi digera miezul, dincolo de straturile separabile unul de altul, fiecare constituindu-se într-un posibil obiect de meditaţie independent… ştiinţific, filosofic, moral, emoţional). Avertisment pentru cei care nu l-au văzut încă (pentru a nu le înşela aşteptările, mai ales după declaraţia mea elogioasă) – ce… NU este ‘Interstellar”: 1.) deşi un film SF, nu este dinamic-aventuros, nu conţine gadget-uri sofisticate şi nici bătălii epice integalactice, speciile extraterestre sunt cu desăvârşire absente, nu are umor, dar nu este nici o distopie în sensul propriu, iar Bruce Willis nu forează prin meteoriţi; 2.) deşi un film “catastrofic”, nu conţine imagini globale înfricoşătoare (pământul nu se crapă, oraşele nu sunt inundate, planeta nu îngheaţă şi nici nu e invadată de zombie), nu are eroi capabili să salveze întreaga omenire ce nu mai ştie altceva decât să cultive porumb şi nici nu oferă spectaculoase soluţii-surpriză, pregătite în secret timp de mulţi ani, pentru rezolvarea crizei. În acest caz, dată fiind lipsa ingredientelor pentru entertainment-ul uzual de gen, cum de a bătut “Interstellar” (cu aproape 700 de milioane de dolari încasări) la box-office-ul all time “The Day After Tomorrow” şi nu a fost departe de “2012” şi de “Independence Day” (să recunoaştem, Roland Emmerich este etalonul în cinematografia SF-urilor “catastrofice”)? Mister! Am putea presupune că publicul de mall a devenit mai inteligent? Hmmm, discutabil… Explicaţia mea se leagă mai degrabă de echilibrul fenomenal care le reuşeşte fraţilor Nolan (“The Dark Knight”, “Memento”, The Prestige”) prin scenariu de a contrabalansa o dramă (pseudo)futuristă bazată pe o problematică de a cărei acuitate, mai mult sau mai puţin, suntem conştienţi cu toţii, cu o componentă emoţională tuşantă la nivel de mase (să fiu niţel sarcastic, în acest film aproape toţi protagoniştii ‘dau apă la şoareci’)… mai mult, iar acest aspect este cu adevărat înfricoşător, asta pe fondul realităţii că nimeni nu ne poate ajuta (aspectul religios este evitat cu delicateţe) dacă noi înşine nu încercăm să o facem. “Interstellar” este un film meditativ ca fond, dar care lasă sau creează inteligent interstiţii printre momentele dramatice familiale/personale pentru ca spectatorul să poată realiza şi digera gravitatea premisei, din toate punctele de vedere. Distribuţia este “interstelară”: Matthew McConaughey (Oscar pentru “Dallas Buyers Club”), Anne Hathaway (Oscar pentru “Les Misérables”), Michael Caine (Oscar pentru “Hannah and Her Sisters” şi “The Cider House Rules”), Matt Damon (Oscar pentru “Good Will Hunting”), John Lithgow (“Terms of Endearment”, “Raising Cain”), Jessica Chastain (“Zero Dark Thirty”, “The Help”), Cassey Affleck (“The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, “The Killer Inside Me”), Ellen Burstyn (Oscar pentru “Requiem for a Dream”), David Oyelowo (“Selma”, “A Most Violent Year”), Topher Grace (“Predators”, “Spider-Man 3”), William Devane (“Space Cowboys”, “Hollow Man”) şi Wes Bentley (“The Hunger Games”, “American Beauty”). Aaaa, şi să nu uit… remarcabilă muzica lui Hans Zimmer (una dintre cele mai extraordinare coloane sonore pe care le-a compus în ultimii ani) ce contrapunctează inspirat tăcerea absolută din spaţiu. Extra: Blu-Ray bonus excepţional (peste trei ore de materiale – documentarul Dicovery Channel “The Science of Interstellar”, 14 mini-documentare legate de aspectele ştiinţifice, Making Of, locaţii, ş.a.m.d.). Tehnic: impecabil.

DEAD SNOW a.k.a DØD SNØ (2009, Norvegia, r: Tommy Wirkola) &

DEAD SNOW 2: RED VS. DEAD a.k.a. DØD SNØ 2 (2014, Norvegia/Islanda/USA/UK, r: Tommy Wirkola) – Blu-Ray.

Dead Snow.jpgPrimul dintre cele două Horror-uri a lui Tommy Wirkola (“Hansel & Gretel: Witch Hunters”, “Kill Buljo”), un Zombie-Splatter, a fost recompensat cu Premiul Publicului la ediţia din 2009 a Toronto After Dark Festival şi a fost nominalizat în patru categorii la Scream Awards. Iniţial, filmul, pe care marea parte din critica norvegiană l-a desfiinţat calificându-l drept “inconsistent” sau, în cel mai bun caz, “dezgustător de admirabil”, trebuia să se cheme “Red Snow”, ca omagiu adus mini-seriei de televiziune suedezo-norvegiene “Röd snö” (1985, cu Kjersti Holmen) a cărei acţiune se petrece în 1942, în timpul WWII. “Dead Snow” are la rândul său conexiuni cu al Doilea Război Mondial (sloganul de promovare este “Eins! Zwei! Die!”) deşi, prin ‘subiecţi’, se adresează mai mult consumatorilor pe care îi va targeta şi Joss Whedon cu “The Cabin In the Woods” doi ani mai târziu, mai exact tinerii cu un IQ rezonabil de mare. Un grup de şapte studenţi la medicină ajunge în vacanţa de Paşti să chefuiască într-o zonă montană izolată, în apropiere de Řksfjord, într-o cabană deţinută în proprietate de prietena unuia dintre ei (absentă căci, fiind mai sportivă din fire, a preferat pârtiile de ski). Aceştia ignoră avertismentul unui localnic misterios privitor la legenda torţionarilor nazişti care, spre finele războiului, fuseseră siliţi să se refugieze în acei munţi, iar de atunci continuau să apară fantomatic şi, foarte curând, se confruntă cu o brutală… realitate: existenţa naziştilor-zombie! Rând pe rând, tocilarul şi prietena ei claustrofobă, nerd-ul cinefil frustrat sexual (ce poartă un tricou cu “Braindead” a lui Peter Jackson) şi prietenul său mare amator de alcool, tipul sportiv bun la toate (mai ales pe snowmobil) şi celelalte două fete cu simplu rol de ‘pete de culoare’ fac cunoştinţă în cele mai violente moduri şi diverse locuri (grote, îngropaţi de avalanşă, veceul din spatele cabanei) cu membrii Einsatzgruppe conduse de Standartenführerul Herzog (Ørjan Gamst). Motivul pentru care morţii-vii nazişti îi atacă şi îi vânează cu înverşunare este descoperirea de către tineri a comorilor prădate de la localnicii ţinuti în teroare în timpul războiului şi pe care le credeau pierdute… prin intermediul unei monede buclucaşe rătăcite în zăpadă în euforia care îi cuprinsese pe studenţi la vederea aurului. Progresiv, aceştia sunt măcelăriţi şi doar Martin (Vegal Hoel), cel care îşi tăiase braţul suspect de infecţie cu un fierăstrău mecanic şi îi înapoiase cufărul lui Herzog pare a avea şanse să supravieţuiască. Dar apariţia unei alte monede, de această dată în buzunarul său, pare a sugera altceva… Nu pot evita acest spoiler fiindcă sequel-ul este legat foarte strâns de acţiunea primului însă, până să ajungem să ne referim la acesta, trebuie să mai menţionez că filmul lui Tommy Wirkola este realizat simplu şi auster, dovedind o remarcabilă împletire de eficienţă (managementul resurselor) şi inovativitate (simţul estetic). Aspectul vizual al zombies în “Dead Snow” este o combinaţie între ceea ce ştim via cultura cinematografică hollywoodiană şi estetica legată de zeitatea nordică “Draug” (un mort-viu ce prezintăDead Snow 2.jpg oarecare urme de inteligenţă şi a cărui lăcaş este, ca şi în cazul vampirilor, un mormânt/cavou în care, din invidie şi lăcomie, conservă comori acumulate de cei odinioară… vii), rezultatul fiind o faţă pământiu-cenuşie cu ochii de culoarea azbestului ce apare de sub casca sau chipiul nazist. Efectele Gore sunt remarcabile, iar scenele care le implică au un umor macabru şi morbid încât îţi dau relmente frisoane. Ajungem la “Dead Snow 2”, realizat cinci ani mai târziu, filmat bilingv (norvegiană şi engleză), care este unul dintre puţinele sequel-uri din această nişă cinematografică post-2000 despre care pot spune că este cu totul altceva… un produs mai entertaining decât precedentul. Deşi merită, nu este obligatoriu să îl fi văzut şi pe primul, întrucât continuarea debutează cu o succesiune de flash-back-uri prin care Martin face un rezumat a întâmplărilor care l-au transformat în ciung, l-au determinat să îşi ucidă prietena şi îl fac, în continuare, un trofeu preţios pentru zombie-nazişti. O paranteză esenţială pentru legătura dintre cele două: încă de la redactarea primului scenariu, Wirkola a fost conştient că va trebui să explice (sau măcar să sugereze) cauza genezei zombie. Iată ce declara: ”Ne-am orientat spre cei de modă veche, cei care au fost blestemaţi. Pentru mine există două timpuri de filme cu zombie: blestemul şi epidemia sau un virus. Am vrut ca ai noştri să arate ca o combinaţie între o poveste cu fantome şi Indiana Jones.” (nu întâmplător, la descoperirea comorii, un student îl citează în engleză pe Indy: “Fortune and glory, kid… fortune and glory”). Am subliniat acest aspect pentru că opţiunea pentru blestem este şi argumentul pentru faptul că, iniţial, zombie măcelăresc oamenii cu un motiv (comoara) şi nu îi contaminează/infectează cu strictul scop ca aceştia să se transforme, că sunt organizaţi şi că pot să vorbească. Însă motivaţia lor evoluează – deşi acum a recuperat până şi ultima monedă, conştient de nemurirea sa, Herzog îşi poate finaliza misiunea primită de la însuşi Adolf Hitler cu 70 de ani în urmă, de a lichida complet, ca represalii, populaţia unui cătun ce contribuise prin informaţiile oferite britanicilor la scufundarea în 1944 a cuirasatului “Tirpitz”, vedeta flotei germane (Kriegsmarine) din Marea Baltică… sau pe urmaşii acestora, acum în număr de aproximativ 3000. Numai că, pentru asta, trupa sa nu este suficientă şi are nevoie de noi recruţi sau de “colaboraţionişti” din rândul localnicilor. Zombie-nazişti coboară din munţi. Cum ar putea fi opriţi de o forţă poliţienească subdimensionată dintr-o zonă izolată din nordul Norvegiei condusă de un moron retardat şi incompetent care, în eventualitatea unui incident major, trebuie să ceară ajutor de la Oslo, şi care, oricum, nu crede în existenţa lor? Să nu anticipăm… Supravieţuitor al ororilor de pe munte, Martin se trezeşte pe un pat de spital şi are două surprize: că este încătuşat, fiind considerat de către autoritaţi responsabil pentru moartea prietenilor săi şi că are din nou mâna dreaptă, grefată de către un medic local. Numai că aceasta nu e a lui, ci a lui Herzog (smulsă accidental în asaltul asupra autoturismului) şi, ca atare, are o viaţă proprie şi un comportament violent independent de voinţa noului posesor (vă mai amintiţi de “Evil Dead 2” a lui Sam Raimi sau de “The Hand” a lui Oliver Stone?). Dincolo de trimiterea “în oglindă” la doctorul Frankenstein (braţul omului este acceptat fără probleme de organismul zombie, dar în cazul lui Martin membrul îşi conservă independenţa), filmul se plasează încă de la început pe un alt nivel de complexitate în ceea ce priveşte mixul de referinţe, un pas mai departe făcut de imaginaţia scenariştilor în care… zăpada dispare, întrucât suntem transportaţi în teritoriul ezoteric atât de drag pe vremuri naţional-socialiştilor prin revelaţia că Herzog are forţa ocultă de a trezi morţii (bineînţeles, dacă, între timp, nu au putrezit în morminte) şi de a transforma viii în zombie ‘credincioşi’, fanatici a cauzei şi soldaţi ai noii armate, forţă în faţa căreia religia şi Biserica sunt neputincioase (transformarea preotului într-un zombie ce îngaimă “Sieg Heil”, lacrimile de sânge de pe vitralii). Mâna ucigaşă nazistă a lui Martin (uciderea poliţistului în timpul evadării din spital cu sigla Mercedes, marcă… germană, ruptă de pe capota unei maşini) este cea care, după jumătate de oră de film, dă semnalul ieşirii din registrul Horror-ului pur şi al trecerii în cel a sarcasmului şi satirei Gore (dar cu accente juvenile) ce trimite la excesele vizuale din “Braindead” a lui Peter Jackson (ex. alimentarea tancului din rezervorul autocarului cu un intestin în loc de cablu, ‘salvatorii americani’ fără de care Norvegia nu are scăpare – “Zombie Squad”, alcătuită din trei nerzi ce locuiesc cu părinţii şi sunt obsedaţi de zombie… pe Internet, fata din ZS ce nu vorbeşte decât în citate sau referiri la “Star Wars”, eroul gay din muzeul WWII ce încearcă să se salveze cu propoziţia “Am două pisici acasă!” şi slalomul său printre bombele cu îngrăşământ agricol)… este segmentul în care, în timp ce nemţii mărşăluiesc impasibil şi omoară tot ce mişcă (nu vă aşteptaţi la vreo milă din partea lui Wirkola, indiferent că vorbim de bebeluşi, handicapaţi sau bătrani), micuţa echipă din “Rezistenţa” improvizată constată că singura lor şansă de a învinge este să utilizeze forţa supranaturală izvorâtă din braţul grefat a lui Martin şi să resusciteze un pluton de sovietici împuşcaţi ca prizonieri în război de Herzog & Co. pe care să îi folosească drept aliaţi (de aici şi titlul filmului). Din nou, se produce o schimbare progresivă de abordare, înspre Zom-Com-ul cu accente parodice (zombie-ruşi arată la faţă suspect de asemănător cu orcii din LOTR, comunistul Stavarin este modelat pe Rasputin-ul din “Hellboy”-ul lui Guillermo Del Toro cât despre mâna supradimensionată roşie – când e plină de sânge – a lui Martin, ce să mai vorbim… apropo de eroul creat de Mike Mignola), bazat pe conceptul “kill the head and the rest will die”, centrate în jurul bătăliei epice (o ‘Battle Royale’ extrem de violentă şi de hazlie totodată în care, din nou, intestinele au un rol principal) de pe terenul de sport al şcolii din orăşel. Geniale scenele cu Herzog frustrat că este incapabil să răspundă la salutul “Sieg Heil” din cauza lipsei mâinii şi cea cu doctorul nazist care le îndeasă soldaţilor-zombie paie în burta golită de organe sau pompe de desfundat chiuvete în cioturile de picioare şi îi trimite înapoi la luptă… pe front! Pentru a sintetiza aceasta risipă de imaginaţie a cineastului, prefer să îl citez pe Daniel, şeful Zombie Squad, care, pus în faţa puterii lui Martin de a resuscita morţii, recunoaşte că e un soi de Voodoo zombie cum n-a mai întâlnit în niciunul din cele peste 1000 de filme vizionate şi concluzionează: You created a whole new genre here, man”. Absolut corect. Extra (exclusiv pe ediţia pe Blu-Ray): Making Of, documentare despre machiaj şi F/X, actorii şi regizorul la Festivalul de la Sundance (primul), documentar despre F/X şi comentariu audio cu Wirkola şi co-scenaristul Stig Frode Henriksen, scurt-metrajul “Armen” ce nu are o legătură directă cu filmul propriu-zis (al doilea). Tehnic: impecabil (ambele).

IOAN BIG
23 Mai 2015


THE YOUNG AND PRODIGIOUS T.S. SPIVET a.k.a. L’EXTRAVAGANT VOYAGE DU JEUNE ET PRODIGIEUX T.S. SPIVET (2013, Franţa/Australia/Canada, r: Jean-Pierre Jeunet) – "Collector’s Edition"/Blu-Ray

TS SPIVET.jpgJean-Pierre Jeunet este Nae Caranfil al francezilor… sau invers (nu contează): face filme pentru publicul de cinema în totalitatea sa şi nu doar pentru o anume categorie de public (indiferent că este vorba de apetenţa unora sau altora pentru festivaluri sau multiplexuri), este fascinat de poveşti a căror substanţă pot da naştere fără efort în imaginaţie deopotrivă la imagini şi sunete, muzică şi culori. Pentru mine personal, ca spectator, asta înseamnă cinematografia în primul rând şi nu "Kramer contra Kramer" sau "Norma Rae". Îi sunt fan de la "Delicatessen" (abia mai târziu am avut posibilitatea să văd scurt-metrajele "Le Bunker" şi "Billy Brakko") şi l-am urmărit în egală măsură şi pe Marc Caro (dar pe care l-am pierdut pe drum după "Dante 01"… dar vom mai vorbi despre asta). Ca şi Terry Gilliam (un alt exemplu), Jeunet este un "raconteur" inovator (termen care sună mult mai dulce decât "storyteller"), un Chef de trei stele Michelin al cinematografiei ce nu se mulţumeşte cu a pregăti "meseriaş" un fel de mâncare, de a-ţi pune în faţă un ‘dish’ cu un ‘plating’ impecabil ce conţine combinarea fără cusur a unor ingrediente dar e, poate, fie inconsistent fie convenţional, ci, dacă are la dispoziţie materii prime suculente, nu se apucă să îţi gătească până nu e convins că are inspiraţia să îţi livreze o experienţă multi-senzorială memorabilă pe care amprenta-i personală să fie în mod cert identificabilă. În acest caz, substanţa a existat cu certitudine: "The Selected Works of T.S. Spivet", cartea de debut a americanului Reif Larsen, un best-seller supradimensionat (paginile fiecărei ediţii sunt extinse pentru a îngloba schiţe, hărţi şi liste fictive redactate de ‘subiect’) a cărui fir narativ este foarte simplu: un copil-minune dotat cu o inteligenţă şi o capacitate analitică ieşită din comun, născut într-o fermă din Montana, inventează un perpetuum mobile şi fuge de-acasă spre Washington pentru a primi un prestigios premiu din partea Institutului Smithsonian. Avatarurile călătoriei spre Capitală, ce se desfăşoară în mare parte din postura de călător clandestin în trenuri de marfă, sunt contrapunctate de amintirile sau revelaţiile pe care i le trezeşte juniorului lectura jurnalului mamei sale (în film, doamna Tim Burton, Helena Bonham-Carter), de profesie… entomolog, obsedată de identificarea unui ‘Sfânt Graal’ al gândacilor, o specie locală ce pare a nu exista. Povestea a devenit celebră după ce Stephen King a scris despre ea: "… realizează imposibilul: combină Mark Twain, Thomas Pynchon şi Little Miss Sunshine… Această carte este o comoară". Dincolo însă de această apreciere, la prima vedere, povestea pare infantilă. Dar, în acest caz, Jean-Pierre Jeunet ia steak-ul crud american şi îl asezonează sofisticat cu ingrediente de peste Ocean, decis să ne ofere cel mai non-american film despre America din ultimii ani, despre o naţiune privită prin prisma poveştii "Hainele Împăratului", când, odată rămasă despuiată (datorită magiei franţuzului) de ştaiful unei culturi încropite în ultimii zeci de ani, i se văd în egală măsură trăsăturile frumoase ale corpului, aşa cum i le-a dăruit Mama Natură, dar şi nodulii, hemoroizii şi colăceii de pe burtă (nu ştiu dacă Jeunet şi-a propus conştient să le arate obrazul cineaştilor de la Hollywood prin finele trimiteri la Western sau la Road-Movies, dar, în orice caz, acesta este rezultatul)… este o Americă tratată complet de-ndoaselea (din perspectiva unui analist de film ‘localnic’ patriot): de la vest la est (quest-ul lui Spivet este în fapt un anti-El Dorado, raţiunea şi produsele sale tehnologice simbolizate de poziţionarea rulotei sunt direcţionate spre est, iar simplele emoţii şi trăiri fireşti în direcţia opusă), de la ţară la populaţie (frumuseţea rezidă cu adevărat în spaţiu/mediu şi, din ce în ce mai rar, în oameni), de la rural la urban (progresia pervertirii esenţei umane sub povara regulilor şi prejudecăţilor, libertate vs. închistare), de la complex la simplu (drumul corect?, simplitatea din spatele snobismului şi complexitatea din cea a ingenuităţii), culmea!... toate acestea reuşind să fie introduse într-un mix care nu îşi propune nicio clipă să fie moralizator sau polemic ci unul care defineşte prin intermediul viziunii unui ne-băştinaş un alt mod de a descoperi o Americă încântătoare (repet, nu vorbim de… americani care, de altfel, au avut grijă să îl înmormânteze încă în faşă) chiar şi în inevitabilul urât urban şi/sau industrial (subtilităţile vor necesita cu siguranţă mai mult de o vizionare). Şi care, pe măsură ce avansează, este departe de a fi atât de previzibil cum ne-am fi aşteptat. Distribuţia este interesantă, în afara lui Bonham-Carter fiind trecuţi pe afiş Judy Davis (nominalizată la Oscar pentru "A Passage to India" şi "Husbands and Wives") – administratoarea de la Smithsonian, Callum Keith Rennie ("eXistenZ" a lui Cronenberg şi trendy-ul "Fifty Shades of Grey") – tatăl-cowboy, apoi actorul favorit a lui Jeunet, prezent în aproape toate filmele sale, Dominique Pinon – vagabondul cu cizma lui Johnny Cash şi, nu în ultimul rând, micuţul Kyle Catlett, remarcat în serialul "The Following" şi acum în cinematografe în remake-ul la "Poltergeist" – T.S. Spivet însuşi. Un film de savurat! Pentru cei neobişnuiţi cu noile perspective, nu le spun nici măcar "Restul e…. tăcere"! Extra: cofret ce conţine storyboard-ul integral (160 de pagini), scene tăiate, comentariu audio a lui Jeunet, patru mini-documentare (adaptarea cărţii, Making Of-ul realizării în 3D, castingul lui Spivet şi a familiei sale) şi, în plus, pe un DVD suplimentar: Making Of-ul extins (79’) "Le train òu vont les choses". Tehnic: impecabil (versiunile 3D şi 2D)

GO GOA GONE (2013, India, r: Krishna D.K. & Raj Nidimoru) – DVD

Go Goa Gone.jpg"I know what they are! They’re zombies"… "But we only have ghosts and spirits in India. Where did zombies come from?"… "Globalization! These foreigners have screwed us! First, they brought HIV. Now, Zombies!". Iată o mostră de dialog relevantă pentru ‘aroma’ primului Zom-Com din istoria cinematografiei indiene (dar nu şi primul film cu zombie căci acesta este "Rise of the Zombie" a lui Luke Kenny, tot din 2013, ce se ia însă mult mai în serios) şi care nu este un spoof a lui "Gone Baby Gone" (2007, r: Ben Affleck) după cum ar putea sugera titlul. Pelicula începe cu o sosie locală a lui Michael Jackson (ce seamănă mai mult cu o caricatură în latex roşu a lui Lionel Richie) care interpretează bollywoodian "Thriller" într-o manieră manelistică. Paranteză: ca să vă liniştesc, este singurul moment muzical din film, deci nu vă aşteptaţi la un "Prietenii mei, elefanţii" cu… zombie. În faţa televizorului antic pe care se difuzează acest videoclip stau doi prieteni dependenţi de junk-food, bere şi joint-uri (gen Seth Rogen & James Franco în "Pinneapple Express"), corporatişti în timpul zilei (au citate din Steve Jobs pe desktop-ul computerelor), vârâţi în boxele lor în cămaşă sobră şi pantofi bine lustruiţi, ce comunică între ei, chiar şi în particular, într-un jargon în care engleza e folosită din plin. În timpul liber, Luv (‘Love’) e îndrăgostit şi decide să "înceapă o viaţă nouă" dar… e înşelat de viitoarea logodnică, iar pseudo-macho-ul Hardik (‘Hard Dick’… trimiterea e cretinoidă) vrea să îşi trăiască viaţa de burlac (să fumeze în sala de conferinţe, să se culce cu orice colegă de servici mai ‘zootehnică’) dar, exact din acest motiv… e pe punctul de a fi concediat. O primă parte structurată ca un ‘buddy-movie’ amuzant (genericul este introdus pe la minutul 20) ce continuă cu şansa neaşteptată a escapadei în Goa venită de la colegul lor Bunny şi cu… acceptarea aventurii de a participa la Rave-Party-ul de pe o insulă izolată (pe modelul "House of the Dead" a lui Uwe Böll din 2003) organizat de Mafia rusă, unde descoperă incidental şi tardiv că participanţii sunt utilizaţi drept cobai pentru un nou drog care îi transformă în zombie. De fapt, îi confundă pe aceştia în prima fază cu vampiri şi apelează la cruci, apoi, în lipsă de alte idei, loserii ajung panicaţi să se caftească "bărbăteşte" între ei în pădure, totul până la… apariţia spectaculoasă a lui Boris: "I kill dead people", înlănţuită imediat cu gagul "One bullet, one zombie" în combinaţie cu ‘mima’ de-a războiul. Evident, obiectivul puţinilor supravieţuitori este să părăsească insula. Cum? De aici zâmbetul de pe faţa spectatorului începe să se transforme din ce în ce mai des în hohote de râs. OK, trebuie să menţionez şi asta… trebuie să faceţi abstracţie de enervanta repetare a disclaimerelor ce înfierează pericolul fumatului pentru sănătate (probabil, pentru a obţine sponsorizarea de la Sony, Volkswagen şi de la o altă duzină de alte companii, partea cu inscripţia permanentă cu "Tutunul dăunează sănătaţii" şi chiar intervenţia din intro a lui Saif Ali Khan pe această temă a fost una impusă). Revenim. Saif, interpretul blond, sictirit şi cinic a lui Boris, este o super-vedetă a Bollywoodului (la fel ca şi aproape oricine poartă numele de Kapoor, aparţine unuia din clanurile ce controlează cinematografia de consum indiană… de exemplu, Kunal Khemu (interpretul lui Hardik) este însurat cu sora sa, ce are chiar un cameo fantomatic în film), multi-premiat însă pe bună dreptate pentru versatilitatea talentului său (în acest caz nu glumesc) în Asia (ex. "Love Aaj Kal", Rom-Com-ul din 2009 a lui Imtiaz Ali) şi, ca atare, apariţia sa cu totul schimbată faţă de imaginea uzuală de PR, este din start ilară. Dincolo însă de acest aspect, poate mai puţin relevant pentru cinefilii occidentali, consider că reuşita filmului derivă din managementul ridicolului şi conservarea notelor comice într-o marjă lipsită de excese. Asta face din "Go Goa Gone" nu numai un film distractiv dar şi, surprinzător pentru o producţie cu zombie, unul capabil de a transmite căldură şi ataşament faţă de personajele ‘exotice’. Era atât de riscant ca un debut în acest gen (chiar pentru o industrie cu mare experienţă) să ucidă eventualele experimente ulterioare prin dusul în derizoriu, grobianism sau exploitation inutil şi gratuit, mai ales pentru un film conceput ca un survival fără arme şi pigmentat cu umor de mall ("No pain, no emotion, no pleasure… only hunger to get high", urinatul pe zombie, "Come and get me, Motherbitches") încât este lăudabilă fineţea tandemului de realizatori în a-l păstra în ‘zona luminoasă’ pentru un simplu Zom-Com, iar finalul este excepţional pentru un aspirant (doar) la Liga B… "Kharma is a Bitch", nu Superman ci… Babaji! Poate veţi fi tentaţi să treceţi uşor cu vederea ultimile cuvinte, dar aş vrea să vă reamintesc patru versuri scrise de Omar Khayyam legate de Babaji, Hristosul yoghin a Indiei moderne, o/un "Undead" religios (ca şi Isus… a înviat din morţi) care îşi conservă şi acum în lumea hindusă o formidabilă forţă simbolică: "Ah, Moon of my Delight who’st no wane / The Moon of Heav’n is rising once again / How oft hereafter rising shall she look / Through this same Garden after me – in vain!". Am ţinut să lungesc textul pentru o precizare necesară: sunt foarte multe referinţe (inclusiv în zona glumiţelor de consum) care, nouă, occidentalilor, ne sunt mai greu accesibile, dar dacă vă doriţi realmente să gustaţi din plin această propunere culturală Pop(ulară) de la mii de kilometri veţi fi nevoiţi să săpaţi niţel suplimentar pentru documentare ca să le înţelegeti. Recomandare de final: căutaţi pe net să ascultaţi piesa… "I Keel Ded Peepul" a lui Sachin şi Jigar (face parte din OS) şi veţi realiza de ce trebuie să vedeţi acest film (evident, după "Shaun of the Dead"). Dacă am început cu un citat, voi concluziona în acelaşi fel: "Now I will drink my favorite vodka in peace" (autor: Nikolai, zombie în devenire, împăcat cu sine însuşi). Extra: zero. Tehnic: excelent.

IDA (2013, Polonia/Danemarca/Franţa/UK, r: Pawel Pawlikowski) – Seria "Artificial Eye"/Blu-Ray

IDA.jpgPovestea primului film realizat în Polonia de apreciatul cineast polonez Pawel Pawlikowski (premii BAFTA pentru "Last Resort" – 2009 şi "My Summer of Love" – 2013), stabilit în Occident împreună cu mama sa încă de la vârsta de 14 ani, se petrece în 1962, într-o perioadă tulbure pentru o naţiune care, pe de-o parte, îşi văzuse răsplătită admirabila rezistenţă la a deveni o anexă stalinistă obedientă a poporului sovietic (ce a culminat cu seria de proteste de masă începută la Poznań în 1956) prin epurarea politrucilor URSS din conducere, însă, pe de altă parte, sub guvernarea reformatorului Gomulka se confrunta cu grave probleme politice şi economice. Plasat în acest context, în termenii jargonului saxon, filmul ar putea fi definit ca un quest a unei tinere evreice crescute în religia catolică combinat cu un redemption-movie legat de familie, ambele asamblate pe fondul unui road-movie atipic, est-european, în care tandemul e format dintr-o judecătoare alcoolică şi desfrânată (marcată ireversibil de trecutul apăsător de… ‘Red Wanda’) şi călugăriţa inocentă aflată în căutarea ascendenţei sale, a cărui ‘funcţionare’ este sintetizată de tandrul schimb de replici dintre cele două: "Vii la jurământul meu?", "Nu, dar o să beau în sănătatea ta". În fapt, pentru ambele, este o călătorie de redescoperire ale orizonturilor şi de redefinire a propriilor aspiraţii. Pe punctul de a se dedica totalmente servirii credinţei catolice, Anna are revelaţia că se numeşte Ida Lebenstein (debutanta Agata Trzebuchowska, descoperită întâmplător de un prieten a cineastului într-o cafenea din Varşovia) şi că părinţii ei evrei au fost ucişi de o familie de ţărani polonezi în timpul ocupaţiei germane şi îngropaţi în pădure, în deplin anonimat. Mătuşa sa, cinica Wanda (Agata Kulesza), fostă luptătoare în Rezistenţă şi apoi procuror temut în regimul pro-Stalin, este un personaj inspirat de Helena Wolińska-Brus, acuzată mai târziu (după căderea Zidului) de genocid, pe care Pawlikowski a cunoscut-o personal la Londra, în anii ‘80. Nu are sens să dau mai multe detalii despre conţinutul acestei drame existenţiale cu caracter puternic meditativ dar vă asigur că nu este una liniară sau monotonă. "Ida" e pentru mine un film special în primul rând prin picturalitate. Succesiunea cadrelor îţi dă senzaţia trecerii printr-o expoziţie tematică (aproape fiecare stop-cadru comandat din telecomandă generează pe ecran un tablou). Poate pare straniu, dar construcţia vizuală remarcabilă, aş pune-o pe seama unei apetenţe presupuse de mine a cineastului polonez pentru clasicii belgieni şi olandezi (şcoala barocă a picturii flamande, cea de la Anvers/Antwerpen, în mod special Jan Gossaert şi Vermeer… aş îndrăzni să spun), accentuată în format cinematografic de opţiunea pentru simplitatea elaborată a monocromiei, ce face din "Ida", probabil, cel mai bun film alb/negru de la "L’Artiste" încoace, mai ales că aplică, căutat sau nu, estetica neconvenţională a lui Tom Hooper (care a cucerit cinefilii prin "King’s Speech"). Câştigător, printre multe altele, a premiilor Oscar, BAFTA, Goya (pentru cel mai bun film străin) şi a două European Film Awards, "Ida" este o operă de artă! Extra: dezamăgitor (doar un trailer amărât). Tehnic: impecabil (cu observaţia că subtitlurile sunt neinspirat plasate faţă de versiunea ce a rulat pe marile ecrane).

IOAN BIG
16 Mai 2015


DELLAMORTE DELLAMORE a.k.a. CEMETERY MAN (1994, Italia/Franţa/Germania, r: Michele Soavi) – DVD

Dellamorte dellamore.jpgIntitulat sugestiv "Despre moarte şi dragoste", acest Euro-Horror a înregistrat un succes neaşteptat de mare, inclusiv în SUA, în parte datorat şi ambasadorilor săi benevoli (precum Martin Scorsese însuşi) care l-au caracterizat drept unul dintre cele mai bune filme italiene ale anului. Pentru a atinge o asemenea performanţă (notabilă pentru acest gen cinematografic la începutul anilor ’90) a fost însă nevoie de alinierea într-o configuraţie optimă a mai multor "astre" umane… Regizor este polivalentul Michele Soavi, a cărui expertiză în producţia de Fantasy adult-extrem nu poate fi trecută cu vederea: rol secundar în "City of the Living Dead" (1980, r: Lucio Fulci), ucenic a lui Joe D’Amato şi apoi a lui Dario Argento la finele anilor ’80 (făcând echipă ca asistent de regie pentru "Tenebre" cu Lamberto Bava), colaborator a lui Terry Gilliam ("The Adventures of Baron Münchausen" – 1988) şi care, mai târziu... a refuzat oportunitatea de a regiza la Hollywood "From Dusk Till Dawn", iar jobul i-a revenit lui Robert Rodriguez. Rupert Everett, care, prin ’90, s-a poziţionat ca unul dintre cei mai versatili şi greu de etichetat actori britanici (de la inadmisibil de subevaluatul "Tolérance" a lui Salfati şi "The Comfort of Strangers" a lui Paul Schrader la "Prêt-à-Porter"-ul lui Altman şi "Strelyayushchiye angely" a rusului Vladimir Shterayanov) joacă rolul lui Francesco Dellamorte (un soi de Sfântul Francisc a Morţii), paznicul unui cimitir a cărui locatari au prostul şi inexplicabilul obicei de a reveni pe pământ în a şaptea noapte de după deces. Singura formulă de a-i linişti definitiv este să le zdrobească ţeasta cu un cartuş dum-dum, o săpăligă sau orice alt obiect contondent care îi vine la îndemână, lui sau asistentului său monosilabic Gnaghi (interpretat de muzicianul francez de folk François Hadji-Lazaro, deseori văzut şi în filmele lui Jeunet şi Caro). Deşi îşi pune câteodată întrebări (cum a început această ‘epidemie’? se întâmplă doar la el în cimitir?), Francesco realizează că, de fapt, este doar un slujbaş neinteresat cu adevărat de răspunsuri ("the living dead and the dying living are all the same"), un om simplu obsedat în microcosmosul său morbid doar de a găsi dragostea eternă, iar căutarile sale se consumă pe fondul obsedantei şi excepţionalei muzici (fără exagerare!) a veteranului Manuel De Sica ("Una breve vacanza", "Les séducteurs"), autor a OS-ului pentru câştigătorul Oscarului (cel mai bun film străin) din 1972, "Il giardino dei Finzi Contini", regizat de tatăl său, Vittorio De Sica, pentru care Manuel a fost nominalizat în acel an la Grammy. Dacă vă propuneţi să achiziţionati CD-ul, vă recomand să căutaţi versiunea extinsă ce conţine nouă piese bonus (interpretări alternative sau nedecupate). Dintre prezenţele remarcabile de pe generic merită amintiţi şi actorul Mickey Knox (roluri secundare în acum obscurul actioner "Il giorno del Cobra" a lui Enzo G. Castellari sau Horror-ul SF realizat după nuvela lui Brian Aldiss, "Roger Corman’s Frankenstein Unbound", din 1990) sau expertul în F/X Sergio Stivaletti (colaborator favorit a lui Dario Argento şi Lamberto Bava), premiat la Festivalul de la Málaga pentru "Dellamore…". Şi, nu în ultimul rând, Tiziano Sclavi, creatorul anti-eroului cult de comics-uri Dylan Dog (nume inspirat din cel a poetului Dylan Thomas), care, în anii ’70, publica sub pseudonimul Francesco Argento (ca tribut adus cineastului Dario Argento) şi care a scris povestea lui Francesco Dellamorte, custodele cimitirului din Buffalora înainte de a şi-l imagina pe Dylan (ca şi cronologie, lucrurile sunt mai complicate căci Sclavi susţine că a pierdut manuscrisul, că a trebuit să îl rescrie iar acesta e motivul pentru care nuvela a apărut la mulţi ani după lansarea lui Dylan Dog (1986), portretizare a căruia a fost, iniţial, inspirată accidental chiar de… Rupert Everett şi de rolul său din "Another Country", drama istorică bazată pe viaţa agentului dublu Guy Burgess pusă în scenă de Marek Kanievska în ’84, în care Everett joacă alături de Colin Firth). Personajul apare în benzile desenate, toate în alb/negru (o caracteristică generală pentru cele editate de Sergio Bonelli), în segmentul "Orrore nero", publicat în 1991. Să revenim însă la filmul propriu-zis, ce conţine o sumă incredibil de mare (pentru o peliculă de ligă inferioară) de trimiteri simbolice, combinate sofisticat şi inspirat la operele unor cineaşti majori, de la craniul hamletian şi obsesia pentru acesta a protagonistului (vezi Olivier) sau metafora globului de zăpadă à-la-"Citizen Kane", la "Portocala mecanică" a lui Kubrick (De Sica utilizează în OS un fragment din interpretarea la sintetizator de către Walter Carlos a Simfoniei a 9-a a lui Beethoven din scena vizitei lui Macolm McDowell în magazinul de vinyluri), de suprarealismul lui David Lynch sau de începuturile tandemului Jeunet/Caro. Incontestabil însă cel care domină vizual (inclusiv prin utilizarea slow-motion-ului) este goticul ce aminteşte de delirurile lui Ken Russell (ex. mişcările camerei şi cadraturile din înlănţuirea scenei sărutului din osuar cu cea de sex de pe mormântul răposatului, urmată de ieşirea la rampă a venerabilului soţ ca zombie). Dacă este să ne referim la zombie, aceştia sunt trataţi neconvenţional pentru anii ’90, fiind doar un pretext pentru satiră, sarcasm şi umor negru (ex. înmormântarea zecilor de tineri morţi în accident, prilejul de campanie electorală, anti-machoism-ul, bikerul zombie). "Dellamore Dellamorte" rămâne o ingenioasă abordare a celor două teme gemene, dragostea şi moartea, ambalată contra curentului într-un mod ieşit din comun pentru o nişă cinematografică ce anunţa la vremea respectivă că se va îndrepta din ce în ce mai mult spre Gore. Extra: comentariu audio a regizorului Michele Soavi şi a scenaristului Gianni Romoli, galerie foto, booklet redactat de Alan Jones. Tehnic: foarte bun (conţine versiunea ’uncut’).

DYLAN DOG: DEAD OF NIGHT (2010, USA, r: Kevin Munroe) – DVD

DYLAN DOG DEAD OF NIGHT.jpgUnul dintre cele mai interesante personaje din istoria europeană a comics-urilor adulte, "L’indigatore dell’incubo", caracter sumbru, bântuit de viziuni demonice şi măcinat interior de frământări de sorginte ne-pământeană, justiţiar şi gardian al echilibrului şi coabitării în acelaşi univers social între ‘undead’ (vârcolaci, vampiri, zombie) şi cei vii (oamenii obişnuiţi), Dylan Dog este într-o mare măsură corespondentul italian al lui Constantine ("Hellblazer"), detectivul ocult născut din imaginaţia lui Alan Moore pentru DC Comics în anii ‘80. Anti-eroul Dylan, creat de Tiziano Sclavi, are misiunea să gestioneze/aplaneze/minimizeze ieşirile în decor ale reprezentanţilor lumii de dincolo şi ale efectelor acestora pentru a nu periclita asimilarea comunităţilor din care fac parte de către majoritate… să le spunem emigranţi ilegali pe teritoriul nostru, cel a fiinţelor comune. Aici apare principala problemă a filmului: este făcut de nişte americani care tratează un subiect extrem de Noir, cu implicaţii spirituale disconfortabile, într-o formă uşurică de tip "Men In Black", în care spectatorului i se fâlfâie dacă "ne-integratul" este vampir, extraterestru, rrom sau… mexican. Filmul lui Munroe, deja etichetabil în scurtul său CV drept un regizor de ştifturi consumiste destinate întregii familii ("The Teenage Mutant Turtles", "Gummy Bear The Movie"!), elimină orice nuanţă care ar duce filmul spre Horror (este foarte departe chiar şi de "Underworld", iar comparaţia cu lumea creată de Len Wiseman în 2003, prin natura subiectului, cea a războiului dintre speciile de ‘undead’, nu este rodul hazardului) şi se poziţionează ca o producţie de aventuri detectivistice de serie B în care, întâmplător, personajele negative sunt nişte monstruleţi, iar originile sau motivaţiile comportamentului eroului sunt reduse la cele întâlnite în poveştile de adormit copiii. Deci şi, totuşi… ce se întâmplă? După uciderea de către un vârcolac a asistentului şi prietenului său Marcus (Sam Huntington – "Detroit Rock City", "Fanboys"), ce, mai târziu, revine ca zombie, Dylan (Brandon Routh, Superman-ul ratat a lui Bryan Singer, la al treilea său rol inspirat din benzi desenate după "Superman Returns"-2006 şi "Scott Pilgrim vs. the World"-2010), reprofilat de ceva vreme ca detectiv particular specializat în cazuri de infidelitate conjugală, decide să revină la ocupatia sa neconvenţională, cea de investigator a crimelor comise de tot soiul de creaturi provenite din lumea de apoi. Înaintând cu ancheta, descoperă o conspiraţie prin care vampirii vor să îşi "oficializeze" supremaţia ca specie cu ajutorul unei relicve care îl poate resuscita pe Belial (numele din Biblie asociat curent cu satanismul). Deşi portretizarea corespunde în mare benzii desenate (eterna combinaţie cămaşă roşie/sacou negru/blugi albaştri, abstinenţa în ceea ce priveşte alcoolul şi dispreţul pentru telefonia mobilă, pasiunea pentru clarinet ce se rezumă la interpretarea sonatei "Devil’s Trill" a lui Giuseppe Tartini, lipsa completă de interes faţă de aspectul pecuniar), interpretarea placidă şi flască a lui Routh, lipsit de orice urmă de expresivitate în rolul redus simplist la un gestionar-vânător de monştri… un New Orleans despuiat printr-o contraperformanţă notabilă (inclusiv OS-ul neinspirat, în opinia mea, compus de Klaus Badelt) de orice urmă de mister sau atractivitate (investigatorul este rezident londonez în comics-ul original), eliminarea personajelor secundare asociate cu acţiunile lui Dylan (asistentul Groucho – referinţă sarcastică la Groucho Marx – ce nu apare decât o fracţiune de secundă într-o fotografie şi Bloch, fostul Inspector din Scotland Yard, nume inspirat de scriitorul SF/Horror Robert Bloch, după a cărei carte Hitchcock a făcut "Psycho"!), definesc un tratament infantil (autorii scenariului sunt responsabili de rateurile "Sahara" şi, mai ales, remake-ul execrabil la "Conan the Barbarian", cel cu Jason Momoa) ce îngroapă în faşă o franciză cu un potenţial interesant şi este jalonat de momente şi scene penibile: atacul vampirului pe VW după asaltul incredibil de prost coregrafiat din casă, apariţia zombie-ului "Terminator", dialogul cu Borelli (Dante Alighieri ‘included’), finalul hollywoodian sub orice critică. Trebuie să fac însă o precizare: pentru cei care caută doar un entertainment facil şi nu au aşteptări mai mari legate de Horror sau de respectarea spiritului benzilor desenate, "Dylan Dog: Dead of Night" conţine suficiente elemente atractive, mai ales din zona comică (echipa de zombie-legişti de la morgă, atelierul de reparat zombie (de "reciclare" a organelor) a lui Big Al, "I look like a dead hooker" plus scena din fast-food cu ‘Meniul Nr.9’ destinat exclusiv zombie – Marcus), alături de care pot fi luate în considerare câteva accente inedite (vampirul în adormire Sclavi – omagiu adus creatorului BD-ului, comunitatea structurată de zombie: adunările ‘sociale’ ZAA, ierarhizarea primitivă stoppers/eaters/superzombies)… fără îndoială, toate acestea, însumate, pentru un neofit în ale zombie, pot determina o vizionare nu lipsită de interes. "No plan, just bigger guns"! Şi, era să uit… replica memorabilă: "There’s no room for heroes into the zombie world… we’re cowards". Revenind însă la fanii Hardcore ai genului (cărora le recomand fie să vadă "Dellamorte Dellamore" a lui Michele Soavi din ’94, fie să citească comics-ul în ampla ediţie "The Dylan Dog Case Files", publicată de Sergio Bonelli în cooperare cu Dark Horse în 2009, despre care Umberto Eco spunea: "Pot să citesc Biblia, pe Homer sau pe Dylan Dog zile întregi fără să mă plictisesc"), la cât este de leşinat, acest film ar trebui interzis celor cu vârsta de… peste 18 ani. Paranteză de final: deşi nu clamează că îşi propun să fie altceva decât realizările unui simplu fan, mult mai îngurgitabile şi mai aproape de spiritul întunecat al benzilor desenate originale decât această caricatură americană sunt două producţii de amator, "Dylan Dog: L’inizio fan-film" (2011) şi "Dylan Dog: Il Trillo Del Diavolo" (2012), ambele semnate de tânărul italian Roberto D’Antona (n. 1992), un pasionat de cinematografia zombie care a creat şi serialul difuzat pe Internet "A.Z.A.S.: All Zombies Are Stupid" (recompensat cu cinci premii la "Los Angeles Web Series Fest" din 2013). Având ca inspiraţie "Divina Comedie" a lui Dante, "Il Trillo…" surprinde prin originalitate şi nu pare anormal că a câştigat titlul de ‘Best Fan Film’ în acelaşi an la Milano în cadrul "Cartoomics: Fan Film Festival". D’Antona rămâne un cineast ce trebuie urmărit şi în viitor. Extra: zero. Tehnic: excelent.

A MOST VIOLENT YEAR (2014, USA/Emiratele Arabe Unite, r: J.C. Chandor) – Blu-Ray

A Most Violent Year.jpgRealitate: 1981 a fost un an în care New York-ul, metropola aflată în plin declin industrial, stagnare economică şi depopulare (pierduse în mai puţin de un deceniu un milion de locuitori dintr-un total de opt!) a înregistrat una dintre cele mai mari rate ale criminalităţii din istorie (violenţă domestică şi stradală, proliferarea fenomenală a prostituţiei şi distribuţiei drogurilor de sinteză, ş.a.m.d.). Anul ce dă titlul filmului este cel în care au fost comise aproape 2000 de crime (de trei ori mai mult decât numărul din 2014 şi cu 40% mai mare ca la mijlocul anilor ‘70), totalul dependenţilor de heroină se apropia de 200,000, iar pagubele înregistrate de către primărie în urma jafurilor, devalizării sau incendierilor ajunsese la un total de aproape 300 de milioane de dolari! În aceste condiţii, din raţiuni bugetare, efectivele poliţiei se reduseseră cu mai bine de 35%, iar paranoia cetăţenilor generată de incapacitatea autorităţilor de a menţine ordinea se apropia de paroxism. Am inventariat aceste informaţii doar pentru a vă readuce în atenţie contextul, căci filmul lui J.C. Chandor (autorul excelentei pelicule dedicată crizei "Margin Call" dar şi a îndoielnicului exerciţiu marin cu Robert Redford, "All Is Lost" – vezi Video Vault-ul din 01 noiembrie 2014), nu îşi propune să fie o frescă epică a unui oraş devenit un soi de Gotham City putrefact (dar fără Batman), nu vorbeşte despre violenţă ca o componentă a vieţii cotidiene urbane (singurul act serios de violenţă fizică este cel al atacului şoferului camionului) ci despre cauzele acesteia, încercând să definească punctul zero al naşterii sale (lipsa de scrupule, amoralitatea şi imoralitatea aproape generalizată) şi să propună o simulare menită a releva într-un mod eficace şi inteligibil fondul problemei, corupţia, fie ea domestică, socială, politică sau economică, şi modul în care aceasta poate ajunge să pervertească până la un stadiu benign orice tip de comunitate. Premisa: un om de afaceri provenit dintr-o familie de emigranţi, Abel Morales (Oscar Isaac – "Inside Llewyn Davis", "Robin Hood"… ce l-a înlocuit pe ‘dezertorul’ Javier Bardem), un Anti-Scarface, se încăpăţânează să creadă că poate deveni mai bogat fiind… cinstit şi respectând legile şi regulile. Evident, avem de-a face cu o dramă şi nu cu o comedie întrucât subiectul ne este familiar în aceşti ani tuturor celor care am mai rămas în România şi nu ne mai vine de mult timp să râdem. Cum să fii "bogat şi cinstit", fără să ajungi la o vreo înţelegere de subsol sau să te ‘împaci’ cu unul sau cu altul? Cum să îţi creşti afacerea fără trafic de influenţă politică, într-un mediu economic ce funcţionează primitiv şi… violent, fără să dai şpăgi sau să faci denunţuri? La un moment dat, personajul principal, siderat de modul de desfăşurare a unui dialog de business, întreabă: "La asta s-a ajuns, să ne plimbăm pe-afară şi să vorbim ca nişte gangsteri?", iar concluzia ce i se aruncă în faţă este una crâncenă: "I am and it is"… filmul ar trebui să îşi ocupe locul într-o enciclopedie a cinematografiei contemporane, fie şi doar pentru acest schimb de replici. Morales este proprietarul unei companii ce furnizează combustibil; simultan cu finalizarea negocierilor cu un grup de evrei Hasid pentru achiziţionarea unui terminal în port (pentru care trebuie să achite într-o lună 1.5 milioane de dolari) se confruntă cu o serie de jafuri asupra cisternelor sale ce îi aduc pierderi financiare serioase care pun în pericol contractul. Refuză sfatul soţiei şi contabilei sale (Jessica Chastain – "Zero Dark Thirty", "The Help", cea care a înlocuit-o în rol pe Charlize Theron) de a răspunde violenţei cu violenţă şi îşi continuă idealist munca de convingere pe lângă politicieni, sindicaliştii din Teamsters-ul condus odată de Jimmy Hoffa, mafioţi şi competitori, în încercarea de a face rost de bani şi de a-şi proteja afacerea. Reacţiile sunt previzibile: ipocrizie şi făţărnicie, dublate de ameninţări mai mult sau mai puţin voalate la adresa familiei sale. Singurii aliaţi pe care poate conta în această luptă dusă cu morile de vânt sunt vechiul prieten şi colaborator, avocatul interpretat de Albert Brooks ("Drive", "Broadcast News") şi omul ‘DNA/Parchetului’ american, adjunctul Procurorului General (David Oyelowo – "Selma", "Jack Reacher") însă trebuie să vedeţi filmul pentru concluzii căci nu este nici atât de simplu şi nici atât de previzibil pe cât ar putea să sugereze rândurile mele de mai sus. O inteligentă dramă adultă de foarte bună calitate ce va lăsa pe mulţi dintre spectatorii români pe gânduri datorită actualităţii subiectului, în ciuda faptului că acesta este localizat temporal cu mai bine de trei decenii în urmă... în alt spaţiu geografic. Ar fi trebuit să se numească "A Most Complicated Year". Extra: comentariu audio a multor membri a echipei de producţie (inclusiv Chandor), scene tăiate, trei mini-documentare, interviu cu Isaac şi Chastain. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
09 Mai 2015


ZOMBIES! ZOMBIES! ZOMBIES! a.k.a. STRIPPERS VS. ZOMBIES (2008, USA, r: Jason Murphy) – DVD

Strippers vs Zombies.jpgUn weekend prelungit, relaxat, de 1 Mai… sex şi adrenalină. Să vedem! Debut promiţător al filmului în… 3D-ul vechi (roş-albastru): patinoarul "Romero"(!) din Dulce, New Mexico, aflat întâmplător la foarte mică distanţă de un laborator guvernamental de cercetări chimice ultra-secret… în loc de super-soldaţi ies "genetically altered super-zombies" care îndrăznesc să se dea la "the wrong ice princess"… alarmă falsă, căci este doar un intro derutant de tip ‘film în film’ menit a sublinia că, pentru omul obişnuit, zombie sunt un produs exclusiv a imaginaţiei. Lansat aproape simultan cu "Zombie Strippers!" a lui Jay Lee, în septembrie 2008, această micro-producţie de serie C ar trebui privită cu indulgenţă datorită diferenţei uriaşe de buget (30,000 de dolari faţă de un milion cât a costat filmul cu Jenna Jameson şi Robert Englund) însă mă tem că aceasta ar trebui conservată pentru filme de gen mai proaspete şi mai inspirate făcute de alţi amatori. Sigur că plot-ul nu are cum să fie genial (fiind sintetizat de titlul său "subtil"), iar diferenţa faţă de cel a lui Lee este că aici stripteuzele se luptă cu zombie – sunt atacate nu atacatoare – dar, pe marginea premisei, se putea broda suficient încât să rezulte un produs adult consumabil. Nu e cazul. Să rezum. Un pasionat om de ştiinţă de bună credinţă studiază substanţe care să acţioneze asupra celulelor care să se regenereze şi să lupte în organism împotriva cancerului, din care un şmecheraş de provincie sustrage o cantitate mică având în cap ideea că s-ar putea îmbogăţi vânzând-o ca pe un nou drog. De aici începe totul, căci respectivul testează mostra atât pe el însuşi cât şi pe o prostituată care îi face sex oral în maşină. Primul semnal prost: de ce curva se transformă în zombie, iar el nu? Apoi, într-o jumătate de oră plictisitoare (şi nu mă refer la modul neprofesionist în care e filmat în HD şi nu pe peliculă) ne sunt introduse fetele din strip-club-ul "Grindhouse" (o altă referinţă lipsită de sofisticare sau substanţă la pachetul lui Tarantino/Rodriguez din care face parte "Planet Terror" al ultimului, lansat cu un an mai devreme) prin intermediul… unor conversaţii "existenţiale" debile apropo de statut şi motivaţie personală, ipocrizie şi asumare, bla, bla, bla-uri. Abia după întâlnirea nocturnă din cafenea între tabăra stripteuzelor şi cea a prostituatelor şi confiscarea de către proxenet a drogului ("This shit is THE shit") lucrurile se mai animă niţel. Apare zombiliţa (cu aspect – seamănă cu Neve Campbell încercând să-i ia locul Cassandrei Peterson în rolul Elvirei - şi tehnici vampireşti… ochi galbeni şi muşcături de gât) care îşi transformă colegele în "Crack Whores Zombies"). Ambele (resturi de) găşti se sperie şi se baricadează panicate în club unde însăilează o serie de glumiţe din care unele comestibile (gravida confundată cu o zombie, (ne)chematul poliţiei, Shaft ca propunere a tatălui de culoare pentru numele bebeluşului chiar dacă este… o ea), iar altele – cele mai multe – cretinoide, amintind de filmele de adolescenţi văzute pe furiş pe VHS-uri în anii ’80 ("Porky’s", "Îngheţată pe băţ", ş.a.m.d.). Un alt punct slab: zombie sunt inconsecvenţi în comportament (câţiva, foarte agili, rezistenţi şi cu o forţă fizică uluitoare, pătrund în interior prin pereţi, iar restul, la nivel de masă, se mulţumesc să bată apatic la uşă). Gore-ul, filmat mai mult în parcări (sângele are consistenţa şi culoarea dulceţei de rubarbă), minimal în prima parte, devine excesiv pe ultima sută, după "neaşteptata" dezvăluire a omului de ştiinţă: drogul distruge celulele canceroase (vestea bună) dar şi pe celelalte (vestea proastă), fără a afecta însă - în mod incredibil! - funcţii de bază ale organismului. Twist-ul de final (ideea de a le expune pe curvele-zombie şi pe foştii lor clienţi ajunşi şi ei morţi-vii la sângele celui injectat cu leacul, plus rezistenţa la asaltul cu bara de strip, explozivul sacrificiu şi aspectul de "Carrie" de subsol social) este speculat interesant de Jason Murphy (producătorul actualei zomedii de televiziune "Acting Dead" ce a terminat filmările pentru primul sezon la finele lui 2014) însă, până să ajungă aici, spectatorul trebuie să suporte calvarul unui film realizat în 2008 în Statele Unite care seamănă cu unul făcut… în anii ’80 în România comunistă de autorul unor producţii puerile tip "Liceenii" (conţine chiar şi o "Declaraţie de dragoste" dar, evident, în formulă strip). Un Exploitation ratat pentru fanii ‘Hardcore’ ce aşteptau, firesc, din titlu, să vadă măcar 40% zombie, 40% gagici şi un eventual rest de amuzament. Rezultatul, în fapt, nu reflectă niciun moment (cu excepţia începutului) vreo pasiune a autorilor pentru universul zombie fiind un amărât de Zom-Com destinat cel mult unui număr limitat de juniori onanişti cu vârsta de maximum 15 ani. Extra (ediţia americană): Making Of, bâlbe, comentariu audio a regizorului şi scenaristului, secvenţa de intro în 3D (asta dacă mai aveţi ochelari cu o lentilă roşie şi una albastră). Tehnic: foarte bun.

STRIPPERLAND (2011, USA, r: Sean Skelding) – DVD

Stripperland.jpgSpoof DTV Gore la "Zombieland"-ul lui Ruben Fleischer (2009), realizat de un costumier de platou (Sean Skelding a făcut parte din echipa de producţie de la "Free Willy", "Maverick" şi "Independence Day") cu grefe din "Zombie Strippers" şi "Zombies! Zombies! Zombies!", ambele din 2008. Se impune însă o precizare: nu este obligatoriu să fi văzut în prealabil "Zombieland" pentru a consuma acest film de serie B dar, totuşi, veţi pierde dacă nu o faceţi, în aprecierea mea, cam un sfert din semnificaţia glumelor. Motor! În trei săptămâni, epidemia de "Zombism" (aşa cum este prezentată la ştiri) se întinde în întreaga Americă… cauza şi remediul, necunoscute. Sexul slab îşi descoperă un apetit neaşteptat!... Spicuiesc din principalele legi de supravieţuire ale adolescentului-personaj principal (reinterpretare în versiune de sexploitation a celor după care se ghidează echivalentul lui Jesse Eisenberg din "Zombieland") într-o lume ameninţată de femei-zombie care încep brusc să se comporte deşănţat (chiar şi în biserică), ca nişte… "flesh eating fantasy sex-monsters": "Stripteuzele nu spun niciodată adevărul" (prostesc sexul masculin), "Stripteuzele nu sunt curve" (nu mai urmăresc să facă bani ci să consume, la propriu, sex), "Stripteuzele adoră pantofii cu tocuri înalte" (asta explică încetineala în deplasare), etc, etc. Accentele parodice la adresa "Zombieland" se extind nu numai în ceea ce priveşte numele personajelor (Idaho, Virginia, West Virginia şi Frisco faţă de Columbus, Wichita, Little Rock şi Tallahassee) ci şi asupra gusturilor (căutarea disperată a popularelor dulciuri "Twinkies" de către Woody Harrelson este luată la mişto de redneck-ul din "Stripperland" al cărui ideal sunt cupcake-urile proaspăt coapte şi nu nişte produse ambalate de supermarket, acesta fiind şi argumentul determinant pentru care acceptă să le ducă pe cele două fete neinfectate, deci ne-stripteuze, în Oregon: promisiunea că bunica lor, cel mai titrat Chef patiser de pe Coasta de Vest, îl va îndopa cu bunătăţi proaspăt scoase din cuptor)… De ce ezitarea protagoniştilor de a se duce spre Oregon? Fiindcă acolo este (absolut verosimil) focarul infecţiei. Pentru cei ce nu ştiu, Portland, capitala statului Oregon, are cea mai mare densitate de strip-cluburi din Statele Unite la care se adaugă câteva sute de baruri specializate la rândul lor în a promova diverse forme de nuditate feminină (trei exemple din cele mai faimoase pentru a vă face o idee: "Casa Diablo" – strip-club… vegan, "Devil’s Point", specializat pe Stripparoke… "strip karaoke", "Hawthorne Strip", local extrem de discret unde fetele îţi dansează inclusiv pe muzica lui Tom Waits, ş.a.m.d.)… de aici şi numele filmului, "Stripperland". Vă puteţi imagina că, în realitate, un asemenea vector de atracţie, deşi reprezintă cu siguranţă cea mai importantă sub-cultură Pop(ulară) din peisajul urban a statului Oregon, nu avea cum să reprezinte subiectul unei promovări turistice oficiale constante în Europa. Revenind la film, în replică la cameo-ul din original a lui Bill Murray, aici este absolut haioasă apariţia surpriză a lui Daniel Baldwin ("Zero Dark Thirty", "Vampires") în rolul rapperului alb rubicond, Double D, trecut bine de vârsta a doua care, aflat în turneu "mondial" cu un autobuz amărât, se mulţumeşte să concerteze pe o păşune de la marginea unui sat în faţa unui public format din groupies-zombie, ‘zimbies’ care îl… plătesc să le cânte (altă lege de supravieţuire: "Stripteuzelor le place muzica Hip-Hop"). Iar Baldwin chiar interpretează pe bune piesa "Club Life" (versurile îi aparţin de asemenea) pe un OS, altfel foarte Rock şi entertaining, susţinut de trupe no-name (Blue Ember, Cellar Door, Smoothknob) dar care respiră realmente plăcerea de a se juca… muzical (ex. titluri precum "I F!@# With Strippers", This Is My Techno" sau "Get Your Pants Off"). Partea a doua a filmului suferă de o pierdere serioasă de tempo în ceea ce priveşte umorul, pe care încearcă să îl suplinească prin satiră (exemple: parcul de distracţii este înlocuit de un mall - ca în "Dawn of the Dead" - asediat de stripteuze fascinate de lumină şi culori, patronat de un bătrân proxenet solitar interpretat de Boyd Banks, pe care îl regăsim atât în "Land of the Dead" al lui Romero cât şi în remake-ul lui "Dawn of the Dead" făcut de Zack Snyder / Dialogul pseudo-filosofic infantil din Humvee pe marginea temei "Ce vor femeile? Să nu fie tratate ca obiecte" / Partida de strip-poker din cazinou) şi cu momente Gore á-la-Troma lungite inutil (în opinia mea) precum ‘baletul’ cu macetele şi, apoi, cel cu fierăstrăul mecanic. În partea a treia însă "Stripperland" se revigorează prin adăugarea pronunţatei tuşe parodice care aproape reuşeşte să îl scoată din sfera spoof-ului ordinar odată cu intrarea în scenă a doctorului Logan (Thom Bray - "Prince of Darkness", "DeepStar Six") obsedat de conceptul de "Retro-Wifery", un pseudo-om de ştiinţă maniac, combinaţie grotescă de Dr. Frankenstein şi Norman Bates (grefată pe un fizic ce aminteşte de Groucho Marx), ce caută nu un leac pentru virus ci o soluţie pentru a ‘îmbunătăţi’ sursa de infecţie ca… să readucă femeia la stadiul de sclav ascultător, şi, spre final, cea a bunicii tinerelor (căreia nu i se spune Grandma ci Granbo… cred că trimiterea la Rambo nu mai trebuie detaliată), interpretată de veterana Horror-urilor Linnea Quigley ("The Return of the Living Dead" a lui O’Bannon sau "Zombiegeddon" unde apare alături de… Uwe Boll), care conduce asaltul comandoului geriatric şi masacrul zombie-lor în lupta pentru recucerirea oraşului, şi care, mai mult decat atât, salvează fără discuţie o ultima oră nu lipsită de numeroase momente agreabile, dar foarte inegală ca punere în scenă. Oricum, e de văzut! Extra: două comentarii audio separate (unul cu Skelding, monteurul şi co-scenaristul, iar celălalt cu echipa de F/X), patru mini-documentare, videoclipul piesei lui Daniel Baldwin, scene tăiate şi bâlbe (toate incluse doar pe ediţia americană). Tehnic: excelent.

ZOMBIES VS. STRIPPERS (2012, USA, r: Alex Nicolaou) – DVD

Zombies vs Strippers.jpgDebutul regizoral a fiului cineastului cult Ted Nicolaou, cunoscut îndeobşte pentru franciza Horror cu vampiri "Subspecies" din anii ’90. În paranteză fie spus, vă readuc aminte că primul film din serie (1991) a fost filmat în România şi îi are în distribuţie, printre alţii, pe Irina Movilă şi pe Ion Besoiu. Am menţionat acest lucru pentru că "Zombies Vs. Strippers" beneficiază de mâna de ajutor dată de vechii şi experimentaţii acoliţi a părintelui, de la Charles Band, fondatorul Full Moon Pictures (cu aproape 300 de Exploitation-uri la activ ca producător) - pe a cărui idee s-a bazat "Subspecies" - la William Levine care şi-a început cariera de compozitor de soundtrack-uri cu acelaşi film a lui Ted. Implicarea lor, la care se adaugă nivelul ridicat a bugetului (500,000 de dolari), se simte în această reşapare considerabil îmbunătăţită a lui "Strippers Vs. Zombies" (2008, r: Jason Murphy). Dar să nu anticipăm şi să vedem pe scurt ce poate ascunde un nou produs de serie B cu un titlu extrem de "original". Clubul de strip-tease "The Tough Titty" moare încetul cu încetul odată cu mahalaua plină de blocuri cenuşii în care este plasat în Los Angeles, prin care nici măcar răufăcătorii sau poliţiştii nu mai consideră util să treacă. Patronul Spider, un pasionat de acest tip de business, dar şi un fan a lui ‘Hambo the Ranch Hand’, obscură vedetă de show-uri TV pentru copii a cărui marcă distinctivă este că poartă un nas de porc (personajul fictiv mai e utilizat şi în "Ooga Booga" şi "Gingerdead Man Vs. Evil Bong" – 2013, ambele produse tot de Charles Band şi, mai nou, a devenit protagonistul unei linii de merchandising a lui Full Moon), este din ce în ce mai aproape de o depresie isterică înconjurat fiind de un DJ dus cu pluta din cauza marijuanei, a unui bodyguard retardat şi rubicond care lasă toţi vagabonzii să urineze pe holuri, un barman care, de plictiseală, face căsuţe din umbreluţe de cocktail şi câteva fete (patru bucăţi, inclusiv una din zona ‘Pam Grier’ de Blaxploitation 70’s), altfel… zootehnice (ex. vedeta porno Adriana Sephora), care se produc provocator (dar fără efect) în faţa a doar doi clienţi aparent… adormiţi. Plasarea într-un mediu urban afectat de criză în care "de foame, oamenii au ajuns să se mănânce între ei" (cum îi spune cerşetorul lui Spider), iar bărbaţii să fie dezinteresaţi de sexul opus e o abordare inedită ce… nu caută umorul voluntar ci crearea unei atmosfere generale depresive. Lucrurile se precipită în noaptea în care ‘Breaking News’-urile de la TV (vă imaginaţi care sunt acestea apropo de inexplicata epidemie) sunt asociate cu anunţul lui Spider că a decis să vândă "Titty". Concluzie logică a personalului locantei: ‘Let’s Partyyyy’! Doar că, atraşi de muzică, încep să apară intruşi care ruinează intimitatea şi cheful, clienţi care, în alte condiţii, nu ar fi intrat… nici morţi în strip-club, precum tânărul rocker din trupa… Nancy Reagan’s Vagina – un soi de Nick ‘Sid Vicious’ Cave fericit ("It’s fucking anarchy out there"), apoi corporatistul escapist cu buzunarele doldora de biştari sau trioul de motociclişti-rockeri ("There are no cops, there are only demons roaming on the strees hungry for the flesh"), plus, evident, zombie, normali ca aparenţă fizică (personalizarea nu e excesivă: lenţi, sunete guturale, sângele victimelor de pe faţă) dar persistenţi şi, în prima fază, comunicativi. Stripteuza Jasmine (Sephora): "Ce îţi place mai mult la mine?"… Marvin (zombie în devenire): "Creierul". Trimiterile satirice la adresa conjugării crizei economice cu invazia zombie ("Sex and violence… Wow!", cinismul lui Spider care întrevede şansa unică de a-şi salva clubul) pigmentează o acţiune rezonabil de bine filmată ce evoluează progresiv de la o cuminţenie în care vulgaritatea este evitată la apocalipsa Hard-Gore din a doua sa jumătate (de urmărit: scena amanţilor zombie care se sfârtecă ce sfârşesc prin a fi căsăpiţi cu o bilă de biliard şi o sticlă de vodcă, repetarea gagului cu tocul-cui înfipt în craniu (dus un consistent pas înainte) din "Zombie! Zombie! Zombie!", savurosul moment legat de Michael Jackson, modul în care muzica Punk… ucide zombie). În ansamblu, un Horror adult uşurel, de categoria a doua, acceptabil atât vizual dar şi ca dinamică (fără concesii în ceea ce priveşte ‘happy end’-ul), incontestabil mai entertaining decât predecesorul său. Multe, multe ţâţe! Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
02 Mai 2015


COLD IN JULY (2014, USA/Franţa, r: Jim Mickle) – DVD

cold in july.jpgAdaptare a cărţii cu acelaşi nume a lui Joe R. Lansdale (autorul, printele altele, a lui "Bubba Ho-Tep") care este şi co-producător, "Cold In July" este un violent Thriller Noir vintage (deşi fictivă, acţiunea se desfăşoară enunţat clar în anul 1989, când telefoanele mobile şi sateliţii de comunicaţii sau supraveghere nu existau, iar metodele de lucru ale autorităţilor erau… de modă veche, casetofoanele VHS încă mergeau, iar la televizor se relua cu succes "Night of the Living Dead" a lui Romero) având ca personaje principale un proprietar de atelier de făcut rame de tablouri dintr-un orăşel din sud (Michael C. Hall, un actor mai puţin cunoscut la începuturile carierei în pofida rolurilor din "Paycheck" a lui John Woo sau "Gamer" al tandemului Neveldine-Taylor, dar asta până la… uriaşa popularitate obţinută în urma serialului TV "Dexter"), Russel, un bătrân fost puşcăriaş care vrea să îşi revadă fiul după zeci de ani petrecuţi în detenţie (Sam Shepard – "The Right Stuff", "Blackthorn", "Mud") şi prietenul din tinereţe al acestuia, veteran ca şi el, al războiului din Coreea, crescătorul de porci şi ex-detectivul particular Jim Bob (Don Johnson… absolut cool la a doua tinereţe dobândită datorită şanselor numite "Machete" şi "Django Unchained"). După ce am scris până acum, pare mai degrabă o comedie. Total greşit! Într-o noapte, Dale (Hall), un provincial obişnuit şi anost, mic-burghez familist şi paşnic, ca urmare a unui atac de panică, împuşcă un intrus surprins în sufrageria casei, este apoi (firesc) scos din culpă de către autorităţi, dar devine uşor paranoic la gândul că tatăl victimei abia a fost eliberat din închisoare şi s-ar putea să îşi dorească să se răzbune…, iar evoluţia situaţiei indică faptul că s-ar putea să aibă dreptate. Numai că el descoperă, cu totul şi cu totul accidental, că nu a ucis aceeaşi persoană pe care a identificat-o oficial poliţia, iar dubiile i se accentuează după ce asistă la tentativa reprezentanţilor acesteia de a-l "sinucide" pe bătrân (un excelent Shepard, chiar în formă supraponderală) pe care îl droghează şi îl abandonează pe şinele de cale ferată. Nu are sens să continui cu detalii fiindcă aş risipi din surprize. Cert este că, de aici, intervine Dixie Mafia (organizaţia criminală formată în anii ’70 în Mississippi), industria ilegală de filme porno şi snuff, FBI-ul şi programul de protecţie a martorilor şi, o mulţime de alte elemente neobişnuite pentru cineva care îşi trăieşte viata confecţionând… rame. De la început şi până la final, Dale rămâne un individ simplu "la vorbă şi la port" care reacţionează pur instinctiv (are un intrus în mediul personal - apasă pe trăgaci / apare un necunoscut potenţial periculos - are angoase incontrolabile / descoperă un detaliu iritant - este curios precum pisica / o viaţă de om e în pericol - reacţionează aproape gregar, din instinctul de conservare al speciei)… în opinia mea, este singura ‘cheie’ în care poate fi consumat acest film, absolut excelent şi mai mult decât promiţător în prima sa jumătate, dar care se rupe brutal schimbând radical registrul de operare odată cu vălul negru care se aşează peste motivaţia personajului de a se scufunda în underground-ul criminal (explicaţia că vrea să afle pe cine a ucis cu-adevărat este patetică şi, oricum, nu are vreo finalitate). Nu susţin că partea a doua este rea, ci doar, că e, pur şi simplu, altceva. E ca şi cum am vedea un ‘Grindhouse’ straniu în care un Thriller cu accente Horror se continuă brusc şi fără explicaţii cu un revenge-movie morbid şi sângeros în care apar aceleaşi personaje. Scenariştii Jim Mickle şi Nick Damici, experţi versaţi în Horror ("Mulberry Street", "Stake Land", "We Are What We Are") au declarat că şi-au dorit un Cross-Genre care să speculeze pe tema masculinităţii (de aici şi plasarea acţiunii la finele anilor ’80) însă, în loc de o împletitură cursivă cap-coadă de genuri cinematografice iese în evidenţă mai mult însăilarea primitivă a celor două materiale de bază folosite, iar ‘broderiile’ sunt puse în umbră. ‘Moşii’ sunt însă delicioşi! Extra: scene tăiate (comentariu audio), teste animate de previzionare (comentariu audio), Q&A cu Mickle şi Lansdale. Tehnic: excelent.

THE DEAD (2010, UK, r: Jonathan & Howard J. Ford)

THE DEAD 2: INDIA (2013, UK, r: Jonathan & Howard J. Ford) - DVD

Dead.jpgFilmat integral în Burkina Faso şi Ghana, "The Dead" este primul Road-Movie cu zombie africani (apropiaţi fizic şi comportamental de proto-modelele ‘sclavagiste’ haitiene din istoria genului… zombie impasibili, incapabili să urce sau măcar să îşi târască în mod ‘tradiţional’ vreun picior). Africa de Vest. Hoardele de morţi-vii (pentru a căror apariţie fraţii Ford au decenţa să nu ofere vreo explicaţie fantasmagorică) copleşesc numeric populaţia băştinaşă care, haotic şi neputincios, încearcă să scape cu zile. Aterizarea forţată în Golful Guineii a unui avion cargo aruncă pe una din plajele infestate ale Ghanei ultimul supravieţuitor occidental al tentativei de evacuare a expaţilor, un inginer mecanic militar, obligat de împrejurări să îşi croiască singur drumul spre ai lui prin savanele şi deşerturile în care oamenii sunt din ce în ce mai rari. La fel, resursele necesare vieţii. După ce descoperă o camionetă antică Peugeot şi o face funcţională, Locotenentul Murphy (Rob Freeman, actor cu prezenţă meteorică în filme precum "Saving Private Ryan" sau "Prozac Nation") se afundă debusolat în inima Africii cu speranţa că va depista un aeroport încă dotat cu ceva mijloace de comunicare sau de zbor. Are şansa de a întâlni un localnic de culoare, un soldat dezertor plecat în căutarea băiatului său salvat de armată, despre care are informaţii că a fost transportat împreună cu alţi civili spre o bază sigură din nordul Burkina Faso (unele dialoguri în franceză sugerează localizarea acţiunii şi mutarea ei, odată cu periplul, din Ghana, unde limba oficială este engleza), care îi propune un troc: să îl ghideze pe alb spre aeroportul visat în schimbul cedării maşinii pentru a-şi continua quest-ul familial. Numai că… toate aeroporturile sunt deja distruse de bombardamentele "marilor puteri", iar "The Dead are everywhere". Evident, neconvenţionalul tandem realizează rapid că are mai multe şanse de supravieţuire dacă rămâne sudat. În pustietatea deprimantă dominată ca ameninţare de omniprezenţa zombie în fundal (nu neaparăt ca număr sau imediată, ci doar sugerată), progresiv se instalează disperarea şi lipsa de speranţă odată cu conştientizarea dependenţei de tehnologie… în lipsa acesteia. Aşa cum scriam la început, "The Dead" evită furnizarea de explicaţii comutând fără emfază accentul în spaţiul mistic ("Poate Dumnezeu ne-a pedepsit pentru aroganţă", cadrele cu misteriosul vraci a satului, cazurile stranii de moarte fără transformare în zombie, scena cu bebeluşul şi execuţia mamei, primirea lui Murphy de către grupul asediat în bază ca pe un Mesia, partea de final ce arată ca... un anti-"World War Z", culmea!, din punctul de vedere al resurselor implicate, cu un potenţial emoţional mai mare, aproape poetic). Sigur că există şi bâlbe deranjante (căratul în doi, cu dificultate, al butoiului de benzină, după care americanul, cu o uşurinţă uimitoare, îl manevrează singur să umple rezervorul, înlocuirea bruscă a tipului de pistol, unicul pe care Murphy îl poartă pe întreg parcursul… apoi, el este ofiţer de aviaţie, dar în flash-back-uri apare purtând uniforma U.S. Navy etc.) însă acestea nu afectează interesul pentru fond şi pot fi puse pe seama multiplelor probleme pe care realizatorii le-au avut în procesul de producţie (relatDead 2.jpgate în cartea "Surviving the Dead", publicată în 2012): Freeman s-a îmbolnăvit de malarie şi era să moară în mijlocul filmărilor, mare parte din echipamentul tehnic a fost avariat, iar şederea în Africa s-a prelungit, de la cele şase săptămâni programate, la dublu, ş.a.m.d. În concluzie, avem de-a face cu un film atipic cu zombie, fără acţiune sau violenţă vizuală excesivă, lent (susţinut inspirat de… ciupiturile de chitară rece de pe OS-ul compus de Imran Ahmad) şi… neaşteptat de pictural. "The Dead 2: India", nu este un sequel, ci o reinterpretare a reţetei originale în alt spaţiu geografic şi într-un alt tip de civilizaţie. Totul se schimbă şi capătă mult mai multă spectaculozitate prin contrastele cromatice şi muzicale (cu o dinamică Techno) odată cu pendularea între mediul hiperaglomerat urban indian (Mumbai) şi poezia vizuală a imenselor parcuri eoliene din provinciile orientale (Rajahstan, aflată la graniţa cu Pakistanul). Avem o singură legătură cu primul "The Dead" (matelotul indian revenit pe vasul "African Goddess" (!) din Somalia unde a fost muşcat de o femeie ‘nebună’) şi filmul are o cauză/motiv dar, în esenţă, este tot un road-movie în care tandemul e format acum din Nicholas (Joseph Millson - mici roluri în "Casino Royale" şi în serialul "Penny Dreadful"), inginer de întreţinere electrică al morilor de vânt, a cărui prietenă indiancă tocmai a descoperit că este gravidă şi pe care trebuie să o recupereze pentru a prinde ultimul avion cu evacuaţi (zbor organizat de Ambasada US) şi micuţul orfan Javed, salvat de atacul zombie de către alb dintr-un sătuc, ce se oferă să îi fie ghid până în metropola indiană. Din nou, surpriza plăcută este construcţia bine aşezată a poveştii (inclusiv elementele Gore, incluse circumstanţial, sunt utilizate strict pentru a o fundamenta) care generează un suspans diferit de marea majoritate a producţiilor bazate aproape exclusiv pe violenţa fizică şi îl încadrează în liga celor care nu vor să înspăimânte ci, mai degrabă, să genereze angoase, iar filmările aeriene cu puzderia de zombie răspândiţi pe pajişte în timp ce Nicholas se pregăteşte să îşi ia zborul (ingenioasă găselniţa cu evadarea cu paraşuta auto-propulsată) sunt excelente. Abordarea generală are aceeaşi nuanţă mistică şi sentimentaloidă ("Is this the karma we created for ourselves?", întrebare non-acuzatoare adresată tatălui care e predicator şi încă unul… fatalist) însă, mai ales în ultima sa treime, din păcate, îşi pierde din consistenţă în detrimentul concesiilor consumiste, iar problemele nu mai pot fi percepute ca neglijabile în ansamblu, de la mama soacră care se transformă suspect de lent în zombie faţă de toţi ceilalţi muşcaţi, pistolul cu aparent milioane de cartuşe al lui Nicholas (dintr-unul cu ‘butoi’ se metamorfozează miraculos într-un semi-automat) şi, mai ales, finalul expediat într-o combinaţie discutabilă de melodramatic şi catastrofic (doar câteva exemple). Dincolo însă de consideraţiile din urmă, pachetul "The Dead" aparţine genului ‘slow-moving zombie’ care, prin inedit, exotism şi calitatea realizării se ridică sensibil peste media peliculelor de gen. Extra: zero (ambele). Tehnic: excelent (primul), impecabil (cel de-al doilea).

DEUX JOURS, UNE NUIT a.k.a. TWO DAYS, ONE NIGHT (2014, Belgia/Franţa/Italia, r: Jean-Pierre & Luc Dardenne) – Seria "Artificial Eye"/DVD

Two Days One night.jpgFraţii Dardenne ("Rosetta", "L’enfant") reprezintă unul dintre puţinele bastioane ale rezistenţei cinematografiei europene în faţa invaziei hollywoodiene… în principiu, asta e de bine, căci, pentru a evolua, a şaptea artă are nevoie de visători obsedaţi de ideea filmului personal, de artă, destinat aproape în exclusivitate circuitului festivalier şi unui public elitist (a cărui calitate este acum, la rândul său, discutabilă, întrucât începe mult prea des să fie sinonimă cu snobismul asezonat cu aere intelectualiste). Nu întâmplător, datorită persistenţei şi a determinării de a arăta că nu sunt tributari vreunei mode trecătoare sau dependenţi de evoluţia tehnologică, cei doi ‘meşteşugari’ belgieni au fost complet şi voit (cred eu) ignoraţi de ‘industria’ saxonă (niciodată luaţi în calcul la Oscar sau la Globurile de Aur deşi au în palmares din 1999 încoace nu mai puţin de şapte premii la Cannes, dintre care două Palme d’Or!). Pe de altă parte, cinematografia, ca parte a culturii Pop(ulare), trebuie să fie accesibilă, inteligibilă, atractivă şi apropiată publicului larg… nu se pune problema de a-i pune pe Dardenne Brothers în ring cu Michael Bay şi cu Roland Emmerich dar, totuşi, la ce folosesc nişte filme pe care le asimilează doar câteva sute de persoane deşi sunt îngropate în aurul trofeelor? Am spus toate astea pentru a nu crea false aşteptări în ceea ce priveşte "Deux jours, une nuit", din nou spun, o dramă pusă în scenă prin prisma minimalismului "realismului de buzunar" european ce are, din varii motive, excesiv de multi adepţi şi în rândul cineaştilor români aparţinând Noului Val, şi în care, sincer (mă refer strict la nivel de realizare), mi-e aproape imposibil să subliniez ceva lăudabil. Un buget de aproape 10 milioane de dolari soldat cu încasări de mai puţin de şapte în cinematografele de pe întreaga planetă spune din start destule despre potenţialul anti-entertaining a noului film al fraţilor Dardenne. Din nou, o peliculă făcută exclusiv pentru festivaluri. Nu neapărat fiindcă ar fi un lucru rău. Să trecem la cele două elemente care, din punctul meu de vedere, ar trebui să vă determine să vedeţi filmul (când se va da la TV, nu vă grăbiţi cu achiziţia DVD/BRD-ului): scenariul şi Marion Cotillard. O poveste inedită de ‘criză’ dublă, atât contextuală cât şi individuală, excepţional construită şi împletită (pentru scenariu, Dardenne, chapeau!): într-un mediu economic în care peste tot în lume micile afaceri se zbat să supravieţuiască, conducerea unei mici făbricuţe de panouri solare de lângă Liège decide să joace corporatist un soi de ‘ruletă rusească’ - membrii unui departament format din câţiva oameni trebuie să decidă dacă acceptă fiecare un bonus de 1.000 de euro cu preţul restructurării definitive a unei angajate aflate la fine de concediu medical pe motiv de depresie nervoasă sau… preferă să o aibă în continuare în echipă. Primul vot, cu o majoritate covârşitoare, in absentia: bonusul. Cu sprijinul soţului, respectiva (Cotillard – Oscar, Glob de Aur, BAFTA şi César pentru "La Môme" şi Globul de Cristal şi premiul Lumiere pentru "De rouille et d’os"), o tânără familistă cu o structură psihică labilă, aparent stoarsă de orice forţă interioară în lupta socială, dependentă de calmante, are la dispoziţie doar un weekend (cele două zile şi noaptea din titlu) pentru a-i convinge în particular pe colegii săi, despre care are revelaţia că nu ştie nimic, că problemele lor personale îi sunt practic completamente străine… să îi convingă să îşi schimbe opţiunea pentru balotajul final de luni dimineaţa. Marion Cotillard face un rol cu totul şi cu totul excepţional într-o dramă altfel fără valenţe artistice ieşite din comun (o dovadă suplimentară în sprijinul afirmaţiei mele este că, în general, actriţa a fost cea nominalizată şi nu filmul la premiile de festival) în ciuda unor cinefili ‘habotnici’ credincioşi devotaţi cultului Dardenne care l-au etichetat drept "posibil, cel mai bun film [a lor] de până acum". Pe dracu’! Extra: zero (surpriză neplăcută… aşteptam mai multe explicaţii în bonusuri). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
25 Aprilie 2015


GUARDIANS OF THE GALAXY (2014, USA/UK, r: James Gunn) – Blu-Ray

Guardians of the Galaxy.jpgAdventure-SF. Unul dintre cele mai riscante pariuri din "Faza a doua" a evoluţiei Universului Cinematic Marvel şi al zecelea film din serie (după 3 x "Iron Man", 2 x "Thor", 2 x "Captain America", "The Incredible Hulk" şi "The Avengers"). Spun ‘unul dintre…’ şi nu ‘cel mai…’ pentru că această etapă se va încheia (după succesul predictibil cu "Avengers: Age of Ultron") în acest an cu premiera lui "Ant-Man", alt proiect aşteptat cu oarecare rezerve de fanii comics-urilor Marvel. Până una alta însă, "Guardians…" s-a arătat a fi un câştig din toate punctele de vedere, căci cine ar fi crezut că un cvintet etichetabil drept copilăresc (un copac taciturn, un raton sarcastic, o asasină umanoidă de culoare verde, un borfaş de duzină originar de pe Terra şi un tatuat muşchiulos cu minte de copil) ar putea fi ‘împachetat’ într-un produs cinematografic care să rivalizeze cu "Star Wars" şi "Firefly"/"Serenity" prin prospeţime nebună, umor ireverenţios şi originalitate vizuală? Spun asta căci Gamora (Zoe Saldana care, de la "Avatar", "Star Trek" şi "Colombiana" încoace s-a obişnuit să fie colorată şi să pună la podea zeci de masculi) poate fi considerată o replică a lui River din universul lui Joss Whedon, Peter Quill a.k.a. Star-Lord (Chris Pratt – serialul "Parks and Recreation") una a lui Han Solo, iar Groot (Vin Diesel – "Fast & Furious", ce nu trebuie să spună mai mult de zece cuvinte dar îşi mişcă eficient crăcile) este un fel de Chewbacca… cât despre ratonul Rocket (Bradley Cooper – "Silver Linings Playbook", "American Hustle") şi Drax the Destroyer (wrestlerul David Bautista, identificabil în "Riddick" şi "The Man with the Iron Fists"), aceştia sunt completări inedite… doar pentru cei nefamiliarizaţi cu benzile desenate (au toţi o vârstă respectabilă ca prezenţe în show-biz: Groot a apărut ca personaj de comics-uri în 1960, iar toţi ceilalţi la mijlocul anilor ’70). Să o citez pe Gamora: "I am going to die surrounded by the biggest idiots in the galaxy"… "We’re just like Kevin Bacon". Inspiraţia formidabilă a creierului din spatele operaţiunilor Marvel, producătorul Kevin Feige, a fost să dea mână liberă unui cvasi-necunoscut publicului larg, James Gunn, regizor cu doar două lung-metraje de nişă la activ (Zom-Com-ul "Slither" şi pastişa la adresa super-eroilor "Super") doar că ceea ce mulţi au omis să ia în considerare este polivalenţa creativă a acestui cineast, autorul scenariilor la filme extrem de diverse (de la franciza "Scooby-Doo" la "Dawn of the Dead" a lui Zack Snyder), compozitor şi textier de piese incluse pe mai multe OS-uri, actor (16 titluri în CV), la care se adaugă experienţa acumulată ca producător, director de imagine şi manager de producţie. Cu alte cuvinte, o personalitate puternic şi permanent conectată profesional cu variile componente ale culturii Pop(ulare). Rezultatul este şocant de atractiv pentru toate vârstele, indiferent că e vorba de muzica ce se aude continuu în surdină de pe walkmanul(!) desuet a lui Starlord (hituri dansante nostalgice ale anilor ’70 şi ’80 precum "Hooked on a Feeling" – Blue Swede, "Moonage Daydream" - David Bowie, "I Want You Back" - Jackson 5 sau "Cherry Bomb" - The Runaways), ‘păsăreasca’ lui Youdu Udonta (banditul bleu-marin cu freză mohawk interpretat de Michael Rooker – "Henry: Portrait of a Serial Killer", "The Walking Dead"), glumiţa cu piciorul artificial a lui Rocket, stupefacţia lui Denarian Saal (Peter Serafinowicz – "Shaun of the Dead", "South Park"): "I can’t believe I’m taking orders from a hamster", designul special al navelor spaţiale şi al universului Kree (aducând niţel aminte de "Watchmen") sau restul opţiunilor pentru distribuţie: John C. Reilly ("Chicago", "Step Brothers"), Glenn Close ("Albert Nobbs", "Dangerous Liaisons"), Benicio Del Toro ("Traffic", "The Usual Suspects"), Lee Pace ("The Hobbit", "The Twilight Saga: Breaking Down"), Djimon Hounsou ("Amistad", "Gladiator"), Karen Gillan ("Oculus", serialul "Doctor Who") şi… rockerul Rob Zombie (doar cu vocea… ‘el’ este computerul-navigator al navei Ravager). Oops, vă aşteptaţi să vă dau detalii despre poveste? Nu pot să fac asta fiindcă aspectul vizual şi prezenţa actorilor este atât de importantă pentru savoarea naraţiunii încât orice aş scrie despre aceasta ar părea fad şi pueril. Dacă va continua în trena primului, franciza "Guardians of the Galaxy" are un viitor spectaculos în colecţiile noastre. Primului cel puţin trebuie să îi păstrăm un loc în mod obligatoriu! În încheiere, vă recomand călduros să vă completaţi colecţia audio cu ediţia Deluxe a OS-ului apărută la Hollywood Records şi care conţine pe un CD muzica lui Tyler Bates, iar pe cel de-al doilea, piesele de pe casetele lui Starlord (inclusiv "Spirit in the Sky" care se aude doar pe trailer), ce a ajuns anul trecut No. 1 în Top Billboard. Şi era să uit, evident, Stan Lee apare în cameo-ul uzual (în mijlocul publicului de pe Xander). "Quit similing, you’re supposed to be professional" (de la ratonul Rocket citire). Extra: două mini-documentare (locaţii şi F/X), bâlbe, scene tăiate şi extinse. Tehnic: impecabil.

ZOMBIE GIRL: THE MOVIE (2009, USA, r: Justin Johnson & Aaron Marshall & Erik Mauck) & PATHOGEN (2006, USA, r: Emily M. Hagins) - DVD

Zombie Girl.jpg"Zombie Girl: The Movie" este un documentar despre o fetiţă de 12 ani care face un film cu zombie! Elevă în clasa a şasea, Emily Hagins scrie scenariul filmului său de debut, "Pathogen", şi îşi convinge părinţii, prietenii de familie şi colegii să se implice în realizarea acestuia. Născută în 1992, Emily îşi dobândeşte de mică porecla de "Movie Girl" datorită pasiunii pentru cinematografie (evident, totul a început cu desene animate sau producţii pentru copii precum "Totoro" a lui Miyazaki sau "Spy Kids" a lui Rodriguez) însă dorinţa de a fi cineast se conturează după ce citeşte "Hobbitul" lui Tolkien şi vede "LOTR" a lui Peter Jackson (după spusele tatălui, a vizionat "Return of the King" de aproape 30 de ori!). Până la "Pathogen" (2006) a făcut câteva scurt-metraje, iar ulterior semnează ca scenarist şi regizor încă trei filme ("The Retelling" - 2009, "My Sucky Teen Romance" – 2011, "Grow Up, Tony Phillips" – 2013)… un CV impresionant pentru o tânără de numai (la acea vreme) 20 de ani. Un cinefil devenit cineast la o vârstă extrem de fragedă! Documentarul, aşa cum era de aşteptat, este bazat în primul rând pe testimonialele membrilor familiei (dar şi ale administratorului cinematografului, ale producătorilor independenţi care au sprijinit-o, primii candidaţi la rolurile din film şi, mai ales, ale lui Harry Knowles despre mesajul personal de încurajare a lui Peter Jackson şi cum a devenit australianul "Undead" (2003) al fraţilor Spierig o sursă de inspiraţie pentru fată), iar Emily începe prin a fi filmată în camera ei tapetată cu postere (majoritatea din "LOTR" dar şi "Finding Neverland", "Sky Captain and the World of Tomorrow" sau "Team America"), desenând storyboard-uri şi, apoi, progresiv, în diversele etape ale pregătirii şi producţiei filmului. Despre acesta (căci e salutară ideea de a cupla documentarul cu filmul propriu-zis)… cu toate că este, inevitabil, tributar lipsei de experienţă şi resurselor limitate, "Pathogen" conţine o serie de momente originale, proaspete şi amuzante plus o premiză inedită: Dannie, o şcolăriţă de 14 ani face legătura între ceea ce visează cu o regularitate stranie şi epidemia generată de o bacterie apărută în apa de băut care, nu numai că îi ucide pe cei care o consumă, dar îi reanimează ca zombie slow-mo (inspiraţi din Romero şi nu din tiparele contemporane post-2000)… spun inedită pentru că infectarea rezervei de apă potabilă explică verosimil viteza extrem de rapidă de extindere a epidemiei şi, în plus, este declinată diferit faţă de filme precedente la care face trimitere precum "The Faculty" – Robert Rodriguez, din 1998 (apa nu era infectată, ci funcţiona doar ca mediu de supravieţuire al paraziţilor) sau "Cabin Fever" al lui Eli Roth din 2002 (aici apa era într-adevăr infectată, dar nu ducea la apariţia zombie, ci a unei boli de piele). Mai mult, atât ‘eroii’ cât şi zombie sunt pre-adolescenţi. Revenim la subiectul principal. Documentarul "Zombie Girl: The Movie" se încheie cu imagini de la premieră, cu boom-ul mediatic generat de ştirea că o fată de 12 ani a realizat primul său lung-metraj, unul cu zombie! şi că, primele vizionări au fost sold-out, asezonat cu îngrijorarea părinţilor că această notorietate prematură ar putea să plafoneze cariera progeniturii lor. Se pare că au avut, măcar parţial, dreptate… din 2013, de la segmentul "Touch" din obscura (dar nu complet lipsita de interes) antologie "Chilling Visions: 5 Senses of Fear", de Emily nu s-a mai auzit nimic. Dincolo însă de asta, documentarul rămâne o lecţie importantă pentru cineaştii-aspiranţi şi mărturia unei reuşite construite pe determinare, motivaţie şi pasiune. Extra: interviuri (un session de Q&A), Making Of-ul la "The Retelling" (al doilea film realizat de tânăra cineastă), filmul lui Emily –"Pathogen" (integral). Tehnic: foarte bun (pentru moment este disponibil doar în ediţia americană).

BIRDMAN: OR (THE UNEXPECTED VIRTUE OF IGNORANCE) (2014, USA, r: Alejandro González Iñárritu) – Blu-Ray

Birdman.jpgCu aproape 200 de premii câştigate (dintre care patru Oscaruri) şi încă vreo 170 de alte nominalizări în diverse festivaluri de pe toate meridianele, "Birdman" este, incontestabil, filmul anului 2014 din punctul de vedere al criticilor cu autoritate. Ca atare, trebuie văzut de către orice cinefil care se respectă deşi… nu va fi pe toate gusturile. Voi încerca, pe cât posibil, să îmi menţin neutralitatea. Riggan Thompson, actor devenit celebru în urmă cu mai bine de 20 de ani ca urmare a interpretării unui super-erou popular, Birdman, într-o serie de trei blockbustere, şi-a pierdut datorită acestuia propria identitate profesională, nemaifiind perceput de public decât exclusiv ca Birdman. Trecut de vârsta a doua şi bântuit de alter-egoul său imaginar căruia i-a datorat gloria, Riggan (Michael Keaton – "Gung Ho", Beetlejuice") se lansează într-o încercare dramatică şi disperată de a se reinventa pe Broadway ca scenarist, regizor şi actor de teatru precum o pasăre Phoenix ce se chinuie să renască din propria cenuşă. Este susţinut în demers cu mai multă sau mai puţină convingere de cel mai bun prieten şi, totodată, avocatul său (Zach Galifianakis – "The Hangover", "Due Date"), de iubită, şi ea actriţă (Andrea Riseborough – "Shadow Dancer", "Oblivion") pe care o distribuie într-unul din rolurile principale ale adaptării sale după Raymond Carver (Riggan afirmă că a devenit actor datorită unei notiţe laudative scrise de acesta pentru el pe un şerveţel de cocktail), de fata sa (Emma Stone – "The Help", "The Amazing Spider-Man") şi de doi profesionişti cu vechime ai scenei newyorkeze (interpretaţi de Edward Norton – "American History X", "Moonrise Kingdom", şi de Naomi Watts, ce mai lucrase cu cineastul mexican la "21 Grams"). Odată ce îşi găseşte curajul de a trece frontiera dintre cultura Pop(ulară) şi arta cultă, din filmul de mall în teatrul sofisticat, Riggan-‘Birdman’ constată angoasat că, în acest univers alternativ, a transforma cei trei inamici în aliaţi (propria breaslă, publicul şi critica de specialitate din mass-media) pare a fi un proces mult mai dificil decât şi-a imaginat şi că, nici aici, talentul nu primează întotdeauna în faţa prejudecăţilor sau probitatea profesională în faţa snobismului. Drame valoroase cu accente comice sumbre sau sarcastice plasate în lumea teatrului există deja într-un număr semnificativ de mare (exemple la întâmplare, "The Dresser" din 1983 a lui Peter Yates sau "Being Julia" din 2004 a lui István Szabó) dar, ce ridică "Birdman" peste cele mai multe dintre acestea? În primul rând obsesia (care acum nu mai pare atât de) nebunească a lui Iñárritu de a concepe un produs artistic cinematic care să pară filmat "in a single shot"(!) faţă de care, inclusiv cei mai apropiaţi prieteni şi colaboratori ai săi, au avut mari rezerve timp de multă vreme, date fiind dificultăţile prezentate de o asemenea tehnică neobişnuită (multe din aspectele de post-producţie au trebuit pregătite cu minuţie înainte chiar de începerea filmărilor, iar la scenariu s-a lucrat doi ani). Dar i-a ieşit şi, din acest punct de vedere, autorul îşi merită fără discuţie Oscarurile pentru regie şi scenariu. Dar cel mai important punct forte a lui "Birdman" este Michael Keaton, absolut memorabil într-un rol în care, practic, se joacă pe sine însuşi şi povestea alunecării sale în cvasi-anonimat după ce l-a interpretat pe Batman în filmele lui Tim Burton din 1989 şi 1992. Culmea este că nici măcar nu a fost prima opţiune pentru rol ba, mai mult, după ce a citit scenariul, la prima întrevedere cu Iñárritu, actorul l-a întrebat dacă face mişto de el cu acest pseudo-biopic. Dar, căci există un… dar, deşi Keaton scrie o pagină de istorie a cinematografiei, Birdman" este pentru publicul larg doar un subiect statistic (câte premii, când şi unde, oarecum pe model "Kramer contra Kramer" sau "Norma Rae"), un film elegiac ce nu are un foc interior atât de intens încât să îl facă să aspire la… nemurire (mă refer la conştiinţa publică) şi care nu pare să aibă, în ciuda scânteilor de conjunctură, suficient combustibil încât să devină antologic… este strict părerea mea. Pentru Keaton (abia aştept şi sper în continuare să mă dezamăgească în această privinţă) este cântecul de lebădă, este rolul său de Oscar pe care l-ar fi meritat cu prisosinţă, prin dublarea talentului cu… meşteşugul dat de anii de sudoare şi experienţă, în faţa mult mai tânărului Eddie Redmayne. Filmul ar fi trebuit să se numească "Swanman" (din moment ce, oricum, mexicanul nu a avut vreo ezitare în a-i schimba de câteva ori finalul). Ce am vrut să spun este că mi s-a părut o nedreptate ca Oscarul să nu îi fie înmânat lui Keaton pentru performanţa actoricească, ci filmului, în condiţiile în care acesta nu are splendida efervescenţă şi complexitatea artistică a lui "The Grand Budapest Hotel". Extra: interviu cu Iñárritu şi Keaton, Making Of, galerie foto. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
18 Aprilie 2015


THE ROVER (2014, Australia/USA, r: David Michôd) – DVD

The Rover.jpgO distopie contemporană ‘de criză’. O definiţie ciudată dar, cred eu, adecvată pentru acest film straniu, original, lipsit de spectaculozitatea aşteptată asocierii cu viziunile legate de viitor, care îşi propune să ne arate cum ar arăta "Wasteland"-urile australiene aride, neprimitoare şi, chiar şi acum, sub-populate… la zece ani după ce naţiunea ar intra în colaps economic. Cei condamnaţi să îşi ducă viaţa mai departe o fac fie cu resemnare fie acceptând involuţia spre o promiscuitate forţată de lipsa resurselor (dolarii australieni îşi pierd orice valoare - trocul şi USD încă mai funcţionează - nu mai există bariere sau prejudecăţi sexuale), baricadaţi cu persoanele de încredere în spaţiile familiare, indiferenţi faţă de ne-ofertanta lume înconjurătoare, în contextul în care legea nu mai există, iar ordinea minimală este asigurată de micro-echipe izolate de câte doi-trei puşcaşi în Humvee-uri plătiţi de la centru, din Sydney, mai preocupaţi la rândul lor de ce le va aduce ziua de mâine decât de stoparea criminalităţii. "The Rover" nu este interesat să ne arate societăţi (road-movie-ul se desfăşoară la distanţă mare de orice metropolă) ci indivizi şi involuţia acestora în raport cu cea a sistemului, nu vrea să ridice semne de întrebare generice, ci să construiască un studiu de caz, oarecum, pe modelul poveştii "Hainelor Împăratului"… David Michôd, în continuare la superbul său lung-metraj de ficţiune "Animal Kingdom" (2010), dar, de această dată, în colaborare cu actorul-scriitor Joel Edgerton ("The Great Gatsby", "Warrior") îşi atinge ca scenarist concetăţenii cu bagheta magică şi, brusc, devin invizibile efemerele iluzii create de ambalajele consumiste – "hainele" – lăsând locul unei imagini dizgraţioase, dar care trebuie acceptată ca realitate, cea a "trupului" nud, cu relevarea tuturor hemoroizilor, bătăturilor, colăceilor de pe burtă şi a ridurilor de sub veşmintele frumos colorate ale Australiei provinciale. Avem de-a face cu un "proto-Mad Max". Deşi contextele sunt radical diferite, comparaţia cu eroul iconic a lui George Miller nu este deloc deplasată, căci asemănările de fond sunt numeroase (mă refer la primul film a seriei, cel din 1979): decesul câinelui, obsesia pentru maşină, determinarea aproape psihopatică (în ambele cazuri - deşi ‘istoriile’ sunt diferite - fundamentată pe moartea soţiei), concentrarea asupra resursei principale (combustibilul, nu apa), comportamentul profund individualist şi asocial, ş.a.m.d.). Taciturnul Eric (expresivul Guy Pearce… în ciuda mandibulei încleştate) pleacă într-o urmărire donquijotescă pentru a-şi recăpăta autoturismul furat de trei borfaşi cu care se interesectează din întâmplare. Doar şansa de a-l recupera de pe drum pe fratele unuia dintre aceştia (un Robert Pattinson surprinzător de bun în rol… dă semne că îşi propune să se maturizeze frumos după coşmarul francizei "Twilight", cu tot cu succesul acestuia), abandonat împuşcat în peisaj, îl pune pe direcţia corectă. Quest-ul personal îl expune contactelor cu legea şi cu nelegiuiţii (evident, cu consecinţe violente non-hollywoodiene), cu visători şi profitori rapace şi, paradoxal, simultan, cu dorinta de viaţă şi lipsa deziluzionantă a perspectivei. Din ce am scris mai sus, nu vă imaginaţi că e o producţie cu mii de actori şi sute de decoruri sau cascadorii: totul se întâmplă pe drumurile părăsite şi pe stânga-dreapta acestora în rulote, foste benzinării, case din placaj ranforsate cu bare de metal, iar protagoniştii ce contează realmente depăşesc în total cu dificultate numărul degetelor de la o mână: în plus faţă de Pearce – "King’s Speech", "Prometheus" şi Pattinson – "Cosmopolis", "Maps to the Stars", i-aş menţiona pe Scott McNairy ("Argo", "Non-Stop") şi pe Susan Prior, nominalizată la premiile de film australiene (AACTA) anul acesta pentru cel mai bun rol secundar feminin… şi câştigătoare a acestuia! "The Rover" nu este un film chiar simplu de consumat, este brutal şi greu de acceptat, îşi ascunde intenţiile sofisticate sub masca unui pseudo-realism pe care-l întâlnim deseori şi în Noul Val al cinema-ului românesc, nu are nimic sfânt (seria de crucificări pe stâlpii de telegraf se înfige în subconştient), pune orice sub semnul întrebării, şi, ca atare, este recomandabil doar consumatorilor cu o oarecare experienţă şi nu… fanilor distopiilor gen "Divergent". Nu este de păstrat în colecţie precum "Animal Kingdom", dar cu certitudine merită a fi văzut… fie şi pentru dantura distrusă, acum de o culoare galben-maronie, a fostului ‘vampir’ Pattinson. Extra: comentariu audio a lui Michôd, Making Of ("Something Elemental"). Tehnic: impecabil.

MR. TURNER (2014, UK/Franţa/Germania, r: Mike Leigh) – "Special Edition"/DVD

Mr. Turner.jpgBiopic amplu (durează două ore şi jumătate) dedicat ultimilor ani din viaţa pictorului peisagist englez J. M. W. Turner (perioada 1828-1851), cel supranumit "pictorul luminii", precursor romantic a Impresionismului, celebru în egală măsură pentru lucrările sale în ulei şi pentru acuarele. Se spune că, ultimile sale cuvinte, pe patul de moarte, au fost: "The sun is God". Individualitate excentrică, ursuză şi singuratică, Turner este profund afectat în urma decesului (probabil) al singurului prieten adevărat, tatăl său, care, ca o cloşcă, s-a îngrijit timp de ani buni de chestiunile administrative şi financiare, oferindu-i artistului toată susţinerea şi întregul confort necesar pentru peregrinările sale creative. În ciuda recunoaşterii profesionale (membru influent a Academiei Regale de Arte, clientelă - inclusiv cu sânge albastru - din belşug) şi al popularităţii sociale şi mondene, pictorul devine din ce în ce mai introvertit şi înstrăinat de mediul familiar (inclusiv de opulenta-i locuinţă pe care o împarte acum doar cu o menajeră credincioasă şi devotată, ce acceptă fără crâcnire să îi satisfacă inclusiv nevoile sexuale), iar escapadele sale incognito în provincie se înmulţesc, din Cornwall până în West Sussex. Moare cu dorinţa ca lucrările sale să rămână în patrimoniul public britanic şi să nu fie ascunse în obscure colecţii private de peste Ocean. Timothy Spall ("Harry Potter", "The Last Samurai"), care, timp de doi ani, a studiat special pictura pentru acest proiect, este excelent în cel mai important rol a carierei sale de până acum (de altfel, a câştigat pentru acesta şi premiul de interpretare la Festivalul de la Cannes) şi îl conturează pe Turner de o manieră magnetică şi subtilă în care egoismul (ex. tratamentul arogant sau condescendent aplicat unor colegi de breaslă precum John Constable sau Benjamin Haydon, mai puţini apreciaţi de către contemporanii lor) dublat de misoginismul epocii (ignorarea imperială a sorţii propriilor copii făcuţi cu văduva Danby, utilizarea pur animalică a serviciilor oferite de femeia în casă, legătura de o afectivitate rece şi aproape abstractă cu Sophia Booth, o altă… văduvă) copleşeşte. Din punctul meu de vedere însă, "Mr. Turner" rămâne doar un film foarte frumos şi… atât. Mike Leigh ("Secrets & Lies", "Another Year") alocă mult prea puţină importanţă definirii surselor de inspiraţie şi talentului artistic (mai degrabă Turner ne este prezentat ca un expert al tehnicilor plastice, decât ca un creator posesor a unui har colosal) în detrimentul portretizării omului, portretizare pe care o tratează într-un stil liniar, cvasi-documentar (contextul social, deşi bine "desenat", este atât de amorf, lipsit de încărcătură emoţională şi de dramatism încât se detaşează chirurgical de personaj, fiind absorbit de fundalul peisager). Chiar acceptând opţiunea cineastului pentru realista punere în scenă a lentorii vieţii în Anglia victoriană, "Mr. Turner" poate fi considerat un film extrem de lung în condiţiile în care spune câte ceva despre un om, dar aproape nimic despre arta sa (ex. nu se explică reacţia publică foarte critică, aproape vehementă, la cea de-a ‘treia perioadă’ a sa, legarea de catarg nu creează niciun declic neiniţiaţilor apropo de legătura cu celebrul tablou "Snow Storm", apoi, deşi esenţială, apetenţa sa pentru culorile proaspete şi nu pentru cele durabile e ignorată, polemica legată de Claude Lorrain în care este implicat alături de criticul John Ruskin pare mult ‘teatralizată’ etc.). Pentru a fi ceva mai inteligibil, DVD-ul ar fi trebuit însoţit un booklet cu un supliment de detalii biografice dar, dacă acesta ar fi existat, de ce am mai avea nevoie de film? Un singur motiv (în afara performanţei lui Spall): imaginea absolut superbă semnată de Dick Pope (nominalizat la Oscar şi BAFTA şi câştigător la Cannes), colaborator veteran a lui Leigh ("Topsy-Turvy", "Vera Drake") care compensează în majoritatea cazurilor lipsa de substanţă a scenariului "original". Pe de altă parte, cred că o vizită de trei ore la Tate Gallery din Londra este mult mai relevantă decât vizionarea lui "Mr. Turner". Eu m-am ataşat de picturile sale răsfoind pe vremuri albumul de 40 de lei apărut la editura "Meridiane" în 1976, în introducerea căruia Vasile Nicolescu scria: "Dramaturg al luminii, pictorul a trăit cu intensitate nevoia şi speranţa descătuşării ei. Răsturnând realul în profunzimile visului, el a ridicat în fond visul la înălţimea realului.". Încercaţi să îi descoperiţi arta înainte de a fi fascinaţi de om. Sau… cum suna finalul ariei favorite a lui Turner - pe care o fredonează şi în film - din "Dido’s Lament" a lui Henry Purcell: "Remember me, but ah! forget my fate". Extra: Making Of ("Many Colours of Mr. Turner") regizat de însuşi Leigh, interviuri, scene tăiate. Tehnic: impecabil.

BATTLE OF THE DAMNED (2013, USA/Singapore, r: Christopher Hatton) - DVD

Battle of the Damned.jpgProiectat comercial pentru DTV, filmul de acţiune de serie B/C "Battle of the Damned" arată în final, în mod neaşteptat (lipsa efectelor CGI în principal), că este o realizare peste media ligii ‘minore’, în ciuda unui plot definit simplist ca premisă. O metropolă din sud-estul Asiei (devenită un refugiu pentru companiile specializate în dezvoltarea biotehnologiilor datorită permisivităţii cadrului legislativ local) este băgată în carantină şi izolată total de o blocadă militară după ce un agent patogen experimental ajunge să infecteze accidental mii de oameni. Cu obiectivul de a salva fata unui mare mahăr corporatist şi cu promisiunea sa că, ce-a fost mai rău a trecut, mercenarul Max Gatling (Dolph Lundgren – "The Expendables", "Universal Soldier", "The Punisher"), ex-Special Forces, pătrunde clandestin în oraş cu echipa sa însă realizează că a fost complet dezinformat şi că trebuie să îşi croiască drum printr-o mulţime de zombie înfometaţi şi dotaţi cu viteza de mişcare a unor atleţi olimpici (care amintesc de cei din "28 Weeks Later"). Rămas rapid "The Last Man Standing", Max descoperă ‘subiectul’ misiunii după două săptămâni, dar… "la pachet" cu un grup format din câţiva supravieţuitori care se auto-intitulează "The Damned", condus de atotştiutorul, dar excesiv de precautul… The Duke (Carpenter, ne auzi?). Deşi la curent în detaliu cu modul în care este organizat cordonul de protecţie în jurul oraşului, membrii acestuia se mulţumesc să trăiască într-o auto-recluziune relativ confortabilă, resemnaţi în urma împuţinării constante în tentativele de evadare din zona infectată, dar… totul se schimbă odată cu apariţia (insuficient justificată) a unui grup de roboţi programaţi să anihileze morţii-vii, identificaţi ca ţinte după diferenţa de temperatură a corpului ("They are not people")… Zombie şi roboţi-ucigaşi, un nerdgasm! Scenariul conţine şi o componentă dramatică plus ceva întorsături de situaţie interesante, este surprinzător de corect şi de bine pus în scenă (nu se insistă pe prim-planuri de zombie astfel încât prezenţa/make-up-ul lor poate fi apreciată ca decentă, dinamica & coregrafia momentelor de acţiune sunt gestionate adecvat), filmările exotice sunt realizate în Bangunan Sultan Ismail, bijuteria arhitecturală ce adăposteşte sediul Parlamentului din Johor Baru, capitala provinciei malaeziene aflate la nord de Singapore, iar exterioarele urbane chiar în Singapore), iar distribuţia, în cea mai mare parte australiană, este interesantă chiar dacă conţine nume de pluton secundar, mai puţin cunoscute publicului larg: Matt Doran (trecut pe genericul de la "Thin Red Line", "The Matrix" şi "Star Wars: Episode II"), cuplul în viaţa reală Jen Sung (cascador – "Star Trek", "Pirates of the Caribbean: At World’s End") - Lidia Look (roluri minore în seriale precum "Pushing Daisies" sau "Walker, Texas Ranger" dar o voce foarte căutată pentru jocuri video) dar, mai ales, Dave Field ("The Rover", "Chopper", "Mystery Road"). "Battle of the Damned" este, fără glumă, unul dintre cele mai bune filme din întregul CV a action-hero-ului suedez Dolph Lundgren (care nu ezită să îşi arate vârsta… e delicios când îşi pune ochelarii pe nas după ce a căsăpit o duzină de zombie) şi, deşi inspirat evident din "Escape From New York" a lui John Carpenter, un uriaş pas înainte (profesional vorbind) al realizatorului Christopher Hatton care, în fapt, aici, îşi refoloseşte ‘arsenalul’ robotic ce se defectase în "Robotropolis"-ul său din 2011 (din acest punct de vedere "Battle…" poate fi considerat un sequel, mai ales că maşinile îşi declară explicit provenienţa). Un film de acţiune ce merită văzut ca pur produs de entertainment. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
11 Aprilie 2015


JOHN WICK (2014, USA, r: Chad Stahelski, David Leitch) – DVD

John Wick.jpgOdată cu "A Better Tomorrow" (1986) şi apoi cu "The Killer" şi "Bullet in the Head", John Woo a introdus în jargonul comun al cinefililor termenul "Gun fu", coregrafia cinematică ce combină artele marţiale cu mânuirea diverselor arme de foc, care, post-2000, şi-a crescut popularitatea dincolo de marile ecrane (de la "Equilibrium" sau "Bulletproof Monk" la "Wanted" şi "Kick-Ass") la animaţii, comics-uri ("Iron Fist", "Ninjas and Superspies") şi jocuri video ("Half-Life", "Bayonetta"). Produs (neaşteptat) de către una dintre "nevestele disperate", Eva Longoria, "John Wick" este un omagiu occidental adus gun-fu-ului (dar nu numai… căci trimiterile sunt şi la Nordic Noir, Anime, Western spaghetti) de doi debutanţi în ale regiei dar, în niciun caz, amatori. Au împreună sute de filme la activ (multe dintre acestea blockbustere precum "Hunger Games", "Sherlock Holmes", "The Expandables" sau "X-Men") în calitate de cascadori, asistenţi de regie sau actori de planul doi şi, cel mai important, au colaborat mult şi bine cu Keanu Reeves (l-au dublat în scenele de acţiune în "The Matrix", "Constantine", "Man of Tai Chi"). Deci Stahelski şi Leitch ştiu despre ce e vorba şi cu cine lucrează, iar rezultatul se arată a fi un surprinzător de bun şi consistent Action-Thriller care, aproape cu siguranţă, va beneficia şi de un sequel. Reeves, ce indică în sfârşit(!) că ar putea reveni la forma excepţională demonstrată în "The Matrix", joacă rolul celui mai cool asasin de la "Shoot ‘Em Up" încoace (devoratorul de morcovi Clive Owen), cel a lui John Wick, personaj pe care, personal, mi-aş dori să îl văd dezvoltat în viitor într-o bandă desenată, şi care, retras de câţiva ani din activitate, încearcă să treacă peste starea de depresie provocată de pierderea soţiei (Bridget Moynahan – "I, Robot", "Battle Los Angeles") cu sprijinul unui căţel din rasa Beagle (care, din fericire, nu seamănă cu Snoopy) făcut cadou post-mortem de aceasta… şi a pasiunii pentru maşina mult iubită, un Ford Mustang vintage produs în 1969. Dat fiind rafinatul design interior a locuinţei (subliniat şi de prezenţa pe masa din sufragerie a albumului celebrului arhitect portughez Àlvaro Siza Vieira) şi a pedanteriei care îi defineşte look-ul sobru dar hiper-elegant (referinţă implicită la "Samuraiul" lui Melville), Wick este, la început, greu de etichetat. Doar că… un incident violent produs de o beizadea de mafiot (care nu ştia cu cine are de-a face), soldat cu furtul maşinii şi uciderea căţelului, creionează premisa unui revenge-movie întunecat în care John se relevă a fi pentru mediul criminal (în acest caz, de provenienţă rusă) o Baba Yaga (în versiune masculină) necruţătoare şi feroce. Dincolo de reţeta eficace pe care este construit (motive clare, flux coerent a acţiunii), de tributul respectuos adus predecesorilor şi diverselor genuri din cultura Pop (inspirată traducerea gen comics a dialogurilor în rusă) şi de calitatea aspectului vizual (aici intră şi coregrafia luptelor) două sunt motivele suplimentare care ridică filmul mult peste medie: lumea lui John Wick şi… John Wick însuşi. Să mă explic. Fără a ieşi din standardele realismului, ‘Underworld’-ul este prezentat ca un univers alternativ distinct, cu o ierarhie a valorilor complet diferită de cea a societăţii normale, inclusiv în ceea ce priveşte… moneda de schimb (coduri ale onoarei/reguli asumate implicit/principii morale meşteşugite convenabil pentru a defini un anume tip de comportament în hotelul-sanctuar "Continental", clubul "Red Circle" sau biserica din Little Russia utilizată ca seif a valorilor ‘negre’, păzit cu "sfinţenie" de preotul-trezorier). Wick este un anti-erou obligat să traverseze bariera dintre cele două lumi simbiotice de mai multe ori, iar simbolistica care îl defineşte este mai complexă decât ne-am aştepta de la un simplu film de acţiune: de la tatuajul pe care îl descoperim de la început pe corpul său cu "Fortis Fortuna Adjuvat" ("Norocul este de partea celor puternici") la poziţionarea personajului ca înger răzbunător, blestemat de Dumnezeu pentru nelegiuirile trecutului (referinţă posibilă la "Constantine"), determinat, dar nu lipsit de îndoieli. "Oamenii nu se schimbă, timpurile se schimbă", concluzionează nemesis-ul său Viggo (suedezul Michael Nyqvist, în ascensiune internaţională rapidă post-"Millenium" cu rolurile din "Mission: Impossible - Ghost Protocol" şi "Europa Report"). Nu mai puţin inedită este şi suma actorilor de valoare ce apar în rolurile secundare: Willem Dafoe ("Platoon", "The Grand Budapest Hotel"), Ian McShane ("Sexy Beast", "Pirates of the Caribbean"), John Leguizamo ("Chef", "Moulin Rouge!") şi Adrianne Palicki (serialul Marvel "Agents of S.H.I.E.L.D."), aşa că, una peste alta, e puţin probabil să rămâneţi cu vreun regret apropo de timpul consumat cu vizionarea acestui film. Extra: comentariu audio al regizorilor, şase documentare ("Don’t F*#% With John Wick", "Destiny of a Collective", "Calling in the Cavalry", "Red Circle", "Assassin’s Code", "NYC Noir")… atenţie!, acestea se găsesc doar pe ediţia franceză (în celelalte ţări europene a apărut, pentru moment, fără nici un bonus). Tehnic: impecabil.

HELLDRIVER (2010, Japonia, r: Yoshihiro Nishimura)

ZOMBIE TV (2013, Japonia, r: Yoshihiro Nishimura, Naoya Tashiro, Maelie Makuno) – DVD

Helldriver.jpgCu siguranţă, prin roadele creativităţii sale oferite spectatorului, cineastul-cult Yoshihiro Nishimura ("Tokyo Gore Police", "Mutant Girl Squad", segmentul "Z is for Zetsumetsu" din "The ABCs of Death") nu poate fi catalogat după standardele uzuale drept un om normal. Nu am scrupule în a vă dezvălui ce se întâmplă în prima parte din această ţăcăneală Splatter/Gore pentru că, oricum, nu veţi crede până nu vedeţi cu ochii voştri şi… cu gura căscată! Intro-ul e format din trei segmente plasate temporal diferit. 1.) Cocoţat în siguranţă, în miez de noapte, pe un gard de beton masiv şi înalt, un cetăţean îmbrăcat excentric pescuieşte zombie folosind ca momeală organe umane. Morţii-vii sunt individualizaţi ca fizionomie, unii seamănă cu rockerii de la KISS sau cu cei din "Brain Dead" a lui Peter Jackson, iar alţii amintesc de Fulci, Landis şi Romero, dar avem şi apariţii originale (precum cel cu coloana vertebrală crescută din creier ca suport pentru un al doilea cap)… toţi au însă în comun un singur lucru, o excrescenţă organică în formă de "T" (acesta este trofeul pe care ‘sportivul’ îl recoltează de la înălţime, cu ajutorul unui cârlig ataşat de un cablu de oţel până când acesta i se agaţă şi este tras în "marea" de zombie, doar pentru a fi salvat de la "înec" de războinica Kika ce conduce o maşină gen "Mad Max", care îi masacrează cu o sabie-‘drujbă’ şi cu mişcări agile de… dansatoare la bară). Paranteză: aici îşi spune cuvântul experienţa în make-up şi F/X a tokiotului Nishimura (supranumit "Tom Savini a Japoniei"), cu peste 80 de filme în CV la acest capitol (inclusiv pentru cele trei pelicule cu zombie a lui Noboru Iguchi, co-fondator alături de acesta a companiei de producţie Fundoshi Corps, "Tomie: Unlimited", "Zombie Ass: The Toilet of the Dead" şi "Dead Sushi"). 2.) Un tandem frate-soră (un punker neo-nazist grobian obsedat sexual şi o gheişă psihopată), urmăriţi de poliţie pentru mai mult de 20 de crime, refugiaţi temporar într-o clădire părăsită, se hrănesc (îşi fac tochitură proaspătă) din carnea celor pe care îi răpesc şi pe care îi ‘decupează’ de vii (nu scapă nici rudele apropiate). Femeia are însă o fiică, ‘normala’ Kika (Yumiko Hara), de care ambii adulţi abuzează constant considerând-o sclava lor. În urma unui conflict cu maică-sa Rikka (Eihi Shiina – "Audition" a lui Takashi Miike, "Outrage" a lui Takeshi Kitano), tânăra îl înfierează pe unchi cu o svastică pe frunte. Drept răzbunare, mă-sa scoate inima din pieptul Kikăi pentru a şi-o înlocui pe a sa (tocmai a fost perforată de un meteorit extraterestru ‘viu’ ce învăluie progresiv regiunea Hokkaido într-un nor de cenuşă, infectează şase milioane de japonezi fără măşti de gaze ce se transformă în zombie cu "corniţele" pe care le menţionam la început, înainte de a se disipa în mare fără alte consecinţe pentru restul omenirii). 3.) Ca să ţină situaţia sub control, autorităţile construiesc un zid ce rupe Japonia în două (pe modelul "Doomsday" a lui Neil Marshall şi prezentat aici grafic ca în "Escape…"-urile lui John Carpenter) dar se confruntă cu supra-popularea ariei rămase sănătoase şi cu protestele asociaţiilor cetăţeneşti ce militează pentru drepturile… zombie-ilor (având membri de familie infectaţi, mare parte a japonezilor refuză să îi considere "morţi" şi consideră că şi aceştia trebuie acceptaţi ca parte a societăţii). "The infected are human", decide guvernul, în ciuda deteriorării rapide a situaţiei economice şi a retrogradării ca poziţie în contextul geopolitic internaţional. Pe piaţa neagră, pudra de ‘coarne de infectaţi’ ajunge drogul la modă (aceşti zombie nu mor ca cei obişnuiti dacă sunt loviţi în cap, ci doar dacă li se extirpă excrescenţa de sorginte extraterestră). Kika este descoperită după un an într-un cocon misterios, fără inimă dar… în viaţă, şi se transformă (involuntar, căci a fost subiectul experimentelor finanţate de o facţiune politică ‘anti-infectaţi’ din opoziţie) într-o maşină de luptă ("un android experimental") cu o misiune precisă: să o găsească şi să o ucidă pe Rikka, ajunsă acum o Regină Zombie (o anti-"Lady Snowblood"), prezentată oficial mediatic drept responsabila de trecerea morţilor-vii dincolo de zid. Sarcasmul (ex. "Zombie Area" scris cu litere Disco de neon deasupra porţii de acces din zid, fluturatul steagurilor de către fotomodele ca la startul curselor auto, protuberanţa Reginei ce luminează din când în când şi o face clarvăzătoare şi aptă de manipularea ‘supuşilor’) şi satira cu multiple conotaţii (relevantă scena patriotardă a noului P.M. ce, odată instalat, apare îmbrăcat în uniformă militară, purtând o mustaţă à la Hitler cu trimitere la "Dictatorul" lui Chaplin, şi care ţine un discurs înălţător în faţa pseudo-"The Dirty Dozen" niponă trimisă în misiunea sinucigaşă) sunt grefate pe grotescul festin Gore (atacul concertat a fierăstraielor mecanice manevrate de mâini secţionate sau cel a capetelor de zombie folosite ca… bombe, apoi zombie-bar-ul antologic cu scena pe care se maimuţăresc mişcările de dans din "Thriller"-ul lui Michael Jackson, maşina asamblată din organe de zombie, golemul-zburător etc.), ambalate vizual într-un colaj Pop-Art kitsch (ce include sporadic şi diverse tehnici de animaţie iar, ca tactică inedită, genericul de început este inserat neconvenţional abia la minutul… 48), susţinute de o coloană sonoră ce este un mix de muzică uşoară japoneză, ceva Pop/Rock autohton şi fragmente de lucrări clasice (scena dansului mamei printre picăturile de hemoglobină suspendatZombie TV.jpge în aer sau cea a flash-back-ului traumatizant din copilărie a lui Kika pe valsul lui Strauss fac implicit trimitere la "Portocala mecanică" a lui Kubrick)… şi, credeţi-mă, nici Western-ul nu este cruţat şi nici comics-urile istorice nu rămân neutilizate ca surse de influenţă (alien-ul din capul Riikei seamănă foarte bine cu primele desene ale lui Starro, steaua de mare gigantică ce se opune în fanzine echipei ‘Justice League of America’ a lui DC Comics încă din primăvara lui… 1960). Să nu o mai lungesc, "Helldriver" este o distopie absolut ieşită din comun, indispensabilă pentru consumatorii de cinema extrem. Dincolo însă de celelalte proiecte personale ulterioare de exploitation asiatic, Nishimura a mai atacat o dată genul, creând omnibus-ul "Zombie TV", o antologie tematică de scurt-metraje şi sketch-uri aiuritoare, un soi de Splatter-Com inegal pe multiplele-i segmente (de la trupa Zombie God ce ne îndeamnă să renunţăm la viaţa umană pentru una mai puţin stresantă, cea de zombie, la lecţii de aerobic zombie, de la virginul care visează să pipăie ţâţele voluminoase a unei zombie la… călugăriţa ce crucifică un cineast pentru că face filme de mâna a doua… "Oh, zizizzombie, today you walk?"), menit (chipurile) să ne explice evoluţia zombie în secolul 21 de o manieră Monty-Python-escă care să răspundă la întrebările legitime pe care şi le poate pune tanti Areta din Văscăuţii de Sus (într-o realitate alternativă): Au zombie vreun (Dumne)zeu zombie? Zombie fac sex? Cum au ajuns zombie din creaturi handicapate fizic şi psihic fiinţe agile capabile de agregare sociale şi hiper-performante în conflictul cu umanitatea? Între un zombie şi un canibal, cine are şanse mai mari de câştig?... Favorita mea din acest montaj? Indiscutabil, Pink Zombie! No further comments… Extra: zero (ambele). Tehnic: excelent (primul conţine atât versiunea de cinema de 105’ cât şi "Director’s Cut"-ul de 117’ iar cel de-al doilea a apărut pentru moment doar în Japonia, editat de Pony Canyon).

UNBROKEN (2014, USA, r: Angelina Jolie) – DVD

Unbroken.jpgNu ştiu când are Angelina Jolie ("Girl, Interrupted", "Gia") timp să le facă pe toate… şi mamă de juma’ de duzină de copii şi soaţă de Brad Pitt şi actriţă şi activist-militant şi scenaristă şi ambasador ONU şi, şi, şi, în fine… oricum, când este vorba de făcut filme are flerul să se înconjoare de unii dintre cei mai buni în branşă. În cazul lui "Unbroken" mă refer la fraţii Coen ("The Big Lebowski", "Fargo") şi la Richard LaGravenese ("The Fisher King", "Erin Brockovich") pentru scenariu, la Roger Deakins (12 nominalizări la Oscar!), aflat în spatele camerei, Alexandre Desplat ("The Grand Budapest Hotel", "King’s Speech") – muzică, Becky Sullivan ("The Fugitive", "Collateral") şi Jon Taylor ("Birdman"), nominalizaţi fiecare la Premiile Academiei pentru acest film la categoriile mixaj şi respectiv editare de sunet, Mick Garris (unul din regizorii preferaţi a lui Stephen King) şi Erwin Stoff ("The Matrix") ca producători, ş.a.m.d. Deci cu talentul de manager ne-am lămurit, există cu certitudine. Să vedem cum stă cu cel de regizor căci, pe mine, "In the Land of Blood and Honey" din 2011 nu m-a convins. Să purcedem… "Unbroken" este adaptarea cărţii scrisă de o madamă ex-jurnalist aproape de menopauză, Laura Hillenbrand, abilă mai degrabă în a pune o poveste într-un ansamblu corect de cuvinte decât în a face proză cu talent, dar ultimul aspect nu este, se pare, important pentru americanul obişnuit, aşa că, cele (doar) două volume ale sale au fost best-seller-uri (primul a avut ca personaj principal calul de curse Seabiscuit, transpus cinematografic în 2003 exact sub acest nume de către cel care era aproape să ruineze - din prima! - franciza "Hunger Games", Gary Ross). Ca şi sursa tipărită, "Unbroken" este un biopic dulceag-patriotard din sectorul lui "American Sniper" însă, spre deosebire de filmul lui Clint Eastwood (de la care, probabil, Jolie s-a molipsit după experienţa cu anostul "Changeling"), îşi maschează intenţiile cu mult mai multă stângăcie îndărătul aparenţelor realităţii istorice. Realitate (Part 1): Pe scurt, Louis "Louie" Zamperini, cetăţean american născut într-o familie de emigranţi italieni, este re-rutat din vremea liceului de către fratele său, de la prognozatul destin de mic borfaş provincial la cel de sportiv. Ajunge un pasionat de alergările pe distanţe lungi, iar vârful carierei se consumă la Olimpiada din 1936 unde termină cursa de 5.000 de metri pe locul 8, dar revenirea formidabilă din coada plutonului spre final îi atrage atenţia lui Adolf Hitler care vrea să îl cunoască personal. Film (Part 1): Zamperini pare a fi blestemat să fie un delincvent juvenil, dar subit îşi găseşte o nouă vocaţie… adolescentul e prezentat prin prisma unui tratament simplist şi schematic împănat de clişee (motivare, relaţia cu familia, determinarea bruscă pentru succesul în sport) care îl face aproape neverosimil, în care nimic din context (de la Marea Criză economică din SUA la contactele cu regimul nazist de la Berlin) nu transpare în mod pregnant, fiind înlocuit de scene de soap-opera, în care, de exemplu, tânărul Louie declară că se duce la Olimpiadă să agaţe nemţoaice. Concluzie: mai bine revedeţi "Chariots of Fire", decât acest segment ce durează vreo 30’! Realitate (Part 2): Studentul Zamperini este ofiţer în WWII pe un bombardier în Pacific. La ordin, se îmbarcă cu echipajul într-un avion ştiut ca fiind cu probleme tehnice, se salvează cu încă doi colegi după ce acesta se prăbuşeşte în mijlocul Oceanului şi este capturat de o navă de război japoneză după 47 de zile de derivă în pustietate, când… eşuaseră pe ţărmul Insulelor Marshall. Film (Part 2): în această tentativă de frescă epică (ex. menţionarea lui Eddie Rickenbacker), a mai consuma încă 30'-40' cu episodul acvatic în care personajele nu au definită vreo personalitate care să determine spectatorul să se ataşeze de ele, iar drama prin care trec, să transmită frisoane veritabile, mi se pare înfiorător de excesiv şi de inutil. Plus că nu eşuează nicăieri, sunt pescuiţi din larg. Concluzie: mai bine revedeţi "Kon-Tiki", "The Deep" a lui Kormakur sau chiar "All Is Lost" cu Robert Redford pentru exerciţii cinematografice mai reuşite pe tema supravieţuirii în mijlocul oceanului. Realitate (Part 3): Protagonistul trece printr-o succesiune de lagăre nipone unde, datorită CV-ului de ‘atlet olimpic’ american, devine (fără succes) ţintă a propagandei de război dar, în realitate, este doar o fiinţă umană absolut obişnuită preocupată exclusiv de supravieţuire. După eliberare, Zamperini se dedică credinţei (pe care o asociază aproape exclusiv cu faptul că mai e în viaţă), se implică în cruciade evanghelice, îşi face un (re)nume în rândul predicatorilor inspiraţionali şi, peste ani, în ianuarie 1998, este recompensat moral cu însărcinarea de a purta pe o bucată de drum torţa olimpică spre Nagano… Japonia. Film (Part 3): Bun… pe acest segment (care este şi cel mai lung, căci filmul durează în total aproape 140 de minute), lucrurile stau mai grav. Deşi foarte lent şi descriptiv (nu spun asta neapărat în sensul prost), talentul unui cineast constă în mare măsură şi în a fi expresiv în mod sintetic, altfel se poate reprofila pe producţii de televiziune pe care, se poate întinde ca lungime, cât vrea. Periplul ce începe cu izolarea în lagărul clandestin, iar apoi în cel de muncă… să te baţi cu "Merry Christmas Mr. Lawrence", cu "Empire of the Sun" sau cu "Rescue Dawn" a lui Werner Herzog trebuie să ai un curaj enorm sau o doză serioasă de inconştienţă, iar Jolie dovedeşte aici că le are pe amândouă, dar… rezultatul final este mai anemic decât "Hart’s War" (la nivel de pretenţii şi resurse implicate) prin dramatizarea excesivă şi adăugarea unor tuşe epice care scot scenele din zona credibilului (improbabila dimensiune ‘freudiană’ a duelului cu Watanabe, inconsistenţa tuturor, dar absolut tuturor celorlalte personaje). De fapt, Zamperini este prezentat ca o "legumă" cu suflet dintr-o grădină cu surate la fel de pleoştite ce aşteaptă ploaia divină cu speranţa că vor fi înghiţite mai târziu decât mai devreme. Odată cu picăturile din cer vine şi credinţa… OK, nu vreau să dezvolt mai departe căci nici "Unbroken" nu o face. Nu are sens să continui, dar mi se pare un păcat să tratezi ca realizator un subiect de o asemenea suculenţă ca pe o jucărie ce ajunge până la urmă să fie destinată unui canal TV pentru gospodine bigote. Inevitabil, intervine comparaţia cu efortul regizoral a unui alt actor de calibru greu, Robert De Niro ("The Good Shepherd" – 2006), la fel de impersonal şi de neutru ca formă de mascare a bâlbelor sau lipsei de experienţă în spatele camerei. De Niro reuşeşte însă să creeze… o atmosferă, să genereze o anume coerenţă a filmului, ceea ce Jolie, cu un buget de 65 de milioane de dolari pe mână!, nu numai că ratează să o facă, dar rezultatul este… plictisitor, fundamentală fiind, cred eu, indecizia de a-i face un portret serios/complex omului Zamperini sau o frescă de război, de care, până şi răposatul Sergiu Nicolaescu ar putea să fie mândru. Există trei puncte datorită cărora, totuşi, se ţine la un loc "ţesătura": interpretarea formidabilă a junelui Jack O’Connell (lansat cu adevărat în Horror-ul "Eden Lake" a lui James Watkins), comparabilă cu cele ale lui Christian Bale (din filmele la care am făcut referire mai sus), muzica lui Desplat (de pe acelaşi palier de profunzime şi sensibilitatea pe care se plasează creaţiile sale la "Moonrise Kingdom" a lui Wes Anderson şi "The Tree of Life" a lui Malick) şi, cel mai important!, arhitectura vizuală a lui Deakins care te poartă, etapizat, de la căldura şi luminozitatea solară complementară cu albastrul acvatic, prin gama de cenuşiu-bej-maro a recluziunii tranzitorii, până la un final în care negrul cărbunelui domină albul şi argintiul nesfârşit al peisajului alpin… De la înaltul cerului spre fundul pământului. În concluzie, nu spun că "Unbroken" e nevizionabil, ci doar că este o producţie ridicată în slăvi în mod exagerat de critica americană (dat fiind numărul mare de nominalizări la diverse premii din festivalurile saxone). Personal, consider că Angelina Jolie dovedeşte pentru moment că are mai multă voinţă decât putirinţă. Nu neg însă, că ambiţia ei nemăsurată s-ar putea să o împingă în viitor spre rezultate ceva mai spectaculoase. Extra: DVD bonus (cu titlul "Legacy of Faith") cu numeroase materiale cu caracter religios, dar şi un interviu consistent cu Louie Zamperini (decedat anul trecut, pe doi iulie).

IOAN BIG
4 Aprilie 2015


DEAD SUSHI a.k.a. DEDDO SUSHI (2012, Japonia, r: Noboru Iguchi) – DVD

Dead Sushi.jpgAvertisment: în acest text, cuvântul ‘sushi’ va apare (posibil) cu o frecvenţă insuportabil de mare. Trebuie să fac un intro culinar indispensabil pentru cei nefamiliarizaţi cu termenul şi care ar putea fi privaţi de ‘degustarea’ unor insight-uri din film, revalorizate metaforic prin succesiunea de gaguri: sushi e un gen de mâncare bazat fundamental pe orezul fermentat în oţet (proces de pregătire ce durează un număr semnificativ de ani), asociat cu alte ingrediente (cele mai populare fiind peştele şi fructele de mare, a căror carne este servită… crudă) şi asezonat uzual cu sos de soia şi, eventual, wasabi. Varietatea uluitoare a combinaţiilor, născută din cea a ingredientelor (specii de peşti dar şi legume, fructe sau… ouă), se materializează confuzant pentru neofiţi sub denumiri neinteligibile (makizushi, chirashizushi, nigirizushi etc.) ce reflectă însă, în realitate, nu numai diferenţele de conţinut, ci şi a modului de preparare şi cel a prezentării. Dată fiind popularitatea sortimentelor bazate pe carnea crudă, există şi riscuri (aceasta poate conţine mercur sau paraziţi), de aceea o tradiţie asiatică născută în secolele XII-XIII a evoluat în timp într-o formă de artă culinară veritabilă (dar fast-food-izată chiar de japonezi datorită lui Hanaya Yohei prin 1830 şi dusă în derizoriul contemporan de americani prin "roll"-urile lor) întrucât, deşi aparent însumează o simplă combinaţie de ingrediente elementare, acestea trebuie tratate, fiecare în parte, cu o atenţie formidabilă. Încă o informaţie (utilă pentru cei care vor viziona filmul, care, dincolo de caracterul de exploitation minor, este implicit pentru un european şi o mostră complexă de pedagogie culinară… să înţelegi mâncarea, rolul şi importanţa acesteia): frecvent, sushi se serveşte în asociere cu sashimi (numele vine de la ‘sashi’=străpuns, plus ‘mi’=trup/carne), delicatesă constând în bucăţele sau fâşii mici de carne crudă proaspătă (de origine terestră sau acvatică). Trecem acum la "Dead Sushi", probabil cel mai ieşit din tipare Zom-Com post-2000 prin tipul de zombie propus: Sushi-Zombie! "The Sushi bites back!". Sub îndrumarea tatălui său, un Sushi Chef respectabil şi intrasingent, juna Keiko îşi face ucenicia atât în prepararea sushi-ului cât şi în artele marţiale doar că, după un timp, dezamăgită de faptul că părintele se dovedeşte a fi misogin ("Mirosul de femeie te va împiedica să devii un adevărat Sushi-Chef"), fuge de-acasă şi se angajează ospătăriţă la un motel din provincie. Neîndemânateca ucenică este taxată fără milă de noua "familie" profesională şi singura încurajare vine din partea grădinarului: "These fingers are suited to handle fish". După un debut ‘cuminte’ facem cunoştinţă în mod şocant (episodul cu adolescenţii şi… sepia-ucigaşă) cu bad-guy-ul vagabond ce se arată a fi Yamada, fostul şef a cercetării dintr-o companie de farmaceutice, care, în urmă cu cinci ani, reuşise să redea viaţa celulelor moarte din organism, dar cu un efect secundar neneglijabil… cei injectaţi cu serul deveneau monştri violenţi şi, în plus, infectau pe cine muşcau. Confruntat cu foştii săi angajatori, cazaţi întâmplător la motel pentru un "team-building" cu sushi (pretext pentru tânăra chelneriţă să bată ca la fasole (a se citi ‘biluţe’) pe corporatiştii snobi, fals-gurmanzi şi eminamente misogini), acesta e împuşcat şi, cu ultimile puteri, înfige în sepie o siringă conţinând o doză proaspătă de ser, însoţită de un mic discurs adresat animăluţului (e umilitor să fii mâncat de oameni, adună-ţi gaşca şi muşcă înapoi… "Sushi, fly!"), care se apucă prompt să ‘viruseze’ produsele preparate în dorul lelii de bucătarul motelului. Aşa se naşte banda ucigaşă de sushi-zombie zburători (ton, crevete, somon… singurul marginalizat pare a fi ‘egg-sushi’-ul) care chicotesc precum Gremlinii lui Joe Dante. "Sushi’s coming to eat us!". De aici se iniţiază avalanşa comică şi succesiunea foarte dinamică de scene ce devine extremă prin violenţa vizuală (utilizată însă ca tactică de susţinere a tonului ludic şi nu ca instrument Horror), antologică şi delirantă prin absurd (grădinarul - fost Sushi-Chef devenit… ‘cuţitofob’ - care o încurajează pe Keiko să nu renunţe/sărutul japonez ‘cu ou’ supervizat sarcastic de orchestra şi baletul sushi/prietenul ‘egg-sushi’ sensibil, meloman şi degrabă vărsătoriu de acid (poreclit "Eggy")/ritualul ‘body-sushi’ (cu muşcătura unui sashimi-zombie care declanşează orgia Gore ce culminează cu atacul întregii şcoli de sushi şi bătălia epică împotriva acesteia)/dialogul de familie "the hell of mutual hate"/zombie-ul ton, dar, mai ales… cei doi sushi care fac sex!). "The Sushi has penetrated their bodies and is in control of their minds". Să vă mai spun de… sushi-ul aruncător de flăcări ("Cooking me alive"), de zombie umani cu bale de… orez pe faţă, de Sushi-Nunchaku sau de "Giant sushi roll battleship"? Cred că… este mai indicat să vedeţi această zomedie exotică şi "delicioasă". Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

VANISHING ON 7th STREET (2010, USA, r: Brad Anderson) – Blu-Ray

Vanishing.jpgÎn ceea ce priveşte propria-i specie, Brad Anderson pare fascinat de studiul (a)normalităţii şi de faptul că, pentru un observator complet detaşat, comportamentul uman perceptibil drept firesc la nivel ‘micro’ poate fi interpretat ca parte a unui freak-show de circ (sau de ospiciu) dacă perspectiva se lărgeşte la nivelul ansamblului, iar presupunerea mea este justificată de apetenţa lui pentru poveşti ieşite din comun precum "Session 9", "The Machinist", "Transsiberian" sau "Stonehearst Asylum" (vezi Video Vault-ul din 10 ianuarie 2015). Cea a lui "Vanishing…" (retras din cinematografe după ce a încasat nu mai mult de 20,000 de dolari) nu este o excepţie întrucât a fost concepută ca un exerciţiu centrat pe frica ancestrală de întuneric a omului. Am folosit termenul de ‘exerciţiu’ pentru că scenariul lui Anthony Jaswinski nu îşi propune, de la început până la final, să explice absolut nimic, pasând integral interpretările şi concluziile spectatorului, fapt care lasă acestuia, după vizionare, un gust amar şi frustrant de neîmplinire şi de inutilitate a unei speculaţii pe marginea căreia se putea broda în mod substanţial şi imaginativ de la science-fiction la metafora religioasă. Să rezum succint plot-ul: o pană generală de curent electric în Detroit face din oraş o lume a umbrelor, majoritatea covârşitoare a populaţiei se volatilizează (la propriu), iar cei câţiva cruţaţi nu pot supravieţui pe parcursul nopţilor următoare decât dacă se menţin constant într-un spaţiu luminat. Într-o asemenea "oază" (un birt de pe 7th Street) se întâlnesc accidental patru personaje care, fiecare, a pierdut pe cineva apropiat: un reporter de televiziune (Hayden Christensen – "Star Wars", "Jumper") ce n-a mai găsit din logodnică decât inelul, băieţelul de 12 ani (a barmaniţei dispărute) care alimentează din spirit de disciplină generatorul ce iluminează locanta (Jacob Latimore – "Black Nativity", "Maze Runner"), o asistentă medicală (Thandie Newton – "Crash", "The Chronicles of Riddick") căreia i s-a evaporat bebeluşul şi un proiecţionist de film (John Leguizamo – "Moulin Rouge!", "Chef") care s-a pierdut… pe sine însuşi (are o gravă contuzie la cap şi clamează că a revenit din cealaltă lume datorită aprinderii lanternei pe care era obişnuit să o poarte pe frunte la locul de muncă). Singurul indiciu şi acela insuficient nedetaliat (mai ales pentru cinefilii mai puţin pasionaţi de istoria US), legat de premisă şi de unde/cum ar trebui să plasăm povestea, este legat de misteriosul cuvânt "Croatoan" ce apare scris pe un pod şi care trimite la enigma "coloniei pierdute", a coloniei de pe insula Roanoke (Carolina de Nord) create de Sir Walter Raleigh cu acceptul Reginei Elizabeta I, a cărui întreg efectiv a dispărut misterios în 1586-1587 (populaţia indigenă din zonă era cunoscută sub denumirea de ‘croatani’). Cuvântul însă a intrat în cultura Pop(ulară) datorită poveştii premiate cu Locus a scriitorului de SF şi Fantasy Harlan Ellison, publicată în 1975 şi apoi analizată de Stephen King în "Danse Macabre", în care acesta apare scrijelit la intrarea în sistemul de canalizare newyorkez populat de… fetuşi abandonaţi. Revenind la "Vanishing…", deşi este filmat cu evidentă măiestrie de Anderson şi are momente de suspans bine închegate, acesta păcătuieşte prin raportul execrabil dintre multitudinea de întrebări pe care le generează spectatorului şi lipsa celor mai elementare explicaţii sau justificări punctuale. De ce supravieţuitorii nu îşi concentrează căutarea frenetică de surse de lumină (baterii, baghete cu leduri etc.) în timpul zilei, când pericolul s-a îndepărtat, de ce nu sunt mai degrabă preocupaţi să extragă combustibil din maşinile din vecinătate pentru a alimenta generatorul şi, ca atare, să securizeze spaţiul locativ nocturn, ş.a.m.d.? Ca să nu mai vorbim de întorsătura mistică din ultima parte (lumânarea ce arde pe întreaga durată a nopţii în biserică şi îl ţine în viaţă pe băiat), ce sugerează că filmul poate fi interpretat (mai ales prin prisma scenei din final) ca o parabolă a apusului unei specii (omenirea), devenită mult prea dependentă de confortul modern şi care, îndobitocită de consumism, s-a îndepărtat de valorile spirituale, şi a şansei renaşterii (un nou Adam şi o nouă Evă) prin puritatea unor suflete şi minţi pentru care viaţa pe o planetă fără tehnologie nu reprezintă un handicap insurmontabil. Un Thriller ambiţios în intenţie, dar foarte confuz ca rezultat. Mare păcat. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

THE DARKEST HOUR (2011, USA, r: Chris Gorak) – DVD

The Darkest Hour.jpgFaza 1: Siderare constipată de cinefil hârşâit în faţa premisei… extratereştrii care ne cotropesc pentru a ne exploata resursele planetare, dar… ce resurse mai avem neconsumate? Câte zeci de filme cu acest subiect a trebuit să înghiţim în ultimile două decenii, de la "Transformers" la "Avengers"? Eli Roth n-a avut nevoie de SF pentru a livra excelentul Teen-Horror "Aftershock" şi, acum, ne mai poate îngrozi… ‘curentul electric’? Etc, etc. Faza 2: Trezirea interesului. Marketat cu mare tam-tam ca primul film hollywoodian destinat adolescenţilor filmat integral în Moscova, produs de Timur Bekmambetov (regizorul lui "Night Watch", "Day Watch" şi "Wanted") şi regizat de Chris Gorak, Art-Director-ul şi Designerul unor filme precum "Fight Club", "Minority Report" sau "Fear and Loathing in Las Vegas", "The Darkest Hour" se anunţa a fi un ‘Pufferfish’, dar se dovedeşte a fi un amărât de… ‘Guppy’. Asta a fost deja… faza 3: pleoştirea ce a urmat după confruntarea cu produsul finit, în ciuda unei distribuţii atractive pentru publicul juvenil - Emile Hirsch ("Into the Wild", "Lone Survivor"), Olivia Thrilby ("Dredd", "No Strings Attached"), Max Minghella ("The Social Network", "Horns"), Joel Kinnaman ("RoboCop", "Child 44") şi Rachael Taylor ("Transformers", "Shutter"), a muzicii lui Tyler Bates ("Sucker Punch", "Guardians of the Galaxy") şi a unui experimentat DoP în actionere, Scott Kevan ("The Losers", "Death Race"), cu alte cuvinte a unui summum de resurse creative ce ar fi trebuit în mod normal să scoată filmul din zona "subsolului". Pe scurt, doi tineri softişti americani ajung în delegaţie la Moscova cu certitudinea că se vor îmbogăţi de pe urma unei idei novatoare însă intermediarul le trage ţeapă în stil est-european şi lor nu le rămane decât să îşi înece amarul în club alături de două concetăţence agăţate pe internet. Invazia E.T. (confundaţi de pământeni cu nişte luminiţe inofensive) îi prinde în mijlocul chefului şi, miraculos, datorită vodcii (nu glumesc, căci "The Darkest Hour" îşi propune să aibă o tentă Horror, deci umorul este 100% involuntar) se numără printre cele câteva sute de persoane (dintr-un oraş de 20 de milioane de locuitori!) ce scapă accidental şi care, pe parcursul unei nopţi, trebuie să îşi croiască (printre "electrocutanţii" care îi vânează să îi transforme în cenuşă) calea spre Neva, unde un submarin nuclear recoltează ultimii supravieţuitori. Dacă s-ar fi limitat la obiectivul de simplu şi decent film de aventuri şi nu de mega-producţie lucrurile ar fi stat în regulă, însă, pe de-o parte, efectele speciale sunt mediocre, iar pe de alta, ambiţia de a fi "ştiinţifico"-fantastic duce efortul în ridicol. Alienii nu sunt detectabili decât prin interacţiunea cu obiectele generatoare de electricitate, dar… sistemul de iluminat a fost deja închis dimineaţa de cineva preocupat aparent, chiar în situaţia unei crize planetare, de economie, căci nu funcţionează şi ziua, apoi… oamenii nu pot fi detectaţi decât prin intermediul pulsurilor lor bio-electrice deci orice paravan de sticlă îi face invizibili şi atunci de ce filamentul unui amărât de bec se aprinde în ciuda învelişului de sticlă? Colac peste pupăză, în sistemul ‘ora de fizică pentru retardaţi’, prin intermediul unui instalator de bloc autodidact, se introduce noţiunea de "cuşca lui Faraday"… bine, bine, dar cum de radioul protejat de colivia de păsări din Ambasada US funcţionează şi în apartamentul acestuia (unde nu este legat la vreo antenă) şi cum de, absolut întâmplător, pasiunea sa de-o viaţă este să fabrice arme bazate pe pulsuri electromagnetice pe care profesioniştii militari americani şi ruşi nu şi le-au imaginat vreodată? Din nou… etc, etc. Singurul motiv pentru care acest film merită să i se acorde câteva minute de atenţie este, eventual, oferit de filmările panoramice apocaliptice din centrul Moscovei (Piaţa Roşie, interiorul GUM-ului, biblioteca Lenin). Dar atât. Extra: scene tăiate şi extinse. Tehnic: excelent (BRD-ul conţine şi versiunea 3D).

IOAN BIG
28 Martie 2015


DELIVER US FROM EVIL (2014, USA, r: Scott Derrickson) – DVD

DELIVER US FROM EVIL.jpgA nu se confunda/asocia cu Noir-ul danez cu acelaşi titlu realizat de Ole Bornedal în 2009, căci nu este un remake. Avem de-a face cu primul Horror produs de Jerry Bruckheimer, un guru al Hollywood-ului pentru flerul său în ceea ce priveşte gusturile publicului, indiferent că e vorba de "Top Gun", "Flashdance" şi "Beverly Hills Cop" sau de "The Rock", "National Treasure" şi "Pirates of the Caribbean", bazat pe autobiografia "Beware the Night" a veteranului poliţist newyorkez Ralph Sarchie devenit demonolog (frontiera între realitate şi ficţiune rămâne discutabilă) şi a experienţelor sale personale supranaturale din lupta cu "The Work", ‘lucrarea’ complexă prin care Satana vrea să îşi recâştige dominaţia asupra muritorilor pământeni (cazul narat face legătura cu cultul congolez Palo, "Las Reglas de Congo", cu ramificaţii contemporane în Cuba şi, apoi, în Statele Unite). Să nu deviem însă… Irak, 2010, Diyala: un grup de soldaţi descoperă o subterană misterioasă şi au un şoc (nu înţelegem din prima natura revelaţiei), apoi, trei ani mai târziu, în Bronx, un poliţist din secţia de elită (Sarchie – Eric Bana, Nero din "Star Trek" şi Hector din "Troy"), cu mai bine de 15 ani de meserie în spate, începe să se confrunte cu o serie de cazuri inexplicabile (bebeluşi morţi găsiţi în tomberoane, mame care îşi aruncă copiii la lei în grădina zoologică, bărbaţi care îşi torturează impulsiv şi compulsiv familiile) între care legătura se face treptat, cu surprinzătorul ajutor venit din partea unui preot ‘incorect politic’ (fumează ca turcul, bea mult alcool şi a fost consumator de droguri), interpretat de Èdgar Ramirez ("Carlos", "The Bourne Ultimatum"), în spaţiul… spiritual. Spun asta, pentru că, la nivelul fundaţiei, "Deliver Us from Evil" este centrat pe exorcizarea personajului principal şi nu a criminalilor după cum ar da impresia, personaj înstrăinat - datorită obsesiei pentru profesie şi traumelor provocate de aceasta - de familie (rolul soţiei este interpretat de Olivia Munn – "Mortdecai", "Magic Mike") şi de credinţă. Un fost catolic care s-a pierdut pe sine însuşi prin expunerea la violenţa cotidiană extremă îşi regăseşte progresiv încrederea în propriul spaţiu interior şi în divinitate pe măsură ce conştientizează că dincolo de trup există şi un suflet… la fel de uşor manipulabil de forţe a căror natură nu le poate cuantifica sau cataloga în parametri raţionali. Mixul de simbolistică Pop Culture este intrigant (de la citatele din versurile lui Jim Morrison şi trimiterile la muzica The Doors sau referinţele clare la "Poltergeist"-ul lui Tobe Hooper la OS-ul semnat de Christopher Young, colaborator fidel a regizorului şi expert în Horror ("The Gift" şi "Drag Me to Hell" a lui Sam Raimi) şi, absolut inedit… suedezul Simon Heath şi ale sale compoziţii de Dark Ambient cu proiectul Atrium Carceri), iar Scott Derrickson ("The Exorcism of Emily Rose", "The Day the Earth Stood Still") furnizează câteva frisoane autentice, demonstrând că nu degeaba a fost ales de Marvel să regizeze super-producţia "Doctor Strange" (cu Benedict Cumbertbatch) a cărei premieră este programată anul viitor. "Deliver Us from Evil" nu este un film genial însă, cu excepţia unor detalii criticabile pe bună dreptate, nu dezamăgeşte… are o sumă de scene de Horror pur şi de insight-uri Pop interesante şi îl mai are în distribuţie şi pe formidabilul Sean Harris ("Prometheus", "Harry Brown") despre a cărui partitură nu vă voi dezvălui nimic. De văzut. Extra: comentariu audio a lui Derrickson, Making Of ("Illuminating Evil") ce include şi declaraţii a lui Jerry Bruckheimer. Tehnic: excelent.

GRACE OF MONACO (2014, Franţa/USA/Italia/Belgia/Elveţia, r: Olivier Dahan) – DVD

Grace de Monaco.jpgDacă veţi privi acest film ca pe o poveste cu prinţese redactată la comandă de un scrib de mâna a doua de la Disney (cu manşetuţe - să nu se păteze - şi cravată îngustă chinezească) pentru a-şi justifica salariul, destinată copiilor de 5-7 ani… vă asigur că funcţionează. Olivier Dahan, care i-a adus lui Marion Cotillard un Oscar pentru rolul lui Edith Piaf din "La Vie en Rose" pune în scenă lucrurile frumos, eteric şi… ireal, iar Nicole Kidman ("The Hours", "Stoker") este, incontestabil, blonda perfectă pentru rolul lui Grace "Tinkerbell" de Monaco prin graţie şi distincţie. Altfel, rezultatul ‘adult’ este un biopic dulceag, pupincurist şi total neconvingător a lui Grace Kelly (1929-1982), culmea!, centrat pe una dintre cele mai serioase crize pe care le-a traversat în istorie Principatul Monaco: embargoul şi ameninţarea cu războiul de către Franţa condusă de Generalul Charles de Gaulle. La 26 de ani, Grace, superstar hollywoodian oscarizat în 1955 pentru "The Country Girl", părăseşte Cetatea Viselor pentru a conduce principatul monegasc alături de consortul Prinţ Rainier (în film, Tim Roth – "Little Odessa", "Rosencrantz & Guildenstern Are Dead"). Produce rapid doi copii, pe Caroline şi pe Albert, înainte de declanşarea scandalului monden care dădea ca sigură reîntoarcerea la cariera de actriţă (incompatibilă la nivel de PR cu statutul nobiliar) datorită ofertei irezistibile a lui Alfred Hitchcock pentru "Marnie" (rolul avea să îi fie atribuit în final lui Tippi Hedren), venit pe fondul frustrărilor acumulate de statutul lui Grace de simplă ‘casnică regală’. Practic, biopicul se întinde pe perioada a doar câtorva luni calendaristice (’62-’63, războiul colonialist din Algeria şi costurile sale imense, presiunile Franţei pentru a extorca bani din Monaco) în care un scenarist ambiţios, dar neinspirat încearcă să concentreze esenţa unei vieţi întregi. Căci aici încep problemele legate de etichetele pe care le-am agăţat de coada filmului… să o luăm sistematic, conform structurii poveştii. Partea no. 1. De ce i-au trebuit atâţia ani lui Grace (prinţesă măritată şi cu copii de şcoală) să îşi dea brusc seama că e nefericită şi să aibă îndoieli că îşi poate îndeplini misiunea de conducător al principatului? Nu putem presupune că Hitchcock şi glumiţele sale la adresa lui Sean Connery ar fi furnizat declicul căci ar trebui să o suspectăm de vreun handicap psihic. Partea no. 2. Într-o stare de răceală cotidiană cu soţul crizat de problemele geopolitice (Roth, bietul de el, forţat de limitările oferite de rol să fie mai puţin expresiv decât un dromader obligat să ignore o oază salvatoare) şi neinteresată de componenta administrativă a funcţiei, cum dobândeşte Grace abilitatea să îşi facă instantaneu propriul micro-serviciu de spionaj care să demaşte discrete (dar grave) comploturi de familie?... Mică paranteză: un alt nume mare, Frank Langella ("Frost/Nixon", "Robot & Frank"), este la rândul său ridiculizat prin subţirimea partiturii (prelat plătit de Vatican să o ajute spiritual pe Grace), fiind condamnat să contribuie la o lipsă acută de consistenţă dramatică a centrului naraţiunii. Partea no.3… "Zânuţa" Monaco-ului care, la fel de brusc, îsi regăseşte dragostea pentru Prinţ şi plăcerea de a face sex ba, mai mult, devine peste noapte o abilă manipulatoare a jocurilor de culise care să salveze regatul (OK, principatul). Serios, toate astea în doar câteva luni şi în 90 de minute de film? Dacă mai era nevoie de un argument că acest film îşi are locul pe "Cartoon Network" şi nu în colecţia de home-cinema, să mai fac o adăugire. Mulţi alţi actori de talent îşi risipesc harul în roluri neinteligibile altor consumatori decât fanii devotaţi a istoriei intime a protipendadei Monaco-ului: Robert Lindsay ("Fierce Creatures", "Wimbledon") ca Aristotel Onassis… sunt sigur că mai mult de 90% dintre spectatorii filmului nu îl vor identifica pe magnatul grec atâta vreme cât i se spune doar ‘Ari’ şi nu se face nicio legătură clară cu Maria Callas (alt consum inutil, Paz Vega – "Lucia y el sexo", "Kill the Messenger"). Nu mai vorbim de junii Milo Ventimiglia (serialul "Heroes") şi Parker Posey ("Superman Returns", "Ned Rifle") sau de urmaşul lui Laurence Olivier, Sir Derek Jacobi (mai cunoscut publicului larg pentru prezenţa în filme precum "Gladiator" sau "King’s Speech"). Pentru cei care n-au ajuns până aici cu cititul, "Grace of Monaco" este un film pe care şi-l pot pune în rafturi alături de biografia Dianei, de un album cu aranjamente florale care arată preţios şi cu ‘enciclopedica’, "1001 de filme de văzut într-o viaţă". Extra: zero. Tehnic: excelent

THE JUDGE (2014, USA, r: David Dobkin) – DVD

The Judge.jpgÎn vara acestui an, cuplul Downey va sărbători un deceniu de viaţă comună… fericit şi productiv. Fără discuţie, în calitate de producător, Susan Downey (ce are în CV şi alte titluri de succes precum "Orphan" a lui Collet-Serra, "The Brave One" – Neil Jordan sau "Whiteout" a lui Dominic Sena), a avut un rol esenţial în eliberarea de dependenţa de droguri a lui Robert Downey Jr. (între 1996 şi 2002) şi evoluţia acestuia în anii care au urmat spre statutul invidiat de cel mai bine plătit actor din lume. Tot ea este, probabil, cea îngrijorată de cantonarea lui în pielea personajului Tony ‘Iron Man’ Stark (franciza Marvel "The Avengers") şi care încearcă (fără a renunţa însă la proiecte lucrative precum seria "Sherlock Holmes" a lui Guy Ritchie) să îi inventeze oportunităţi care să reamintească publicului imensul său talent (nu trebuie să omitem nicio clipă că, la doar 27 de ani, Downey era nominalizat întâia oară la Oscar pentru uluitoarea prestaţie din "Chaplin"-ul lui Richard Attenborough). A făcut-o, mai mult sau mai puţin inspirat, în registrul comic ("Tropic Thunder", "Due Date"), iar acum atacă drama… serioasă destinată oamenilor serioşi (fără vreun sarcasm implicit). "The Judge" spune povestea unui tânăr avocat de succes din Chicago (Downey), Hank Palmer, specializat în scoaterea din culpă a celor asupra căror planează acuzaţii grele ("Innocent people can’t afford me"), arogant, plin de el şi convins că viaţa nu îi poate oferi mai mult decât are deja (nevastă fotomodel, super-vilă, Ferrari vintage, o fetiţă adorabilă, clientelă ce stă la coadă la uşa biroului său). Rupt complet, de mult timp, de trecut şi de familie, se simte obligat să revină în orăşelul natal din Massachusetts pentru înmormântarea mamei sale şi, de înţeles, este primit cu răceală de familie (‘fraţii’ Vincent D’Onofrio – "Full Metal Jacket", "The Cell" şi Jeremy Strong – "The Happening", "Robot & Frank") şi de către o comunitate pe care optase să le uite ‘la pachet’ timp de decenii…, dar mai ales de tatăl său (Robert Duvall, care, pentru acest rol, a primit a şaptea nominalizare la Oscar din carieră!), judecător cu mii de procese la activ, stâlp aparent imuabil a moralei, eticii şi, evident, legii în regiune, care decide să îl ignore aproape în totalitate. Singura persoană mai deschisă, dar nu lipsită de propriile secrete, pare a fi fosta prietenă din liceu (Vera Farmiga – "Up in the Air", "Closer to the Moon") şi jemanfişista fiică a acesteia (Leighton Meester – serialul "Gossip Girl"), dar situaţia se schimbă în mod brutal odată cu accidentul auto provocat de ‘The Judge’ în urma căruia procurorul (Billy Bob Thornton – "Sling Blade", "A Simple Plan") pare decis să îl înfunde în ciuda cazierului impecabil, iar Hank se trezeşte în postura imposibilă de a-şi apăra tatăl în ciuda voinţei acestuia. "The Judge" este un film formidabil exclusiv prin prisma duelurilor actoriceşti (Downey-Duvall domină fără discuţie), interesant de vizionat ca subiect, dar sub-mediocru prin incapacitatea de a transmite spectatorului care nu este familiarizat cu domeniul juridic a unor mesaje de interes mai larg care să fie inteligibile şi care să îl atingă emoţional. Dacă am ‘curăţa’ scenariul de tot bullshit-ul profesional (jargonul asociat cu sălile de judecată), ar rămâne doar o relaţie complicată între tată şi fiu, o redescoperire târzie a rădăcinilor, care sunt per total în regulă numai ca intenţie şi fac drama comestibilă dar… nu sunt memorabile. Paranteză de final: foarte interesant melanjul de Country şi Rock ‘Old School’ de pe coloana sonoră (Gram Parsons, Coldplay, Willie Nelson, Lucinda Williams, Fleetwood Mac, Merle Haggard)… merită o audiţie. Extra: documentar despre culisele filmului ("Getting Deep") prezentat de actorul Dax Shepard. Tehnic: excelent (conţine şi copia UV).

FRANKENSTEIN’S ARMY (2013, Olanda/USA/Cehia, r: Richard Raaphorst) – DVD

FRANKENSTEIN'S ARMY.jpgDebutul foarte interesant al olandezului Richard Raaphorst (ilustrator pentru Paul Verhoeven la "Black Book", dar care a intrat în lumea cinematografiei cu scurt-metrajul de 15 minute "Zombi 1" în 1995, un tribut adus lui Lucio Fulci şi Gore-ului italian), filmat în Cehia. Titlul poate trimite la un film de duzină (clişeul obosit cu naziştii care experimentează visând ca zombie să devină super-soldaţi şi să întoarcă soarta războiului) însă vă asigur că e mult mai mult decât atât, cel puţin din punctul de vedere al esteticii genului. Poveste: WWII, spre final. Deşi se confruntă cu ultimile ‘insule’ a opoziţiei naţional-socialiste, soldaţii ruşi mărşăluiesc determinaţi spre interiorul Germaniei (intro fake propagandistic filmat de către Serghei, un politruc ochelarist asociat cu o grupă sovietică, ce arată, ca footage "inedit", atât glorioasele fapte de arme cât şi… cum trupeţii îşi fac nevoile în dosul tufişurilor, se pilesc muci după o incursiune într-o izolată aşezare ‘duşmană’ sau îşi sting ţigările pe căştile inamicilor morţi). Chemată în ajutor de către colegii de companie, grupa de militari dă peste o bisericuţă izolată în faţa căreia descoperă un morman de cadavre incinerate, un cimitir plin de morminte cu sicrie… recent golite, iar în interior subiecţi - odinioară umani - decedaţi (acum transformaţi fizic în creaturi diforme) conectaţi la electricitate, care pot fi revitalizaţi prin intermediul căblăriei de care au rămas legaţi (Frankenstein… versiunea ‘modernă’). Neimpresionaţi, ruşii îşi continuă drumul până la o fermă unde, cu o precizie matematică (la minutul 30 a filmului) cineastul olandez introduce primul zombie cu… secere în locul degetelor de la mâini, un zombot! De aici se dezlănţuie haosul monştrilor cu svastică având drept ‘cobai’ câtiva soldaţi teoretic victorioşi care realizează însă rapid că nu au primit o misiune obişnuită, că nu ştiu ce fac, cine îi conduce şi nici cum vor supravieţui odată intraţi în laboratorul (atelierul şi abatorul) omului de ştiinţă obsedat de Frankenstein şi de… inginerie. Deşi este realizat în stil "Blair Witch Project", filmul nu e obositor de urmărit având în spate (aspect imediat evident pentru spectator) o echipă de profesionişti şi nu de exhibiţionişti adepţi a trendului DIY, are coerenţă şi umor, efectele Gore sunt remarcabile şi relativ originale daţi fiind parametrii financiari a producţiei (casca ‘cu creier’ e antologică ca şi gagurile ecranului crăpat al camerei de luat vederi şi, respectiv, a jumătăţii de creier nazist cuplat cu perechea comunistă), iar zombie chiar au, fără nicio exagerare, o distinctă, unică şi inedită "personalitate" vizuală la nivel individual creând un micro-univers grotesc ce trimite în egală măsură la "Hellboy" şi "Mad Max: Beyond Thunderdome" (e preferabil să vă cruţ de spoilere, aşa că va trebui să îl descoperiţi singuri, dar vă dezvălui un singur lucru… zombie-foreză este senzaţional!) dar şi, colateral, la "Blade Runner", versiunea arhaico-morbidă (mai exact la bio-atelierul de ‘creaţie’ a lui J.F. Sebastian). Talentul de artist grafic a lui Raaphorst (rulat în pregătirea unor pelicule precum "Faust" sau "Beyond Re-Animator" ale lui Brian Yuzna), asociat cu flerul lui Rogier Samuel (responsabil, cu al său studio Unreal, de crearea practică a zomboţilor, a "zombie-roboţilor") s-a dovedit indispensabil pentru ca "Frankenstein’s Army" să poată fi scos în evidenţă din marea masă a filmelor cu zombie-nazişti. O peliculă inovativă şi surprinzător de dinamică ce integrează într-o acţiune şocantă vizual elemente solide de satiră politică. Extra: Making Of (ediţia italiană). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
21 Martie 2015


THE HUNDRED-FOOT JOURNEY (2014, India/Emiratele Arabe/USA, r: Lasse Hallström) – DVD

The Hundred Foot Journey.jpgO comedie romantică luminoasă şi caldă produsă de americanii Steven Spielberg şi… Oprah Winfrey(!), regizată de suedezul Lasse Hallström (nominalizat la Oscar pentru "My Life as a Dog" şi "The Cider House Rules"), avându-i în rolurile principale pe englezoaica Helen Mirren ("The Queen", "The Debt"), pe canadianca Charlotte Le Bon (biopicul "Yves Saint Laurent" – vezi Video Vault-ul din 13 septembrie 2014) şi pe indienii Om Puri (veteranul ce a apărut în "Gandhi" şi a a fost apoi nominalizat la BAFTA pentru "East Is East") şi Manish Dayal (newcomer de urmărit, mai ales după rolul din ineditul Thriller "California Scheming"), bazată pe best-seller-ul scris de fostul redactor de la "Forbes", Richard C. Morais, a cărei acţiune se desfăşoară în Franţa. Totul începe însă în India. Victimă colaterală a unui incident violent cu conotaţii politice în urma căruia îşi pierde soţia şi localul, proprietarul unui respectat restaurant (Om Puri) decide să îşi ia cârdul de copii, toţi educaţi în spiritul pasiunii pentru gătit, şi să se mute în Europa pentru a lua aventura culinară de la capăt. După câteva luni de peregrinări frustrante din Anglia până în Elveţia într-o dubiţă hârbuită în căutarea locului ideal, alege riscant să deschidă "Maison Mumbai" la marginea unui obscur cătun francez din Pirinei în care singurul restaurant de bună calitate de pe o rază de 80 de kilometri, "Le Saule Pleureur" (patronat de Mirren), se află chiar peste drum de… el. Războiul cu competiţia este inevitabil dar acesta nu este declanşat în prima fază de partea adversă din pure raţiuni de afaceri, ci mai degrabă datorită unei enervante superiorităţi generate de naţionalism şi de prejudecăţi asociate cu valoarea "imbatabilă" a tradiţiilor culinare franţuzeşti. Deja cu o stea Michelin în dreptul său şi aspirând la a doua, echipa din bucătăria de vis-à-vis îl priveşte "aristocratic" pe tânărul Hassan (Dayal), responsabil de crearea meniului indian, drept un ‘chef’ amărât de "fast-food" ordinar iar pe chibzuitul tată-manager ca pe un sinucigaş profesional. Manifestarea aroganţei civilizaţiei occidentale poate fi sintetizată de replica lui Mirren adresată lui Puri: "If your food it’s like your music I suggest to turn it down". Evoluţia seriei de şicane reciproce dintre vecini nu ar fi putut justifica durata anormal de mare a unui film aparţinând acestui gen (aproape două ore) însă, foarte inteligent, script-ul lui Steven Knight (nominalizat la Oscar în 2004 pentru "Dirty Pretty Things" a lui Stephen Frears şi semnatar a scenariului lui "Eastern Promises" a lui David Cronenberg), jonglează simultan cu trei teme: a.) şocul interacţiunii dintre două tipuri de mentalităţi/abordări şi culturi – în acest caz, culinare – extrem de diferite (cronica favorabilă a cărţii din "The New York Times" defineşte excelent materialul: "It’s ‘Slumdog Millionaire’ meets ‘Ratatouille’."); nevoia de adaptare ca obiectiv principal conştient asumat de către "intruşi" (Hassan studiază atent "Le Livre de Cuisine", cartea esenţială publicată de Jules Gouffé în… 1867) versus încremenirea în proiect a localnicilor, incapabili să apeleze la altceva decât la ‘reţete’ vechi, indiferent de natura acestora (de la sabotaj rasist şi dumping economic în ‘bătălia’ de business la lipsa de spirit inovator culinar, chiar în pregătirea celor cinci sosuri de bază a bucătăriei franceze aşa cum au fost definite de Auguste Escoffier în secolul XIX: béchamel, velouté, hollandaise, roşii, espagnole). b.) componenta romanţioasă dusă echilibrat, fără dulcegării excesive, pe două paliere de vârstă, de factură semnificativ diferită: evoluţia relaţiei "geriatrice" între Puri şi Mirren şi avatarurile celei dintre Le Bon şi Dayal. c.) parcursul ascendent de Chef a lui Hassan pe traseul ‘Pui Tandoori’ ("Maison Mumbai") - ‘Boeuf bourguignon’ ("Le Saule Pleureur") - ‘Îngheţata de conopidă’ ("La Baleine Grise", Paris), traseu pe care Hallström, cu o fineţe ce denotă cultul său pentru gătit şi pentru Hexagon (amintiţi-vă de "Chocolat"), îl asezonează cu ingrediente, plating-uri, detalii de design interior şi cutume asociate culturii culinare. Pe scurt, un film de trei stele… Michelin! Pentru cei care doresc să îl achiziţioneze, a fost editat la noi sub titlul de "Război în bucătărie". Extra: zero. Tehnic: excelent.

CHEF (2014, USA, r: Jon Favreau) – DVD

Chef.jpgTot o comedie ‘culinară’, dar de cu totul altă factură… una tipic americană, mai ‘din topor’. Lipsa firească (nu poţi pune în balanţă tradiţia bucătăriei franceze cu cea americană) a rafinamentului unui "The Hundred-Foot Journey" este însă compensată prin vitalitate şi exuberanţă. Polivalentul Jon Favreau (scenarist – "Couples Retreat", actor – "The Wolf of Wall Street", "Something’s Gotta Give", producător – "Swingers", "The Avengers", regizor – "Iron Man", "Cowboys & Aliens") a decis să ia o pauză de blockbustere şi să îşi construiască propria jucărie (ba chiar să şi cânte căci pe OS-ul "Chef" el este, alături de John Leguizamo, interpretul lui "Sexual Healing" a lui Marvin Gaye), una la scară ceva mai mică, dar mult mai veselă şi lucrată cu instrumente mai puţin sofisticate. Favreau este Casper, un aşa-zis "Chef" (în accepţiune europeană mai degrabă un… "şef de cantină") la un restaurant la modă din California, pe de-o parte plin de el că e ‘vedetă’, pe de altă parte frustrat că patronul (Dustin Hoffman) îl împiedică să experimenteze şi să schimbe o reţetă de business (mai exact, meniul) dovedită a fi deja de succes. Când unul dintre cei mai importanţi critici culinari din L.A. (Oliver Platt – "2012", "X-Men: First Class") mătură cu el pe jos şi îl coboară de pe piedestalul unde el însuşi se plasase datorită pupincurismelor colegilor şi subalternilor (Scarlett Johansson – "Lost in Translation", "Lucy", Bobby Cannavale – "The Other Guys", "The Bone Collector") şi a unor clienţi lipsiti de gust, ba, mai mult, devine subiectul unor gafe memorabile pentru public datorită Internetului, Casper, cu buzunarele goale şi cu faima făcută praf, trebuie să o ia de la zero şi să îşi redescopere plăcerea de a găti într-o rulotă ambulantă, alături de mai vechiul său acolit (Leguizamo – "Moulin Rouge", "The Lincoln Lawyer"). A găti… ce? Nu ‘Fusion-Cuisine’ ci sandvişuri de sorginte cubaneză… mare succes la populaţie, notorietate în creştere, reunire cu familia înstrăinată, road-trip însorit prin America (Miami, Austin, New Orleans, Los Angeles), ce mai?, povestea de succes tipic americană. În esenţă, povestea curge vioi, animată de prezenţa surprinzătoare pentru acest tip de mini-producţie a unor actori precum Johansson, Sofia Vergara (ultra-populară datorită serialului "Modern Family") sau… Robert Downey Jr. (în ce mă priveşte, dintre toate scenele, ca memorabilitate, aş pune pe primul loc dialogul savuros dintre Downey Jr., primul ‘ex’ şi investitor condescendent, şi Favreau, bucătar falit deranjat de ipoteza că ar fi putut fi "tradus" post-factum şi că este silit să accepte sprijinul celei dintâi iubiri a… fostei sale neveste) iar, una peste alta, "Chef", inspirat după spusele lui Favreau de "Eat Drink Man Woman" (1994) al lui Ang Lee şi de "Big Night" (1996) al lui Stanley Tucci, poate fi catalogat ca un film agreabil, de vacanţă, fără mari pretenţii, însă care urcă peste medie datorită plăcerii (perceptibile de către spectator) de a se implica a tuturor protagoniştilor. Extra: comentariu audio a lui Favreau împreună cu co-producătorul Roy Choi, scene tăiate. Tehnic: excelent.

THE ZOMBIE DIARIES (2006, UK, r: Michael Bartlett, Kevin Gates)

WORLD OF THE DEAD: ZOMBIE DIARIES 2 (2011, UK, r: Michael Bartlett, Kevin Gates) – DVD

Zombies Diaries.jpg"The Zombie Diaries", realizat şi produs de tandemul debutant Bartlett-Gates, un documentar fictiv despre declanşarea unei epidemii globale structurat narativ ca sumă de jurnale video ce deseori se juxtapun în trei capitole/poveşti lipite cronologic cu subiecţi/subiecte distincte: 1. Declanşarea. Echipa de televiziune ce investighează fenomenul (surprinsă în afara ariei de acoperire când Londra intră în carantină, la o fermă izolată în care fac cunoştinţă cu zombie pe ‘modelul’ Romero); 2. Extinderea. Cuplul de tineri care caută să evadeze dintr-o Capitală deja în panică şi să îşi găsească un refugiu la ţară într-o căutare haotică de hrană şi mijloace de comunicare; 3. Acceptarea… noului context. Grupul de supravieţuitori conduşi de o gagică cu spirit mai practic, în fine, simbol al unei umanităţi în derivă care se ‘animalizează’ progresiv în solitudinea rurală britanică, ce reacţionează anarhic fără a demonstra vreo minimă capacitate de coagulare a unui set de principii care să îl facă să funcţioneze şi să existe ca o comunitate. Concluzie: aproape toţi sunt ucişi de doi psihopaţi non-zombie, aşa că termenul de ‘supravieţuitor’ dobândeşte o conotaţie involuntar ironică. Filmat integral "din mână", extrem de obositor pentru spectator până la frontiera cu ne-vizionabilul, filmul ne face cunoştinţă sec cu pericolul pandemiei generate de un virus necunoscut negat iniţial de oficialităţile şi de populaţiile occidentale (prin intermediul ştirilor TV şi a testimonialelor ca tentativă de satiră la adresa autorităţilor şi aşteptărilor electoratului la adresa acestora) WORLD OF THE DEAD ZOMBIE DIARIES 2.jpgîn condiţiile în care primul caz este oficial înregistrat departe de graniţele lor, în… România. Poveştile menite a sublinia lipsa de practicalitate despre scrisorile de avertizare către părinţi, în care ni se vorbeşte de structura moleculară a virusului asemănătoare cu cea a gripei aviare (serios, asta a fost abordarea!) sunt plictisitoare, iar după aceea intrăm direct într-un soi de atmosferă tip "Blair Witch Project"… nu mai incitantă decât debutul. Dincolo de premiza uzată şi de un make-up rezonabil al morţilor-vii (în ciuda mingiuţelor de ping-pong ce le ţin loc de ochi), "Zombie Diaries" este un film fascinant de inutil, atât de prost încât nu conţine nici cea mai vagă urmă de umor, fie acesta şi involuntar, sau de emoţie transmisă publicului. Singurul motiv pentru care am decis să includ aici şi acest titlu este legat de obsesia femeilor-gospodine pentru curăţenie (inedită în filmografia zombie), într-o anume măsură justificată de riscul nedefinit al îmbolnăvirii de o boală contagioasă. Căci, altfel, filmul e o pură pierdere de timp, nu are ritm, nici vreun suspans (de îţi pui problema: cât de proşti şi incapabili sunt oamenii de se lasă ‘anexaţi’ de nişte zombie îngrozitor de puturoşi?)… Brusca disoluţie a populaţiei din provincie (nici oameni, nici zombie… WTF?), primul tău reflex de supravieţuitor este să intri într-un magazin sătesc de computere(?), inserturi cu confesiuni video existenţiale de o lungime absolut abominabilă, zombie ce simt durerea când li se taie degetele(?), zombie nu apar decât noaptea, ş.a.m.d., sunt doar câteva din zecile de exemple necesare pentru a evita acest titlu. Sequel-ul, realizat în 2010 cu un buget dublu (1,5 milioane de dolari), este, fără discuţie, peste predecesorul său, dar nu din cauza banilor mai numeroşi investiţi, ci a consistenţei şi coerenţei ceva mai mari a plot-ului. Deşi conservă spiritul amatoricesc tributar operei lui Romero şi stilul derutant/extenuant pentru spectator, de filmare "din mână" a unui (fals) documentar, "World of the Dead" are o poveste mult mai bine închegată: plasată temporal la trei luni după declanşarea epidemiei (de care aflăm că provine din Asia, deci acum ştim şi unde se află geografic România în viziunea autorilor!), este centrată pe călătoria unui grup mixt de soldaţi şi civili (adăpostiţi vremelnic într-o fostă bază militară) spre Canalul Mânecii în căutarea unui sanctuar protejat descoperit accidental prin intermediul undelor radio şi care, până la apariţia echipei în costume Hazmat, se relevă a fi unul creat de socio/psihopaţi care nu au un mai mare respect pentru viaţa supravieţuitorilor decât pentru condiţia morţilor-vii. Dimpotrivă! Deşi moşteneşte defectele primului, "Zombie Diaries 2" este ceva mai vizionabil însă doar ca pură adăugare la ‘insectarul’ personal… cu zombie. Din fericire pentru cinefilii pasionaţi de această nişă, Bartlett şi-a luat cu el ‘reţeta’ de fals-documentar şi a exportat-o ulterior în alte spaţii ale Horror-ului ("The Paranormal Diaries: Clophill" şi "Treehouse"), aşa că putem sta liniştiţi. Extra: zero (ambele). Tehnic: foarte bun/excelent.

IOAN BIG
14 Martie 2015


KILL THE MESSENGER (2014, USA, r: Michael Cuesta) – DVD

Kill the Messenger.jpgUn film catalogabil de marele public la nivel superficial drept "minor" sau "nişat" datorită subiectului, se relevă în fapt a fi o captivantă şi remarcabilă lecţie de istorie modernă a jurnalismului american, în trena lui "All the President’s Men" a lui Pakula sau "Network" a lui Lumet (ambele din ’76). "Kill the Messenger" este un proiect care îşi propune să atace teme complexe, nefamiliare/neobişnuite/neagreate de către publicul de mall, din spaţiul "Viaţa bate filmul" într-o formă discretă şi aparent demodată, lipsită de orice dorinţă de strălucire sau epatare artificială, iar lipsa sa de succes comercial (a fost retras din cinematografele americane după doar câteva zile) reprezintă în acest caz o confirmare a faptului că masele nu îşi doresc filme care să le amintească de episoade neplăcute din propria istorie (avem la rândul nostru destule cazuri, de la "După dealuri" la "Aferim!"). Bazat pe faptele extrase din cărţile lui Nick Schou (biografia "Kill the Messenger: How the CIA’s Crack-Cocaine Controversy Destroyed Journalist Gary Webb", 2006) şi Gary Webb ("Dark Alliance: The CIA, the Contras, and the Crack Cocaine Explosion", 1998), filmul este un biopic al jurnalistului de investigaţie Webb care a stârnit o uriaşă controversă în Statele Unite prin ancheta sa asupra finanţării de către autorităţi a conflictelor din America de Sud cu ajutorul drogurilor aduse ilegal în propria ţară. Pe de-o parte ni se readuc aminte informaţii care, puse cap la cap, sunt stupefiante: început pe vremea lui Nixon, războiul împotriva drogurilor a fost un punct principal pe agenda multor preşedinţi americani, cu un vârf absolut în timpul administraţiei Reagan când, în aproape zece ani, s-au cheltuit din bugetul naţional 100 de miliarde de dolari(!)… simultan însă, datorită faptului că Congresul nu a susţinut Casa Albă în eforturile de a limita expansiunea influenţei sovietice şi comunismului în America de Sud, CIA a finanţat grupurile de rebeli Contras din Nicaragua în guerilla împotriva guvernului sandinist prin introducerea ilegală şi vânzarea a sute de tone de cocaină în SUA (doar în Los Angeles, banii obţinuţi depăşeau şase milioane de dolari săptămânal!). Pe de altă parte, Cuesta are flerul să utilizeze premisa ca pretext pentru explorarea clinică a dramei lui Webb (Jeremy Renner – "The Hurt Locker", "American Hustle") într-o structură narativă plasată la mijlocul anilor ’90 ce se apropie de un triptic religios (dată fiind natura spirituală a problemelor protagonistului): 1.) Revelaţia. Angajat la un ziar din liga a doua, "Jan José Mercury News", Webb, un ‘cavaler în armură strălucitoare’, un idealist dotat cu încăpăţânarea unui pitbull, are un sistem de valori familiale (trei copii şi o soţie iubitoare, Rosemarie DeWitt – "Rachel Getting Married", "The Watch"), profesionale (o şefă care îl susţine în demersurile ‘incorect politice’, Mary Elizabeth Winstead – "Scott Pilgrim vs. the World", "The Thing") şi civice extrem de bine definite (în sensul bun). În urma publicării unui material legat de abuzul confiscării averilor presupuşilor traficanţi de droguri încă… necondamnaţi definitiv de justiţie (unul dintre aceştia e interpretat de Robert Patrick – "Terminator 2", "Gangster Squad"), este abordat de concubina unui asemenea specimen (Paz Vega – "Lucia y sexo", "Sólo mia") care îi pune pe tavă copia unui dosar ce îl împinge pe drumul spre… pierzanie, care îl transportă din Washington în Nicaragua, din Miami la San Francisco, din închisori sordide în birouri de politruci, avocaţi şi agenţi secreţi (distribuţia, chiar în ceea ce priveşte rolurile secundare, este excepţională: Andy Garcia – "The Godfather: Part III", The Untouchables", Ray Liotta – "Goodfellas", "Identity", Oliver Platt – "2012", "X-Men: First Class", Michael Sheen – "Frost/Nixon", "Midnight in Paris", Barry Pepper – "True Grit", "Saving Private Ryan", Tim Blake Nelson – "O Brother, Where Art Thou?", "Lincoln", Michael Kenneth Wilson – "Gone Baby Gone", "RoboCop", Gill Bellows – "The Shawshank Redemption", serialul "Ally McBeal"). "You Americans you don’t want bananas or coconuts, you want cocaine". În ciuda avertismentelor pline de insinuări şi ameninţări voalate ("I was just an elf. He was Santa Claus."/"We’d never threaten your children."), Webb publică povestea iar impactul public este imediat şi uriaş mai ales în rândul comunităţilor rasiale şi etnice din South Central Los Angeles; 2.) Blasfemia. Întreg sistemul şi ale sale ‘puteri’ (statul, serviciile secrete, mass-media) este prins pe picior greşit şi, derutat, începe progresiv să se adune şi să caute căi eficace de contra-atac în condiţiile în care opinia publică conştientizează gravitatea acuzelor, iar Webb îşi continuă (susţinut euforic de managementul ziarului) periculosul exerciţiu de dezgropare al întregului adevăr. Numai că… "My friend, some stories are too true to tell". În numele interesului ‘naţional’, viaţa şi activitatea protagonistului încep să fie analizate microscopic în căutarea punctelor slabe, în debutul unei campanii agresive de discreditare atât a valabilităţii datelor făcute publice cât şi a competenţei profesionale a responsabilului de această devoalare absolut incomodă pentru cei care conduc din umbră Statele Unite. Perfecţionându-se din mers, suma de hărţuiri atinge punctul culminant prin… 3.) Excomunicarea lui Webb, trimis de propriul ziar să scrie ştiri la un birou din provincie, adus într-o stare de profundă insecuritate psihică (ce se transmite şi familiei) dar care nu îl determină să renunţe la continuarea anchetei. Asta până când proprii colegi de breaslă de la cele mai importante publicaţii americane ("Washington Post", "New York Times", "Los Angeles Times"), cu ajutorul CIA şi acceptul implicit a autorităţilor, îl crucifică pur şi simplu public în baza tezei că tot ceea ce a scris sunt pure speculaţii ce nu pot fi dovedite (între timp, evident, toti intervievaţii au fost ‘persuadaţi’ să îşi nege spusele), un exerciţiu concertat şi complex de manipulare care subliniază, încă o dată, percepţia noastră primitivă (de simpli cetăţeni) asupra vulnerabilităţii mass-media în jocurile de putere (informatori, servicii, conjuncţia intereselor diverse cu traficul de influenţă), care transformă viaţa lui Gary Webb într-o dramă incredibilă cu accente ce amintesc de "Conversaţia" lui Coppola. Finalul real definit succint? Din 1997, lui Webb nu i s-a mai publicat niciodată vreun articol în presă dar după apariţia cărţii sale, "Dark Alliance", Directorul CIA, John Deutch, a acceptat (în premieră) să participe la o dezbatere cu cetăţenii din South Central Los Angeles şi, după o lună, a demisionat din funcţie. În aceeaşi perioadă, CIA a declasificat o serie de documente ce confirmă implicarea agenţiei în mişcarea nicaraguană, însă raportul a trecut aproape neobservat datorită scandalului Bill Clinton-Monica Lewinsky. Webb moare în 2004 împuşcat cu două gloanţe, iar verdictul oficial pus rapid a fost cel de… sinucidere! "Kill the Messenger" este un film greu de digerat, dar important de văzut de către cei care continuă să îşi pună întrebări inclusiv legate de contextul în care trăiesc zi de zi şi al raportului dintre adevăraţii păpuşari şi marionetele lor inconştiente. Extra: comentariu audio a filmului (Michael Cuesta), scene tăiate cu comentariul audio a regizorului, trei mini-documentare: "Crack in America", "Filming in Georgia" şi "The All-Star Cast" (editia americană). Tehnic: excelent.

THE HUNGER GAMES: CATCHING FIRE (2013, USA, r: Francis Lawrence) – "Deluxe Limited Edition"/Blu-Ray

Kill the Messenger.jpgImpactul uriaş a fenomenului Harry Potter (prima carte – 1997, primul film – 2001) creat de J. K. Rowling în cultura Pop planetară este extrem de dificil de cuantificat însă, totuşi, sunt câteva constatări în relaţia literatură-cinema ce pot fi enunţate ca certitudini. Efect negativ: prin relansarea simbolisticii Fantasy, pentru moment, Harry Potter a băgat în debara pentru ani buni SF-ul (cazul primirii nejustificat de reci a excelentului "Ender’s Game", bazat pe cartea lui Orson Scott Card, e un bun exemplu) şi chiar hibrizii Fantasy-SF (de la Edgar Rice Burroughs sau Ursula K. LeGuin la Lois McMaster Bujold sau Philip José Farmer, a căror serii sunt mult mai suculente decât cele la modă acum, autorii care au deschis drumul cu decenii în urmă au devenit nume ‘prăfuite’ în lupta cu modernitatea… "John Carter" este, la rândul său un exemplu în acest sens). Doar clasicele "Star Wars" şi "Star Trek" mai continuă stoic - datorită forţei lor mitologice Pop(ulare) - războiul. Plus: În noul mileniu, Fantasy-ul a ajuns extrem de trendy şi, fără Harry Potter, este posibil să nu fi avut oportunitatea să savurăm adaptarea TV "Game of Thrones" a lui George R. R. Martin (de care nimeni nu pare să îşi mai aducă aminte că a scris şi "Regii nisipurilor") sau cea pentru cinema a lui "Lord of the Rings" a lui Tolkien… sau ca elfii, orcii sau copacii vorbitori să se bucure de vreo urmă de credibilitate sau de popularitate în rândul unui tineret "conectat" prin instrumentele comunicării tehnologice moderne în reţelele sociale, cu ochii aproape permanent ţintuiţi pe ecranele smartphone-urilor sau tabletelor. Consecinţe fireşti: mai ales în cazul americanilor, orientaţi structural spre mercantilism, a fost normală apariţia epidemiei de serii (minim trei cărţi din fiecare) destinată publicului de copii şi adolescenţi ("Twilight", "Mortal Instruments", "Divergent", "Percy Jackson", "Beautiful Creatures", "Chaos Walking" sunt doar câteva nume de francize tipărite care au vândut sute de mii sau milioane de copii, iar trilogia "The Hunger Games" – 2008/2010 a lui Suzanne Collins se încadrează aici). Cele mai multe au fost rapid adaptate pentru marele ecran cu un succes mai mult sau mai puţin relevant (lipsa de inspiraţie sau de calitate a echipei de producţie a fost de multe ori determinantă în detrimentul conţinutului materialului de bază… cazuri: "Mortal Instruments: City of Bones" sau "Beautiful Creatures"). Cel puţin din punct de vedere financiar, "The Hunger Games" (inclusiv prin faptul că s-a inspirat din modelul Potter ("Deathly Hallows") şi a împărţit ultima carte în două filme) s-a dovedit un pariu câştigat: la o estimare de costuri de producţie pentru întreaga cvadrilogie de sub 500 de milioane de dolari va aduce încasări globale totale în cinematografe de peste trei miliarde! Ajungem la filmul propriu-zis, parte de mijloc a unei distopii accesibile publicului juvenil în care US a devenit Panem, împărţit nu în state, ci în Districte proletare conduse militarist, în care populaţia se chinuie să supravieţuiască, iar sistemul promotor al noii ordini mizează pe faptul că lipsa ‘pâinii’ poate fi compensată cu mai mult ‘circ’ (mediatic… pentru a avea acoperire naţională). S-au făcut până acum zeci de filme "distopice" (de la "Brazil" şi "1984" la mai recentele "Snowpiercer" şi "In Time" ) şi mult mai multe în care ‘circul’ este vectorul principal al ţinerii în frâu a maselor nemulţumite, de la "Rollerball" şi "The Running Man" la "Mad Max: Beyond Thunderdome" şi "The Salute of the Jugger", dar, aproape toate, au fost targetate în spaţiul adult. "The Hunger Games" este o distopie, ce are ca eroi, tineri forţaţi să îşi reprezinte comunităţile într-un joc pe viaţă şi pe moarte (premisă tratată mult prea simplist de primul film, cel din 2012, regizat de Gary Ross, inclus în această ediţie de colecţie) a cărui vedetă incontestabilă, un vector esenţial a succesului francizei, este Jennifer Lawrence, la acea vreme intrată în atenţia producătorilor de blockbustere prin surprinzătoarea nominalizare la Oscar pentru rolul din excepţionalul (dar rămas obscurul) film independent "Winter’s Bone" (2010), ajunsă acum nedisociabilă de imaginea personajului Katniss Everdeen în ciuda performanţelor sale remarcabile din mult mai serioasele "Silver Linings Playbook" sau "American Hustle". "HG: Catching Fire" merită mai multă atenţie decât debutul francizei pentru că demonstrează, parţial, că au fost trase învăţămintele de rigoare. În primul rând, în locul lui Ross (opţiune din start greu de înţeles atâta vreme cât nu avea la activ până la "HG" ca scenarist sau regizor decât o mână de filme uşurele cu cai sau… câini, precum "Seabiscuit" sau "Lassie") a fost adus Francis Lawrence, realizator de videoclipuri pentru staruri precum Jennifer Lopez, Janet Jackson, Green Day şi Britney Spears, ce s-a făcut remarcat în cinema prin actionere întunecate de o factură mai specială (asta nu înseamnă că, personal, le consider deosebit de valoroase): "Constantine", adaptarea comics-ului "Hellblazer", şi "I Am Legend", remake-ul bazat pe nuvela lui Richard Matheson. Lawrence reuşeşte prin adoptarea unor construcţii vizuale cu o cromatică foarte rece, de tip scandinav, să sugereze mult mai contrastant discrepanţele, între oprimaţii din districte şi superficiala lume colorată a decadentei ‘clase conducătoare’ şi să echilibreze prezentarea în film a taberelor oponente social şi economic. Mai mult, încearcă să dinamizeze naraţiunea dar nu o poate face în întregime întrucât scenariul, în ultima sa parte, pierde din ritm, în sensul că, odată ajunşi în arena naturală, competitorii sunt urmăriţi ca într-o combinaţie de "Sunt celebru, scoate-mă de aici!" (survival reality-show în junglă) cu "Cabin in the Woods" a lui Whedon (domul cu structură celular-hexagonală, pericolele ‘exotice’ pregătite ca bonusuri de organizatori) şi nu avem vreun moment contra-balansul care să susţină pregnant presiunea sau motivaţia alianţelor ‘revoluţionare’ a protagoniştilor (se pierde complet contactul cu realitatea exterioară jocului). Am încercat să văd acest film cu ochii celui care nu a citit cărţile (ceea ce este adevărat) şi nu a văzut nici prima parte (fals), cea a lui Ross…, iar experienţa funcţionează doar parţial: deşi reprezintă un mare pas înainte în evoluţia francizei, "Catching Fire" nu merge de unul singur, este simultan promiţător şi… frustrant (de la importanţa "fructelor de pădure otrăvitoare", la semnificaţia "Mockingjay"-ului în agregarea revoltei populare, sunt destule lucruri deloc sau insuficient explicate). În final, pentru a sublinia încă o dată, că este o serie ce nu trebuie ignorată, câteva nume importante în distribuţie, care se alătură aici echipei deja rulate în "HG"-ul din 2012 (Jennifer Lawrence/Josh Hutcherson/Liam Hemsworth/Donald Sutherland/Elizabeth Banks/Woody Harrelson/Stanley Tucci/Lenny Kravitz/Toby Jones): Philip Seymour Hoffman (d. 02 februarie 2014, Oscar pentru "Capote"), Jeffrey Wright (James Bond’s "Casino Royale", Glob de Aur pentru "Angels in America"), Sam Claflin ("Pirates of the Caribbean: On Stranger Tides", "Snow White and the Huntsman") şi Jena Malone ("Sucker Punch", "Into the Wild"). Pentru a trage linie, lăsaţi la o parte speranţa că aţi putea gusta acest film de sine stătător şi aşteptaţi să apară şi ultima parte, "Mockingjay - Part 2", pentru a viziona în ordine întreaga cvadrilogie, cu bune şi rele. Extra (pentru ediţia limitată la 3000 de exemplare): 130’ de bonusuri, existente şi pe ediţiile normale (comentariu audio, Making Of în 9 părţi, scene tăiate), plus 40’ de bonusuri exclusive (trei documentare despre transpunerea universului creat de Suzanne Collins, "The Alliance" – despre cei rămaşi din vechea distribuţie şi "Friend or Foe" – despre noii veniţi), CD audio cu soundtrack-ul "Catching Fire", 8 art-card-uri exclusive, un impresionant box-set conturat pe forma aurie a Mockinjay-ului. Tehnic: impecabil (ambele filme pe BRD şi DVD).

THE HUNGER GAMES Catching Fire 1.jpg

IOAN BIG
7 Martie 2015


WELT AM DRAHT a.k.a. WORLD ON A WIRE (1973, Germania de Vest, r: Rainer Werner Fassbinder) – Blu-Ray

Welt am Draht.jpgO restituire esenţială pentru istoria cinematografiei SF europene (nu s-a difuzat decât de două ori la televiziunea germană în anii ’70!), din păcate, pentru moment, accesibilă cinefililor posesori de aparate ce lecturează zona 2 doar pe DVD (ediţia britanică, pe două discuri). BRD-ul a apărut în US în prestigioasa serie "Criterion" având ca bonusuri documentarul de 50 de minute "Fassbinder’s ‘World on a Wire’: Looking Ahead to Today" şi un interviu cu analistul Gerd Gemunden, iar în Europa, în serie limitată, doar în Germania… fără nici un fel de subtitluri. Cineast neconvenţional şi iconoclast, lipsit de prejudecăţi, inhibiţii şi netemător în a aborda subiecte tabu, Rainer Werner Fassbinder, care a părăsit această lume la doar 37 de ani (dar lăsând o moştenire de peste 40 de titluri în filmografia personală), rămâne unul dintre cele mai importante icon-uri a culturii Pop(ulare) de pe Bătrânul Continent. Până la "Welt am Draht", RWF se ‘plimbase’ deja prin lumea modei ("The Bitter Tears of Petra von Kant"), îi dăduse o replică personală lui Bergman cu "The Merchant of Four Seasons" şi atacase cu o inconştienţă imperială atât propria profesie (fascinantul "Beware of a Holy Whore" în care îl înconjoară pe Eddie Constantine cu apropiaţii Hanna Schygulla, Margarethe von Trotta şi Lou Castel) cât şi genul Western prin "Whity" (plasat ca acţiune în US, filmat în Spania şi vorbit în germană). În aceste condiţii este de înţeles cât de bine i-a prins lui Fassbinder provocarea unui SF (conceput ca film de televiziune în două părţi, ce însumează aproximativ 204’) şi, mai ales, datorită obsesiei sale pentru realitatea iluzorie, fascinaţia pentru "Simulacron-3" (în UK a apărut ca "Counterfeit World" în 1964), cartea lui Daniel F. Galouye, scriitor (acum obscur) din New Orleans, cu o oarecare notorietate în anii ’50-’60 datorită povestirilor publicate în reviste precum "Imagination" sau "Galaxy", a cărui naraţiune defineşte un oraş virtual creat de oamenii de ştiinţă în scopuri de marketing în care populaţia, deşi îşi conservă propria conştiinţă, nu realizeaza că, în fapt, este doar o sumă de impulsuri electronice găzduite de un computer (temă prezentă şi în "Time Out of Joint" a lui Philip K. Dick din 1959). Filmul rămâne relativ fidel poveştii: un institut de cibernetică pune la punct un computer revoluţionar şi un nou program de simulare ce găzduieşte 9000 de ‘unităţi cu identitate’ care trăiesc… ca ‘fiinţe umane’. Una dintre acestea încearcă… să se sinucidă, iar noul şef al institutului, Stiller, stabileşte contactul cu una dintre entităţile virtuale, pe al său nume Einstein, pentru a-l ajuta să desluşească cauzele. Revelarea acestora îl aduce pe Stiller în pragul nebuniei mai ales că este hărţuit şi ameninţat cu detenţia şi asasinarea în timpul anchetei (de oamenii ‘reali’)… de aici încolo trebuie să vedeţi filmul. Gândiţi-vă însă că acesta a fost realizat cu foarte mult timp înainte de apariţia "Tron" sau "The Matrix" şi că nu este (ca referinţele menţionate) un film de acţiune ci unul de artă, meditativ, lent şi hiper-stilizat, căci RWF pune accentul dominant pe aspectele filosofice şi morale implicate de descoperirile ştiinţifice şi nu pe suspansul tip Thriller. Deşi tributar vizual perioadei în care a fost făcut, "Welt am Draht" conţine suficiente cadre a căror prospeţime şi actualitate reuşeşte să surprindă (un singur exemplu, utilizarea mapării de proiecţii video în definirea interacţiunii cu Simulacron, un pas înainte vizionar atâta vreme cât abia în noul mileniu această tehnologie a intrat în jargonul curent al profesioniştilor din A/V şi evenimente speciale), iar apetenţa cineastului pentru jocurile de tip "Smoke & Mirrors", ce speculează pe marginea frontierei dintre realitate şi iluzie, este vizibilă pregnant aproape în fiecare scenă (prin modul în care între protagonişti şi camera de filmat se interpun frecvent texturi şi suprafeţe caleidoscopice care re-interpretează, prin perspectiva schimbărilor de reflexie, percepţia fizică brută asupra acestora). Influenţa lui "Alphaville" (1965) a lui Godard nu poate fi negată, inclusiv datorită prezenţei lui Eddie Constantine în ambele distribuţii sau a filmărilor din Paris, dar subversivitatea aproape de perversitate a lui RWF în a strecura în partitura principală note subliminale (unele aproape de blasfemie prin întrebările pe care le ridică) cu caracter erotic, social, spiritual şi anti-sistem, care se adaugă la subiectul ce prezintă interes chiar şi pentru generaţiile post-2000 (obişnuite deja cu ‘realitatea virtuală’, ‘realitatea augmentată’ sau cu "Second Life"), fac din "World on a Wire" un must-have, obligatoriu de revizitat de către cinefilii pasionaţi de SF. Admirabil! Paranteză de final: tot inspirată de cartea lui Galouye, în 1999, a avut premiera "The Thirteenth Floor", co-producţie americano-germană, cu Armin Mueller-Stahl, Gretchen Mol şi Vincent D’Onofrio, un film aproape decent, sufocat însă de un plot mult prea confuz ce poartă personajele din 1990 în 1937 şi, apoi, în 2024. Extra: documentarul ce apare şi pe "Criterion", două din scurt-metrajele de debut a lui RWF ("Das kleine chaos" 1966 şi "Der Stadtstreicher", ambele din 1966), documentarul-portret "Rainer Werner Fassbinder, 1977" (ediţia BRD germană). Tehnic: excelent (remasterizat digital cu OS mono ne-compresat).

BAD NEIGHBOURS a.k.a. NEIGHBORS (2014, USA, r: Nicholas Stoller) – DVD

Bad Neighbours.jpgMasculul dintr-un cuplu tânăr (Seth Rogen – "The Interview", "This Is the End"), posesor de vilă într-o suburbie liniştită, a unei slujbe de funcţionar de doi lei şi a unei neveste docile (Rose Byrne – "X-Men: First Class", Bridesmaids") care l-a potcovit cu un bebeluş, aparent incapabil după toţi anii în care s-a produs schimbarea de situaţie să vadă partea plină a paharului, se trezeşte că în casa vecină se mută o zgomotoasă confrerie studenţească condusă de Zac Efron ("High School Musical", "The Paperboy") şi Dave Franco (fratele actorului James Franco, bun prieten în viaţa reală al lui Rogen) şi toate impulsurile hormonale plus frustrările legate de perioada în care nu avea nicio responsabilitate încep să dea ture pe singura-i circumvoluţiune. Se ajunge la un război între vecini dus… ca la 16 ani! Paranteză scurtă: în roluri secundare pot fi văzuţi Christopher Mintz-Plasse ("Kick Ass"), Lisa Kudrow (serialul "Friends") şi Jake Johnson (ce joacă împreună cu Dave Franco şi în "21 Jump Street", blockbuster-ul pentru adolescenţi cu Jonah Hill şi Channing Tatum). De abia scăpasem de "American Pie" (vezi Video Vault-ul de săptămana trecută) şi mi-a aterizat pe birou o altă comedie "americană". Am presupus că nu are cum să fie mai ineptă decât precedenta şi am avut dreptate dar… nu cu mult (cu greu am trecut de similarităţile cu "Plăcinta" scenei de intro). În ultimul timp, Seth Rogen începe să mă scoată din sărite prin ego-ul gonflat şi prin cabotinism. Este clar că îşi doreşte să fie perceput ca un Woody Allen cool şi popular printre moroni care să emită simultan panseuri cu un umor subtil şi să joace leapşa cu prietenii săi ce nu ştiu a număra dincolo de cinci (ex. vă imaginati o replică gen "He puts his dick in your mouth while you were asleep!" din "Neighbors" în "The Purple Rose of Cairo"?). Îşi alege roluri în care vorbeşte atât de mult şi atât de repede încât este dificil să distingi comicul autentic de pura imbecilitate şi dă senzaţia dureroasă (pentru spectatorul ce continuă să creadă în talentul său comic, altfel, incontestabil) că umanitatea a încremenit temporal de entuziasm în faţa înşirării de către el al aceleiaşi sume de glumiţe reciclate continuu din perioada liceului sau a studenţiei (să fumezi marijuana, să aprinzi pocnitori sau să te extaziezi în faţa unei colecţii de reviste porcoase) şi că el, Rogen, este un zeu infantil într-o lume matură ce trebuie adusă pe calea cea bună. În plus, sigur că premisa simplistă ‘am treizeci şi ceva de ani, sunt căsătorit şi am copil mic, nu mai fac sex cu nevastă-mea, viaţa mea e terminată şi îmi rămân doar visurile din adolescenţă’ e una pusă în circulaţie de decenii bune, dar întotdeauna comediile care au rezistat au fost cele care au beneficiat de un scenarist cu un nivel onorabil de inteligenţă (iar plot-ul să nu arate de parcă ar fi scris de Koba, rivalul lui Caesar din "Dawn of the Planet of the Apes") şi de un regizor-maestru păpuşar care are inspiraţia să contureze o perspectivă proaspătă asupra unei teme mult uzate. Dacă în cea de-a doua privinţă, lucrurile păreau că stau mai promiţător datorită partenerului de ani buni a lui Jason Segel, Nicholas Stoller (cel răspunzător de agreabilele "Forgetting Sarah Marshall" şi "Get Him to the Greek" dar şi de relansarea Muppets-ilor), în prima, situaţia e dezastruoasă: deşi sunt în gaşca lui Judd Apatow de mult timp, Andrew J. Cohen şi Brendan O’Brien, la debut într-un lungmetraj de anvergură, s-au dovedit penibili. Cu un actor auto-suficient, convins că orice face trebuie să aibă succes, cu scenarişti până acum doar producători, putea exista presupunerea că "Neighbors" este destinat să facă istorie şi nu neapărat bani? Evident, întrebarea este retorică. A costat sub 20 de milioane şi a încasat în cinematografe peste 260! Că nu are pretenţii ca peste câ teva zile, luni sau ani să îşi aducă aminte cineva de acest film nu are relevanţă. Din nou, ca şi în cazul "American Pie: Reunion", nu voi face o recomandare. Cine ştie, vouă s-a putea să vă placă sau chiar să vă identificaţi cu unul sau altul dintre personaje. La mine, a ajuns în ‘Trash’. Extra: zero. Tehnic: excelent.

GALLOWWALKERS (2012, USA/UK, r: Andrew Goth) – DVD

Gallowwalkers.jpgTaxabil aparent din punct de vedere al acţiunii ca un exploitation ordinar, "Gallowwalkers" se relevă a fi în fapt un exponent ciudat a unui trend iniţiat în 2010 de sud-coreeanul Sngmoo Lee cu "The Warrior’s Way" (cu Dong-gun Jang, Geoffrey Rush, Danny Huston şi Kate Bosworth), de corcitură între Western şi Dark Fantasy, eşuat însă după doar câţiva ani datorită lipsei de succes la un public neimpresionat sau contrariat de ideea mixului de teme şi genuri mult prea numeroase (în aceeaşi categorie pot fi incluse şi mai costisitoarele "Jonah Hex" - 2010 şi "Cowboys & Aliens" - 2011). Un altfel de Western, filmat integral în Namibia(!), căruia trebuie să i se anuleze din start, fie şi prin prisma bugetului semnificativ (17 milioane de dolari), prezumţia de destinaţie DTV (unde, din nefericire, a ajuns după opt ani de producţie, datoraţi în mare măsură problemelor lui Wesley Snipes cu fiscul american intervenite în perioada filmărilor) iar argumentele vor răsare în rândurile de mai jos. Până atunci însă, povestea… un pistolar însingurat, Aman (Snipes, fostul "Blade", un action-hero care, la fel ca Seagal, Van Damme şi Lundgren, se mulţumeşte după 2000 să supravieţuiască în subsolul cinematografiei), încearcă, o dată pentru totdeauna, să îşi închidă conturile cu banda de nelegiuiţi care i-au ucis atât iubita cât şi… pe el însuşi. Şpilul este de sorginte (oarecum) Faustiană: pentru a-l readuce printre cei vii, mama, calugăriţa-gardian a porţii dintre cele două lumi, nu face un pact cu Diavolul ci îl rupe pe cel pe care îl are cu Dumnezeu, iar preţul este povara blestemului ("crucii") pe care Aman trebuie să îl poarte: toţi cei ucişi de el din răzbunare revin printre muritori ca morţi-vii, iar el trebuie să îi vâneze neîncetat pentru a-i împiedica să facă rău şi altor semeni. Scriam mai sus de melanjul simbolistic complex, iar prima dovadă o constituie numele personajelor: Aman provine din Imaginarium-ul Fantasy a lui J.R.R. Tolkien (tărâmul definit de autorul LOTR ca "Undying Lands"/"Blessed Realm"… dualitate vagamente prezentă şi în interpretarea comportamentului personajului), Kansa (bad-guy-ul şef ‘mort-viu’) a fost tiranicul conducător a tribului Vrishni şi, în religia hindusă, este fratele lui Devaki, mama atotputernicei zeiţe Krishna (care l-a sfârtecat pe Kansa), şeriful Gaza (prezenţă minoră în film, interpretat de cântăreţul şi actorul irlandez Patrick Bergin – "Patriot Games", "Sleeping with the Enemy") îşi datorează numele tribului african Nguni ce a migrat la începutul secolului 19 din Africa de Sud şi a creat provincia Gazaland (parte în Mozambic şi parte în Zimbabwe), iar tot restul trimit la cultura Pop (inclusiv cu componentele sale Kitsch): Angel, Fabulos, Skullbucket, Kisscut sau… Slip Knot (nu vă temeţi, nu există Heavy-Metal pe soundtrack). Mai departe… muzica este de o complexitate orchestrală surprinzătoare şi de o originalitate ce denotă tentativa ambiţioasă de îndepărtare de clişeele post-Morricone. Normal, atâta vreme cât este compusă de câştigătorul premiului Oscar pentru "Shakespeare in Love", Stephen Warbeck, în colaborare cu hârşâitul aranjor Andrew Glen ("Chaplin", "My Week with Marilyn")! La plusurile majore trebuie menţionată şi construcţia elaborată în cel mai mic detaliu a cadrelor (de la mişcarea camerei şi montajul ce respectă deferent reţeta clasicelor Western (mexicanul obişnuit în a filma pe teren arid, Henner Hofmann) la look-ul personajelor (responsabil: sud-africanul Pierre Vienings, implicat în producţii precum "Tsotsi" sau "Winnie Mandela"): confreria în roşu cu cruciuliţe pe carâmbii cizmelor şi buzele cusute (la propriu) amintind de estetica lui Tarsem Singh, ciocul cărunt a lui Snipes ce completează portretul unui anti-erou cu şuviţe Rasta… în contrast cu apariţia sa tribală ca înger răzbunător, design-ul vestimentar Western mai degrabă cu influenţe mexicane decât americane combinat cu apariţii retro-Punk a morţilor-vii - cazane de metal pe cap pentru a nu fi împuşcaţi sau măşti gen KKK pentru a-şi ascunde aspectul oribil - cu trimitere la Alex Cox şi George Miller). Make-up-ul şi efectele Gore sunt curat şi elegant realizate: trupa de "Undead" variază ca aspect între mumii ce îşi maschează fizicul real cu scalpuri şi părţi ale feţei decupate de pe cadavre proaspete ("Forgive me Father for I have… skinned") sau arată (şi vorbesc) ca nişte alieni-şopârlă din birturile controlate de Jabba the Hutt în "Star Wars". Oricum, trimiterile şi referinţele sunt nenumărate şi de o varietate dificil de îngurgitat, de la "Once Upon a Time…" sau "For a Few Dollars More" a lui Sergio Leone, la "Re-Animator", "The Fall" şi (inclusiv la) "Django Unchained". În ceea ce priveşte perspectiva zombie, avem de-a face cu două categorii de ‘ne-morţi’, cei care sunt zombie clasici (lenţi, lipsiţi de minte, pasionaţi doar de hrana umană), cu o singură apariţie notabilă în film, plus elita "Undead" ce revine printre muritori doar în urma vrăjilor sau blestemelor şi care îşi conservă integral capacitatea cerebrală, sunt vioi, deştepţi, puternici şi au mare grijă de propriul dress-code (cromatica diferenţiatoare este alb/roşu/violet/negru). Singurele asemănări: reprezentanţii ambelor sunt sensibili la lumina naturală puternică şi sunt trimişi înapoi în lumea lor doar împuşcaţi în creier. Să trecem la minusurile legate de asamblarea complicată a unei poveşti ce putea (dacă îşi propunea să atingă publicul larg) să fie spusă mult mai clar şi mai direct. Primele 30 de minute sunt confuze şi aproape neinteligibile, dând impresia, mai degrabă, a unui pur exerciţiu estetic vizual (nu întâmplător pomeneam numele lui Singh), şi asta până vine explicaţia, povestită de însuşi Aman (orfelinat, abator, răzbunarea, întoarcerea din morţi pusă pe seama unui miracol inexplicabil la fel de mare ca în cazul lui Iisus). Apoi, revenirea la abator şi aşteptarea (plină de flash-back-uri emoţionale) care e utilizată ca pretext pentru definirea cele două agende diferite (Snipes caută pura răzbunare însă tabăra opusă e preocupată mai mult de aflarea răspunsului la întrebarea "Ce îi separă pe vii de morţi?", secret deţinut doar de călugăriţele din… San Diablo, ce au de secole misiunea să împiedice revenirea morţilor pe pământ) şi care, strat după strat, încep restrospectiv să desluşească natura conflictului şi a… protagoniştilor. Ultima treime debutează cu asaltul celor patru ‘cavaleri ai Apocalipsei’ însoţiţi de o hoardă de asistenţi veniţi în norul misticei furtuni de nisip şi îşi propune ca, în paralel cu acţiunea hiper-violentă, să lege nodurile la ultimile capete de funie rămase libere (în ceea ce priveşte motivaţiile). O structură complicat de gestionat care, în final, se relevă a fi aproape inaccesibilă unui consumator neantrenat. Pentru cei puţini ce nu fac parte din această majoritate le pot împărtăşi câteva din scenele ce pot fi considerate peste medie de interesante: obiceiul prost a lui Snipes de a smulge capetele inamicilor cu tot cu coloana vertebrală (nici nu vreau să îmi imaginez ce ar fi fost ca Andrew Goth să introducă şi Asia în acest mix, ţinând cont de faptul că Chow Yun-Fat a fost prima opţiune pentru rol), trainingul din labirintul subteran infestat cu zombie şi confruntarea à-la-Mad Max din Thunderdome (în acest caz a se citi hambarul abatorului). În ansamblu, datorită ambiţiei nemăsurate (sau scăpată de sub control), Western-Horror-ul "Gallowwalkers" este insuportabil pentru un spectator normal prin încâlceala naraţiunii, dublată de aglomerarea de simboluri nejustificată şi ne-explicată suficient (pe care am menţionat-o încă de la început) însă rămâne indiscutabil un cult-classic pentru fanaticii Pop-Art. Punct de plecare pentru un comics (semnal dat de genericul de final)… îl aştept! Extra: un documentar de 10’ ("Behind the Scenes with Interviews"). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
28 Februarie 2015


GOAL OF THE DEAD (2014, Franta, r: Thierry Poiraud, Benjamin Rocher) – DVD

Goal of the Dead.jpgFotbal şi zombie, o combinaţie irezistibilă în ciuda titlului care sugerează o simplă miştocăreală de duzină. În realitate, avem de-a face cu replica satirică a francezilor la "Shaun of the Dead" şi, mai ales, la "Grindhouse"-ul lui Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez, pusă în scenă de realizatorii lui "Atomik Circus – Le retour de James Bataille" (Poiraud) şi "La Horde" (Rocher) în două părţi de câte aproximativ 70 de minute fiecare. ‘Prima repriză’… cu o tonalitate comic-dramatică şi, până spre final, doar cu un singur zombie în cadru! O echipă de fotbal cu tradiţie şi notorietate la nivelul întregului Hexagon (fictiva Olympique de Paris, trimitere sarcastică atât la Olympique Marseille cât şi la PSG prin "internaţionalismul" politicii manageriale şi a mentalităţii şi provenienţei jucătorilor) dar… în acută scădere de formă, ajunge să joace conjunctural un meci de Cupă cu o echipă dintr-un cătun francez mic şi obscur, Caplongue, ce are un stadion de 745 de locuri (care poartă amuzantul nume de "LaGrippe"), ba chiar şi… 4 ultraşi, marginalizaţi pe bună dreptate (datorită comportamentului infantil) inclusiv de propria comunitate (poliţistul local… "La loi c’est moi!", "Legea sunt eu"). Veriga între cele două lumi (urban-rural, globalizare-naţionalism, modernitate-tradiţionalism) este Sam Lorit, fostul mare talent local ce a dezertat din comunitate pentru a-şi împlini cariera (şi conturile) la echipe de renume, care se întoarce acum pe meleagurile natale ca cel mai vârstnic jucător din lotul parizienilor, format în mare parte din puştani cu aere de super-vedete. Din nefericire pentru Sam, amintirile mai puţin vesele legate de ce a lăsat în urmă, nu numai că nu s-au şters ba chiar au dobândit o dimensiune halucinantă… mai ales în mintea unui medic provincial care îşi dopează fiul cu un ser necunoscut (textul din ghidul de utilizare este scris cu chirilice) în urmărirea nu a unei revanşe pentru un meci pierdut odinioară şi a părăsirii comunităţii, ci a răzbunării personale şi îl transformă accidental într-un zombie super-agresiv pe care autocarul echipei-oaspete îl calcă accidental înaintea unei bine-meritate pauze de… pipi în grup. Evident că Jeannot-zombie nu moare, iar acesta îşi continuă traseul haotic în căutarea stadionului unde, odată, fusese considerat un talent la fel de mare ca Sam. Bineînţeles că, în drum, face câteva victime (pe care nu le muşcă ci le îneacă într-o vomă de culoare şi consistenţă lăptoasă). După un debut mai puţin impresionant, filmul evoluează, iar senzaţia amplificată progresiv de ură şi dispreţ (din ambele tabere) revărsată asupra lui Sam, sesizabilă mai pregnant odată cu ieşirea echipei din autocar şi primirea ostilă orchestrată de către localnici (asociată cu testimoniale filmate de televiziune despre acesta) este excelent realizată. Finalul primei părţi comută interesul pe mulţime (meciul în nocturnă animat de diverse orgolii şi interese, atât din interior cât şi din tribune… petardele ultraşilor, ceaţa, Jeannot care ajunge pe teren şi începe infectarea ‘vomitivă’ în masă, retragerea cu totul incidentală a lui Sam… nebunia, şocul, revelaţia). ‘A doua repriză’… de Grindhouse, mai aproape de uzualul survival-genre, continuă cu extinderea ‘transformării’ începute pe stadion într-o apocalipsă rurală, condusă de Poiraud, mai experimentat în gestionarea vizuală a situaţiilor ieşite din comun (ex. slow-motion-urile inspirate) decât Rocher şi, mai ales, cu un umor mult mai cinic la adresa celor care ar trebui să reacţioneze adecvat în criză sau al omului obişnuit aflat deja mental în starea de zombie (decapitarea poliţistei-zombie de către cei doi suporteri încătuşaţi de portiera maşinii / re-evaluarea valorilor familiale de către Sam & Co. / zombie-francezi, mai deştepţi decât cei americani, pot înlătura porţile metalice şi, chiar dacă nu le iese, încearcă vioi să joace jocuri electronice în bar / discursul antrenorului din vestiarul asediat de zombie, fin parodiat după cel a lui Al Pacino din "Any Given Sunday": "Trebuie să recâştigăm teren, centimetru după centimetru… ăsta e fotbalul, asta e viaţa!", absolut savuros, ca şi scena monumentală de final de pe stadion). Iar genericul de sfârşit ne prezintă cadre (din pub-ul "Olympic" din Caplongue) ce sugerează convieţuirea la care s-a ajuns la doi ani după criză, generată de faptul că supravieţuitorii, din spirit civic, nu doresc să renunţe la conlocuitorii-zombie şi încearcă să îi integreze. Sigur că există minusuri dar acestea sunt pardonabile de dragul poveştii în sine: de ce primii atacaţi de Jeannot nu se transformă, lăsarea în urmă fără consecinţe a unuia dintre cei trei fraţi coreeni jucători, de ce brusc nu mai funcţionează comunicaţiile (căci zombie nu au acces la sateliţii reţelelor de telefonie mobilă), ş.a.m.d. "Goal of the Dead" este o satiră inedită (aproape non-Horror, în ciuda prezenţei zombie) la adresa fotbalului şi a relaţiilor profesioniştilor din acest domeniu cu mass-media, publicul şi cu propriile familii, extrem de agreabilă şi de proaspătă într-un gen altfel suprapopulat în ultimii ani. Extra: Making Of, două scurt-metraje (‘false’ trailere pe modelul utilizat pentru "Grindhouse" de tandemul Tarantino/Rodriguez, cu un "Feed to Kill" a lui Mathieu Breton ce anunţă un june cineast de urmărit în viitor), mini-documentar despre F/X. Tehnic: excelent (atenţie însă, o parte din ediţii sunt compactate la o versiune totală de 120’ şi nu de 140’ ca originalul!).

MEAN MACHINE (2001, UK/USA, r: Barry Skolnick) – DVD

Mean Machine.jpgFotbal cu puşcăriaşi. Fostul căpitan a Naţionalei Angliei, Danny Meehan (Vinnie Jones – "X-Men: The Last Stand", "Escape Plan"), ajuns o epavă după acuzele că a vândut în beneficiul pariorilor meciul de Campionat Mondial cu Germania şi, ca atare, urât de orice suflet britanic (în libertate sau încarcerat), este condamnat la trei ani de închisoare pentru că a condus maşina beat-turtă şi a agresat apoi doi poliţişti. Se trezeşte între ciocan (guvernatorul cu sprâncene de bufniţă, ‘cloşca’-sponsor a echipei de fotbal a gardienilor şi parior înveterat dator vândut interlopilor, interpretat de legendarul David Hemmings ("Profondo rosso", "Blow-Up"), dispărut dintre noi în urma unui atac de cord în 2003 în… Bucureşti, după o zi de filmare la "Blessed", alături de James Purefoy şi Heather Graham) şi nicovală (şeful gardienilor şi, totodată, antrenorul echipei – Ralph Brown din "Alien 3" şi "Withnail & I"): primul îl şantajează cu extensia perioadei de detenţie dacă refuză să preia echipa, iar cel de-al doilea îl ameninţă că îi va face viaţa imposibilă după gratii dacă acceptă. Meehan vine cu o idee trăsnită care îi împacă aparent, să asambleze o echipă de deţinuti care să fie un sparring-partner util de pregătire a echipei oficiale (cea a gardienilor) în perioada pre-competiţie. În culise însă, lucrurile nu stau la fel de simplu, datorită implicării gangsterimii (ce conduce discret, din interior, destinele condamnaţilor) şi al imaginii şifonate şi lipsei de credibilitate de care "beneficiază" protagonistul hulit pentru lipsa sa de patriotism. O comedie britanică, să îi spunem ‘sportivă’, fundamental (enunţat pe generic) un remake după americanul "The Longest Yard" din 1974. Între timp, în 2005, s-a mai făcut un film (inutil), un star-vehicle, la comanda lui Adam Sandler, asistat (în efortul său mercantil de a mai face pe cineva să râdă pe bani) de Chris Rock, Burt Reynolds (interpretul personajului principal în filmul original), Rob Schneider şi Terry Crews ("The Expandables"). Interesant la acest "Mean Machine" este faptul că e produs de Matthew Vaughn înainte de "Layer Cake", "Stardust" sau "Kick-Ass", cu mare parte din gaşca lansată de Guy Ritchie (care e şi producător executiv) în "Lock, Stock and Two Smoking Barrels" şi "Snatch", care, aflat apoi sub vrăjile Madonnei, până la "Sherlock Holmes", nu a mai semnat ca regizor decât rateuri precum "Swept Away", "Revolver" sau "RocknRolla". Această adunătură entuziastă de tineri actori englezi ieşiţi din tipare este formidabilă, iar rezultatul ulterior pentru (aproape) fiecare dintre ei a fost pe măsură (pe Vinnie Jones l-am menţionat deja): rolul portarului-psihopat ‘Broadhurst Monk’ (cel care… a ucis 23 de oameni cu mâinile goale înainte să se apuce de karate) l-a propulsat pe Jason Statham în elita mondială a starurilor de acţiune (francizele "Transporter" şi "The Expandables"), Jason Flemyng a ajuns să joace în "The Curious Case of Benjamin Button" a lui Fincher şi "Great Expectations" a lui Mike Newell, Stephen Walters a fost folosit de Vaughn în "Layer Cake", dar a avut roluri şi în "Batman Begins" şi "Hannibal Rising", după serialul BBC "Clatterford", pe Sally Phillips o veţi putea revedea în 2016 în… re-interpretarea cărţii lui Jane Austen, "Pride and Prejudice and Zombies", Danny Dyer în "The Business" cu serialul "EastEnders", ş.a.m.d. Deşi filmat în alte locaţii, este evident că "Mean Machine" a fost gândit ca un omagiu (ce a făcut abstracţie de legătura cu scenariul american) adus lui "The Italian Job" (clasicul din 1969) prin cel puţin trei elemente: 1.) exacerbarea patriotismului britanic când e vorba de fotbal, considerat patrimoniu naţional; 2.) structura interioară a închisorii dar şi a portretizării boss-ului informal, suspect de asemănătoare amândouă cu cele din "The Italian Job"; 3.) interpretul gangsterului-şef Charlie Sykes (John Forgeham) şi a veteranului-sfătuitor a lui Meehan (David Kelly) au avut ambii roluri în "The Italian Job" (Frank şi, respectiv, vicarul). Sigur că, aici, nu a fost loc de Mini-Coopere însă Skolnick a plusat cu mingiuţa bătută de Jones la perete în izolare ca într-un alt clasic, "The Great Escape", iar Marilyn Manson s-a asociat pentru debutul său în muzica de film cu compozitorul favorit a lui Ritchie, Vaughn şi Danny Boyle, John Murphy. Mai mult, Mini-Cooperele l-au urmărit pe Statham în remake-ul după "The Italian Job" (2003) unde însă umorul a fost lăsat deoparte în detrimentul acţiunii la… Veneţia! Una peste alta, fără a fi vreo capodoperă, "Mean Machine" rămâne un produs de consum european peste medie de agreabil pentru cinefilii de sex masculin şi amatori de, cum se zice la americani?... "Soccer"(!). Extra: zero. Tehnic: excelent.

AMERICAN PIE: REUNION (2012, USA, r: Jon Hurwitz, Hayden Schlossberg) - DVD

American Pie Reunion.jpgNu sunt împotriva comediilor facile destinate adolescenţilor bazate pe umorul ‘hormonal’ căci mi-am servit porţia în anii ’80 cu "Porky’s" sau "Îngheţată pe băţ" însă în momentul in care vulgaritatea, grobianismul şi exhibarea cu mândrie a prostiei, inculturii şi lipsei de educaţie duc la fund inocenţa şi ingenuitatea asociate inerent cu vârsta, ca cinefil nu pot decât să fac un pas înapoi. Aşa s-a întâmplat şi cu "American Pie" şi asta încă de la primul, cel din 1999. Între timp, s-au mai făcut şase pseudo-sequel-uri ("American Pie 2" – 2001, "American Wedding" – 2003, "Band Camp" – 2005, "The Naked Mile" – 2006, "Beta House" - 2007) şi nenumărate spin-off-uri de televiziune… am menţionat această listă pentru că vi le contra-recomand pe toate cu aceeaşi căldură (asta nu înseamnă că nu au adus investitorilor profituri însumate de mai mult de jumătate de miliard de dolari, deci… pot fi incluse în capitolul fenomenelor culturii Pop, de masă, şi, ca atare, ca şi manelele dâmboviţene, nu pot fi ignorate cu un arogant aer de superioritate). Am încercat totuşi să văd "Reunion" (lansat peste Ocean sub titlul "American Reunion"), curios fiind, dacă s-a produs vreun declic în creierele, acum ceva mai mature, aflate în spatele ideii iniţiale (mai exact cei doi responsabili de "Harold & Kumar"). Avem totuşi de-a face cu un grup de personaje de film ce au acumulat în decursul anilor frustrări sau realizări profesionale, familiale şi sociale. Cum au evoluat acestea? Răspunsul este: deloc. De altfel, asta e perfect valabil şi pentru actorii care le interpretează, căci nici unul dintre aceştia nu a reuşit între timp să facă ceva notabil care să îl scoată pe unul sau altul din cvasi-anonimatul producţiilor DTV, STV sau a serialelor TV. Să dau doar câteva exemple: Jason Biggs (ce arăta un potenţial mai mare în "Guy X" sau "Jersey Girl" a lui Kevin Smith) a eşuat ca ţestoasa Leonardo în "Teenage Mutant Turtles", Tara Reid ce apărea odată în "The Big Lebowski" al fraţilor Coen se mulţumeşte acum cu… mockbustere gen "Sharknado" sau "The Hungover Games", Mena Suvari, nominalizată la BAFTA în 2000 pentru "American Beauty", îşi plăteşte chiria înregistrând voci de jocuri video, Chris Klein, una din speranţele irosite a Holywood-ului în materie de actionere ("Rollerball", "We Were Soldiers") e piua a treia în serialul "Wilfred", Seann William Scott nu a făcut într-un deceniu decât un singur rol onorabil (comedia "Role Models" din 2008) şi preferă să dea autografe pe ilustraţiile cu opossum-ul Crash din "Ice Age", iar despre odinioară respectaţii veterani Eugene Levy şi Jennifer Coolidge, ce să mai vorbim? Revenind la film, mă voi limita la a spune că maturizarea grupului "American Pie" este sumarizată în câteva minute în acelaşi stil total imbecil ‘patentat’ de franciză acum 15 ani (să vă faceţi o idee, o mostră relevantă: mama-‘adultă’ a unui copil în vârstă de doi ani se masturbează cu duşul în cada de baie în timp ce tatăl-‘matur’ face simultan acelaşi lucru în patul conjugal utilizând un ciorap cu gel). Titlul "Reunion" spune tot… aceeaşi reţetă fumată a reîntâlnirii fostei găşti din liceu care se dă în stambă timp de un weekend. Este acest come-back mai digerabil? Cu certitudine NU. Producătorii nu au riscat nimic, contând să facă bani tot exclusiv de pe urma fan-base-ului retardat care a ţinut în viaţă franciza şi tot contabilii au fost cei care şi-au frecat mâinile de fericire. "Reunion" a costat 50 (chiar nu pot explica de ce atât de mult) şi a avut încasări globale (doar în cinematografe, nu vorbesc de plusurile pe TV şi home-cinema) de aproape 250… de milioane de dolari! Concluzie tristă: încă tâmpiţi există cu duiumul care să plătească bani pe bilet. Scuze, dar ideea mea de entertainment nu este asociată cu vederea penisului printr-un capac transparent de oală-minune şi nici de ascultarea unor replici precum: "La crème de my cock". Dar, finalmente, fiecare are libertatea opţiunii. Mai ales că, în acest an, se anunţă… o nouă continuare. Aş prefera sincer ca titlul să fie: "American Pie: The Funeral"! Eu rămân cu "Grown-Ups". Extra: scene tăiate, bâlbe. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
21 Februarie 2015


GONE GIRL (2014, USA, r: David Fincher) – Blu-Ray

Gone Girl.jpgNick şi Amy Dunne (interpreţi: Ben Affleck şi Rosamund Pike), un cuplu numai bun de folosit într-o reclamă matrimonială: tineri fericiţi care s-au luat din dragoste, animale splendide fizic, rasate, culte şi cu o inteligenţă peste medie, solid ataşate de familiile lor şi cu o situaţie materială care le permite să trăiască confortabil într-un orăşel mic-burghez din Missouri. Fardul gros de pe masca căsniciei perfecte începe însă să se fisureze după ce Anne dispare (într-un context aparent violent) fără urmă sau explicaţii, în seara celei de-a cincea aniversări a nunţii lor, iar Nick, în eforturile sale de a implica restul familiei, autorităţile şi comunitatea locală în identificarea indiciilor care să ducă la rezolvarea misterului, constată (deseori, spre propria stupefacţie) că adânceşte crevasele prin care urâţenia din spatele imaginii unei vieţi considerate de restul drept idilice iese la iveală prin lucruri şocante şi… incriminatorii. Mă opresc aici, pentru simplul motiv că veţi avea nevoie de cel puţin nouă ore (trei vizionări: 1. consumul din prima pe nerăsuflate; 2. degustarea în tihnă a ansamblului cu atenţie sporită la detaliile aşezării ‘cărămizilor’ din poveste; 3. savurarea detaliilor şi identificarea ingredientelor speciale) pentru ca "Gone Girl" (ce durează 149’) să aiba şanse să acceadă printre primele poziţii a topului personal a celor mai bune filme realizate în 2014. În ceea ce mă priveşte, "Gone Girl" este cel mai apropiat produs hollywoodian de anul trecut ce se apropie de eticheta de ‘capodoperă’! Ignorarea sa de către membrii Academiei pentru Oscarul din acest an este, pur si simplu, inexplicabilă. Să nu divaghez. Filmul ne arată că singurul lucru folositor pentru David Fincher din experienţa complet inutilului remake "The Girl with the Dragon Tattoo" (2011) a fost reluarea, prin intermediul cinematografiei scandinave (din care se inspiră acum trei sferturi din cineaştii saxoni), a contactului cu esenţa pură a Neo-Noir-ului şi regăsirea flerului şi a acelei finesse tipice lui după care tânjim de la "Se7en" încoace… Datorită lui Fincher avem nevoie şi de-o a treia vizionare a lui "Gone Girl" căci măiestria sa de a manipula, deforma şi nuanţa artistic (în sens bun) pasaje complexe dintr-o realitate accesibilă spectatorului (fie ea şi fictivă), indiferent că ne gândim la "Fight Club", "The Social Network", "Zodiac" sau "House of Cards", abilitatea sa de a distorsiona pe nesimţite o normalitate construită pe aparenţe este pentru omul de rând… înfricoşătoare. Sigur că nu o face singur ci înconjurat de mai vechii acoliţi - Jeff Cronenweth (imagine), Kirk Baxter (montaj), Trent Reznor şi Atticus Ross (muzică), Trish Summerville (costume) - ale căror nume le veţi regăsi jalonând întreaga carieră a cineastului. Bun, însă de ce ar mai fi nevoie de o vizionare intermediară, cea de-a doua? Pentru că, până la ‘disecţia’ raţională a ţesăturii din care e făcută o rochie şi după ce ai fost la prima vedere impresionat în ansamblu de eleganţa ţinutei, trebuie să analizezi calitatea materialului, în acest caz povestea lui Gillian Flynn (scriitoare relativ tânără, fostă jurnalistă la "Entertainment Weekly"), adaptată după propria carte. Au fost nenumărate cazuri când texte tipărite excepţionale a lui Ellmore, McCarthy sau Lehane şi-au pierdut forţa datorită scenaristului care le-a adaptat şi nu a regizorului iar în acest caz provocarea nu a fost minoră dat fiind faptul că, cel puţin în prima sa jumătate, "Gone Girl" este scrisă la persoana întâi şi alternează cele două perspective personale, cea a lui Nick şi cea a lui Amy. Flynn a trecut peste orice orgoliu şi a luat luni în şir lecţii de scenaristică de la profesionişti versaţi precum Steve Kloves (franciza "Harry Potter") pentru a-şi transpune cât mai adecvat viziunea pe marele ecran. Şi a reuşit! O paranteză ‘vulgară’: putea să aleagă să nu se înhame la acest efort întrucât doar pentru drepturile de ecranizare a primit 1,5 milioane de dolari. Culmea că autoarea este, în general, criticată ca fiind misogină(!) în condiţiile în care "Gone Girl" este un film de un feminism aproape extrem: nu există niciun bărbat puternic, toţi sunt subordonaţi mai mult sau mai puţin conştient sau voit femeilor din viaţa lor (socrul lui Nick nevestei, Nick însuşi în faţa surorii gemene şi a soţiei, foştii prieteni/amanţi lui Amy, detectivul Gilpin este sub papucul profesional a investigatoarei interpretate de Kim Dickens, ş.a.m.d.). Oricum, evit din nou să intru în amănunte care nu ar face decât să ruineze savoarea vizionării. Doar o menţiune de final: dacă Affleck este la înălţime (aşa cum ne-a obişnuit), surpriza senzaţională vine din partea actriţei britanice Rosamund Pike, pe care mulţi continuă să o asocieze exclusiv cu imaginea de Bond Girl (James Bond’s "Die Another Day"), uitâ nd de rolurile sale mai serioase din "Pride & Prejudice", "An Education" sau "Promised Land" a lui Amos Gitai. Fără discuţie, Fincher i-a oferit lui Pike şansa să îşi lase numele pe o pagină de istorie a filmului ca… ‘Gone Girl’. Superbă şi indispensabilă în colecţie. Extra: comentariu audio a lui Fincher (ediţia americană conţine şi o cărticică, "Amazing Amy: Tattle Tale", scrisă de ‘părinţii’ acesteia). Tehnic: impecabil.

APRIL APOCALYPSE (2013, USA, r: Jarret Tarnol) – Blu-Ray

April Apocalypse.jpgZom-Com Indie. Ep. 1. Ani de liceu. De la vecina şi prietena din copilărie la dezmăgirile din adolescenţă tratate în noul mileniu, în mod firesc… nu cu o amărâtă de bere sau o discuţie ‘psihanalitică’ cu prietenii, ci cu un joint sau cu un drog de sinteză înghiţit pe ritmurile Rave puse de un DJ la fel de dus cu pluta. Subiectul ‘aspiraţiilor’ sentimentale se mută din localitate… Verdict: relativ OK. Ep. 2 (după câţiva ani). Artie e un nefericit DJ de radio nocturn pe modelul DIY ce emite din subsolul casei părinteşti, narcoman şi nostalgic după iubirea tinereţii sale, încă virgin, căruia babacii îi dau o opţiune: fie că se duce la un psihiatru & se angajează undeva, fie îşi găseşte un alt cămin. "Cu siguranţă nu eşti nebun dar eşti… ciudat, de asta eşti favoritul meu", îi spune bunică-su. Conştientizarea imperativităţii schimbării în viaţă (în urma crizei) dar incertitudinea în faţa căilor posibile pentru această schimbare… "Să fim fericiţi cu călătoria nu cu scopul", zice acelaşi bunic. Călătoria începe… dar e întreruptă rapid de contactul cu zombie (la radioul maşinii, explicaţia uzuală: un virus cu capacitate de răspândire ultra-rapidă care a infectat în câteva ore milioane de oameni), Artie se întoarce acasă, toţi sunt zombie, este muşcat (este conştient că nu ştie cât durează până a se transforma sau dacă acest lucru se va întâmpla)… în continuare nu pericolul e relevant ci sentimentul acut de loser 100%. Verdict: în ciuda ritmului lent, nu e neapărat prost. Ep. 3. Epidemia zombie. Artie re-începe să emită dar… decide să fie un soi de Regele Arthur şi să o elibereze pe prinţesa visurilor sale din turnul în care e sechestrată… îşi reia quest-ul (eliberarea de frustrările din liceu pe zombie… interesant, dacă nu ar fi complicat inutil de teoria apei otrăvite de terorişti). Verdict: pentru dilema imunităţii posibile, un plus. Ep. 4. Zombie-golferi şi schimbarea de atitudine a lui Artie, contactul cu falsul preot-macho zombie killer, masacrarea ‘oilor Domnului’ utilizate ca momeală în biserică, revenirea în cadru a vechilor colegi de liceu, scena din fast-food… patetic de ilar! Ep. 5. "A fost nevoie de o epidemie zombie să realizez că mi-a fost frică să îmi trăiesc propria viaţă şi, în mod ironic, acum alerg spre cea care m-a împiedicat ca, de la bun început, să fac acest lucru"…. Femeia e de vină! "În viaţa unora ca noi întotdeauna vor fi monştri, vor apare zombie şi trebuie să ne dăm seama că e treaba noastră să le tăiem capetele"… salvăm femeia şi ne scufundăm în panseuri existenţialiste. Insuportabil! 6.) Medicamentul-minune, un soi de Prozac (fictivul Zybinol), şi speranţa legată de un posibil leac amplificată vremelnic de reunirea de familie… Concluzia? Să ne sedăm minţile căci vom fi mai rezistenţi. Asta e. În ciuda stângăciilor (bâlbe penibile - cantatul vioi noapea la focul de tabără din pădurea infestată de zombie/brusc, în ultima sa parte, zombie devin mult mai agili fizic/cu ce s-a hrănit April atâta timp sechestrată de zombie în propriul dormitor?), e un film făcut de adolescenţi pentru adolescenţi şi despre adolescenţi (a se citi tineri în prag de ‘maturizare’) care are o naivitate şi o onestitate de apreciat în construcţia poveştii şi un stil, chiar dacă nu foarte profesional, rezonabil de ‘curat’ pentru pretenţiile sale mici în a o asambla vizual. Extra: zero. Tehnic: excelent.

LAST OF THE LIVING (2009, Noua Zeelandă, r: Logan McMillan) – DVD

Last of the living.jpgDupă un generic inspirat din "28 Days Later" (epidemia zombie şi neputinţa ţinerii ei sub control) facem cunoştinţă, la şase luni după…, într-un prezent nedefinit, cu trei tineri reuniţi sub acoperişul unei vile confortabile în care îşi omoară tacticos… timpul (citesc, trag la măsea, cântă la chitară sau la tobe, fac planuri utopice de vacanţă sau se joacă pe consolă), aparent nederanjaţi foarte mult (cu excepţia lipsei sexului) de mediul urban… zombificat. La asta contribuie şi faptul că, surprinzător, electricitatea încă funcţionează (înregistrările video cu emisiuni gen "Great Bikini" sunt revăzute de nenumărate ori iar electrocasnicele folosite drept arme pot fi puse în funcţiune în mod convenabil). Căsăpirea a 2-3 duzini de zombie (extrem de lenţi şi de primitivi, inclusiv în ce priveşte clişeul târâtului unui picior pe asfalt… unul, mai fomist, este surprins chiar când încearcă să mănânce nişte verdeaţă dintr-un ghiveci) în timpul jogging-ului de aprovizionare la supermarket a intrat în firescul cotidian şi este privită ca o ieşire din rutina recluziunii forţate de… lipsa altor semeni. Trioul de (aparent) loseri, ce aduce fizic cu o asociere altfel greu de conceput între Bryan Brown, Seth Rogen şi Eric Cantona, se comportă cu o candoare ludică ce caricaturizează atitudinea de tip "Are you talking to me?" (scena haltei intempestive făcute în magazinul de CD-uri şi DVD-uri în căutarea ultimului album a unui muzician local este cu adevărat reuşită). În a doua treime a filmului, odată cu apariţia zombie-preotului (exemplar ‘avansat’, agil, mult mai reactiv, cu un make-up a la John "Halloween" Carpenter) situaţia, inclusiv dinamica, se schimbă. Fără a-şi pierde tonul detaşat-amuzat, ritmul este accelerat prin intrarea în viaţa celor trei moroni satisiţi a… femeii (în ciuda aparenţei fragile şi sexy, un simbol a matriarhatului, voluntară, independentă, autoritară şi polivalentă… este şi pilot şi om de ştiinţă!) şi a unei noi premise: oamenii nu sunt infectaţi în contact cu sângele de zombie (epidemia a fost aeropurtată şi apoi s-a propagat prin contactul direct) dar studiul acestuia poate oferi soluţia pentru readucerea zombie la statutul… uman. Rezonabil de original şi proaspăt pentru un film făcut de amatori (mulţumiţi până atunci doar să-şi posteze mici montaje video pe YouTube), cu mai puţin de 50,000 de dolari! Aspectul de joc video (‘kill ză zombie’ în cursa auto, coroborată cu retrospecţia legată de cele şase zile ultra-violente de ‘împuşcături’ de la debutul pandemiei) adaugă un plus de suspans şi dramatism unei construcţii narative bazate primordial pe dialoguri şi nu pe efecte Gore. În ultima sa parte, "Last of the Living" pierde ceva din tempo însă compensează prin două scene inspirat create şi puse în scenă de tânărul cineast neo-zeeleandez, cea cu zombie-paraşutistă şi încheierea despre care nu este cazul să vă dau detalii. Dacă ar fi să punctez vreun defect supărător, acesta ar fi legat de lipsa de consecvenţă în definirea look-ului şi comportamentului zombie (spre final îi apucă o frenezie de neînţeles, au ba ochii roşii ba cenuşii, înoată ca somonii în amonte şi aleargă cu viteza unui Ford Cortina pe o stradă fără obstacole). În plus, aceştia sunt atât de uşor de ucis încât nu mai sunt aproape deloc ameninţători. Dincolo însă de asta, este un Zom-Com realmente simpatic, cu potenţial de film cult, mult peste media uzuală din categoria DIY, ingenios realizat pentru a masca lipsa resurselor şi inedit prin utilizarea acestui tip de personaj ca fundament pentru un manifest anti-misoginism! Iar OS-ul este foarte antrenant. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
14 Februarie 2015


BLACK BUTLER a.k.a. KUROSHITSUJI (2014, Japonia, r: Kentarô Ohtani & Kei’ichi Sato) – DVD

Black Butler.jpgInspirat din seria Manga a lui Yana Toboso ce, în curând, va împlini un deceniu de existenţă şi care beneficiază deja de o populară adaptare Anime (a cărui prim episod a fost difuzat încă din toamna lui 2008) plus un musical şi un joc dezvoltat de Nintendo, "Black Butler", pe banii Warner Brothers Japonia şi având-o în spate (ca scenaristă) pe însăşi tânăra artistă Toboso (n. 1984), se poziţionează din start peste ambiţiile uzuale de obţinere de profit strict pe piaţa australasiatică. Iar adevărul este că, cel puţin în privinţa aspectului, efortul este justificat deşi, încercând să împuşte şi un al doilea iepure (a se citi… franciza să câştige prin intermediul cinema-ului un public nou), filmul deplasează acţiunea dintr-o epocă victoriană şi un parfum nostalgic à-la-"The League O f Extraordinary Gentlemen" în viitor (anul 2020, mai exact) şi, din raţiuni suspectabile de pur mercantilism, schimbă sexul adolescentului care îşi vinde sufletul Diavolului pentru a descoperi asasinii părinţilor săi şi care primeşte în schimb de la acesta un ‘majordom negru’ (vestimentaţia, nu pigmenţii pielii), ce poate fi, simultan, un aducător de moarte duşmanilor şi un înger păzitor pentru stăpâna pe care o slujeşte. Aşa cum era de aşteptat, deşi are ca personaj principal o copiliţă, "Black Butler" este un film hiper-adult datorită violenţei vizuale exacerbate de opulenţa mediului în care evoluează personajele: Shiori este orfana moştenitoare a unui imperiu economic pe care îl conduce încă de la vârsta de 13 ani cu multă siguranţă de sine, dar a cărei agendă secretă o face vulnerabilă, iar Sebastian (Hiro Mizushima din serialul "Tokyo Dogs") este gardianul ei dintr-o altă lume ce veghează imperturbabil iar, când e cazul, nu ezită să acţioneze letal. Muzica este excelentă, mai ales pe scenele de luptă coregrafiate şi filmate impecabil, iar imaginea de film Noir dar… "în culori" are o picturalitate (slow motion-urile sunt inevitabile) foarte ‘stylish & frenchy’, între neo-gotic şi baroc/decadent (evident, cu amprenta niponă ‘capsată’ pe aceasta prin tuşele post-moderne). Avem de-a face cu un Revenge Movie cu pretenţii de profunzime şi sofisticare (nu toate justificate, nefiind explicitate sau coerente) legate de natura umană, credinţă, morală şi principii, sisteme sociale şi culturi/gândiri fundamental diferite… tipul deja familiar al obsesiei ‘East meets West’ (miturile Faust, Frankenstein şi Dracula şi lecţiile oferite de acestea în lupta împotriva reprezentantului contemporan a Diavolului, auto-sacrificiul ca pas esenţial în mântuirea individuală, ex-îngerii ajunşi demoni mai umani decât fiinţele trecătoare, ş.a.m.d.) într-un mix cu o cadenţă inegală în care "filosofia" Pop(ulară) putea foarte bine să fie lăsată la o parte întrucât acţiunea (repet, excelent condusă de regizori) este înecată de justificări complicate puse pe seama unor masonerii oculte (un soi de… ‘cyber-triade’) sau încâlcite şi neinteligibile jocuri de putere politică (Regina şi ai săi ‘câini de pază’ ai civilizaţiei şi echilbrului geopolitic), la care se adaugă, pe anumite segmente, o dimensiune inutil-grotescă generată de teatralitatea excesivă a jocului actoricesc… Un film ciudat pe care îl pot asemui cu o femeie sfertodoctă posesoare a unui fizic splendid în faţa căreia eşti mai adesea fascinat de înlănţuirea cuvintelor ce-i ies din gură decât de corpul său. E cam cum ne-am putea-o imagina pe Marilyn Monroe turuind dezlânat despre Nietzsche, Bertrand Russell şi Homer… în aceeaşi frază! Nu l-aş recomanda celor deloc sau mai putin familiarizaţi cu cinematografia japoneză din spaţiul Pop întrucât nu este cea mai adecvată introducere în domeniu însă este de văzut de fanii Manga, repet, care nu trebuie să uite că povestea este rodul creativ a autoarei seriei originale, deci ea este cea care a decis să schimbe perspectiva. Oricum… un produs cinematografic exotic care nu va fi pe toate gusturile. Extra: zero. Tehnic: excelent.

WHIPLASH (2014, USA, r: Damien Chazelle) – Blu-Ray

Whiplash.jpgLacrimi, obstinaţie, sudoare, sânge… cam acestea sunt cuvintele ce definesc această formidabilă incursiune în culisele formării performerilor muzicali de excepţie. Andrew, un talent promiţător în ale percuţiei (protejatul lui Nicole Kidman, Miles Teller – "Divergent", "Footloose" - ce cântă realmente la baterie încă din anii liceului) este remarcat ca student de unul dintre cei mai exigenţi, aprigi şi respectaţi profesori, dirijorul Terence Fletcher (veteranul actor J. K. Simmons - "Up in the Air", "Juno" - care, la rândul său, a cochetat în tinereţe cu ideea de a deveni compozitor), ce îl include în big-band-ul său de la universitate, dar ‘stoarce untul’ din Andrew printr-o sumă de tactici psihologice inimaginabil de brutale, mergând de la hărţuire la tortură psihică, justificate pedagogic exclusiv de obiectivul performanţei supreme. Paranteză: deşi universitatea din New York menţionată în "Whiplash" există de-adevăratelea (Fordham), contextul (fictivul Conservator "Schaffer") este modelat evident după prestigioasa Juilliard School (care i-a dat, printre alţii, pe Jessica Chastain şi Robin Williams în actorie, şi pe Miles Davis şi Itzhak Perlman în muzică). Forţa acestui film rezidă tocmai în verosimilitatea susţinută discret de legătura protagoniştilor cu muzica în viaţa reală. Însuşi tânărul cineast Damien Chazelle (n. 1985) a visat să devină interpret de jazz şi a cântat ca baterist în trupa liceului Princeton, iar filmografia sa de până acum spune mult despre această dragoste pentru sunete: debutul său original în spaţiul Indie cu foarte proaspătul musical "Guy and Madeline on a Park Bench" (2009), un film alb/negru în tradiţia clasică a vechilor producţii MGM, în care swing-ul şi step-ul sunt asigurate de prieteni de ai săi, mai mult muzicieni decât actori (precum Jason Palmer - interpretul lui Guy - inclus în 2007 de revista "Downbeat" în Top 25 al trompetiştilor de viitor) şi pentru care Chazelle semnează inclusiv textele pieselor de pe OS, şi apoi scenariul său la Thriller-ul "Grand Piano" din 2013, cu Elijah Wood şi John Cusack, în care primul joacă rolul unui pianist obligat de un asasin să interpreteze la perfecţiune în faţa publicului o compoziţie considerată ‘ne-cantabilă’, "La Cinquette". Revenind însă la "Whiplash", dincolo de pasiunea bine pusă în valoare pentru muzică, Chazelle demonstrează că are reală stofă de cineast. Vizual, duelul puţin ofertant şi aparent inegal dintre discipol şi dascăl beneficiază de nuanţe surprinzător de complexe ce trimit de la Stanley Kubrick la Michael Mann (fără intenţie… probabil) datorită accentuării izolării individualităţii prin succesiunea cromatică (în general) binară de peregrinări prin holuri, studiouri, pe treptele şcolii… De la lecturile mele din tinereţe semnate de Somerset Maugham, Cronin sau, mai ales, Lloyd Douglas cu "Obstacole", la comparaţia cu rolul lui Louise Fletcher (poate, nu întâmplător, numele dirijorului este inspirat de memorabila interpretă a Surorii Ratchett din "Zbor deasupra unui cuib de cuci") sau de atmosfera urbană nu foarte diferită de Bucureşti (cu schele, cu mizerie, cu blocaje de trafic), montată minimalist impecabil pe groove-uri jazzy ("La vârsta mea ai… ‘perspectivă’!"/"Nu vreau perspectivă."), nu am mai încercat ca şi consumator vivacitatea nedemocratică şi disconfortabilă a unei asemenea experienţe pedagogice/educaţionale… cu subiectul victimizat, în ciuda echilibrului adus de căldura intermezzo-ului sentimental asociat ulterior cu schimbarea de atitudine a lui Simmons (care, în mod normal, nu are cum să rateze Oscarul!) apropo de fostul său elev, prim trompetist la Lincoln Center. Atenţie însă, "Whiplash", deşi musteşte de muzică, nu este un film despre muzicieni ci despre muzicanţi, despre interpreţi şi nu despre creatori, mai numeroşi decât cei din urmă, iar acest lucru nu trebuie uitat niciun moment căci există riscul ca, altfel, spectatorul să taxeze filmul drept unilateral şi să îl eticheteze ca fiind de un simplism naiv. "Whiplash" nu îşi propune să pună accent pe talent (acesta este considerat confirmat implicit atâta vreme cât Andrew a fost deja admis la un Conservator de prestigiu) ci pe restul de… ‘99% transpiraţie’, necesară pentru a aspira la o poziţie în vârf. Pentru fanii "Artei Sunetelor" este un film absolut obligatoriu de avut în colecţie. Excepţional! Extra: comentariu audio, excelentul documentar "Timekeepers" (diverşi baterişti din rock care îşi aduc aminte de începuturi), o scenă tăiată, scurtmetrajul original de 18’ cu acelaşi titlu făcut de Chazelle în 2012 – baza de origine a filmului propriu-zis (versiunea BRD americană). Tehnic: impecabil.

HORNS (2013, USA/Canada, r: Alexandre Aja) – DVD

Horns.jpgDupă o noapte de beţie, tânărul de 26 de ani Ignatius ‘Ig’ Perrish (Daniel Radcliffe – "Harry Potter") se trezeşte constatând că lumea sa s-a întors cu fundul în sus... la propriu. Prietena din copilărie şi marea iubire a vieţii sale, Merrin (Juno Temple – "Maleficent", "Killer Joe"), a fost ucisă în pădure, iar el este considerat principalul suspect. Apropiaţii (Max Minghella – "The Social Network", "The Ides of March" sau Kelli Garner – "Dreamland", "Lars and the Real Girl") şi familia (părinţii, James Remar – "Django Unchained", serialul "Dexter", şi Kathleen Quinlan – seria "Prison Break", "Apollo 13", dar şi fratele, Joe Anderson – "Across the Universe", "Control") îi stau alături, dar nici măcar ei nu sunt convinşi 100% că Ig nu a avut un moment de rătăcire bahică cu consecinţe dramatice şi este complet nevinovat. Cu atât mai puţin tatăl fetei (David Morse – "The Hurt Locker", "The Rock") sau restul comunităţii creştin conservatoare (nu neapărat bigote) din micul orăşel de provincie în care locuiesc. Revolta interioară a lui Ig împotriva oprobriului nemeritat creşte cu fiecare minut şi are drept consecinţă faptul că se trezeşte că îi apar în frunte coarne cu o formă diavolească pe care (aproape) nimeni nu le vede ba, mai mult, în preajma sa, oamenii tind să devină exagerat de sinceri în privinţa propriilor frustrări, dorinţe vinovate şi vise ascunse adânc în subconştient. Mai există şi alte efecte secundare, dar despre care nu voi scrie pentru a evita spoiler-ele. Pe măsură ce Ig îşi acceptă straniul har, acesta devine un instrument de intervievare pseudo-sociologic pentru găsirea adevăratului ucigaş şi aflarea adevărului. În ciuda distribuţiei mai mult decât interesante, m-am apropiat cu rezervă de acest film tocmai datorită fondului poveştii ce putea să "beneficieze" de un tratament hollywoodian consumist, fie în direcţia caricaturală (comico-romanţioasă) destinată publicului infantil de mall, fie în cea a Horror-ului extrem în care francezul Alexandre Aja, un ‘Adam Wingard’ din UE (să ne amintim de visceralul "Haute Tension" a.k.a. "Switchblade Romance" din 2003, filmat în România, în care Oana Pellea are unul din rolurile-cheie) şi care să îl trimită direct într-o nişă foarte îngustă. Superficial, am omis însă două lucruri: a.) Radcliffe, care, din fericire, l-a înlocuit aici pe Shia LaBoeuf, nu mai e micuţul magician, ci tânărul actor care a avut cutezanţa la doar 17 ani să îşi pericliteze cariera şi să se expună gol (la propriu) pe scena teatrului Gielgud din Londra în rolul principal din "Equus" a lui Peter Shaffer, şi, în plus, a optat apoi pentru proiecte cinematografice independente care să îl îndepărteze de Potter ("The Woman in Black", "Kill Your Darlings" - în care îl interpretează pe poetul Beat, Allen Ginsberg); b.) autorul cărţii după care s-a scris scenariul este un anume Joe Hill… nimeni altul decat băiatul lui Stephen King! Cum aşchia nu sare departe de trunchi, Hill (în buletin, Joseph Hillstrom King) este multi-premiat pentru comics-uri (cea mai cunoscută rămâne seria "Locke & Key") şi povestirile sale (romanul său "NOS4A2", a se citi "Nosferatu", a urcat până pe poziţia a cincea în lista de best-seller-uri a "New York Times" în 2013!). Surprizele vizionării sunt acelea că Radcliffe face un rol foarte bun, că Aja se abţine de la excesele uzuale şi conservă un ton echilibrat (asta nu înseamnă că nu am savurat scena cu şerpii devorând-o pe Heather Graham) şi că, la nivel elementar, avem de-a face cu un hibrid acceptabil între o poveste cu accente Horror şi o declinare pe peliculă care să nu scoată de groază publicul din sală. Evitând inspirat a fi etichetat ca anti-religios, regizorul marşează mult pe firescul dilemelor pe care le poate avea un june obişnuit ‘scuturat’ de o criză acută (ex. ce relevanţă are religia dacă, în ciuda unui comportament exemplar – frecventarea cu regularitate a slujbelor, cruciuliţa purtată cu sfinţenie la gât – eşti ucis cu brutalitate?) însă… şi aici intervine problema, nu poate salva inconsistenţele scenariului (scris de altcineva decât Hill) ce trec razant şi fără efect pe lângă o întreagă gamă simbolistică utilizată de autor (precum semnificaţia purificării prin foc sau… chiar "cherry", cireaşa, ce trimite atât la culoarea părului lui Merrin, la pierderea virginităţii, cât şi la prozaica petardă ‘cherry-bomb’ din flash-back-ul adolescentin a lui Ig). Muzical, planurile sunt bine definite (întrucât naraţiunea este construită ca un puzzle asamblat retrospectiv sau simultan în funcţie de evoluţia personajului principal), fie că e aproape obsedanta "Heroes" a lui "David Bowie sau "Personal Jesus" a celor de la Depeche Mode în interpretarea lui… Marilyn Manson. Regretul meu personal rămâne însă expedierea în reţeta Rom-Com-ului minor a unuia din momentele de final legat explicit de "You Can’t Always Get What You Want" a Stones-ilor. Una peste alta, un film ce merită de văzut… o dată. Extra: Making Of. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
7 Februarie 2015


A WALK AMONG THE TOMBSTONES (2014, USA, r: Scott Frank) - DVD

Tombstones.jpgAlături de gentleman-ul spărgător Bernie Rhodenbarr, fostul poliţist în N.Y.P.D. devenit detectiv particular, alcoolicul Matthew Scudder este personajul care i-a adus autorului Lawrence Block celebritatea (are în palmares numeroase premii Edgar, Anthony şi Shamus), iar Hollywood-ului tentaţia de a-l utiliza drept personaj de film. Prima tentativă (îl etichetez ca atare pentru că nu s-a bucurat de succes, în ciuda echipei formidabile) a fost "8 Million Ways to Die" din 1986 (a lui Hal Ashby, după un scenariu scris de Oliver Stone şi Robert ‘Chinatown’ Towne, cu Jeff Bridges, Andy Garcia şi Rosanna Arquette în rolurile principale). "A Walk Among the Tombstones" a fost publicată în 1992, iar zvonurile legate de adaptarea sa cinematografică au apărut încă de la începutul anilor 2000 (Harrison Ford ar fi trebuit să intre în pielea anti-eroului lui Block). S-a întâmplat până la urmă abia anul trecut, cu un Liam Neeson bucuros să iasă din rutina francizei de acţiune "Taken" sub comanda unui regizor antrenat ca scenarist în Mystery-Thriller-uri, Scott Frank ("Dead Again" al lui Kenneth Branagh din ’91, "Out of Sight" (1998), adaptarea după Elmore Leonard pentru care Frank a şi fost nominalizat la Oscar sau originalul "The Lookout" - 2007, cu Joseph Gordon-Levitt şi Jeff Daniels). Filmul este perceptibil ca unul american prin construcţia naraţiunii însă, din fericire, capătă aerul de Noir urban în stilul clinic scandinav în primul rând datorită imaginii excepţionale semnate de compatriotul nostru, Mihai Mălaimare Jr., în plină ascensiune ca DoP în Cetatea Viselor datorită colaborărilor fructuoase cu F. F. Coppola şi Paul Thomas Anderson. Neeson este absolut OK în rolul poliţistului reciclat ca ‘private eye’ ce continuă să se lupte cu propriile angoase şi demonii care îl bântuie din trecut, care acceptă reticent să investigheze cazul uciderii soţiei unui traficant de droguri după ce acesta… plătise cuminte răscumpărarea. Ancheta progresează mai mult în stilul lent a lui Ellery Queen decât în cel ‘shoot-em-all’ în ciuda unui start a la "Dirty Harry" al peliculei (ce determină transformarea lui Scudder în alcoolic şi retragerea din poliţie), deci nu vă aşteptaţi la foarte multă acţiune, însă ceea ce veţi primi în schimb este un film de atmosferă, foarte întunecat şi cinic, dar… inspirat contrabalansat prin tuşele emoţionale şi inciziile dramatice, precum şi prin câteva interesante întorsături de situaţie. Nu voi da mai multe detalii despre plot pentru că spoiler-ele ar fi mult prea numeroase (este suficient în această fază să ştim că fapta a fost deja comisă, iar jocul de-a ‘şoarecele şi pisica’ se construieşte în jurul motivaţiilor criminalilor). În ceea ce mă priveşte însă, "A Walk Among the Tombstones" este un Thriller adult de luat în seamă, de vizionat cu siguranţă (nu neapărat de ţinut în colecţie) şi care, mai ales, ne readuce aminte că putem şi noi să furnizăm talente de ‘clasa A’ Hollywood-ului… Chapeau, Mihai Mălaimare Jr.! Vizual, filmul e cuceritor. În privinţa lupilor tineri din rolurile secundare, în ciuda unor nume mai sonore precum Dan Stevens (serialul "Downton Abbey") sau Sebastian Roché (seriile TV "The Vampire Diaries" şi "Supernatural") mi-a atras atenţia fostul tâmplar-fotomodel devenit actor cu apariţii foarte interesante în ultimii doi ani pe marile ecrane ("Very Good Girls", "Little Accidents", "Gone Girl"), Boyd Holbrook, care mi se pare o figură de urmărit cu interes în continuare. Ca prezenţă ‘exotică’, beneficiem de apariţia islandezului Ólafur Darri Ólafsson, adus în State de cineastul Baltasar Kormákur ("Contraband", "The Deep"). Extra: Making Of. Tehnic: excelent.

BIG EYES (2014, USA/Canada, r: Tim Burton) – DVD (Preview Copy)

Big Eyes 1.jpgAm trăit să o văd şi pe asta… Tim Burton făcând primul său film "convenţional", bazat pe fapte reale (nici să nu vă gândiţi să amintiţi de "Ed Wood" că nu se pune la socoteală, e altceva). Din nefericire, încep cu una din concluzii: deşi Amy Adams a câştigat deja Globul de Aur, iar Christoph Waltz a fost la rândul său nominalizat, nu mă aştept ca în mareea de pelicule ‘după fapte reale’ din ultima vreme, "Big Eyes" să aibă, în ciuda calităţilor sale cu totul şi cu totul excepţionale, vreo şansă la Oscar în faţa ucigaşului plătit de Unchiul Sam a lui Clint Eastwood ("American Sniper"), a biografiilor mult mai populare la nivel de ‘snobism’ ştiinţific (a lui Hawking), istoric ("The Imitation Game") sau cultural ("Mr. Turner") sau al noului asalt colorat venit din parohia atotputernicei Oprah Winfrey ("Selma"). Oarecum premonitorie mi se pare glumiţa din discursul din startul ceremoniei Globurilor când Amy Poehler a spus că de ce am avea nevoie de "Big Eyes" dacă o avem în sală pe Emma Stone în carne, oase şi… ochi. În fapt, mă aştept ca acest film să nu fie nominalizat la niciun Oscar fiindcă, aşa cum arată istoria, membrii Academiei, indiferent de vârstă, continuă să îl (des)considere pe Tim Burton un cineast infantil, nominalizându-l până acum doar pentru două… desene animate ("Corpse Bride" şi "Frankenweenie") şi optând voit să ignore titluri precum "Edward Scissorhands", "Ed Wood" sau "Big Fish". Problema lor, să revenim. "Big Eyes" este un biopic a cuplului Margaret Keane, pictoriţa americană devenită celebră datorită ochilor supradimensionaţi ai subiecţilor portretelor sale (în special copii) Big Eyes 2.jpgşi Walter Keane, soţul său, care, în scopuri mercantile şi publicitare, şi-a asumat public identitatea de autor al acestora pe parcursul a câtorva ani buni. Abia în 1970, într-o emisiune de radio, Margaret avea să dezvăluie că ea este adevărata creatoare şi să îşi câştige recunoaşterea binemeritată după un proces unic în analele justiţiei americane în care cei doi au fost obligaţi de completul de judecată să se ‘dueleze’ cu… pensula. Cred că formidabila inspiraţie a lui Tim Burton în ceea ce priveşte "Big Eyes" (pentru care este şi producător) rezidă în aceea de a invita spectatorul mai întâi într-un carusel de bâlci rural, liniştit, idilic şi vesel, pentru a-l transborda pe nesimţite în roata mare a unui parc de distracţii urban… pentru ca, apoi, când pentru ‘pasager’ e prea târziu, acesta să realizeaze că se află de fapt într-o centrifugă NASA care începe să se rotească inexorabil cu o viteză ce se îndreaptă spre limita suportabilului uman, în care se află prizonier, fără vreo posibilitate de evadare… alături de Margaret Keane. Centrifugă… din care, odată intrat, nu mai poţi să te extragi, căci e dirijată impasibil de Walter (Waltz) şi (putem spune) geniul său în reinventarea marketingului în ceea ce priveşte arta Pop(ulară). Căci, dincolo de şarmantul escroc sentimental care îşi exploatează fără scrupule consoarta, Burton (şi Waltz însuşi) este preocupat să fundamenteze echilibrul bazat pe complicitate care, de fapt, a susţinut acest concubinaj artistic pe o durată de mai bine de un deceniu… un vizionar a marketingului şi PR-ului cultural (‘Dr. Jekyll’) ce convieţuieşte cu un un ego gonflat, alimentat de lumina reflectoarelor, bani şi recunoaştere socială (‘Mr. Hyde’), care va duce la un extremism a imposturii. O centrifugă în care un portret unicat aparţinând artei culte, se multiplică treptat prin mişcarea de rotaţie din ce în ce mai accentuată în zeci, sute, mii şi sute de mii de replici… certificarea Pop-Art la nivel de masă. De la cutia de supă Campbell la Elvis-ul lui Warhol, de la femeia de servici la Mickey Mouse-ul lui Lichtenstein… arta pentru publicul larg. Într-un mod discret, în fundal, fără niciun fel de ostentaţie, doar prin opoziţia elegantă dintre operele lui Mark Rothko sau Kandisky preferate de rafinatul Schwartzmann/Ruben la posterele şi cărţile poştale a lui Waltz/Keane, Burton explică simplu, pe înţelesul tuturor, mutarea revoluţionară a frontierei între arta cultă şi cultura Pop în favoarea celei din urmă, precum şi conflictele generate în mediul artistic de acceptare al acesteia. Nu singur căci, conştient de riscuri, şi-a format o echipă redutabilă, în mare parte alcătuită din profesionişti cu care mai lucrase dar asamblată aici special pentru a reuşi să creeze ‘centrifuga’ unei serii de evenimente plasate în anii ’60: compozitorul Danny Elfman (la rândul său inspirat când a apelat pentru două piese esenţiale la Lana Del Rey, cea care se auto-defineşte ca o "Gangsta Nancy Sinatra"), directorul de imagine francez Bruno Delbonnel care, sigur, lucrase cu Burton la "Dark Shadows" dar a contat evident mai mult în acest caz experienţa colaborării cu Jean-Pierre Jeunet ("Amélie", "Un long dimanche de fiançailles"), Collen Atwood, creatoarea de costume care în ultimii 20 de ani a fost nominalizată de… 11 ori la Oscar (din care a câştigat trei), Art-Director-ul Rick Heinricks, obişnuit atât cu blockbuster-ele ("Pirates of the Caribbean", "Captain America") dar şi cu filmele fraţilor Coen…, iar lista se poate lungi mult. În ceea ce priveşte distribuţia… dacă Amy Adams (nominalizată până acum de cinci ori la Oscar şi la BAFTA şi câştigătoare a două Globuri de Aur) este perfectă în rol, Christoph Waltz (deţinător, la rândul său, a câtorva zeci de premii pentru filmele lui Tarantino) mi-a dat la început în câteva scene senzaţia unui manierism, a unui ‘method’-ism uşor exagerat, dar care, în ansamblu, nu îi afectează major prestaţia, fiind contrabalansat din plin de multitudinea de nuanţe pe care le dă rolului pe măsură ce naraţiunea evoluează, iar personajul său se vede progresiv obligat să îşi releve miezul precum o ceapă, strat după strat… Memorabilă scena cu beţele de chibrit ce aminteşte, inevitabil, de Jack ("Heeere’s Johnny!") în "The Shining" a lui Kubrick. La vizionare, îţi este imposibil să îţi imaginezi că în locul acestui tandem strălucitor ar fi putut fi Kate Hudson-Thomas Haden Church sau, mult mai rău, Reese Whiterspoon-Ryan Reynolds (de la prima versiune a scenariului au trecut mai bine de şapte ani până la premieră şi toţi cei menţionaţi au fost luaţi în considerare, într-un moment sau altul, drept potenţiali interpreţi ai familiei Keane). Rolurile secundare beneficiază la rândul lor de actori redutabili: Terence Stamp ("The Collector", "The Limey") – reputatul critic şi istoric de artă John Canaday de la "New York Times", Danny Huston ("21 Grams", "The Aviator"), jurnalistul care le netezeşte drumul spre celebritate, Jason Schwartzman ("The Grand Budapest Hotel", "Rushmore") – curatorul galeriei de artă care refuză în mod constant expunerea picturilor lui Keane, plus Jon Polito ("Miller’s Crossing", "The Man Who Wasn’t There") în rolul lui Enrico Banducci, proprietarul clubului de jazz "hungry i" în care tablourile sunt înfăţişate pentru întâia oară lumii mondene (Banducci este cel care i-a lansat pe Barbra Streisand, Bill Cosby şi Lenny Bruce). Oricum, nu are sens să o mai lungesc foarte mult (cei pe care nu am reuşit să îi conving prin cele scrise până aici este aproape cert că, în general, nu au legătură cu arta, scuze pentru francheţe!)… avem de-a face cu un film pe care suntem obligaţi să îl vedem cu ‘ochii mari’, incontestabil una dintre cele mai importante reuşite din 2014! Ca anecdotă: Tim Burton este un fan şi colecţionar al picturilor lui Keane şi, în anii ’90, i-a comandat acesteia un portret a iubitei sale (de la acea vreme), fotomodelul Lisa Marie. Extra: TBA (filmul va fi lansat pe piaţa de home-cinema abia în aprilie, iar bonusurile nu sunt încă cunoscute; textul de mai sus este scris în baza vizionării unei copii destinate circuitului festivalier). Tehnic: impecabil (presupun).

GRAVE MISTAKE (2008, USA, r: Shawn Darling) – DVD

Grave Mistake.jpgUn film cu zombie de autor… din trendul DIY. Tinerelul Shawn Darling este producător, regizor, scenarist, monteur, machior, recuziter, operator, ba chiar şi compozitorul OS-ului (un Techno-Rave alternat cu ritmuri Country-Folk… spre surprinderea mea, chiar interesant) ce conţine piese cu titluri ‘relevante’ precum "Eat Your Heart Out with a Fork" sau "Everybody’s Dead and Naked". Doar rolul principal nu îl are, căci i l-a făcut cadou (probabil, nu am suficiente informaţii care să confirme legătura de rudenie) fratelui său mai mic, Seth Darling. Startul este cretin-amuzant: un provincial rubicond şi beţiv deversează, nu se ştie de ce, un butoi cu deşeuri chimice de culoare albastră (măcar nu e, ca de obicei, verde) şi consistenţa lichidului de curăţare a maşinii de spălat pe nişte morminte dintr-un cimitir izolat din mijlocul unei tarlale necultivate… de aici începe genericul care bagă spectatorul în ceaţă căci apar în cadru diverse micro-organisme mişcându-se vioi sub microscop. Păi… agent chimic sau biologic? Oricum, consecinţele sunt aceleaşi şi ni se prezintă explicit tot în generic prin intermediul primelor victime, un camionagiu şi femeia lui, filmaţi şi editaţi cu filtre care să sugereze ideea de imagini de arhivă. În fine… filmul şi intrarea în scenă a personajelor: un tată refulat şi violent care îşi bate fără motiv copilul-adolescent cu cureaua peste faţă, un patron de service auto maniaco-depresiv tarat încă de amintirile din armată când şi-a omorât accidental colegii, subalternul său (idiotul orăşelului, autor în timpul liber a unui manual de supravieţuire în faţa unei posibile invazii zombie), o trupă de circari care vagabonţesc încercând să-şi câştige pâinea cu un soi de spectacol medieval, o mămică rămasă în pană ce nu-şi poate ţine băiatul în frâu… un mix caricatural cu o distribuţie din care cel mai "cunoscut" actor este James Blackburn, figurant netrecut pe generic nici în Western-urile în care a fost utilizat ("3:10 to Yuma", "Seraphim Falls") şi nici în producţiile cu zombie ("Undead or Alive: A Zombedy" sau scurt-metrajul "Zombie Apocalypse: Recycling at the End of Days"). Filmul poate fi caracterizat în general drept plicticos şi debil (singurele inserturi hazlii sunt reclama la ‘Bonfire BBQ Ribs’ de la TV, scena cu ţărăncuţa care-şi înfige cu o mişcare de Kung-Fu piciorul în stomacul unui zombie şi gagul cu umbrela), mai ales că efectele Gore sunt mizerabil de lipsite de ingeniozitate, bâlbele nenumărate (majoritatea loviturilor ‘devastatoare’ cu diverse obiecte se opresc vizibil la cam juma’ de metru de oponenţii ne-morţi, în solitudinea urbană se văd în fundal constant maşini în mişcare cu farurile aprinse, autovehiculele nu mai pornesc când se apropie zombie etc.), dacă analizăm prin comparaţie jocul actoricesc putem concluziona că Beavis şi Butt-Head ar putea primi fără probleme un Oscar ex-aequo, iar mega-clişeul eşuării grupului într-un magazin de unelte, de unde îşi recoltează ‘armele’ după gust, pune capac la tot. Care sunt totuşi, pentru un consumator pasionat a genului, puţinele aspecte interesante a acestei producţii amatoriceşti făcută în trena lui "Redneck Zombies" din 1998? A.) Zombie înşişi… de o culoare inedită, cea a cenuşii, care creează involuntar un efect intrigant de personaje parcă decupate din filme alb/negru şi inserate în actualitate şi care, în plus, au… simpatii şi antipatii rasiale. B.) Aluzia la expertul în F/X Greg Nicotero (reporterul TV ce transmite ştiri despre epidemie este numit Tom… Nikotero), cel care a lucrat la trilogia din anii 2000 a lui Romero dar şi la "Planet Terror" a lui Rodriguez sau "The Walking Dead", între 2013 şi 2015, şi care a învăţat meserie de la Tom Savini… există chiar un cuplu în film ce poartă numele de Savini. C.) Finalul care, dus în zona absurdului (de la scena cu nou-născutul bebeluş-zombie la potaia-zombie şi ‘Cavalerul tristei figuri’), mai salvează ceva la nivel de impresie generală. Problema este aceea că trebuie să consumi mai bine de o oră de inepţii audio-video până la acest segment, ceea ce, credeţi-mă, nu e deloc simplu. În concluzie, un micro Zom-Com ce poate fi evitat fără remuşcări. Extra: zero. Tehnic: rezonabil – sunet înfundat, dar nu cred că din cauza copiei propriu-zise, ci a înregistrării de amator (este apărut doar în SUA, pe zona 1).

IOAN BIG
31 ianuarie 2015


THE DROP (2014, USA, r: Michaёl R. Roskam) – DVD

The Drop.jpgReplica lui Gandolfini din film, "We’re dead already, we’re just walking around", pare acum premonitorie dat fiind faptul că a fost ultimul lungmetraj al câştigătorului Globului de Aur pentru serialul "The Sopranos". James Gandolfini a decedat pe 19 iunie 2013 în Italia în urma unui atac de cord. R.I.P., Mr. Gandolfini! Dar… subiectul rămâne totuşi "The Drop", o dramă parcă proiectată special să nu aibă priză la publicul larg fiindcă, deşi co-produsă de un jucător important la Hollywood precum Fox Searchlight, avem de-a face cu o combinaţie de resurse umane creative mult prea stranie şi non-hollywoodiană pentru masele de consumatori de nachos şi popcorn (aspect ce poate fi înţeles mai bine după vizionarea filmului) dar, în acelaşi timp, suspect de mult prea uşor trecută cu vederea de cinefilii înveteraţi… dar să trecem la un inventar minuţios. Scriitor pasionat de deviaţionism în psihologia şi comportamentul ‘furnicuţelor’ umane care formează societatea modernă, Dennis Lehane, autorul scenariului, care şi-a adaptat în acest caz propria nuveletă, "Animal Rescue" (2009), bostonian cu origini irlandeze născut în 1965, este un magnet pentru cineaşti întrucât, după una sau alta dintre cărţile sale… Clint Eastwood a semnat "Mystic River" în 2004 (şase nominalizări şi două premii Oscar), Ben Affleck şi-a făcut debutul ca regizor în lungmetraj cu aclamatul "Gone Baby Gone" (2007) şi tot el pregăteşte pentru anul viitor o nouă adaptare, "Live By Night" (cu Sienna Miller şi Zoe Saldana), iar Martin Scorsese a realizat sumbrul "Shutter Island" (2010), cu Leonardo DiCaprio şi Mark Ruffalo. Vinovatul #2: cineastul belgian Michaёl Roskam luat în seamă de Hollywood la trei ani după debutul său cu excelentul "Bullhead" din 2011 (vezi Video Vault-ul din 5 iulie 2013) şi care a insistat inspirat să includă în distribuţie pe actorul pe care îl lansase în cariera internaţională cu "Bullhead", un alt flamand, Matthias Schoenaerts (fost ‘Shooting Star’ la Berlin în 2003 dar, între timp, câştigător al unui César pentru rolul făcut în compania lui Marion Cotillard în "De rouille et d’os" a.k.a. "Rust and Bone"), alături de nume ‘grele’ precum Gandolfini, britanicul Tom Hardy (aflat atunci între Bane din "Dark Knight Rises" şi Max din tergiversatul dar, în continuare, mult aşteptatul "Mad Max: Fury Road") şi suedeza - ‘The Girl with the Dragon Tattoo’ - Noomi Rapace care, după "Prometheus" a lui Ridley Scott şi "Sherlock Holmes"-ul lui Guy Ritchie, începe să le ia faţa la Hollywood unor colegi de breaslă mai obişnuiţi ca ea cu glamour-ul din Cetatea Viselor precum Colin Farrell sau Idris Elba. Echipa din platou, la fel de eclectică: operatorul belgian de origine greacă Nicolas Karakatsanis, vechi colaborator a lui Roskam, scenografa Thérèse DePrez (responsabila de "Black Swan" a lui Arronofsky şi de "Stoker" a lui Park Chan-wook), monteurul Christopher Tellefsen, un fost învăţăcel al Thelmei Schoonmaker, nominalizat la Oscar pentru "Moneyball", dar mai cunoscut pentru "Capote" şi "Man on the Moon" al lui Milos Forman, la care poate fi adăugat şi compozitorul Marco Beltrami ("The Hurt Locker", "Snowpiercer"). Ce ziceţi de o asemenea combinaţie? Era clar că rezultatul nu va fi unul comercial, dar poate avea toate şansele să fie unul surprinzător de bun calitativ… iar pariul a fost câştigat. Pentru cei care au avut răbdarea să citească până aici şi nu au comutat deja pe IMDb pentru sinopsis, să scriu totuşi câteva cuvinte despre povestea acestei drame adulte: Bob, un barman naiv, timid, retras şi uşor asocial, dar mulţumit de viaţa sa (Hardy) angajat în locanta din Brooklyn a vărului său (Gandolfini) este implicat aproape simultan în două aventuri, una care ţine de profesie (barul funcţionează paşnic şi "nevinovat"… ca ‘drop place’, loc de tranzit pentru banii negri a mafiei cecene, dar lucrurile se complică în urma unui jaf pus la cale de nişte amatori) iar celalaltă, de ordin afectiv, are ca obiect un pui de pitbull abandonat în tomberonul unei emigrante cu un trecut neclar (Rapace) de care Bob se simte atras în ciuda stresului constant provocat de fostul prieten al acesteia (Schoenaerts). Farmecul înfricoşător al acestei drame este dat de modul firesc şi banal, voit neşlefuit, în care se consumă lucruri ieşite din comun… Spre deosebire de hiper-minuţia şi obsesia pentru stilistica vizuală a lui David Fincher din "Gone Girl", Roskam îşi propune să transmită spectatorului (cu o acuitate care sperie) o realitate, că toate acestea se întâmplă sau se pot întâmpla lângă noi sau, mai rău… chiar nouă, oamenilor obişnuiţi care ne vedem de treabă, de familie, de prieteni, care ne mulţumim cu micile satisfacţii oferite de letargia consumistă, într-o viaţă bourgeois mediocră în care propria voinţă sau personalitate sunt măcinate aparent fără efecte vizibile de către opţiunea asumată strict individual de a ignora sau a trece cu vederea ceea ce este neconvenabil sau disconfortabil. Toate personajele au, chiar în momente de criză psihologică, o seninătate înfiorătoare… nu mai există morală (civică) sau auto-control, voinţă sau discernământ, ele sunt lăsate să plutească lin pe apă în voia sorţii până la conştientizarea nevoii (sau speranţei) de mântuire! Hardy este cu totul excepţional în modul în care echilibrează ambiguu ingenuitatea de om simplu, "şi la vorbă şi la port", cu cinismul ne-căutat generat de lecţiile de viaţă pe care le-a primit şi care i-au definit subiectiv valori precum loialitate, credinţă sau încredere în semeni. "The Drop" este un film low-profile în parametrii americani însă atât de credibil prin eforturile unui ansamblu super-talentat de a ne transmite acea realitate încât ne face să uităm că este… doar un film. Remarcabil! Extra: comentariu audio a lui Roskam şi Lehane (excelent!), scene tăiate, cinci mini-documentare (portret Gandolfini, locaţii, Making Of, plus "Keeping It Real" cu Lehane şi… "Rocco the Dog", despre căţel) – ediţia americană. Atenţie, în Europa va apare abia la finele lunii martie! Tehnic: impecabil.

NORTH BY NORTHWEST (1959, USA, r: Alfred Hitchcock) – DVD

Northe By Northwest.jpgZeitgeist-ul lui Hitchcock… Să mai am ceva de comentat când s-au scris tomuri întregi despre acest clasic al cinematografiei? Este ca şi cum te-ai găsi tu, generaţia Facebook sau Wikipedia, să consideri că mai trebuie pusă o virgulă sau modificată vreo frazare în "Iliada" lui Homer sau în vreo piesă de Shakespeare. Este ca şi cum ai propune să scoatem din (aproape) fiecare enciclopedie de film fotografia cu Cary Grant urmărit de avionul cu pesticide. Eu nu pot face asta… Ca atare, această cronică va fi una extrem de scurtă şi este legată doar de impulsul meu de a revedea cu regularitate filmul şi, eventual, de a vă reaminti câteva detalii care fac această peliculă un must-have în orice colecţie, indiferent de calitatea copiei (în această privinţă recomandarea mea este ca, totuşi, să căutaţi să achiziţionati ediţia aniversară de 50 de ani pe BRD ce aduce ca plusuri nu numai o versiune remasterizată impecabil a filmului dar şi două documentare, unul despre Hitchcock ("The Master’s Touch") şi unul despre filmul propriu-zis ("One for the Ages"), la care se adaugă un booklet conţinând, printre altele, o sumă de imagini inedite). Povestea este una ‘fără vârstă’ (singura legătură discretă cu contextul geopolitic specific vremurilor este dată de replica Profesorului: "War is hell… Even when it’s a cold one."): un manager de top din publicitate, Roger Thornhill (Grant) este confundat cu un anume George Kaplan şi, suspectat de crimă, ajunge în mod neaşteptat o marionetă involuntară a servicilor secrete americane, personaj esenţial pentru desluşirea iţelor unei complicate afaceri de spionaj, urmărit şi vânat pe întreg continentul de reprezentanţii ‘agenturilor străine’ (James Mason, Martin Landau, Adam Williams). Inopinata aventură amoroasă cu Eve (Eva Marie Saint) nu face decât să arunce noi perdele de abur diversioniste peste adevăratele motivaţii ale celor implicaţi în joc. Sunt atât de multe elemente memorabile legate de film, de la art-work-ul lui Saul Bass şi scenele de pe muntele Rushmore (un vis mai vechi al lui Hitchcock) la costumul lui Grant (considerat de mulţi analişti de specialitate drept cel mai bun din istoria cinematografiei şi… preluat apoi de Tom Cruise în "Collateral"-ul lui Michael Mann), de la micile glumiţe de insider strecurate în text (personajul lui Mason îi sugerează lui Thornhill să studieze la "Actor’s Studio"… atât Eva Marie Saint cât şi Landau s-au numărat realmente printre absolvenţii faimoasei şcoli de actorie) la casa din final pe care cineastul şi-a dorit-o să fie făcută în stilul legendarului arhitect american Frank Lloyd Wright, încât mă voi limita la cel pe care eu îl consider (acum, retrospectiv) esenţial pentru conservarea intactă a perenităţii lui "North by Northwest": scenariul excepţional de dens şi de bine articulat! Dinamica filmului impusă de script este atât de rapidă încât pentru a savura la justa valoare dialogurile ai nevoie de mai mult de două-trei vizionări. Favoritele mele rămân cele dintre Roger şi Eve, mai ales în scena din cuşeta vagonului de dormit (R: "When we get out of this, you can ride the train with me again."/E: "Is that a proposition?"/R: "It’s a proposal, sweetie!" sau E: "Patience is a virtue."/R: "So is breathing."). De final, apropo de costumul lui Thornhill… nici acum, după mai bine de jumătate de secol, nu a fost elucidată dilema firmei care l-a realizat: este posibil, dar nu foarte probabil, să fi fost Quintino, croitorul personal a lui Grant din Beverly Hills, însă acesta era prea ocupat să îi confecţioneze ţinutele lui… Landau, aşa că se presupune că ar fi vorba fie de "Norton & Sons", compania britanică înfiinţată în 1821 care, chiar şi în zilele noastre, nu lucrează cu mai mult de şapte croitori şi nu realizează mai mult de 300 de costume pe an, fie de vecinii acestora din Savile Row, "Kilgour, French and Stanbury", creată în 1880 şi printre clienţii căreia s-au numărat sau încă se numără Fred Astaire, Daniel Craig, Jude Law şi chiar… Karl Lagerfeld. Dincolo de anecdotică, voiam doar să subliniez că prospeţimea unei capodopere cinematografice ţine într-o mare măsură şi de potentialul acesteia de a te face să (re)descoperi detalii care, deşi la prima vedere sunt mai greu perceptibile, au un aport fundamental în construcţia întregului ansamblu. Încercaţi, de exemplu, exerciţiul de a revedea filmul cu imaginea asociată exclusiv cu muzica lui Herrmann. Extra: Making Of (excelent), comentariu audio a scenaristului Ernest Lehman, canal audio izolat pentru OS-ul lui Herrmann. Tehnic: foarte bun.

SCOOBY-DOO ON ZOMBIE ISLAND (1998, USA, r: Hiroshi Aoyama, Kazumi Fukushima, Jim Stenstrum) – DVD

Scooby Doo Zombie.jpgRăspuns la o întrebare nepusă dar… legitimă: de ce am considerat că trebuie să văd această animaţie şi să scriu despre ea? Simplu, pentru că este pretextul de a conştientiza faptul că piaţa producţiilor vizuale (cinema, TV, video) destinată segmentului de vârstă cu o medie de 7-14 ani valorează, în acest moment, anual, peste 34 de miliarde de dolari la nivelul întregii planete! Cifră estimativă, dar care ne poate da o idee despre interesele investitorilor în a-şi manipula cât mai eficient publicul… minor. Iar ‘bau-bau’-urile clasice (fantomele gen Casper sau dovlecii cu lumânărele) nu mai sunt suficiente într-o eră a tabletelor, smartphone-urilor şi platformelor pay TV online sau a… download-urilor ilegale. Dacă, în aceşti ani, "The Hobbit: The Desolation of Smaug" poate fi calificat ca un film în care apar şi zombie (dincolo de referirile dese la întoarcerea dintre morţi sau de diverse forme de "living dead" şi "undead" din toate scrierile lui J.R.R. Tolkien) măcar pentru Thrain, tatăl lui Thorin, pe care, în fortăreaţa părăsită Dol Guldur, Gandalf îl readuce la viaţă pe termen scurt cu ajutorul magiei (Fantasy has its own ways about dealing with…. Zombies!), iar zombie apar inclusiv în animaţii-blockbuster precum "Hotel Transylvania" (2012) a lui Genndy Tartakovsky, creatorul lui Dexter (personajul de desen animat nu psihopatul ‘simpatic’ din serialul TV) sau în jocuri destinate copiilor gen "Cure the Zombies" (îi putem include aici, pe palierul infantil, şi pe corporatiştii care îşi consumă timpul la birou cu "Plants vs Zombies"), putem concluziona fără echivoc că marketarea acestui tip de bad-guy pentru publicul-ţintă de până în 16 ani a fost luată în calcul de producători încă din anii ’90. Faptul că resurgenţa zombie a avut un exploziv trend ascendent post-2000 este confirmat implicit de exemplele de mai sus căci nici măcar Peter Jackson nu avea cum să îl ignore dat fiind şi CV-ul său personal în Horror ("Braindead", "Bad Taste"). Scooby-Doo (altfel, nu unul dintre personajele mele favorite, nici măcar în copilărie), creat de americanul de origine japoneză Iwao Takamoto, a ajuns la venerabila vârstă de 45 de ani şi, până acum, a contribuit la descifrarea unor ‘enigme’ animate pueril şi plat de descendenţii lui Hanna şi Barbera de la Warner în care oponenţii au fost extratereştri, El Chupacabra ("Monstrul din Mexic"), vârcolaci, demoni, goblini, ş.a.m.d… doar zombie lipseau din ‘colecţie’. Ei bine, zombie au fost cei care au resuscitat franciza Scooby-Doo! Fanii mai vechi (cine şi care or fi ăia) au apreciat plini de entuziasm că s-a revenit la atmosfera "originală" prin excursia la New Orleans a echipei şi prin aventurile grupului pe insula patronată de mortul-viu Moonscar, un pirat resuscitat cu ajutorul unui abur înceţoşat de culoare, evident, verde. De aici, amalgamul devine incontrolabil, dar (probabil) nu mai puţin entertaining pentru copiii noului mileniu: rămăşiţele unui regiment Confederat din Războiul Civil American, o ‘Maşină’ misterioasă, vârcolaci-pisici şi, evident, mulţi zombie… Debil, dar de ne-neglijat de către "arheologii" fenomenului zombie, mai ales că, surprinzător, povestea e destul de bine închegată, iar reunirea trupei de detectivi amatori trecuţi din adolescenţă în postura de adulţi responsabili a fost o mişcare reuşită de marketing. Nu trebuie să îl vedeţi, doar v-am informat de existenţa lui. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
24 Ianuarie 2015


THE HOBBIT: THE DESOLATION OF SMAUG (2013, USA/Noua Zeelandă, r: Peter Jackson) – "Extended Edition"/Blu-Ray

Hobbit THE DESOLATION OF SMAUG.jpgAr fi superflúu să consum timpul cuiva, cunoscător sau nu al scrierilor lui J.R.R. Tolkien, referindu-mă la plot. Dacă primul film din seria "Hobbit"-ului era un quest, o aventură dominant luminoasă tratată descriptiv şi pigmentată inclusiv cu momente de Musical, debutul unei poveşti menit a ne ‘împrieteni’ şi empatiza cu eroii noştri atipici (gaşca de pitici care se întovărăşesc la sugestia unui vrăjitor cu un hobbit) şi nu a crea oponenţi negativi excesiv de puternici, al doilea adoptă (firesc) un ton mult mai întunecat şi mai dramatic pentru a amplifica tensiunea prin conturarea progresivă (dar minuţioasă) a inamicilor… O simplă şi delectabilă la nivel elementar vânătoare de comori obţinută abuziv de un dragon evoluează într-o explorare a răului care ameninţă lumea, de o natură ancestrală mult mai complexă decât a fi asociată exclusiv cu o ‘specie’ sau alta (oameni, elfi, pitici, orci, troli etc.). Mai ales că piticii, oricum i-ai ‘ambala’, se plasează mai degrabă ca percepţie în spaţiul infantil, iar publicul-ţintă, adolescent şi adult, dincolo de cel nişat (fanii Tolkien), trebuie, nu-i aşa?, câştigat. Filmul stă pe propriile ‘picioare’ şi poate fi vizionat inclusiv de către cei care nu ştiu de LOTR sau nu au văzut prima sa parte ("The Hobbit: An Unexpected Journey") întrucât începe în Bree, cătunul de la frontiera ţinutului Shire, prezentat deja în "The Fellowship of the Ring", primul LOTR (cu un cameo-surpriză a lui Peter Jackson ronţăind cu poftă… un morcov) şi al său han, "The Prancing Pony", în care Gandalf se întâlneşte pentru întâia oară cu Thorin Scut-de-Stejar… cu alte cuvinte, face legătura cu firul roşu al poveştii într-un mod inteligent prin schimbarea perspectivei (centrul atenţiei se mută pentru moment de pe Bilbo pe piticul cu sânge regesc) într-o scenă extinsă, care nu a rulat pe marile ecrane! Ca scenarişti, Jackson şi Boyens au fost conştienţi că, spre deosebire de consistenta LOTR (ca material-sursă), pentru a dezvolta "The Hobbit" într-o trilogie cinematografică au nevoie de o extensie substanţială a universului Middle-Earth şi, în consecinţă, au apelat în "Desolation of Smaug" la trei direcţii de dezvoltare cu componente de natură emoţional-adultă: a.) portretizarea mai amplă (în principal prin intermediul contextului) a viitorului Sauron din LOTR, numit aici Necromancer-ul (având ca sursă de inspiraţie inclusiv "The Silmarillion" a lui Tolkien, nuvela publicată postum… vocea îi aparţine tot lui Benedict ‘Smaug’ Cumberbatch), b.) lumea elfilor, îmbogăţită prin introducerea unui nou personaj, apriga războinică de obârşie umilă Tauriel (Evangeline Lilly – "The Hurt Locker", "Real Steel"), subiect de atracţie sentimentală pentru Legolas (evident, Orlando Bloom), fiul regelui elfilor din Mirkwood, Thranduil (new entryLee Pace, actorul care l-a interpretat pe Ronan the Accuser în "Guardians of the Galaxy" şi pe Roy în excepţionalul "The Fall" a lui Tarsem Singh) şi c.) societatea oamenilor cristalizată în Oraşul Lacului Esgaroth, ruinată de dictatura de inspiraţie – pe alocuri, inclusiv vizual – comunistă, slavă, est-europeană, a ‘Stăpânului’ (Stephen Fry – "Wilde", "Sherlock Holmes: A Game of Shadows") în care doar Bard Arcaşul (Luke Evans – "Dracula Untold", "Fast & Furious 6"), un barcagiu văduv, poate spera la susţinerea populaţiei sărace pentru o schimbare de regim. Normal, distribuţia principală rămâne aceeaşi (Ian McKellen, Martin Freeman, Cate Blanchett & Co.), iar din noii veniţi (cu excepţia celor amintiţi deja) mai trebuie trecut în inventar doar actorul suedez Mikael Persbrandt (protagonistul peliculei lui Susanne Bier, "In a Better World", recompensată în 2011 cu Oscar pentru cel mai bun film străin) în rolul lui Beorn, omul care se poate preschimba în urs. Menţionez acest lucru pentru că, în ediţia BRD, acest personaj creşte mult în importanţă (prin scenele inedite adăugate dar… mult mai apropiate cărţii, precum cele a introducerii piticilor către antipaticul Beorn sau cea în care acesta ridică o bucată de văl de pe misterul Necromancerului). "Desolation of Smaug" are cel puţin două scene absolut memorabile: capturarea piticilor de către paianjenii-gigant din Mirkwood şi, mai ales, splendid ‘orchestrata’ aventură acvatică în butoaiele de vin… plus că poate fi calificat ca un film în care apar şi zombie (dincolo de referirile dese la întoarcerea dintre morţi sau de diverse forme de "living dead" şi "undead" din toate scrierile lui Tolkien) măcar pentru Thrain, tatăl lui Thorin, pe care, în fortăreaţa părăsită Dol Guldur, Gandalf îl readuce la viaţă pe termen scurt cu ajutorul magiei. Fantasy has its own ways about dealing with…. Zombies! Este un tip de simbolistică post-2000 la modă pe care Jackson nu avea cum să îl ignore dat fiind şi CV-ul său personal în Horror ("Braindead", "Bad Taste"). Practic, versiunea extinsă este cu aproximativ cu 25 de minute mai lungă decât cea care a rulat în cinematografe, iar valoarea adăugată adusă de acestea este mult mai pregnantă decât în cazul lui "An Unexpected Journey". O recomandare personală: pentru fanii lui Tolkien, versiunea 2D este mai adecvată. Cea 3D va aduce filmului prin plusul de spectaculozitate, adepţi din rândul publicului nefamiliarizat cu universul ‘Middle-Earth’. Inutil să spun că este obligatoriu de avut în colecţie, dat fiind, faptul că, aparţine celei mai importante saga Fantasy din istoria cinematografiei. Extra: comentariu audio al lui Peter Jackson şi al co-scenaristei şi producătoarei Phillippa Boyens, documentar "New Zealand: Home of Middle-Earth Part 2" (prima parte se regăseşte pe BRD-ul "The Hobbit: An Unexpected Journey"), serie amplă de documentare pe două BRD ("The Chronicles of Hobbit/Into the Wilderland" şi "The Journey to Erebor")… peste nouă ore de materiale bonus! Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D, împărţită pe două discuri).

THE INTERVIEW (2014, USA, r: Evan Goldberg & Seth Rogen) - DVD

THE INTERVIEW.jpgDe la Iisus la Hitler, de la Regina Angliei la Împăratul Japoniei, de la Osama la Obama… personalităţile care au contribuit esenţial în definirea istoriei contemporane au fost permanent parodiate, ironizate, pastişate, satirizate în cinematografie cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, fie că avem în vedere "The Simpsons, "Life of Brian", "Naked Gun" sau "X-Men", "South Park" şi "Postal"… aşa că un personaj la modă în geopolitica actuală precum liderul nord-coreean Kim Jong-un nu este un subiect lipsit de atractivitate. Trebuie să ne reamintim însă că nici Monty Python nu au fost crucificaţi, lui Uwe Böll nu i-a fost omorât căţelul drept represalii şi nici Leslie Nielsen nu a fost executat de S.A.S. ca reacţie la lipsa sa de reverenţă. În schimb, "The Interview" a fost în 2014 pretextul unuia dintre cele mai furibunde atacuri informatice declanşate de o dictatură asupra unei companii private, Sony Pictures, în urma căruia o sumedenie de informaţii interne strict confidenţiale ale acesteia au fost făcute publice de către hackerii de la "Guardians of Peace", suspectaţi de FBI de legături cu Coreea de Nord. A apărut un nou concept, "terorismul cinematografic". ‘Pedeapsa’ aplicată a dus, pe de-o parte, la amânarea şi apoi la decizia anulării lansării filmului în cinematografele americane, iar pe de cealaltă, la încasări record pe difuzarea digitală datorită interesului firesc al publicului generat de dimensiunea scandalului. Ce conţine acest film de i-a enervat în halul ăsta pe coreeni?, s-a întrebat fiecare… pe bună dreptate. Dave Skylark (James Franco), dirijat de producătorul său Aaron Rapoport (Seth Rogen) este un realizator de talk-show tabloid specializat în a persuada vedete să facă confesiuni inedite, de cele mai multe ori din zona penibilului (că Eminem e gay, Rob Lowe chel, Matthew McConaughey zoofil etc.)… parte din aceştia chiar au cameo-uri în film (inclusiv Emma Stone, Joseph Gordon-Levitt, Bill Maher şi Zac Efron). Dave descoperă că are un fan neaşteptat, pe Kim, care acceptă prin intermediul subalternilor însărcinaţi cu propaganda, după un întreg ‘balet’ procedural, să îi acorde un interviu în exclusivitate chiar în bunkerul său hiper-securizat. CIA nu ratează oportunitatea şi convinge tandemul să încerce să îl asasineze pe Kim. Celor doi nu le iese figura şi, până la urmă, rămâne doar speranţa obţinerii unor mărturisiri inedite în cadrul interviului propriu-zis care să îi ruineze cultul personalităţii. Mai ales că lui Kim-comunistul, în particular, îi place baschetul, muzica lui Katy Perry, orgiile şi… plimbatul cu tancul pe târlă. Teoretic, un subiect suculent… practic însă, avem de-a face cu o comedie fără suficient umor şi, în acelaşi ambalaj, cu o satiră a cărui potenţial este înăbuşit de excesele vulgare şi inutile de violenţă fizică şi de limbaj, ratată atât la adresa politicului cât şi a influentei mass-media în manipularea maselor. Filmul este un hibrid grotesc ce pare că nu ştie căror categorii de spectatori ar trebui să se adreseze. Contra-performanţa lui Rogen şi Franco (similară cu cea a fraţilor Coen cu infectul scenariu pentru „Gambit", din 2012), tandem care se comportă la Hollywood ca nişte copilaşi răsfăţaţi afişând arogant o atitudine à-la-DiCaprio în "Titanic" (‘Lumea e la picioarele noastre’), dar omiţând că, la un moment dat, nava lor s-ar putea să se scufunde, este mai ofensatoare pentru nivelul de inteligenţă al publicului decât faţă de regimul nord-coreean. Cu alte cuvinte, încă un balon umflat excesiv datorită scandalurilor adiacente şi care, din prima jumătate de oră se fâsâie în mod patetic. Asta nu înseamnă că "The Interview" este de nevizionat, căci, până la urmă, nu îşi arogă mari pretenţii, însă dezamăgirea faţă de aşteptări este semnificativă, mai ales când acestea sunt legate de doi oameni de film cu adevărat talentaţi. Să nu uităm nici de proiectele lor comune anterioare din 2008 şi, respectiv, 2013, mult mai reuşite, "Pineapple Express" şi "This Is the End" (vezi Video Vault-ul din 31 mai 2014) şi nici de apetenţa de cineast independent a lui Franco pentru explorări culturale ("The Broken Tower" - 2011, "Bukowski" – 2015) sau de succesul dobândit pe merit de Rogen în producţiile lui Judd Apatow ("Knocked Up", "Superbad", etc.) dar, în cazul lui "The Interview" funcţionează zicala: "La pomul lăudat…". Extra: comentariu audio al celor doi regizori, mini-documentarul "Naked And Afraid" (ediţia americană). Tehnic: excelent.

ZOMBIE 108 a.k.a. Z-108 QI CHENG (2012, Taiwan, r: Joe Chien) – "Special Collector’s Edition" / DVD

ZOMBIE FIGHT CLUB (2014, Taiwan, r: Joe Chien) – Blu-Ray

ZOMBIE 108.jpgAuto-proclamat ‘primul film cu zombie din cinematografia taiwaneză’, "Zombie 108", finanţat prin aportul benevol a peste 900 de donatori, a fost pur şi simplu desfiinţat de criticii şi spectatorii ocidentali şi, ca atare, deşi a fost prezentat la International Fantastic Film Festival din Bruxelles, a avut ulterior un parcurs rarefiat, fiind extrem de rar de găsit, inclusiv pe DVD. Prima observaţie: desconsiderarea a mers până acolo încât chiar şi pe IMDb (plus alte numeroase instrumente media de specialitate), numele regizorului este scris în felurite chipuri, Chen, Chien, Chian, deci să nu vă miraţi că cele două titluri sunt asociate rarisim cu un singur realizator. Să revenim… în parte reproşurile sunt fondate, unul din acestea, fiind acela că, reia o sumă întreagă de clişee uzate deja de alte pelicule de ligă inferioară (de la "Last Rites" la "Cowboys and Zombies") dar… câte alte duzini de filme nu au făcut acest lucru? Pe de altă parte, în mod constant, este acuzat plot-ul pentru incoerenţă şi lipsă de inteligibilitate dar… câţi dintre ‘procurori’ au cunoştinţe serioase legate de estetica şi simbolistica asiatică? De ce nu au pus la zid "Old Boy" a lui Park Chan-wook pentru că nu au înţeles metafora mâncatului sepiei vii sau au considerat că e o formă de artă adevărată agăţarea în cârligele din abator din "Ichi the Killer" a lui Takashi Miike? Sigur că nici nu se pune problema de a aşeza "Zombie 108" alături de cele două capodopere asiatice a Horror-ului extrem însă vreau doar să reiterez că, deseori, prejudecăţile noastre de ‘gardieni ai adevăratei civilizaţii’ pot conduce la aprecieri eronate sau deformate. Care este însă sursa de controverse? Faptul că 1.) povestea se aşează pe un pretext arhi-utilizat, accidentul dintr-un laborator de cercetări (OK… şi ce-i cu asta?), dar infecţia este propagată cu viteză datorită unui tsunami (incontestabil… inedit) şi 2.) intersectarea celor două poveşti, prima, ceva mai ‘tradiţională’, plasată în Districtul 108 (Ximending) din Taipei, o echipă SWAT ce ia cu asalt un club plin de droguri şi de curve, dar este nevoită să se alieze cu gangsterii pentru a lupta împotriva masei de zombie şi una stranie, mai puţin "occidentală", legată de un sociopat pervers pasionat de a sechestra tinere în apartamentul său pe caZOMBIE FIGHT CLUB.jpgre le ucide după ce le torturează şi le violează şi a cărui victimă cade o mamă plecată într-un quest urban disperat după fiica sa, ce reuşise să scape în mod miraculos de hoardele de zombie. O combinaţie de Torture-Porn cu scene de luptă ce includ variate stiluri de arte marţiale (Taekwondo, Kung-Fu) în care este aruncat aparent aleatoriu şi un criminal în serie japonez, pigmentată de confruntări rezonabil filmate cu morţii-vii… nu pare exact una clişeistică. Sigur că povestea evoluează anarhic, că personajele sunt doar schiţate şi nu au profunzime, dar nu cred că Chien (autor şi a "Button Man" şi "Gangster Rock") şi-a pus vreodată problema asta. E un film cu zombie exotic, de Exploitation de serie ‘B-‘, vizionabil pentru cei atraşi de tratamentele morbide şi decadente a fenomenului ‘The Living Dead’. Cel puţin în primele sale două treimi, sequel-ul "Zombie Fight Club" seamănă cu predecesorul: într-un viitor apropiat, în Taipei-ul devastat de consecinţele epidemiei, într-un cenuşiu şi anost bloc de locuinţe (tip "Dredd") puţinii oameni neinfectaţi luptă să supravieţuiască în faţa asaltului zombie. Diferenţa de premisă constă în faptul că locatarii sunt expuşi cvasi-permanent datorită consumului de… droguri contaminate. Avem din nou o echipă SWAT a-la-"The Raid" (r: Gareth Evans), cu corupţi şi un justiţiar solitar (Andy On, din "Once Upon A Time in Shanghai") dar mai avem nişte… rapperi cu lanţuri şi ghiuluri voluminoase, un profesor implicat într-o relaţie semi-pedofilă cu o colegă a fiicei sale, o gaşcă de tineri ce petrec în mod absurd Halloween-ul, multe femei alese pentru aspect şi nu pentru talentul actoricesc… cu alte cuvinte, un haos scriptic la fel de mare ca în "Zombie 108", gestionat vizual cu ceva mai mult panaş (inclusiv în ceea ce priveşte volumul de CGI) şi care indică faptul că Joe Chien poate mult mai mult! Abia în ultima sa parte, filmul îi aruncă pe protagonişti în arenă şi avem parte de "Fight Club". Repet, interesant de văzut pentru amatorii de produse cinematografice exotice şi… extreme. Extra: Making Of, foto-galerie ("Zombie 108", ediţia europeană… cam puţin pentru una auto-intitulată ‘de colecţie’!), zero (în Europa, "Zombie Fight Club" va apare pe DVD în serie limitată abia la sfârşitul lunii mai 2015). Tehnic: excelent (primul), impecabil (sequel-ul, dar, atenţie, trebuie să aveţi BRD player care citeşte şi zona americană).

IOAN BIG
17 Ianuarie 2015


STRANGE DAYS (1995, USA, r: Kathryn Bigelow) – DVD

Strange Days.jpgFascinant. Cel mai original film Cyber-Punk-Rock al începutului anilor ’90. Singura colaborare cu adevărat remarcabilă semnată de tandemul (cuplu pe atunci deja destrămat în viaţa cotidiană) Kathryn Bigelow-James Cameron (în ciuda mai aclamatelor “The Hurt Locker” şi “Zero Dark Thirty” al cineastei… acestora nu le contest valoarea ci perenitatea, căci cine oare va mai fi interesat de ele şi de subiectul acestora peste câteva decenii?). La început de an nou şi la 20 de ani de la premieră, simt nevoia să reamintesc cinefililor versaţi de existenţa acestei capodopere îngropată pe nedrept de cultura de mall a noului mileniu (în ciuda faptului că a câştigat câteva premii Saturn). Îmi prezint scuze faţă de cititorii ‘juniori’ ai acestei rubrici (care îşi extrag eventualele recomandări din fondul pur informaţional al textelor mele) pentru ermetismul prezentei scrieri (datorat multiplelor referinţe menţionate) dar, în acelaşi timp, m-aş bucura dacă măcar câţiva dintre aceştia vor opta să vadă acest film. Revenind… mă adresez acum în principal consumatorilor ‘Hardcore’. Scenariul lui Cameron (nu trebuie să uităm că acesta este nu doar regizorul ci şi inventatorul propriilor sale lumi cinematografice, de la “Terminator” şi “Aliens” la “The Abyss” şi “Avatar”) este de o densitate, complexitate şi coerenţă unice pentru un film SF realizat în deceniul nouă,iar Bigelow (ce avea deja la activ “Near Dark”, “Blue Steel” şi “Point Break”) conduce cu o mână de fier transpunerea naraţiunii, repet (încă o dată), mult mai complexă ca alternanţă şi varietate stilistică decât “The Hurt Locker” sau “Zero Dark Thirty”. Un singur exemplu: jaful filmat cu camera mobilă (“The Blair Witch Project” apare abia în 1999) arată că modul în care au fost realizate/filmate mai târziu cele două producţii de Oscar este departe de a fi întâmplător/accidental o viziune a cineastei şi atestă mai degrabă o vedere personală asupra existenţei individului în societatea contemporană, indiferent de mediul în care evoluează, decât una care se vrea detaşată şi obiectivă. Povestea se consumă într-un Los Angeles socialmente anarhic devenit zonă de război civil, pe perioada a doar câteva ore, şi începe pe 30 decembrie 1999 în ajunul unui Revelion ce marchează trecerea în noul mileniu asociat de mulţi cu o posibilă Apocalipsă (“The whole thing sucks. What the hell are we celebrating?”, “What time zone is God in anyway?”). Personajul principal, Lenny Nero (tânărul Ralph Fiennes, deja nominalizat la Oscar în anul precedent pentru “Schindler’s List”, dar cu mult înainte de rolurile din francizele Harry Potter şi James Bond ce aveau să îi consolideze poziţia în stardom) este un fost poliţist depresiv ce a ajuns dealer pe piaţa neagră pentru înregistrări destinate SQUID (un dispozitiv cerebral ilegal ‘inventat’ de mintea lui Cameron, o dovadă de imaginaţie ieşită din parametrii SF-ului interpretabile acum ca mainstream a lui William Gibson, “Superconducting Quantum Interference Device”, nu departe ca aspect organic de “Alien”-ul lui Giger sau de telecomenzile lui David Cronenberg din “Videodrome”… care transmite în timp real receptorului nu simple percepţii trunchiate acumulate prin intermediul unuia sau al altuia dintre simţuri, dar trăiri şi experienţe senzoriale complete). Lenny, el însuşi dependent de SQUID şi de arhiva personală care îi permite să se scufunde în amintirile fericite ale trecutului (legate de prietena sa Faith), şi-a dezvoltat în relaţia cu clienţii o filosofie cu totul personală pentru a justifica necesitatea evadării din propria realitate în cea a altora: “That one man’s mundane and desperate existence is another man’s Technicolor”… “I am the Santa Claus of the subconscient”. Căci, transportat într-o lume virtuală, poţi să îţi îndeplineşti cele mai vinovate visuri şi să trăieşti, fără a fi expus oprobiului public, fantezii puse în scenă de altcineva. Thriller-ul debutează când Lenny acceptă reticent să cumpere un disc cu o înregistrare ‘Snuff’ (filmarea brută şi ne-editată a unor crime reale… subiect în sine pentru scenarii de ficţiuni cinematografice, de la “Peeping Tom” a lui Powell şi “Hardcore” a lui Schrader la “8mm” a lui Schumacher sau “The Counselor” a lui Ridley Scott) ce conţine uciderea unei prostituate şi, de aici, începe alunecarea sa într-o o lume plină de culoare, dar sordidă, aparent efervescentă, dar fundamental cinică, ce aminteşte de “Maşinăria Rock’n’Roll” a lui Norman Spinrad (pentru cunoscători, clubul “The Retinal Fetish”, hello?... apoi mixul de cadre àla “A Clockwork Orange” sau “Streets of Fire”, ca să nu mai vorbim de muzică, între metal şi clasică, de la Rossini, Bob Marley şi The Doors la Testament, Deep Forest, Tricky şi Marilyn Manson, fără să ignore Rap-ul… ce trimite, inevitabil, la un viitor post-Punk ultraviolent, anarhic, nu foarte îndepărtat). Nu are sens să intru în mai multe detalii pentru a nu ruina experienţa vizionării. Să dau totuşi câteva informaţii despre restul distribuţiei care, deşi nu conţine nume hollywoodiene de primă linie, este excepţională pentru un asemenea produs subversiv: Angela Bassett (“Malcolm X”, nominalizare la Oscar în ’94 pentru “What’s Love Got to Do with It”), Tom Sizemore (“Black Hawk Down”, “Heat”), Michael Wincott (“The Crow”, “Along Came a Spider”), Vincent D’Onofrio (“Full Metal Jacket”, “Kill the Irishman”), William Fichtner (“Armageddon”, “Drive Angry”), ba chiar şi, într-un rol minor, Kelly Hu (Lady Deathstrike în “X-Men 2”, dar mai cunoscută pentru serialele TV “Arrow” şi “The Vampire Diaries”). Menţiunea de final se duce la Juliette Lewis ce o interpretează splendid pe Faith Justin (fosta prietenă a lui Lenny ajunsă rockeriţă rebelă), actriţa care, la doar 17 ani, era nominalizată la Oscar pentru rolul din “Cape Fear” a lui Scorsese şi era considerată o speranţă strălucitoare a Hollywood-ului prin rolurile din “Romeo Is Bleeding”, “What’s Eating Gilbert Grape” şi, mai ales, “Natural Born Killers”… mare păcat că apoi s-a stins datorită obsesiei pentru Rock (câţiva ani a încercat să îşi facă o carieră în muzică), iar după revenirea pe platouri nu a mai reuşit să impresioneze. În “Strange Days” cântă însă foarte, foarte bine (mai ales piesa “Rid of Me”, compusă de P.J. Harvey). Alături de “Starship Troopers”, “Strange Days” rămâne din perspectiva mea una dintre cele mai importante realizări cinematografice pe care omenirea a ales în mod voit (cel puţin până acum) să le ascundă în debara, mai ales că regăseşti toată mitologia vizuală a anilor ’80, de la “Blade Runner” şi “Black Rain” a lui Ridley Scott la cyber-punk-urile Trance “Johnny Mnemonic” şi “A Scanner Darkly”. Un must pentru cinefilii înveteraţi. Extra: zero. Tehnic: excelent.

STONEHEARST ASYLUM a.k.a. ELIZA GRAVES (2014, USA, r: Brad Anderson) – DVD

Stonehearst Asylum.jpgInspirat într-o măsură destul de mică dintr-o o scurtă povestire (“The System of Doctor Tarr and Professor Fether”) scrisă de Edgar Allan Poe spre sfârşitul scurtei sale vieţi, filmul regizat de Brad Anderson, cel care l-a determinat pe Christian Bale să slăbească câteva zeci de kilograme pentru “The Machinist” (2004), iar pe Woody Harrelson şi Emily Mortimer să îndure un ger cumplit în timpul filmărilor din Lituania la “Transsiberian” (2008), “Stonehearst Asylum” este din punctul de vedere al construcţiei vizuale o neaşteptată bijuterie a cinematografiei gotice prin formidabila picturalitate care relevă un simţ estetic şi un background cultural pe care cu greu ţi le-ai imagina că pot fi asociate cu un cineast non-european… cu atât mai puţin cu un obişnuit a platourilor din Cetatea Viselor, ce pendulează între lungmetraje şi seriale TV precum “Fringe” sau “Boardwalk Empire”. Poate de aici se trage şi singurul reproş (nu foarte substanţial) ce îi poate fi adus lui Anderson, că a fost atât de pasionat de formă încât a neglijat să aducă corecţii unui scenariu scris de un autor ne-experimentat şi, ca atare, filmul are câteva sincope şi inconsistenţe în naraţiune. Avem de-a face cu un Thriller de epocă cu accente de comedie grotescă foarte dens ca potenţial prin multiplele schimbări de perspectivă şi de situaţie pentru vizionarea căruia este mai bine să ştiţi cât mai puţin despre poveste. Avertisment! Nu căutaţi să vedeţi trailerul căci băietii ‘deştepti’ de la marketing au introdus în el suficiente spoilere încât să vă scoată din minţi! Totuşi, ceva, ceva, trebuie să spun. În iarna lui 1899, Edward, un tânăr medic pasionat de studiul bolilor mintale (Jim Sturgess – “Across the Universe”, “Cloud Atlas”) ajunge la izolatul azil de lunatici Stonehearst şi are surpriza să constate că şeful instituţiei (Sir Ben Kingsley – “Gandhi”, “Transsiberian Express”) este adeptul unor tehnici curative inedite pentru perioada Victoriană printre care aceea de a lăsa majoritatea pacienţilor liberi printre membrii personalului, sub supravegherea enigmaticului administrator Finn (David Thewlis – “Harry Potter”, “The Zero Theorem”). În acest micro-univers straniu şi, pe măsură ce detaliile ies la iveală, din ce în ce mai înfricoşător, Edward trebuie să decidă cât de nebuni sunt cei cu mintea întreagă şi viceversa (apropo de refuzul de a trata un nebun care se credea cal, Kingsley îi explică lui Sturgess: “De ce să transform un cal perfect fericit într-un om nefericit?”), mai ales după ce se îndrăgosteşte de o pacientă bolnavă de isterie, Eliza Graves (splendida Kate Beckinsdale – “The Aviator”, “Total Recall”). Alte prezenţe notabile în distribuţia eminamente britanică: legendarul Michael Caine, Brendan Gleeson (“Edge of Tomorrow”, “The Guard”), Jason Flemyng (“Snatch”, “X-Men: The First Class” şi… “Made In Romania”, comedia filmată parţial la Bucureşti cu Elizabeth Hurley şi Danny Huston) şi Sinead Cusack (“Eastern Promises”, “V for Vendetta”). Meritul major al lui Anderson este că reuşeşte să integreze partituri actoriceşti de clasă într-o atmosferă fascinantă (memorabilă scena balului pe muzica lui Camille Saint-Saens, “Danse Macabre”, urmată apoi de ineditul ritual din jurul ‘focului de tabără’ din noaptea de Revelion şi celebrarea sosirii lui 1900) prin intermediul căruia ridică spectatorului întrebări incomode legate de natura profundă a bolilor psihice şi al modului în care societatea, prin intermediul ştiinţei, a înţeles (sau nu) să o… abordeze. “Toţi suntem nebuni, dar unii dintre noi nu sunt suficient de nebuni încât să recunoască asta”. Un film ce merită cu siguranţă a fi văzut şi, poate, pentru unii, va prezenta suficient interes încât să îl păstreze în colecţie. Extra: Making Of. Tehnic: excelent (a apărut, pe zona 1, doar în SUA).

MERCENARIES (2014, USA, r: Christopher Ray) – DVD

Mercenaries.jpgAdunând în portofoliu tot soiul de replici de duzină la blockbustere celebre (“2012: Ice Age”, “Atlantic Rim”… “Mega Shark vs. Crocosaurus”), Christopher Ray calcă apăsat pe urmele tatălui său, prolificul realizator de hibrizi de serie B, cunoscut îndeobşte de consumatorii de VHS-uri în anii ’80, Fred Olen Ray (“Armed Response” din ’86 cu David Carradine, Lee van Cleef şi Mako, “Warlords”-1988, tot cu Carradine, sau… “Hollywood Chainsaw Hookers” din acelaşi an în care îl reutilizează pe protagonistul clasicului “The Texas Chain Saw Massacre”, Gunnar Hansen). Am făcut acest preambul pentru că “Mercenaries”, produs de fabricanţii de bani de la The Asylum, este gândit ca un ieftin parazit a succesului seriei de acţiune iniţiate de Sylvester Stallone, “The Expendables”… pe reţeta feminină. S-ar fi putut numi lejer “The Sexpendables” dată fiind concentrarea de prezenţe sexy din distribuţie: Kristanna Loken (“Terminator 3: Rise of the Machines”, “Bloodrayne”), Vivica A. Fox (“Independence Day”, “Kill Bill”), cascadoarea favorită a lui Tarantino Zoe Bell (“Django Unchained”, “Oblivion”), tânăra expertă în MMA lansată în filme cu priză la adolescenţi precum “Bring It On” sau “The New Twenty” (Nicole Bilderback), la care se adaugă veteranele Cynthia Rothrock, posesoare a cinci centuri negre în diverse stiluri de arte marţiale, de neuitat pentru ‘generaţia VHS’ în “Above the Law” şi “Rage and Honor”, precum şi… însăşi fosta doamnă Stallone, Brigitte Nielsen (“Cobra”, “Rocky 4”). Povestea (care, evident, nu îşi propune să fie vreo dramatizare după Shakespeare): într-o zonă de conflict, fata Preşedintelui american este capturată de către o organizaţie teroristă condusă de matriarhala Nielsen, iar una din şefele serviciilor secrete (Rothrock) pune de o treime dintr-o “Dirty Dozen”, asamblând un comando din patru puşcăriaşe (Bell, Fox, Loken şi Bilderback) cu abilităţi remarcabile de luptătoare. Acţiune şi super-femei. Potenţial clar de entertainment căci ce şi-ar putea dori mai mult un bărbat de la un film? Păcătos e faptul că spectatorul nu primeşte în realitate mai nimic, nici dintr-una nici din cealaltă. Acţiune: pusă în scenă absolut amatoricesc şi pueril, de la numărul limitat de figuranţi (câte unul se lasă omorât chiar şi în trei scene diferite) la coregrafia sub-mediocră a luptelor (nimeni nu pare că împuşcă pe nimeni), de la incompetenţa fetelor sau lipsa lor de reacţie promptă exact în domeniile pentru care au fost selectate la inexistenţa aproape completă a umorului şi auto-ironiei absolut obligatorii pentru acest tip de producţie. Cât despre femei… ele sunt cea mai mare pierdere căci talentele lor ‘sportive’ nu sunt puse în valoare (Rothrock dispare din film după doar câteva secunde în care îi tăbăceşte fundul lui Fox, Loken e utilizată doar ca décor-Barbie, iar Bilderback pentru nota exotică adusă de sorgintea sa asiatică), doar Bell şi Nielsen beneficiind de un spaţiu de exprimare ceva mai generos. În aceeaşi notă, trebuie să admiteţi că este o contra-performanţă notabilă ca într-un film, o femeie frumoasă să arate (involuntar, din neştiinţa realizatorilor) mult mai puţin frapant atractivă decât este în realitate ori ăsta e purul adevăr. Le-am întâlnit pe doamne în carne şi oase vara trecută la SDCC şi vă garantez că arată cu mult, mult mai bine decât în “Mercenaries” (ceva dovezi… la rubrica foto). Sigur că nu ne aşteptam la un Sexploitation-Movie, dar totuşi… În concluzie, părerea mea este să îl evitaţi căci vă pierdeţi vremea. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

KILL ZOMBIE! a.k.a. ZOMBIBI (2012, Olanda, r: Martijn Smits, Erwin van den Eshof) – DVD

Kill Zombie.jpgPrimul Zom-Com din istoria cinematografiei olandeze. Amsterdam-West. Intro ‘uman’ caracterizat de modul european sarcastic în a trata teme esenţiale pentru ‘corectitudinea politică’ americană precum conflictele rasiale sau hărţuirea sexuală la locul de muncă. Patru tineri cetăţeni olandezi, doi amici surinamezi şi doi fraţi de origine marocană, Mo şi Aziz (ultimul, proaspăt concediat datorită faptului că beneficiase de un plus de atenţie din partea ‘obiectului’ afecţiunii managerului), arestaţi pentru o altercaţie infantilă pe marginea piscinei, se trezesc brusc liberi într-un oraş devastat de un satelit rus (aflăm asta dintr-un set de ştiri RTL - unul din finanţatorii filmului - realizat în stil ‘Monty Python’ cu zombie) care eliberează în atmosferă un virus ce transformă localnicii în maniaci setoşi de sânge şi de carne umană… Primul zombie cu care avem de-a face ‘live’ este o bătrână într-un scaun cu rotile, cu ochi cenuşii, pustule supurând o gelatină de culoarea verzulie a algelor şi care orăcăie mai deranjant decât orice neam de-a lui Kermit. Cu o tuşă pronunţat matriarhală, femeia-poliţist cu aspect de “Sonnenkinder” arian este cea care salvează situaţia, iar grupul multietnic pleacă de-a lungul metropolei într-o odisee amuzantă în care încearcă (unii dintre ei) să devalizeze o bancă, romanticul Aziz vrea doar să îşi salveze prietena sechestrată de foarte lenţii zombie în clădirea de birouri, soldaţii olandezi refuză să îi ajute, iar cei ruşi vor să demoleze totul pentru a-şi şterge urmele… avem inclusiv parte de cameo-uri a luptătorului de K1 Remy Bonjasky şi a primului câştigător a concursului “Vocea Olandei” Ben Saunders (pe modelul lui “Zombieland”-2009 a lui Fleischer), pentru ca, în final (unul mai surprinzător decât cum vi-l descriu acum), în trena lui “Shaun of the Dead” (2004), micul birocrat la cămaşă şi cravată să decidă să continue să lupte împotriva morţilor-vii. Ca ton, filmul este într-o mare măsură tributar lui Edgar Wright însă reuşeşte să îşi găsească o sumă de accente comice originale (inclusiv utilizarea inedită a replicii din “Scarface” a lui Brian De Palma, “Say hello to my little friend”, sau a influenţei lui “Scott Pilgrim vs. The World” al aceluiaşi Wright în prezentarea luptei fraţilor Barachi ca o secvenţă de joc video) tocmai prin aruncarea în acelaşi malaxor a unor frânturi de inspiraţie ce ne plimbă de la “Dawn of the Dead” (scena din hipermarketul de articole sportive) la belgianul “La Horde” (combinaţia de poliţişti, mici borfaşi, infractori şi simpli cetăţeni obligaţi să lupte împreună împotriva invaziei zombie), asezonate cu elemente de culoare ‘locală’ (inclusiv faptul că sângele oponenţilor nu este roşu ci verde şi, mai mult, se constituie într-o sursă nesperată de energie… iar Gore-ul devine suportabil chiar şi pentru spectatorii cu stomacul sensibil). Un “Cockneys vs. Zombies” olandez. Nu memorabil, dar OK (inclusiv la nivelul calităţii efectelor speciale). Extra: zero (doar un trailer). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
10 Ianuarie 2015


FAST & FURIOUS 6 a.k.a. FURIOUS 6 (2013, USA, r: Justin Lin) – DVD

Fast and Furious 6.jpgUna dintre cele mai longevive francize cinematografice din secolul 21, “F&F” a plecat la drum în 2001 fără mari ambiţii (buget mic, lipsă vedete cu ‘patalama’), doar cu obiectivul de a scoate un profit decent de pe urma spectatorilor mai săraci cu duhul pentru care aspiraţiile în viaţă se rezumă aproape exclusiv la maşini şi femei. Spectaculoase curse ilegale de stradă, bagabonţeală, o intrigă simplistă, macho-isme de service auto, o poveste romantică (pentru doamnele plătitoare de bilet) şi doi actori tineri foarte promiţători, durul Vin Diesel (ce avea deja la activ filmul-cult “Pitch Black”) şi frumuşelul Paul Walker (un idol a adolescenţilor la acea vreme datorită rolurilor din “Varsity Blues” sau “The Skulls”… R.I.P. Mr. Walker!), au generat, însumate, un beneficiu nesperat de peste 150 de milioane de dolari care le-a dat serios de gândit investitorilor. Au urmat două sequel-uri mai costisitoare care, deşi au adus la rândul lor profituri semnificative, păreau că plasează seria pe un trend descendent (exemplu: “F&F 3” a avut încasări de doar 158 de milioane, raportate la costuri totale de aproape 100) datorită scenariilor din ce în ce mai infantile şi a dispariţiei progresive din cadru a carismaticelor personaje principale (Diesel nu mai apare din ‘2’ iar Walker din ‘3’). Aparent condamnată, seria a primit însă un tratament cu electro-şocuri de la Vin Diesel care, frustrat de recepţia anemică de care beneficiaseră filmele sale făcute post-“F&F 1” (flop-uri precum “The Pacifier”, “The Chronicles of Riddick” sau “Babylon A.D.”), a decis să o preia în calitate de producător, iar primul pas a fost readucerea în ‘4’ a întregii echipe din pelicula de început plus ceva valori adăugate. Încasările au crescut brusc la 363 de milioane. Un al doilea pas, esenţial, a fost schimbarea, odată cu ‘5’, a repoziţionării şi, drept consecinţă, a marketării francizei, strămutată în spaţiul mai complex a Heist-Movie-ului de acţiune, care să permită lărgirea potenţială a publicului, dincolo de adolescenţi sau adulţi obsedaţi de motoare şi de ţâţe… iar box-office-ul a fost de peste 600 de milioane. Ajungem astfel la obiectul analizei noastre, ‘6’, cu siguranţă cel mai reuşit produs de până acum a francizei, fapt confirmat implicit şi de încasările globale (doar din bilete de cinema) de aproape 800 de milioane de dolari! Diesel a adoptat în mod cert modelul “Expendables” dar, inspirat, îl aplică non-geriatric, ţintit spre o medie de vârstă de (estimez eu) 30 de ani, iar asta se vede în primul rând prin îmbogăţirea constantă a distribuţiei. Avem pe de-o parte, integral, întreaga gaşcă adunată din toate filmele precedente… e ca o reunire a unei familii ce nu s-a mai văzut de aproape 15 ani: Diesel & Walker (of course), Dwayne Johnson (care şi-a câştigat între timp pe merit dreptul de a nu mai fi cunoscut doar ca “The Rock”), Jordana Brewster (‘1’, ‘4’, ‘5’, dar şi… noul serial “Dallas”), Michelle Rodriguez (‘1’, ‘4’, plus “Avatar”, “Resident Evil” şi “Machete”), Tyrese Gibson (‘2’, ‘5’, “Transformers”, “Death Race”), raperul Ludacris (‘2’, ‘5’, “Hustle & Flow”, “Gamer”), Sung Kang (‘4’, ‘5’, “Bullet to the Head”, “Live Free or Die Hard”), modelul israelian Gal Gadot (‘4’, ‘5’), Elsa Pataky (‘5’, “Mr. Nice”, “Giallo”), Shea Whigham (‘4’, “Silver Linings Playbook”, serialul “Boardwalk Empire”), John Ortiz (‘4’, “Blackhat”, “American Gangster”), iar de cealaltă parte, noii cooptaţi, la rândul lor actori experimentaţi în zona entertainment-ului de acţiune: Luke Evans (“Dracula Untold”, “The Hobbit”), experta în Muay Thai lansată de Steven Soderbergh în “Haywire” Gina Carano, fostul membru al echipei naţionale de judo a Indoneziei Joe Taslim (“The Raid” al lui Gareth Evans), Clara Paget (serialul “Black Sails”, produs de Michael Bay) şi danezii Thure Lindhardt (‘Shooting Star’ al Festivalului de la Berlin în 2000 şi deţinător de trofee Robert şi Zulu) şi ex-culturistul Kim Kold (premiat la Cluj, la TIFF, pentru rolul din drama “Teddy Bear” în 2012). Revizuind inventarul de mai sus… un ‘dream team’! Aceeaşi atenţie pentru detaliu dată castingului se observă şi în toate celelalte aspecte ale producţiei, de la scenariul pigmentat cu umor şi auto-ironie bine dozate (doar două mici indicii… “Samoan Thor” în telefonul lui Gibson sau replica lui Ludacris, “I have a tank in my ass”) la coregrafia luptelor (memorabile “Girlfight”-urile între Carano şi Rodriguez), de la alegerea locaţiilor (suntem purtaţi prin Moscova şi Londra, în insulele Canare şi Japonia) la filmarea expertă a lui Justin Lin, deja un veteran a francizei, ce demonstrează că nu întâmplător i s-a dat pe mână viitorul “Star Trek” (după dezertarea lui J.J. Abrams în tabăra concurentă) care, puse toate laolaltă, în mod absolut paradoxal, oferă verosimilitate (suficientă încât să te laşi prins de ea) unei acţiuni ce nu poate fi catalogată la rece altfel decât ridicolă… curse de maşini în Picadilly Circus, tancuri pe contrasens pe autostrăzile spaniole, jafuri Hi-Tech în apropierea Kremlinului etc. Mai mult, Diesel & Co. au mai luat ceva în calcul... faţă de precedentul, “Furious 6” aduce un plus emoţional atractiv pentru publicul larg pentru că foştii proscrişi nu mai luptă pentru bani (au câştigat deja 100 de milioane în urma jafului din Rio în ‘5’) ci pentru familiile şi iubitele lor într-un mix care rezolvă într-un mod nu lipsit de inteligenţă “codiţe” rămase în suspensie datorită superficialităţii scenariilor primelor patru producţii, sugerat la nivel de intenţie încă din intro-ul spectaculos şi exotic, specific francizei, cu duelul auto pe serpentinele din Insulele Canare dintre Diesel şi Walker, asociat imediat cu un generic ce ne poartă prin aventurile întregii serii cu accent pe definirea prieteniei dintre cei doi lideri a grupurilor. În concluzie, un film de consum remarcabil pentru un titlu care poartă cifra şase în coadă. Regret că nu l-am văzut la cinema. Încă ceva esenţial: nu scoateţi filmul din aparat imediat cum apare genericul de final căci mai urmează o scenă spectaculoasă, relevantă pentru legătura cu noua producţie din franciză ce va avea premiera în acest an… care anunţă în distribuţie nume hiper-interesante precum Jason Statham (“The Expendables”, “Crank”), Tony Jaa (“Ong-bak”, “The Protector”), Kurt Russell (“Stargate”, “The Thing”), Djimon Hounsou (“Gladiator”, “The Tempest”), Lucas Black (“Jarhead”, “Legion”) sau Nathalie Emmanuel (serialul “Game of Thrones”). Extra: zero. Tehnic: impecabil.

TRUTH OR CONSEQUENCES, N.M. (1997, USA, r: Kiefer Sutherland) – DVD

Truth or Consequences.jpgDeşi pare incredibil, Truth Or Consequences este numele adevărat a unui orăşel cu 6.000 de locuitori din New Mexico, nume adoptat de comunitate prin anii ’50, preluat din titlul unei emisiuni populare de radio la vremea aceea, difuzată de NBC. Road-movie-ul lui Sutherland (debutul său ca regizor în lungmetrajul cinematografic) nu are decât o legătură anemică cu această informaţie (doar în ultimile sale minute, acţiunea se mută din Utah şi Nevada undeva în apropierea acestei localităţi), apropierea dorindu-se a fi ceva mai subtilă stilistic, caz în care ar fi trebuit (poate) însă să se numească mai adecvat “Truth And Consequences”. Un cvartet de borfaşi provinciali format dintr-un puşcăriaş recent eliberat, Raymond (controversatul actor-cineast Vincent Gallo – “The Brown Bunny”, “Essential Killing”) şi, drăguţa, şi aparent prostuţa, sa prietenă Addy (Kim Dickens cu roluri rezonabile ca substanţă în “The Blind Side” sau “Gone Girl” dar mai cunoscută cinefililor de acum pentru prezenţa în seriale TV precum “Lost”, “Deadwood” şi “Sons of Anarchy”) se asociază cu Curtis (Kiefer Sutherland, evident, celebru pentru serialul “24”, dar cu roluri esenţiale în “Melancholia” lui Von Trier sau “Flatliners” a lui Joel Schumacher) şi Marcus (Mykelti Williamson, interpretul lui Bubba din “Forrest Gump” şi a lui Baby-O in “Con Air”), nici ei nu foarte străluciţi ca intelect, pentru a-l jefui pe traficantul local de droguri Eddie (John C. McGinley – “The Rock”, “Platoon”), din cauza căruia Raymond intrase la parnaie. Numai că lucrurile nu evolueză conform planului datorită impulsurilor ucigaşe ale lui Curtis şi ale prostiei lui Gallo de a încerca să vândă drogurile în Las Vegas tocmai celui care se relevă a fi proprietarul de fapt al acestora (legendarul Rod Steiger – “In the Heat of the Night”, “On the Waterfront”), iar grupul ajunge în situaţia să ia ostatici (Kevin Pollak – “The Usual Suspects”, “Casino” şi Grace Phillips, actriţă de TV) şi să fie hăituit atât de forţele de ordine (coordonate de Rick Rossovich – “Roxanne”, “The Terminator”) cât şi de Mafie (echipa ‘chirurgului’ interpretat de Martin Sheen – “Apocalypse Now”, “The Departed”). Finalul este unul sângeros dar… să nu ne grăbim. În ciuda unui început bluesy (OS semnat de un prieten şi partener de afaceri a lui Sutherland, Jude Cole, cumnatul lui Michelle Pfeiffer), atmosfera este una vintage optzecistă (Walkman, hair style, vestimentaţie, polemica pe marginea serialului “The Twilight Zone”, modele maşini etc.), trimiţând mai degrabă la filmele lui Walter Hill decât la cele ale lui Antoine Fuqua. Scenariul este scris în trena lui Quentin Tarantino (acţiune teoretic captivantă, dar în care violenţa este menită doar… a pigmenta o suită de dialoguri care se vor deştepte şi consistente), asta apropo de diversele schimburi de replici în care se abordează toate subiectele posibile, de la sclavagism la show-urile TV, de la teoria conspiraţiei la junk-food-ul contemporan. Din păcate, din punct de vedere al construcţiei narative (autorul acesteia, Brad Mirman, este şi producător) filmul este sub-mediocru şi plictisitor în ciuda unei prestaţii de realizator în ansamblu corecte a lui Sutherland a cărui singură vină majoră este aceea că a crezut în proiect. Comparaţi de exemplu scenariul cu cel a lui “Seven Psychopaths” (ca să nu îl mai amestecăm pe Tarantino în treaba asta) şi vă veţi da seama singuri de diferenţa de calibru. Suspansul aşteptat de la un asemenea tip de subiect este cvasi-absent, căci cel puţin în primele două treimi din film nu se sugerează pregnant că un grup de criminali (ce au ucis inclusiv câţiva poliţişti) sunt vânaţi cu încrâncenare de autorităţi, a căror reprezentanţi sunt portretizaţi ca funcţionari lenţi şi pasionaţi mai mult de birocraţie decât de acţiune. Finalmente, produsul se asamblează din discuţii între câţiva omuleţi (fie ei şi criminali) între o muşcătură din taco şi o sorbitură de cola, iar tributul adus anilor ’80 este dus în derizoriu prin câteva bâlbe ridicole (unii ascultă muzică la walkman, dar alţii au… telefoane mobile, inexplicabila pasivitate a celor doi ostatici care nu evadează, pur şi simplu, din maşina parcată în centrul Vegasului, păziţi fiind doar de o tânără gravidă, diluarea rapidă a atmosferei de brutalitate/violenţă primitivă, nesofisticată, caracteristică cinematografiei de gen din anii respectivi într-o corectitudine politică greu de acceptat). Doar ‘shoot-out’-ul din final, prestaţia actoricească de bună calitate a lui Sutherland şi cameo-urile lui Sheen şi Steiger mai reuşesc să salveze câte ceva… Una peste alta, “Truth Or Consequences, N.M.” mi se pare un film nu chiar atât de slab încât să vă recomand să îl evitaţi cu orice preţ, dar nici unul de văzut decât… exclusiv în lipsă de alte opţiuni. Extra: zero (doar trailer-ul). Tehnic: rezonabil (în sensul că se vede mai prost decât te-ai putea aştepta de la un film făcut în anii ’90).

WASTING AWAY a.k.a. AAAH! ZOMBIES! (2007, USA, r: Matthew Kohnen) – DVD

Wasting Away.jpgÎntrebare retorică: de ce în aproape toate comediile cu zombie experimentele ştiinţifice militare au ca rezultat un lichid… verde??? În cazul de faţă suntem introduşi în subiect în stil de comics prin prezentarea rapidă a traseului unui butoi conţinând un ser de această culoare (menit a produce maşini umane de luptă) care eşuează într-un… fast-food şi care transformă un grup de tineri mare amatori de îngheţată în, evident, zombie. Originalitatea ideii rezidă însă în faptul că filmul este prezentat (cu cinci ani înainte de “Warm Bodies” a lui Jonathan Levine) din perspectiva zombie, a celor care nu realizează că au fost infectaţi, care se cred în schimb super-soldaţi şi care încearcă, treptat, să se obişnuiască cu noua condiţie dar să şi afle adevărul şi, eventual, dacă există vreun leac care să le permită revenirea la statutul de… om. Sigur că această abordare se regăseşte deja în istoria genului Zom-Com, de la “My Boyfriend’s Back” (1993) a lui Bob Balaban cu Andrew Lowery care se întoarce din mormânt pentru a câştiga inima lui Traci Lind şi până la “Zombies Anonymous” a.k.a. “Last Rites of Death” (2006), regizat de Marc Fratto, în care personajul principal trăieşte într-o lume în care morţii şi vii co-există iar zombie îşi dezvoltă cutume mimetice pentru a se integra în societate, însă aici găselniţa e dată de separarea vizuală… opţiunea interesantă pentru jocul alb/negru (realitatea crudă a lumii ‘umane’) & color (universul privit prin prisma ‘simţurilor’ zombie… care se percep pe ei înşişi ca individualităţi normale ce discută despre cultura vinului, cer fete-zombie în căsătorie de la părinţii umani neînţelegători şi polemizează pe tema necesităţii menţinerii unui comportament profesional la locul de muncă) asociată cu cea a derulării la viteză mare a unor dialoguri voit clişeistice. Inevitabil, există şi un număr semnificativ de bâlbe, mai ales după minutul 30 (separarea mini-grupului), odată cu conştientizarea treptată a faptului că, din perspectiva normală a simplilor cetăţeni, ei sunt nişte “creaturi” (exemplu: un personaj mănâncă creierul bucătarului mexican într-o scenă color deci, sfidând convenţia ‘cromatică’ adoptată de cineast, realizează pe deplin că este un zombie) dar “Wasting Away” se echilibrează printr-o suită de scene memorabile precum scalpul şi tandreţea scosului darts-urilor din pieptul lui Tim, geanta de bowling cu capul lui Mike, finalul absolut genial (de care nu scriu nimic)… întrebarea blondei “Ce înseamnă ‘ipso facto’?” sau explicaţia, tot a ei, “Cred că zombie sunt europenii”, etc, etc. Filmul musteşte de idei originale, de prospeţime şi umor (singurii ne-infectaţi ce pot comunica cu zombie sunt cei morţi de… beţi) şi, în ciuda lipsei de experienţă a debutantului Matthew Kohnen (scenarist şi regizor), vizibilă în câteva situaţii, este bine filmat, montat şi jucat, make-up-ul şi F/X-urile sunt decente iar muzica super-OK, semnată fiind de The Newton Brothers (autorii OS-ului la “Detachment” şi “Pawn Shop Chronicles”, plus viitorul film a surorilor Soska, “Vendetta”, anunţat pentru acest an!) ce atacă, inedit, inclusiv o versiune a lui “Largo al Factotum” a lui Gioachino Rossini. Schimbul meu favorit de replici? What do zombies look most like?”… “Keith Richards.… “No, corpses. We look like corpses.”. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
03 Ianuarie 2015