Arhiva Expresie
DIRECȚIILE ȘI TENDINȚELE ARTEI PLASTICE MONDIALE
A apărut o nouă carte de Grid Modorcea, EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII. Este o carte de critică
privind direcțiile și tendințele artei plastice din ziua de azi. Ultimele cărți ale lui Grid Modorcea sunt
rezultatul experienței sale americane. Cultura română se îmbogățește cu o nouă carte, dintr-o experiență
creatoare unică, pe care autorul a trăit-o pe pământ american, în special la New York, focusul artei
mondiale.
Cartea are patru mari secțiuni, privite din perspectiva acestei experiențe, poate cu excepția
unor texte incluse în secțiunea dedicată artei plastice românești. Dar secțunile europeană, americană și mondială
sunt percepute prin filiera galeriilor americane. Secțiunea dedicată artei plastice românești este insolită, oferă
pulsul la zi a ceea ce se întâmplă pe piața de artă românească, fiindcă experiența americană asupra ei a fost
mărturisită în volumul anterior, ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK.
Iată cărțile care sunt rezultatul experinței americane (poezie, romane, povestiri, critică):
-
MORT DUPĂ AMERICA (1999)
-
RĂSTIGNIT ÎN AMERICA (2001)
-
I’M SORRY, AMERICA (2009)
-
FILMUL AMERICAN (2011, 2012), edițiile română și engleză
-
FINE ARTS IN AMERICA (2012), ediția engleză
-
PLUTA (2012, 2013), edițiile română și engleză
-
DINCOLO DE PĂPURIȘ (2014)
-
BRANCUSI IN AMERICA.THE CATALOGUE OF THE UNKNOWN WORKS (2014)
-
MINOTAURUL NEWYORKEZ (2015)
-
SUPRAREALISMUL (2016)
-
ARMAGHEDON REVELAT (2017)
-
INOCENTOPIA (2017)
-
SPIRITUL CRITIC (2017)
-
ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK (2018)
-
CIVITAS INNOCENTIAE (2018)
-
SANCTUAR (2019)
-
IUȚIREA DE SINE (2019)
-
BUHARIA (2020)
-
VIAȚA (2020)
-
ARTA SPORTULUI (2021)
-
BRÂNCUȘI ÎN AMERICA (2021), ediția română
-
EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII (2021)
Dar tot ce a scris Grid Modorcea după anul 1998, când a vizitat pentru prima oară Statele Unite,
este trecut prin experiența americană. În prezent, extraordinara experiență de la Casele de licitații de artă din
New York și-o strânge în volumul CINE DĂ MAI MULT?, iar experiența din lumea filmului american, în volumul
CONDAMNAȚI LA NEMURIRE, FILME OSCARIOTE.
Este important să reținem ce a spus despre Grid Modorcea unul dintre marii oameni de cultură
americani, muzicianul Richard Owen, dirijor, profesor și organist, fondatorul celebrei „Camerata New York”:
„I was impressed by the volumes HISTORY OF «GEORGE ENESCU» FESTIVAL and THE CRITICAL SPIRIT.
In them I came across many musicians, writers and American actors. I also know the book THE AMERICAN FILM, but also
his novels about America. I do not know another foreign writer who has written so many pages, books and
articles about America like Grid Modorcea. I do not want to upset anyone, but it's possible that we show
and remain in history as he sees us. And it's good to follow his courses at the University of Enthusiasm if we want
to get to Civitas Innocentiae. / M-au impresionat volumele ISTORIA FESTIVALULUI «GEORGE ENESCU» și
SPIRITUL CRITIC. În ele am dat peste mulți muzicieni, scriitori și actori americani. Știu și volumul FILMUL
AMERICAN, dar și romanele lui despre America. Nu cunosc un alt scriitor străin care să fi scris ca Grid
Modorcea atâtea pagini, cărţi şi articole, despre America. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar e posibil ca noi să
arătăm și să rămânem în istorie așa cum ne vede el. Și e bine să-i urmăm cursurile de la Universitatea de
Entuziasm, dacă vrem să ajungem în Civitas Innocentiae”.
Nici un alt scriitor român nu a mai lăsat atâtea urme despre America, un pământ în care românii
și-au găsit a doua casă, fie în trecut, în momente de restriște, fie azi, din nevoia unei vieți mai bune.
Multe pagini din noul volum au o amprentă literară, sunt mărturisiri de jurnal, de reportaj.
Sperăm ca pictorii români să fie sensibili la un asemenea dar, întrucât, pentru cei care n-au
avut șansa să vadă Manhattan și galeriile/muzeele de acolo, cartea lui Grid Modorcea este ca o Universitate. Ei vor
afla mai exact unde se află plastica românească de azi în contextul artei mondiale.
Un asemenea dar nu a mai făcut nimeni în istoria culturii române.
Acestei vaste opere scrise, i se adaugă și serialul cinematografic CU TEZAURUL CREDINȚEI ÎN
LUMEA NOUĂ (1998-1999), în 7 episoade a 40 de minute fiecare, în care se face în premieră o istorie sui-generis a
comunității românești din America. De asemnea, în anul 2000 a realizat eseul cinametografic NOSTRADAMUS, un portret
al pictorului și nostradamologului româno-american Vlaicu Ionescu. A realizat, totodată, un portret al sculptorului
Nicăpetre (LUMEA CA SĂMÂNȚĂ) și un amplu interviu (4 ore) cu sculptorul româno-american Constantin Antonovici,
elevul lui Constantn Brâncuși. Și nu în ultimul rând, expereința americană și-a pus-o în slujba fetelor sale
gemene, Mihaela și Gabriela, stabilite la New York, pe care le-a ajutat să realizeze pe Broadway spectacolul WICKED
CLONE, un musical-cinema, pe care în prezent îl transformă într-un serial TV de 50 de episoade.
Volumul EXPERMENTE ÎN ARTA LUMII a apărut la Editura „Aius” din Craiova, are 472 de pagini, un
Index de nume și se află în difuzare la librăriile CLB (Compania de Librării București). Poate fi procurat și prin
comandă de pe site-ul acestei companii: www.clb.ro, dar și direct de la editură: editura_aius@gmail.ro
(redacția Editurii „Aius”)
Grafica de-mascată
Datorită pandemiei, care a pus botniță și artelor plastice, precum i s-a pus Mona Lisei, din
care eu am făcut un personaj cu mască, în cartea cu titlul CORONA LISA, evenimente plastice în București au
fost rare, dar UAP a vrut să înfrunte demonul Halloween, al mascării și masacrării, și a organizat la Galeria
„Căminul artei” expoziția „Grafica Românească 2020”. Este o expoziție de-mascată. Care adică demască talentul
graficienilor români.
Din păcate, e deschisă doar două săptămâni și cu o afluență de vizitatori aproape zero, deși
expoziția merită din plin văzută, fiindcă ea adună cei mai reprezentativi graficieni ai României, mai exact, 88 de
artiști plastici, de toate vârstele. Unii semnează și câte două sau trei lucrări, în total s-au expus 137 de
lucrări. Sigur, lipsesc nume grele, ca Sorin Dumitrescu, Augustin Costinescu, Ștefan Câlția sau Horea Cucerzan. S-a
urmărit probabil să se audă vocile noi, oricum, expoziția este o mostră a talentului românesc. Avem mulți artiști
valoroși, țara se dovedește o pepinieră de talent, dar fără excepție acești artiști sunt uitați de autorități și
fără ecou în afară, în special în America, în Manhattan, focusul artei mondiale. Nu am descoperit nici un nume care
să-și fi făcut pârtie în galeriile americane.
Sigur, artiștii români se zbat să supraviețuiască într-o țară în care de ani de zile bântuie nu
pandemia, ci lipsa de cultură a guvernanților, lipsa de susținere culturală a statului. Fără cultură, o țară își
pierde identitatea. Plasticienii sunt prin definiție cei care fac imaginea acestei identități. Dar de acest lucru
trebuie să fie convinsă în primul rând conducerea UAP. Când i-am oferit ex-președintelui acestei Uniuni volumul
ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, ca pe un dar de suflet, să-l reediteze ca pe un document al acestei identități în
afară, să-l ofere plasticienilor din țară, mi-a demonstrat că nu există.
De la artiști trebuie să pornească efortul de identitate, nu de la guvernanți, care nici nu știu
pe ce lume trăiesc. Dovadă cacealmaua pandemică, minciunile pe care le propulsează zilnic, criza medicală
neîntreruptă, faptul că, în afară de mască, nu au venit cu nici o soluție. Și ei se miră că numărul îmbolnăvirilor
este în continuă creștere! Masca este aproape fără rost. De la câteva zeci de infectați la începutul pandemiei,
când nu se purtau măști, s-a ajuns la mii pe zi, cu masca obligatorie!, iar ministrul sănătății a devenit un
profet, nu face decât comunică date, el este transmițătorul de panică al monstrului nevăzut! Dar în acest timp
România a primit de la UE și alte foruri peste 100 de miliarde de euro!!! Unde sunt acești bani? Unde sunt
proiectele în care ar trebui să recunoaștem și preocuparea pentru cultură, adică pentru identitate? Masca, din
orice material ar fi, nu poate acoperi incultura. Să nu ne mirăm că românii, cu mască sau fără mască, pleacă. Iar
artiștii plastici cu nemiluita. Chiar și la cules de sparanghel!
Un grafician a expus această idee, prin imaginea unei bărci cu care pleacă de acasă. Iar Ioan
Horvath-Bugnariu e chiar tranșant cu litografiile Oriunde, Oricum (Vreau să plec) și
Acum (Vreau acasă). Cu mesaj politic este și lucrarea lui Ioan Vlădoiu
Peștele de la cap se împute, cu precizarea din desen „deci tot de la cap să-l
curățăm”.\
Mi-a părut bine să mă reîntâlnesc cu grafica unor autori de filme de animație ca Olimpiu
Bandalac, prezent cu două omagii folosind o tehnică mixtă pe hârtie manuală, și Radu Igazsag, cu un experiment de
25 de fotograme live, sau cu una dintre cele mai originale pictorițe ale anilor ’90, Daniela Frumușeanu, despre
care nu mai știam nimic, cum a evoluat. Dar ceea ce expune, două linogravuri (Palimpsest și
Stop cadru), mi-a amintit de grafica ei miniaturistă, ca în cărțile rare de anticariat.
Se pare că artiștii au venit cu lucrări gândite și realizate mai demult, fiindcă, cu două sau
trei excepții, nimeni nu reflectă pandemia, ca și cum ea nu există. Graficienii nu s-au omorât să ne spună grafic
cum au trăit ei acest fenomen care ne-a răscolit viața. Au preferat frumoasele evadări. Așa este cazul artistei
Paula Craioveanu, care ne-a spus că cele trei lucrări expuse, sub titlul Surrrealist Window, sunt
inspirate și trăite de vacanța ei în California. Dar californiene sunt doar plantele, în special palmierii care
acoperă „fereastra surrealistă”, dincolo de ele, adică fereastra ca atare, pare ruptă din Belle Epoque. Iar una
dintre ferestrele tripticului este o oglindă vieneză, oricum, o oglindă aristocrată. Artistocrația ne parte azi o
evadare surrealistă! Dar în contrast cu cele două desene ale Gabrielei Aniței, care redă clădiri interbelice
degradate, blonave, părăsite (bun titlu, Orașul pierdut), Paula Craioveanu ne proiectează cu
imaginile ei într-un univers elitist, între-o lume de poezie și splendoare, o adevărată evadare din lumea pandemică
în care trăim. O concurează Ioan Cuciurcă (curatorul expoziției), care prezintă un triptic numit tot
Fereastra, dar nu mai e surreaslistă, ci doar digitală. Sunt experimente foto, care par colaje
printate.
Cu rare excepții, graficienii nu fac politică, ci își expun talentul într-o sarabandă de linii
și culori pline de fantezie. În general, expresia este abstractă, nu vedem o confruntare cu chipul uman sau o
reflectare modernă a mitologiilor lumii, așa cum ne-a obișnuit un clasic al graficii românești, Marcel
Chirnoagă.
Îl imită în trei desene artistul Mihai Ionescu, numite bizar Chiemeka,
Dope Plaxa, Notorious Haler. El e un remarcabil desenator în peniță pe hârtie, ca
și Alexandra Mas, cu ciclul Incub (desen în tuș). Mi-au plăcut și cele două lucrări ale lui
Ion Drăghici, relevând forme antice (Amor de centaur și Zodia Berbecului),
după cum foarte originală este piesa semnată de Ștefan Kancsura Loc pentru suflet, în care vedem
un ulcior mărit care devine un castel, în genul în care sunt create măștile de Halloween. Și cele două
Stări de fapt ale lui Răzvan Paul Mihăiescu sunt de reținut. Sunt și frumoase evadări
culturale, ca Regele corb al Elenei Drăgulelei sau ca un omagiu făcut lui Blaga de artista
Gocan. O serie de lucrări se referă la amintiri. Sunt multe plonjări în trecut și autorii la aduc la suprafață prin
brazde de linii sau benzi, cu personaje care se văd ca prin ceață, cum face Emil Craioveanu în Fâșii din
timp.
Omul cam lipsește din această expoziție, dar atât cât este, pare spectral, ca senzaționala
de-mascare a Silviei Ionel, cu Mască 1, 2, în care chipul din imagine e înfășurat într-un bandaj
ca în filmele SF. Un personaj fantomatic, precum Corona Lisa. Cu adresă directă la pandemie, ca o ardere mortală,
este Sub Covid I, II de Adriana Cănija Popa, iar Sorin Petru Pănăzan a creat chiar un afiș
protestatar, cu oameni cu măști, iar un personaj are un braț ridicat cu pumnul strâns amenințător și cu o bandă în
jurul capului pe care scrie „PLANdemic” (chiar așa, fiindcă e vorba de un plan, probabil cincinal, cum îl vrea
ministrul Tătaru sau alți profitori ai pandemiei).
Evident, nu puteau să lipsească viziunile dystopice. Foarte multe lucrări ne trimit la un
univers post-apocaliptic, ca lucrările lui Haradi-Naghi-David Istvan sau imaginea kafkiană numită
Cuplu de Ionela Lăzureanu. Devoratoare este și imaginea unei coloane de mere mușcate, la
capătul căreia se află o lăcustă. Artistul, Dorel-Cristian Deliu, a numit-o Insomnia. Dar cel mai
devorator personaj este creat de Sergiu-Valentin Grapă în lucrarea Humanity Transplant, în care
face face anatomia pe verticală a unui om, în stilul lui Salvador Dali. Personajul se pierde printre aparatele care
îl analizează, iar inima lui dă în clocot, se revarsă. Acesta e Omul Vitruvian al viitorului.
E o viziune SF? Poate. Multe desene au o natură științifico-fantastică, precum lucrarea
Structura XXXV de Lucia Ősz. Sigur, o expoziție cu un număr atât de mare de expozanți, nu
putea să aibă o unitate tematică, de aceea diversitatea este totală. Am descoperit chiar și un exercițiu à la
Kandinsky, care își numea unele lucrări Fără titlu, iar altora le dădea un nume nu după ceea ce
reprezenta lucrarea, ci după o pată de culoare din aliajul ei, cum face și Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș în
Fragmente albastre din spațiu. Iar cu Mesaj subliminal, Maria Fülöp se apropie de
suprematismul lui Malevich. Sunt multe nume noi, necunoscute pentru mine, și poate de aceea am senzația că am
asistat la o expoziție cu multe lucrări inocente, de început de lume (de creație).
Evenimentul plastic are, desigur, o natură experimentală. Artiștii experimentează varii tehnici,
dar mai ales idei și provocări față de modele, cum am arătat. De la desenul în peniță la linogravură pe material
textil, așa cum practică Elena Felicia Selejan în tripticul Arhivă. Experimental oferă o mare
libertate artistului, care își poate manifedta din plin spiritul ludic.
Îmi pare rău că nu pot pomeni într-o cronică mai multe din lucrările acestei expoziții, dacă nu
toate, fiindcă artiștii selectați au această calitate, combină tehnica desenului cu ideea. Sunt grafici pe o idee
sau alta, au ca suport idei originale. Multe lucrări tind să exprime idei foarte complexe, delicate, psihice, ca
izolare, disperare, convulsie, înstrăinare, vanitate, tăcere, haos, prizonierat, ideea de „persona”, ca la Bergman,
din care țâșnesc evadări, ca în Orizont imaginar, Speranță, Zbor sau Călăuză celestă. Mai rar înrădăcinări în
istorie, în tradiția românească, așa cum face în două compoziții abstracte Adina Andrei. Cineva imaginează și un
Dans al soarelui. Sunt multe gânduri și conexiuni, care ar merita analizate pe îndelete într-o carte.
Și un alt lucru care trebuie remarcat, lucru rar pe la noi, expoziția „Graphic Art” este
însoțită de un frumos catalog color bilingv, român-englez.
Grid Modorcea, Dr. în arte
29 octombrie 2020
Femeia dezlănțuită
Cu un titlu în engleză, Woman Unchained / Femeia dezlănțuită – așa
se numește expoziția artistei Irina Greciuhina de la galeria Arbor din București (str. Transilvaniei nr. 11), o
galerie liliput, proprietatea unei doamne cu nume unguresc din Chișinău, de unde provine și Irina, desigur, galerie
înființată cu scopul integrării în spațiul cultural românesc a artiștilor moldoveni. Galeria se află însă cam
departe de vadul expozițional bucureștean. Am făcut efortul să merg, fiind atras de titlul expoziției, care mă
trimitea direct la Django Unchained, filmul lui Tarantino, despre emanciparea negrilor, despre
lupta lui Django, un sclav negru, cu albii, cu proprietarii nemiloși, pentru eliberarea de sclavie!
Așa ceva a vrut să facă oare și Irina, să ne prezinte cum vede ea Femeia înlănțuită și
eliberarea ei din sclavia bărbatului? Dar poate din sclavia femeii, fiindcă azi femeile sunt la putere pe tot
pământul. Nu e o viziunea cam tardivă, depășită de realitate?
Și lucrarea reprezentativă a expoziției, și a acestei viziuni dezlănțuite, este tabloul de mari
proporții (300 x 200 cm, acrylic pe pânză) Unity in Divercity, o parafrază după Cina cea
de taină, în care personajele lui Leonardo, Iisus și cei 12 apostoli, sunt femei. Și ce fac cele 13 femei
sau apostolițe? Stau la o masă de cazino. Una are o pereche de cărți în mână. În spatele ei, o apostoliță îi pune
mâna la ochi alteia, mai tinerică, să nu vadă. Să nu vadă, ce? Ce cărți are cea din față. Pe masa dinaintea lor
sunt semnele de joc, iar în fața lui Iisus-femeie (de culoare) se află o tipsie cu cireșe pe ea. Deci nu vedem
arginți, monede, ci fructe. Cineva de la galerie îmi spunea că sunt vișine, iar în limba rusă (Irina e rusofonă)
cuvântul înseamnă Spirit!
Femeile au figuri de dive hollywoodiene. Una fumează, are țigara în gura întredeschisă și
privește ca o vampiră. Există și o divă de epocă, în extrema stângă, parcă ar fi Greta Garbo. În contrast cu o
modistă din zilele noastre, rasă în cap. aflată la extrema cealaltă (dreapta) a tabloului.
Dintre cele 13 femei, doar Iisus-femeie poartă un veștmânt antic, roșu, cu o mantie albastră,
iar în spatele lui, în rândul 2, vedem o tânără în veștmânt galben și cu un turban roșu pe cap, e singura figură de
adolescent. Poate fi imaginea inocenței, pandantul lui Ioan. În final se profilează niște spații arhitectonice de
natură SF.
Deși lucrarea e datată 2020, nici una dintre figuri nu poartă mască de protecție, ceea ce
înseamnă că în lumea din care provin s-au abolit restricțiile odată cu abolirea sclaviei!
Chipurile sunt naturaliste și au forme care trădează, ca și finalul, ocupația de bază a Irinei
Greciuhina, acea de arhitectă. Ea pictează ca o arhitectă. Adică în volume. Mi-aduce aminte de Paula Craioveanu,
artista-arhitect a României, care însă abordează cu mai mult talent mitologia antică.
Femeile din „unitatea în diversitate”, mai toate albe, cu excepția lui Iisus-femeie, care e
mulatră (puteau fi apostolițe din mai multe rase) pozează școlărește, nu sunt preocupate de cină. Iar ideea de
taină este trădată de o femeie pe post de Iuda, care îi șoptește ceva la ureche lui Iisus-femeie. Are mâna la gură,
să nu audă celelalte. Oare ce-i șoptește? Cui să-i dea cireașa cea mare?
Ideea de „Woman Unchained” ar fi căpătat și mai mult pregnanță dacă Iuda-femeie ar fi fost
bărbat. Ar fi explicat mai bine ideea de trădare și de înlănțuire. Femeile însă sunt sclavele jocului, iar Iisus le
răsplătește cu cireșe… amare!
Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci a avut de-a lungul timpului
zeci, sute de interpretări, de la Jacopo Bassano la Johan Anderson sau la varianta din păpuși Barbie. În cartea
mea, FINE ARTS IN AMERICA, scoasă numai în ediție engleză, mă ocup și de această temă. Există chiar o tendință în
arta mondială, deschisă de Picasso, aceea de a moderniza tablouri iconice, de a reface altfel picturi celebre ca
Mona Lisa, Fata cu turban albastru de Vermeer, autoprotetetele lui Van Gogh
etc. Această regândire sau actualizare arată și limitele inspirației pictorilor moderni, care iau de la capăt
istoria picturii mondiale și o repictează altfel, în stil graffiti sau mozaic, cum fac americanii, cu Andy Warhol
în frunte.
În textul „Zoomorphic Dinner and Anarchic Dandysm” mă ocup pe larg de expoziția artistei Lydia
Venieri de la Stux Gallery, care are în centrul ei tabloul The Last Conflict (p. 280, unde
ofer și reproducerea lucrării), o parafrază zoomorfă la capodopera lui Leonardo, The Last
Supper (1495). Adică personajele sunt animale. Isus e reprezentat ca un cerb, iar în jurul lui pot fi
văzuți un iepure, o capră, un lup, un urs, un porc… Iuda este, evident, o vulpe. Desigur, masa este festivă, ca o
sărbătoare de Crăciun. Viziunea zoomorfă e ca într-o fabulă de La Fontaine.
Dar această direcție zoomorfistă, deschisă de Arcimboldo, cu ale sale portrete din legume și
animale, și dusă la exotism de Frida Kahlo, ca celebrul autoportret-cerb, este astăzi dominană în America. În
general, femeile sunt cele care cultivă o asemenea artă, realizând o adevărată nouă utopie plastică, așa cum arăt
în volumul INOCENTOPIA, pe care i-l recomand Irinei, să descopere acolo arta faimoaselor artiste Georgia O’Keeffe,
Niki de Saint Phalle, Daisy Youngblood sau Kathy Ruttenberg, creatoarea unui univers sculptural de basm. Marile
teme ale gândirii prind chip zoomorf în ceramică și lut. Iar femeia este personajul principal, o femeie germinală
însă, o femeie-greul pământului.
Ideile Irinei Greciuhina sunt bune, ar fi și mai bune dacă ar avea rădăcini, nu imitații, dar
execuția nu este pe măsură. Naturalismul tratării e la granița cu kitsch-ul. Dar ceea ce în Europa poate suna
peiorativ, în America este o calitate. Acolo arta kitsch este regină, fiindcă e accesibilă tuturor, iar cine vrea
să tragă o linie, e binevenit. E loc pentru toți. Altfel nu se explică numărul enorm de artiști plastici. Numai la
New York sunt peste 50 de mii!
Și există în America un mare târg, Outsider Art, de mare succes. Cred că acolo e locul perfect
pentru ce am văzut la galeria Arbor, deși e cel mai aglomerat târg de artă din America. Se face coadă la el de
kilometri. Dar așa ceva nu se poate vedea în galeriile curente, poate doar la Academia de artă, de pe Franklin
Street, unde chiar se învață să pictezi pe bază de desen clasic. Tablourile Irinei sunt înainte de toate desene.
Desene cu elemente arhitectonice, așa cum practică japonezii în expoziția de la MoMA despre orașul viitorului.
În alte tablouri, Irina cultivă și ea zoomorfismul, precum cel în care o bătrână cu moațe
privește mirată capul unui cerb (Doddle, pandantul lui doodle), iar alta, sau poate
aceeași bătrână, are o gâscă în brațe, care ne privește printr-o lentilă coborâtă din tavan în dreptul ochiului. Se
numește Shifting the Shizo-Pole or Gorgeous Product that you can sell, adică „Schimbarea
Shizo-Pole sau Produsul superb pe care poți să-l vinzi”, evident, un titlu fantezist, surrealist, care nu are
legătură cu tabloul. Este metoda dadaistă, căci un astfel de titlu poate fi pus pe orice lucrare. Și titlurile sunt
date în engleză, nici în română, nici în rusă. Probabil că expoziția va pleca pe undeva, prin lumea anglofonă.
Un alt tablou reprezintă o luptă aeriană între două balerine cu coarne de cerb (ca la Frida
Kahlo, fiindcă o obsedează cerbul, ca pe toate femeile). Titlul e bizar: The Infinity is Multiplied by
Reflection / Infinitul se înmulțește prin reflexie. Toate titlurile sunt în stil suprarealist. Una se
vede, alta se spune. Această plutire prin văzduh, îmi amintește de ciclul vrăjitoresc
Voladora al lui Hernan Ricaldoni, marele artist argentinian, care a revelat în forme
fantastice Pampa, felul cum vede el viaţa din Patagonia natală, în care viziunea plastică descifrează în limbaj
magic mitologia națională.
Dar Irina refuză orice asociere cu tradiția. Ea consideră că arta din Moldova este tributară
„motivelor naționale, satului stereotip, ornamentelor populare sau simbolurilor care amintesc de timpurile
sovietice”. Ea nu are nimic moldovenesc, adică face o pictură fără rădăcini, doar legată de influențe
universale, cultivând în stil propriu limbajul surrealist (în special pe cel al Fridei Kahlo, dar i se pot găsi
echivalențe și în faimoasa galerie surrealistă Di Donna, unde se află și volumul meu SUPRAREALISMUL, în care
triumfă Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim și alți surrealști români).
Curatorul expoziției (Doinel Tronaru) face asociații exagerate cu mișcările avangardiste și
chiar apropie femeile Irinei și lucrările sale de tendința LGBTQ, dar nu are dreptate. Să meargă la New York să
vadă ce înseamnă mișcarea LGBTQ în artă (îi recomand Museum of Gay and Lesbian Art din Soho, Lower Manhattan).
Interesant este și un tablou care are la bază un crocodil, care ține în fălci un elefant, a
cărui trompă duce la un vultur cu trup uman, toate fiind plasate pe verticală, un fel de „scurtă istorie” à la
Gopo, care urcă scara evoluției, până în vârf, unde se află femeia. E o femeie suprarealistă cu patru brațe, în
care ține anumite obiecte simbolice, ca o scoică sau un diamant. Toată această înșiruire zoomorfă străbate un
spațiu arhitectonic, parcă inspirat din Star Wars, seria distribuită de Walt Disney Studios. Este
o viziune naivă a unei noi geneze, care se temină cu femeia. Femeia este la capătul evoluției animale. Sigur,
artista imaginează aici o nouă facere. Numai că titlul lucrării e ca nuca-n perete: Lucy in the sky with
diamonts (102 x 230 cm, acrylic pe pânză). Lucy e prea mică pentru un război așa de mare! Este
obsesia noilor mitologi ai omenirii, care, nemulțumiți de realitatea prezentă, imaginează noi chipuri ale
viitorului.
O scară a evoluției cu femeia în vârf, care nu mai este imaginea maternității cosmice sau aceea
din „female unconscious” ca la Ruttenberg, nu poate fi decât o imagine „chained”, dar pentru a fi dezlănțuit,
trebuie să fii mai întâi înlănțuit!
Marea problemă a Irinei Greciuhina nu este vizionarismul, ideile moderne, originale sau de
împrumut, ci este o problemă tehnică, ele amintesc de șantierismul sovietic, deși pe alte paliere, datorită ideilor
dez-lănțuite. Și nu mă refer la cele cinci lucrări ale expoziției (mai multe nici nu cred că încap în galeria
Arbor), mă refer la ce-am văzut pe internet pictat de ea. Spiritul pieselor nu este basarabean, este sovietic. Deși
totul poate fi luat și ca o ironie la adresa monumentalismului plastic comunist. Poate de aceea mi se pare că ele
nu sunt valoroase din punct de vedere estetic, că nu pot fi așezate pe o scară a reperelor plastice care au ca
punct de pornire Cina cea de taină a lui Leonardo.
Grid Modorcea, Dr. în arte
19 octombrie 2020
Noul Brâncuși
Sărbătorim 144 de ani de la nașterea (19 februarie) lui Constantin Brâncuși și România culturii
(corect e România inculturii) se îndepărtează tot mai mult de adevăratul Brâncuși, de adevărul despre Brâncuși.
Circul declanșat de ministrul culturii Bogdan Gheorghiu, care a ales o cântăreață din Moldova să
fie ambasadoarea acestui eveniment, să-i facă pe tineri să audă de Brâncuși, e cel mai mare semn de înstrăinare și
amatorism. Este din nou folosit Brâncuși pentru a-i face reclamă unei cântărețe oarecare, așa cum mai an a procedat
și Banca CEC cu secvențe din filmul lui Brâncuși, de care s-a servit și regizorul britanic Peter Greenaway, când a
făcut Walking to Paris. Un asemenea „intelectual” ajuns ministru nu are ce căuta în cultură, ne
arată falimentul moral al noii puterii, care, de fapt, nici nu există, căci țara e condusă de un guvern demis. E o
practică la români, să fie conduși de președinți demiși sau guverne demise. Iată o țară care se poate conduce și
fără guvern și președinte. De ce? Cum așa? Fiindcă ea e condusă din afară, oricine vede cu ochiul liber că România
este ocupată nu de hoardele barbare, ci de produsele străine! Un mod mult mai subltil și pașnic de a ocupa o
țară!
În acest context, nu există decât o șansă pentru România, ca poporul să se adune lângă valorile
lui spirituale, fiindcă fără ele, cum spunea Mircea Eliade, un popor își pierde identitatea. Asta face ministrul
penelist, ajută la pierderea indentității acestei țări atâta timp cât unei mari valori ca Brâncuși, considerat de
americani „pionierul artei moderne”, îi face o reclamă cu o cântăreață de muzică ușoară! De ce nu a făcut-o
ambasadoare pe Halep, că-i mai cunoscută decât această... necunoscută de la Bălți?!! Mesajul e că „mii de tineri o
să audă de Brâncuși”! Și ce dacă o să audă? Asta înseamnă cultură? Vor auzi de un nume și peste trei zile îl uită,
dacă acest nume nu este legat de cunoaștea profundă a operei artistului, a vieții lui, a contextului cultural în
care a trăit și creat. E o bătaie de joc ce a făcut acest ministru al guvernului demis!
De altfel, bătaia de joc față de Constantin Brâncuși este o permanență a României față de el,
față de toate valorile românești, de la Eminescu, pe care amartaloii l-au băgat în debara, la Enescu, căruia i-am
interzis să revină și să moară în țară, a murit în mizerie într-un hotel din Paris, iar dacă nu era Yehudi Menuhin
să se ocupe de înmormântare, securiști din România populară îi furau și cadavrul! Ce să mai spunem de Mircea
Eliade, care nu a mai vrut să audă de România (vezi de ce în Jurnalul portughez),
americanizându-se și murind la Chicago, refuzând se se spovedească unui preot român și cerând să fie incinerat.
Pe Brâncuși l-au vânat continuu amartaloii români. Toată cariera lui Brâncuși s-a împlinit
departe de țară, cât mai departe. Prima ruptură s-a petrecut în 1903, când o comandă pe care a primit-o, bustul lui
Carol Davila, a fost respinsă de comisie, o comisie de militari, lucrare de pe urma căreia voia să câștige ceva
bani, cu care să-și plătească drumul până la Paris. Brâncuși avea 27 de ani, trecuse prin Școala de arte și meserii
de la Craiova și Școala de Belle Arte din București și epuizase realitățile românești, voia să ajungă la Paris. Dar
opiniile comisiei, observații de amatori, l-au supărat așa de tare încât le-a zis ceva de mamă, cum povestește
chiar el, le-a întors spatele, s-a dus la mama sa, la Hobița și i-a spus că s-a săturat, gata, pleacă la Paris. Dar
mama sa nu a avut nici un ban să-i dea. Brâncuși s-a născut într-o familie săracă, a fost al șaselea din cei șapte
copii, iar tatăl său a murit când el avea 8 ani și de atunci a devenit „capul familiei”, practicând diferite munci
la Tg. Jiu și Craiova, ca să-și întrețină familia. Așa că a luat o traistă cu ceapă și mămăligă la spinare și a
plecat pe jos spre Paris. Sigur, călătoria a durat peste un an (18 luni), fiindcă el nu a mers întins, ci s-a oprit
în diferite locuri, precum Viena, unde a stat câteva luni, a muncit la un atelier de tâmplărie, dar a descoperit
acolo la un muzeu și arta egipteană, care îl va marca ulterior. Era în anul 1904. De aici pleacă la München, apoi
în Elveția, unde se îmbolnăvește și e îngrijit la o mănăstire de maici. Odiseea e lungă, am scris-o și povestit-o
în cărțile mele dedicate lui Brâncuși, începând cu BRÂNCUȘI ÎNAINTE DE BRÂNCUȘI, carte-album pe care am numit-o așa
fiindcă am descoperit un Brîncuși nou, cu totul nou, diferit de cel CONSACRAT.
Totul a pornit de la realizarea filmului meu BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, cu actorul
Ernest Maftei în rolul titular, când am avut ocazia să merg pe urmele gorjene ale lui Brâncuși, când am descoperit
lucrări noi și urme necunoscute până atunci, precum Chivotul de la Biserica Sf. Nicolae din
Hobița, donația lui Brâncuși. De aici am pornit o cercetare asupra acestei laturi necunoscute a artistului român. O
privire din acest unghi, mi-a revelat un nou Brâncuși, diferit de cel consacrat.
Brâncuși și-a început consacrarea la Paris, cu piese ca Supliciu (1906) și
Sărutul (prima versiune în 1907), apoi Rugăciune, Somnul,
seria Păsărilor măiestre și altele, dar marea consacrare se petrece la New York, în 1913, la
primul Târg de artă modernă, numit „Armory Show”, unde expune cinci lucrări, în cap cu Domnișoara
Pogany. Se stătea la rând ca să fie văzută acestă lucrare, considerată de americani „Mona Lisa în
marmură”. Acolo a fost împreună cu Picasso și Henri Matisse, prietenii săi. Cu Matisse a fost cel mai bun prieten.
Când am scris cartea BRANCUSI IN AMERICA, am mers pe urmele lui Brâncuși la New York și am descoperit unde îl ducea
Brâncuși pe Matisse: la Romany Marie din Greenwich Village, un local de pe Minetta Street, o zonă supranumită
nightclub district, centrul boemei americane. Aici, la Romany Marie, veneau celebrități ca Ernest
Hemingway, Ezra Pound, Eugene O’Neil, E.E. Cummings, Dylan Thomas, Man Ray, Joe Gould și mulți alții. Ei frecventau
acest loc pentru mâncărurile românești, dar mai ales pentru că Marie, o femeie seducătoare, a avut ideea să creeze
un salon de conversații, ceea ce numim azi „cenaclu literar”, și acolo se dezbăteau amical problemele artei.
Brâncuși privit de la New York, din America, este total diferit de Brâncuși văzut de la
București. Cum îl vedem de aici? Ca un artist tânăr care a fugit de sărăcie, cum spunea elevul său Constantin
Antonovici. Ca un artist căruia i s-au refuzat comenzi, care la toate concursurile la care a participat nu a luat
niciodată locul I, ca un artist care își plătea găzduirea, precum la București, oferită de familia arhitectului
Brandl, cu „pietroaie”, cum spunea el, adică cu mici sculpturi improvizate, neterminate, neexpuse niciodată,
fiindcă Brâncuși avea patima șlefuirii îndelungate, de exemplu, la o Pasăre în văzduh, pe care
avea s-o achiziționeze Peggy Guggenheim, a șlefuit 17 ani! Deci aceste mici piese erau oferite cu generozitate
gazdelor sale și prietenilor. Există numeroase urme, ca o carte a scriitorului Peter Negoiță, dedicată lui
Brâncuși, în care se spune că astfel de „opere necunoscute” erau dăruite cu generozitate. Acest obicei avea să-l
practice Brâncuși toată viața. Este știut faptul că oricine îi pășea în atelier, la Paris, atelierul său din
Impasse Ronsin, era invitat la plecare să-și aleagă o „piatră” de pe prevazul ferestrei. Multe astfel de pietre,
cum a fost cea primită de Magdalena Rădulescu, o faimoasă pictoriță de care Brâncuși s-a îndrăgostit, la revenirea
în țară erau confiscate de securitate. Așa cum povestește Lucian Blaga în romanul postum Luntrea lui
Caron. Și Blaga a fost îndrăgostit de Magdalena. Dar cine nu era? Ea era căsătorită cu un pictor italian,
Massimo Campigli, cel care a dus-o la atelierul lui Brâncuși.
Lumea prietenilor lui Brâncuși este fascinantă, începând cu prietenii din primii ani parisieni,
Apollinaire, Léger, Modigliani, Duchamp. Duchamp a fost primul care a plecat în America și l-a chemat și pe
Brâncuși acolo. Debutul lui Brâncuși în America, la prima ediție a târgului Armory Show, a fost fulminant. Magnatul
colecționar John Quin i-a achiziționat toate lucrările și i-a spus să rămână în America, fiindcă s-a terminat cu
sărăcia, nu va mai avea grija zilei de mâine. Vă dați seama, dacă Brâncuși ar fi rămas în România, ce soartă avea o
Domnuișoara Pogany! Dacă lui i-a fost respins un bust clasic, ce s-ar fi întâmplat cu formele noi,
abstracte? Numai americanii puteau să-i înțeleagă zborul. După debutul american, în anul următor, 1914, alt mare
artist american, fotograful Alfred Stieglitz, i-a organizat la galeria lui prima personală de la New York.
Americanii aveau să facă din Brâncuși cel mai mare star al artei mondiale. I-au orgaizat nu zeci, ci sute de
expoziții, pe care le prezint exhaustiv în volumul BRANCUSI IN AMERICA (fără diacritice), culminând cu
retrospectiva organizată de Guggenheim Museum, din 1955, când i-au fost prezentate 59 de lucrări. Cu această
ocazie, Brâncuși, prezent la eveniment, a declara pentru un reporter de la „The New York Times”: „Without the
Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed / Fără americani, nu aș fi putut
să produc toate acestea și nici măcar să fi existat”.
*
Deci fără americani, nu fără români! Românii i-au făcut numai rău, numai l-au vânat, fără să-l
înțeleagă. România poate fi perfect ilustrată cu atitudinea oamenilor ei, în diferite perioade istorice, față de
Brâncuși. Unii spun că sunt mândri că sunt români. Uite, eu nu sunt mândru că sunt român, dacă mă gândesc la
Brâncuși. Dimpotrivă, mi-e rușine. Ce vreți dovadă mai clară decât faptul că i-au aruncat în aer Mormântul
dacic, un monument pe care l-a realizat la Tg. Jiu sau că au pus lanțuri pe Coloana
Infinitului și au vrut să o dărâme cu tractoarele!? Iar ceea ce nu au reușit comuniștii, fiindcă
lucrarea avea rădăcini puternice, au reușit „capitaliștii eliberatori” Iliescu, Caramitru și Varia, o triadă
maleficientă care a demolat efectiv Coloana nesfârșitului, i-au dat jos toate romboidele și voiau
să le încarce în vagoane și să le transporte departe de locul unde Bâncuși a lăsat această moștenire unică. Cei
trei „liberatori” au vrut s-o multiplice, să instaleze o coloană și în fața casei lui Iliescu, alta a lui
Caramitru, iar cea originală să fie dusă la Paris, lui Varia. Brâncuși a făcut o coloană fără pată, pură, să rămână
numai acolo, la Tg. Jiu. A conceput-o ca o scară a sufletelor. Fusese o comandă a Aretiei Tătărăscu, pe care
tânărul student Brâncuși a cunoscut-o în casa colecționarei Lucia Brandl. Și Coloana lui își lua zborul, nu mai
exista, dacă 200 de intelectuali români nu făceau un memoriu și nu protestau la fața locului, mergând la Tg. Jiu,
unde am fost și eu, și am format un zid al apărării în fața romboidelor aflate deja la sol, dezmembrate de
ministrul culturii et co., pe motivul restaurării! Care putea fi făcută cu ajutorul unor schele sau macarale, fără
să demoleze opera.
În fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia nu este consemnat acest fapt. E o fișă plină de știri
false, mincinoasă, făcută în stil comunist, favorabilă numai profitorilor români și amicilor lor, precum un
curator, o femeie, de la Centre Pompidou, care face de ani de zile numai rău cercetării NOULUI BRÂNCUȘI. Adică ea a
lansat știrea falsă că românii nu i-au refuzat lui Brâncuși donația, Atelierul său din Impasse Ronsin, contrazicând
declarațiile Nataliei Dumitrescu, moștenitorul lui legal. Dar atunci cum se explică gestul lui Brâncuși de a-și
depune la Ambasada de la Paris pașaportul românesc? Revoltat pe faptul că puterea comunistă de la București a
respins donația sa prețioasă, cu 200 de lucrări în ea, considerată decadentă, nedemnă de arta socialistă, Brâncuși
și-a depus pașaportul românesc și a cerut imediat cetățenie franceză! Și asta se petrecea spre sfârșitul vieții.
Rușinați, românii i-au organizat la Muzeul de artă al RPR o retrospectivă cu operele din țară, dar Brâncuși a
refuzat să participe, să revină în România, de frică să nu fie arestat, situație similară cu cazul Mircea Eliade,
care a refuzat să mai revină în țară de la Lisabona, unde fusese atașat cultural, și a plecat direct în America,
motivând că dacă ar fi venit în țară ar fi fost arestat și poate împuşcat (era acuzat ca fiind legionar, el, care
nu fusese decât la o ședință a Legiunii, așa cum Dostoievski fusese la o sedință a cercului socialist și a fost
condamnat la ani grei de Siberie). Oricum, dacă Eliade nu ajungea în America, Istoria
religiilor nu ar mai fi existat.
Ca mizeria să se continue după ’89, când „oamenii de bine” din țară au cerut ca Brâncuși să fie
deshumat și oasele din Montparnasse se fie aduse în România și îngropate la Hobița, lângă mormântul mamei sale, cum
i-a fost dorința, mormânt care însă nu mai există, care nu se cunoaște, așa cum nici casa-muzeu de la Hobița nu
este casa unde s-a născut Brâncuși, e o casă nou, confecționată, casa veche a fost dusă în altă parte și s-a
prăbușit, fără ca domnilor cu salarii amețitoare de la Ministerul Patrimoniului să le pese. Ei o fac pe
amabasadorii lui Brâncuși și nici nu au călcat pe la Peștișani și Hobița! Auzi, să dezhumezi un cetățean francez!
Ministerul inculturii a angajat și un avocat, pe care l-au plătit substanțial, ca să obțină acest act barbar,
necreștinesc. Dar însuși băiatul lui Brâncuși, John Moore, făcut cu pianista Vera Moore, s-a revoltat, nici n-a
vrut să audă, protestând, spunând că e un sacrilegiu!
*
Așa cum un sacrilegu a fost și ce s-a întâmplat după ’89 când piața românească, și nu numai, a
fost umplută de falsuri atribuite lui Brâncuși. S-a petrecut o adevărată apocalipsă. De aceea am și numit cartea
despre acest jaf, APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUȘI. Sigur, e și cazul lui Michelangelo, Leonardo și până la Van Gogh și
Mircea Ciobanu, pictorul român. După moartea unui mare arist, vine o apocalipsă, în care armata de profitori
jefuiesc cât pot, ca o haită care smulge dintr-o căprioară prăbușită, încă vie. Piesele necunosctue au fost
confiscate de securitarte și „depozitate” în locuința lui Ceaușescu. Ceaușescu era și el mare colecționar și știa
de acest fenomen al „operelor necunoscute”. Dar n-a fost să fie. La revoluție, cei care știau secretul, au jefuit
casa lui Ceaușescu și au luat aceste „pietroaie”. Sigur, au luat și tablouri realizate alți mari artiști. Cunosc un
individ care mergea pe stradă cu un tablou de Victor Brauner sub braț și era mândru că e din colecția lui
Ceaușescu!
Și noii „proprietari” au început să vândă aceste „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. Afacerea a
mers. A căpătat și o mișcare internațională. Povestesc cazul piesei „Narcis” (Barbu Brezianu îmi spunea că e cel
mai senzațional roman al secolului). Și atunci au apărut falsurile, zeci de falsuri. S-a ajuns până la circa 200 de
noi „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. O adevărată crimă. Eu am încercat să fac ordine. Făcând filmul CIOPLITORUL
DE SUFELTE, am dat peste urme brâncușiene noi la Hobița, Peștișani, Tismana, Polovragi, Tg. Jiu și le-am relatat în
film. Cum este cazul Chivotului de la Biserica Sf. Nicolae, unde numele lui Brâncuși se află la proscomidar.
Chivotul se afla pe altarul bisericii. Unde este el acum? A dispărut, era semnat pe talpa lui de Brâncuși, dar a
dispărut împreună cu preotul care slujea atunci. În acest punct, filmul meu e un document. De ce ministrul culturii
nu se ocupă de acest caz, să ia urmele Chivotului lui Brâncuși, să vadă unde se află? Știe el ce importanță are
acest chivot? Dar măcar atât să facă acest minister, să scrie adevărul în fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia, ca el
să fie cunoscut cum este și nu cum vor fantomele. Aceste sacrilegii sunt o formă de apocalipsă, așa cum este și
tragedia cu sculptura Cumințenia pământului, operă semnificativă pentru identitatrea României, pe
care guvernul Cioloș a vrut să o achiziționeze de la proprietari și a făcut chetă populară, ca suma de 10 milioane
să nu se strângă, banii să fie returnați donatorilor și tot așa, un circ de necrezut. O altă mostră de bătaie de
joc.
*
Dar ce vreau să vă mai spun, cercetările mele s-au izbit de o ură incredibilă din partea
„oamenilor de bine” de aici, din țară, o haită de profitori, pe care o demasc în cărțile mele, așa cum am făcut și
recent la postul 6TV, la emisiunea „Umanismul transformării”, realizată de poeta Mihaela Muraru-Mândrea, cu scopul să se audă, să
se afle, poate cineva va înțelege de ce bătaia de joc față de cultură e o tragedie națională. Dacă nu se iau
măsuri urgente, România se destramă, va fi o țară ocupată... pașnic, cum am spus. Eu am vrut să fac lumină în
ceața care s-a lăsat după traficul ordinar cu „operele necunoscute” atribuite lui Brâncuși. Dar nu mi-a dat
nimeni nici un ajutor, începând cu ministrul culturii de atunci, Andrei Pleșu, pe care l-am rugat să mă ajute să
fac cercetarea cu carbon. Fiindcă totul costă. Nu s-a putut. E foarte important să se facă această cercetare a
„operelor necunoscute”, să se deosebească boabele sănătoarse de neghină.
Nimeni nu vrea să înțeleagă că Brâncuși nu s-a născut geniu, direct din cer. Și că totul începe
de la Domnișoara Pogany. El nu a început ex abruto cu Sărutul,
Măiastra și Peștele. A existat o perioadă lungă de formare, de inițiere. El
a început cu căutări, ca orice artist. A descoperit muzeul în aer liber de la Costești, care l-a marcat profund. A
văzut cum cioplește natura. A căutat esența lucrurilor. Lua câte o piatră din zăvoiul Hobiței și îi dădea o anumită
formă, de mogâldeață sau de „babă Anghelina”, sau de fată andosată. Sau de broască țestoasă ori de pinguini. Sau
găsea în cimitir un ciob de marmură și cioplea un „Iisus copil”. Vedea țurțurii din Valea Sohodolului, de o
sculpturalitate divină, ca și cea a copacilor gorjeni, un mare fenomen. Și căuta, și cioplea, și lăsa astfel de
urme peste tot unde mergea, culminând cu sacul de „pietroaie” pe care l-a lăsat moștenire Luciei Brandl.
În cartea mea BRANCUSI IN AMERICA, scoasă în ediție engleză la Compania Amazon, exită un catalog
cu aceste piese, se numește THE CATALOGUE OF THE „UNKNOWN WORKS”. Această carte am dăruit-o gratuit Fundațiilor
Brâncuși din țară, ministerului culturii, guvernului și nu mai știu cui, să scoată o ediție în limba română, să o
cunoască și poporul român, iubitorii artei, dar nu a primit nimeni darul meu. Așa cum românii nu au primit nici
Sanctuarul lui Brâncuși de la Paris. Un singur om mi-a apreciat munca, brâncușologul Teja Bach, care mi-a cerut
cartea și i-am trimis-o la adresa pe care mi-a dat-o el din Germania. O ofer din nou, tinerei generații, să afle ce
s-a întâmplat, să afle adevărul, să nu se mai repete crimele care s-au petrecut față de artiștii și intelectualii
români, față de geniile acestei țări! Ce pretenție să am eu să mai fiu cunoscut, sprijinit sau primit în ograda
țării, să nu mă mai plâng că toate ușile îmi sunt închise, că orice proiect, ca proiectul unei revistei „Brâncuși”,
româno-engleză, mi-a fost batjocorit, dacă lui Eminescu, Brâncuși, Enescu sau Mircea Eliade li s-au întâmplat
necazuri de nedescris! Și li se vor întâmpla și altora, fiindcă, așa cum a spus Caragiale, „istoria se repetă”.
Adică puternicilor zilei nu le pasă, iar geniile acestui pământ sunt batjocorite.
În esență, vreau să vă spun că printre aceste „opere necunoscute” despre care am vorbit, unele
aparțin lui Brâncuși, cu certitudine, cum este Cap de isihast, dăruit de Brâncuși la Hobița
strănepoatei sale, sculptorița Maria Pătrașcu-Brâncuși, care toată viața a dormit cu această piesă sub pernă,
fiindcă Brâncuși i-a dăruit-o ca pe o păpușă. Și alte piese au destinul legat de mâna și gândul lui Brâncuși,
precum cele dăruite Magdalenei Rădulescu, Mariei Tănase, Lizicăi Codreanu și altor femei celebre din viața lui
Brâncuși. Dar au venit liberatorii, amartaloii, invadatorii, pirații, care au umplut piața de falsuri, care au
nimicit această cercetate. NOUL BRÂNCUȘI rămâne să fie descoperit de urmași. Fiindcă BRÂNCUȘI DEPLIN este o
unitate, o sudură, între BRÂNCUȘI CONSACRAT și NOUL BRÂNCUȘI, un Brâncuși necunoscut, nedescoperit încă, dar aflat
cu certitundine în comoara „operelor necunoscute”.
E de așteptat o replică din partea tinerei generații de artiști români. Eu nu o cunosc. Nu o văd
manifestându-se pe simeze. Am scris însă despre ea în cartea ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK. Și vine acum căntăreața de
muzică ușoară din Moldova, să le spună tinerilor români cine este Brâncuși! Fiindcă ministrul guvernului demis nu
poate, nu știe, e „semianalfabet cu internet”! Bătaie de joc! Nu știu nimic acești improvizați ai sorții. Fac
cultură după ureche. Ignoranța conduce România. Și impotența, desigur.
Mai bine știu americanii unde se află Hobița decât acești falși ambasadori.
De altfel, în America, Brâncuși e mai cunoscut decât România. În sala Brâncuși de la MoMA,
milioane de vizitatori citesc „C. Brancusi, french sculptor, born în Romania”. La fel și la Tate Modern,
alt mare muzeu al lumii de la Londra. Brâncuși s-a născut în România, dar el aici nici nu ar fi existat dacă
rămânea. El a devenit copilul Franței și a fost consacrat total de americani. Iar supremul gest făcut de ei este
datat 15 mai 2018, când, la Casa de licitații Christie’s, din New York, lucrarea lui Brâncuși La Jeune
Fille Sophistiquée a fost achiziționată cu suma record de 71 milioane de dolari!
Grid Modorcea, Dr. în arte
19 februarie 2020
Ca nuca-n perete
După 22 de ani de experiență prin Galeriile americane, după și mai mulți prin galeriile
din Anglia, Franța, Spania, Germania, Italia, Israel, Suedia și alte locuri faimoase prin calitatea și atenția
acordată artei plastice, nu credeam că mai pot vedea în țara mea o expoziție ca Reflecții de la U-Art Gallery din
București!
Se tot spune
că artiștii români circulă, sunt în pas cu arta lumii, dar atunci de unde acea îngrămădire de kitsch-uri în spațiul
de la etajul 7 al acestei galerii aflate pe B-dul Iancu de Hunedoara? Mi-e greu să cred că cei 12 expozanți au
expus ceea ce ei sunt și caută. Am întrebat, nu cumva expoziția are vreo temă, vreo idee? Cică nu, cică așa au vrut
organizatorii, „Asociația culturală arabă”, care păreau turci, după bucătarul voluminos îmbrăcat cu fes și șalvari,
care patrona mesele cu tăvi uriașe pline ochi cu sarailii, baclavale și alte preparate turcești, pe placul
sultanilor! Chiar așa? Nu zic că e rău să apară și astfel de sponsori. Un arab a investit mai an într-un muzeu
privat, MARe, dar lipsesc soluțiile care să le aducă câștig, și estetic, și material. Mai frumos erau prezentate
prăjiturile din tăvile bucătarului iscusit decât lucrările de artă. Amatorismul organizatoric și-a spus cuvântul și
pe calitatea expoziției. Să fi vrut turcii să se expună varză pe pereți, lucrări școlărești, care trădau talentul
artiștilor, dar nu și viziunea lor? Viziunea era de pe vremea lui Jules Perahim, când a venit pe tankurile NKVD și
a introdus realismul socialist în România. Sigur, lipseau macarale și tractoare, dar amprenta era dată de peisajele
realiste, de case țărănești, căpițe, copaci, tufe, ghiveciuri cu flori și alte naturi statice butucănos aruncare pe
pânză.
Dar dacă
turcii au vrut varză pe pereți, atunci cum se explică în această adunătură pestriță prezența lucrărilor Paulei
Craioveanu, 10 lucrări, care erau ca nuca-n perete față de ansamblu. De fapt, ansamblul părea ca nuca-n perete față
de aceste lucrări eminamente artistice. Paula Craioveanu (n. 1976) este de profesie arhitectă și locuiește și la
New York. Ea e familiarizată cu ce se întâmplă acolo și se vede de la o poștă diferența. Diferența o face viziunea.
Ea ar trebui să expună separat. Acele 10 lucrări ale ei, una ulei pe pânză, Interior cu Minotaur, 4
fotocolaje și 5 desene (tehnica grafit, tuș și acrilic), să ocupe tot spațiul de expunere.
La noi,
practica de a îngrămădi pe pereți o sută de tablouri mici este o crimă. Distruge orice efect estetic. Și chiar
comercial. Nu demult, am venit din Germania, unde am fost invitat să prezint filmul BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE
SUFLETE în orașul muzeelor, Frankfurt am Main, și am vizitat muzeele de acolo, cum ar fi Muzeul de Artă
contemporană, unde în săli gigant nu erau expuse decât câteva lucrări, câte una pe un perete, după modelul din
galeriile americane. Așa, lucrarea este total pusă în evidență, artistul își arată toate calitățile sau este trădat
de lipsa de viziune. De altfel, muzeul era dominat de artiștii americani. E un miracol rețeaua de muzee de aici. Îi
invit pe artiștii români să meargă nu la New York, care e prea departe, ci la Frankfurt, unde vor vedea minuni ale
artei mondiale.
Artiștii
americani nu sunt mai talentați decât artiștii români, dar au viziuni îndrăznețe, se află mereu în avangardă.
Concurența în arta plastică a devenit enormă, sufocantă, iar dacă n-ai viziune, n-ai ce căuta într-o galerie.
Degeaba ai talent, dacă nu ai viziune, dacă amprenta culturală nu se vede. Și nu pot să spun că expozanții de la
U-Art nu au mână, dimpotrivă, desenează frumos, ca Petru Asimionese, care vede Bucureștiul vechi în stilul
pictorilor interbelici, fixându-se pe vechea arhitectură a Bucureștiului, ceva
déjà
vu
însă. Cu această temă a
avut loc o retrospectivă la Bibioteca Academiei Române (coordonator Răzvan Thedorescu). Dar are și câteva
peisaje țărănești. La fel, peisaje de țară foarte copilărești (în acuarelă) a expus Vladimir Ivanovici, Tim
Negrescu, tot în acuarelă, ne-a prezentat flori și naturi statice, Nadia Negru, la fel, multe case și un
apus, Paul Mecet, naturi statice, dar și Maci și un Fânar, la fel Ana Rusu, cu peisaje de toamnă, dar
și vase cu flori, iar Doina Maravela Moss și Alexandra Teacă s-au întrecut în kitsch-uri, punând pasta cu
cuțitul pe Venus a lui Botticelli și pe Pasărea Phoenix. Gheorghe Coman a expus peisaje din Afissos (o
localitate din Grecia). Carmen Văideanu a venit cu Vanitas, o natură statică, bine numită, cel puțin pentru
mitomani. A expus și un sculptor, Mihai Caranica, în căutare de forme, ca în cele două Compoziții, în Cloud
și Cocoș. Piese din ceramică însă. Și puțin expresive, fără personalitate. Mircea Corcodel a încercat un
experiment, acuarele privite prin ramă, ca să arate ca în oglindă, translucid, ca să vedem altfel,
artificial, case și căpițe.
Nu mă
îndoiesc că acești artiști nu au acasă și altceva, căutările lor adevărate. Ar fi fost interesant să existe și o
listă de prețuri, să vedem la ce sume își echivalează ei lucrările. Însă expoziția nu a avut nici un
cata log, nici o foaie de prezentare a
artiștilor măcar. E făcută pentru sarailigofagi, nu pentru critici, e făcută ca să nu scrii despre ei, nici să nu
vezi, ci doar să cumperi! Dar ce să cumperi?
Pentru mine,
expoziția e salvată, oarecum, de Paula Craioveanu, care vine din vârful artei mondiale,
de la New York, unde există acum o puternică tendință axată pe ideea viziuni moderne asupra mitologiei antice
(New Mytology). Numeroase galerii cultivă asemenea experiențe. Și din corespondența mea trimisă de la New
York, artiștii români au putut afla, de pildă, despre modernizarea artei clasice, a miturilor antichității, cum ar
fi cazul lui Elaine Reichek, care a avut ideea să ilustreze plastic citate celebre, să le interpreteze grafic, în
maniera lui Gustave Doré, rezultând opere neobișnuite, cu evident substrat erotic, precum Bachus and
Ariadne, tablou susţinut de un citat din Nietzsche, Theseus and the Minotaur, după un citat din André
Gide, iar Ariadne and Theseus, după un citat din Borges legat tot de legenda Minotaurului. Așa procedează și
Paula Craioveanu, în lucrări ca Adam și Eva (fotocolaj), Interior cu Minotaur (ulei pe pânză),
desenele sculpturale (michelangelești) Apollo și Triton.
La Cavalier
Gallery, de pe 57 St. se expune curent artă clasică adaptată, precum un autoportret gigant al lui Van Gogh transpus
în mozaic. Însuși artistul român Adrian Ghenie a avut un succes deosebit modelând în varii forme acest autoportret
al lui Van Gogh. Nu mai spun de Mona Lisa câte variante moderne are. Toate marile valori ale istoriei artei
sunt readaptate, reinterpretate. Nu vă vine să credeți în câte modalități digitale este prezentat Saturn al
lui Goya! Granița dintre reinterpretarea unui reper și kitsch este foarte mică. Aici talentul își spune cuvântul,
să nu strice. Dar dacă nu mai ai ceva nou de spus, e mai bine să te cantonezi în astfel de acte culturale.
Actualizarea nu face decât consolidează tradiția. Această tendința a fost marcată de Picasso, prin seria sa pe care
am numit-o „după”, cum ar fi After Cranach. Și Dali a fost puternic influențat de mitologia antică,
realizând zeci de lucrări după ea.
Senzaționale
sunt în acest sens expozițiile organizate de Consulatul Greciei de la New York, precum a fost expoziția Ancient
Kallos, o adevărată lecție de reflecție asupra modeului, cum poate fi actualizată
Frumuse
țea artei grecești,
combinând imaginile clasice după o logică modernă, cu efecte insolite. Nu mai spun ce miracole face arta
fotografiei, care în America este cea mai puternică dintre toate artele. Exemple sunt cu duiumul, iar această
tendință am văzut-o aplicată și la Academia de Artă din New York, unde studenții sunt învățați să lucreze
după modele antice și mitologice.
Și mitologia
națională este un izvor nesecat, dar nu pentru pictorii români de la U-Art. De ce? Ei pictează vase cu flori, maci,
trandafiri, căpițe, case, copaci singuratici, varii peisaje, nu-i interesează portretul, care lipsește cu
desăvârșire din lucrările expuse. Ori portretul este marca unui artist, felul cum el caută idealul. Portretul
spiritual al unui artist poate să fie și un obiect sau un simbol tradițional, cum a fost pentru Nicolae Grigorescu
carul cu boi, cum am arătat în ciclul meu de cărți ÎN CĂUTAREA PORTRETULUI IDEAL (5
volume).
Însă este
limpede că artiștii români nu mă citesc. Oricum, cei care mă citesc nu au fost prezenți la galeria U-Art. Dar le
spun, fără spirit critic nu pot înainta, nu pot aspira la un
raft din față al artei lor. Iar tot efortul pe care îl fac de ani de zile, de când scriu cu asiduitate despre arta
americană și mondială, este numai cu scopul de a-i informa pe artiștii români ce se întâmplă în
lum ea plasticii mondiale. Ei trebuie să fie
bine informați. Nu mai pot să se afle în treabă. Dar pe mulți nu-i interesează ce fac alții. Sunt uimit să descopăr
indiferentismul lor. Pe ei îi interesează să facă ghiveciuri cu flori și să le
vândă vecinilor de apartament.
Fiindcă
trebuie să le mai spun că așa ceva, ce am văzut la U-Art, cu excepția Paulei Craioveanu, repet, nu are nici o
valoare. Nu-mi imaginez nici o galerie din New York, și le cunosc pe toate, care să accepte să expună asemenea
lucrări! Poate doar contra-cost. Nu există în tot New York-ul, unde funcționează peste o mie de galerii și expun
circa 50 de mii de artiști plastici, fiind cam 70 de vernisaje pe săptămână, decât o singură galerie, Arnot
Gallery, cu tradiție în arta realistă europeană, orientată o vreme și spre Europa de est, cu o mare tradiție în
această direcție, mai puțin arta românească, pe care Arnoții nu o cunosc. În afară de Brâncuși, pe care îl
consideră american, nu cunosc nici un alt artist român, fiindcă România nu-și impune valorile, nu le-a pășit nici
un ICR-ist pragul să le propună vreun proiect. Iar în ultimii doi ani am văzut că expun aici și artiști din Iran și
alte țări islamice, cum ar fi Malva (Siria). Există o invazie de artiști exotici, în special arabi și asiatici,
care plătesc ca să fie prezenți în marile galerii newyorkeze.
Așadar, ceea
ce am văzut la U-Art nu se mai poate vedea nicăieri. Da, dar această expoziție reflectă perfect realitatea
României, e reflexia ei, fiindcă România a rămas undeva în trecut, în groapă, și vine din când în când cineva, ca
Paula Craioveanu în această expoziție, să scoată căruța din groapă. Cu o floare nu se face primăvară. Dar bine că
există și această floare, decât deloc. Și cred că ar fi o experiență interesantă să se organizeze expoziții de grup
în care să fie inclus și un artist cu experiență în afară. Imaginați-vă o astfel de expoziţie de pictură, cu zece
pictori de acasă, avându-l invitat pe Adrian Ghenie sau alt artist din școala băimăreană, care expun curent în
America!
Nu știu ce a
vorbit un prezentator timp de 30 de minute (o crimă la un vernisaj!), fiindcă sala era mare și vorbitorul nu a avut
microfon, iar oamenii din spate se plângeau că nu se aude nimic, cum n-am auzit nici eu. Am auzit la sfârșit doar
un violonist care a cântat Rapsodia I de George Enescu. Foarte frumos, dar nici Rapsodia nu se potrivea cu
kitsch-urile de pe pereți. Era ca nuca-n perete. Enescu s-a inspirat din tradiția folclorică, a demonstrat ce
înseamnă iuțirea de sine. Cu acest spirit s-ar fi potrivit tablourile lui Ion Grigore, care sunt minuni ale satului
românesc, fiindcă peisajele sunt blagoslovite cu subtile viziuni religioase. Este în arta lui o mistică a satului,
ducând mai departe linia lui Grigorescu, spre stilizări moderne. Stilul lui Ion Grigore e un model de pictură
clasică adaptată, prin reflecție, la viziuni noi. E fantastic! Așa ceva nu am văzut la expoziția Reflecții,
un titlu care nu corespunde cu realitatea de pe pereți, fiindcă nu am văzut nici un fel de reflecții, nici măcar
reflexii, deși poate că tablourile lui Mircea Corcodel mă pot contrazice, fiind niște reflexii fotografice,
ilustrând foarte rafinat imagini statice.Cum este lucrarea La margine de sat.
De altfel, ca tematică, această expoziție este la margine, la marginea artei, a peisajului, a zilei, a timpului, la
marginea vieții. Da, dar nu există o asemenea temă. Ar fi putut exista una, în tradiția clasicilor, am putea
spune, fiindcă multe picturi, cele mai reușite, amintesc de Aman, Grigorescu, Andreescu sau Luchian.
Dar totul
era déjàvu, nici o noutate, nici o reflecție care
să-mi declanșeze vreun aforism înțelept. Cel puțin Adrian Ghenie, așa cum arăt în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW
YORK, îi imită într-un mod foarte original pe marii artiști Francis Bacon și Georg Baselitz, de aia și are
succes în Germania sau la Londra, dar Vladimir Ivanovici et co., dacă nu sunt originali, măcar să imite, însă pe
cine imită, ce modele au ei, în afara eforului de a fotografia pictural peisaje? O imitație școlărească, realistă.
Nici un simbol, nici o preocupare pentru viziune.
Ce-am văzut,
e o experință însă, care ne arată unde suntem, de ce galeriile clasice au dispărut și aveam acum galerii de bloc,
de ce în loc de colecționari și curatori profesioniști, avem amatori, dar mi-a dat și o reflecție demnă de urmat:
ideea cu artistul invitat, din afară, într-o expoziție românească de grup. Ar trebui să le dea de gândit
organizatorilor de expoziții de la noi, căci a sosit timpul să nu-i mai ducă cu vorba pe artiști, astfel de
experiențe redundante nu le fac nici un bine, dacă îi mint și nu le spun adevărul, dacă le dau iluzia că sunt pe
cai mari și ei pictează ca pe vremea când se spunea că arta lui Brâncuși este o artă decadentă, care nu are ce
căuta pe simezele țării.
Grid
Modorcea, Dr. în
arte 20 ianuarie
2020
Modestia germană
Frankfurt am Main este cel mai liberal oraș din Germania, așa spun localnicii, fiindcă ar avea
cel mai mare număr de străini. Oricum, o plimbare sau mai multe prin Frankfurt, câte am făcut eu, mi-au dat
senzația că sunt la New York, prin atmosfera stradală, o invazie de străini, un amestec de graiuri, ca și o
libertate de mișcare și comunicare. Iar germanii erau... americani. Toți știu limba engleză și au pe chip
inconfundabilul Smile. Arabi imens de mulți, tot felul de colorați (nu negri!), ca parabolanii din
Agora, îți doreai să vezi și niște albi dolofani, cu cârnați și halbe în mâini. Și m-am bucurat
când i-am văzut în piața centrală, Piața Primăriei, ocupând mesele de la berăria Posstmail, și cântând cu halbele
ridicate. Eu am ales cafeneau de alături, „Einstein Caffee”, ca să-i văd mai bine. Era și mai liniștită, cu dichis,
fiindcă aici nu se bea bere, ci cafea și ceai.
Din acest motiv oare, al internaționalizării orașului, să se fi petrecut o schimbare de macaz în
viața germanilor? Există opinia că doamna Merkel a făcut o greșeală, deschizând porți largi „coloraților”, care au
și purtări obraznice, sfidătoare chiar. Acest personaj este descurcărețul, noul stăpân pe situație. Seamănă cu
Imigrantul, pe care atât de bine l-a întruchipat Chaplin în micuțul Charlot. E greu să înțelegi acest balans, doar
nemții nu sunt români, care prin tradiție se lasă călăriți de străini. Istoria germanilor e alta! Opinia multora
este că doamna Merkel face numai ce-i dictează băncile, Frankfurt-ul fiind prin excelență un oraș bancar, însăși
Banca centrală europeană se află aici, iar mai nou există o legătură bună între băncile germane și cele elvețiene,
materializată prin multe filiale bancare și magazine elevețiene.
Oricum, există aici opinia că „vina germană” încă îi mai apasă pe localnici, dar există și
opinia că este vorba despre o înaltă educație, germanii sunt foarte modești, se poartă foarte delicat cu străinii,
au un fel de sfială, de teamă, greu de înțeles. De aceea, ca să-i înțeleg mai bine, primul lucru pe care l-am făcut
a fost să vizitez Muzeul de istorie.
*
Este o minune de muzeu, ceva genial, fiindcă a fost creat cu un ochi de artist. Faptele istorice
sunt îmbinate cu arta, peste tot ele au ca ilustrație tablouri, opere de artă. Însăși construcția muzeului,
aflat la doi pași de Dom și Calea Romanilor, este o operă arhitectonică deosebită. Atmosfera vechiului burg
este prezentată printr-un tablou uriaș, reprezentând o piață cu negustori, călăreți, căruțe, barăci, pe malul
Main-ului. Iar o sală cu machete îți prezintă cum arăta orașul înainte de al doilea război mondial, după
bormbardarea lui de căte aliați și după, până azi, când Downtown-ul este plin de zgârie-nori foarte diferiți
și originali. La etajul 3, numit Frankfurt Jetzt! (Frankfurtul de azi) se găsesc toate aceste construcții noi.
E greu de imaginat ce efort, ce muncă sisifică a fost necesară ca un astfel de oraș să învie ca Pasărea
Phoenix din cenușă. Căci cenușă a fost. Aliații au creat o capodoperă de ruine. În picioare nu au mai rămas
decât două biserici, Domul Sf. Bartolomeu și Sf. Nicolae, monumente etalon, probabil că piloții care au
bombardat erau creștini și le-au ocolit.
Senzațională este ideea de a prezenta epocile istorice prin tablouri, prin portrete în special,
dar și prin icoane, o formidabilă arhivă iconică. Personalitățile orașului sunt prezentate și ele prin tablouri de
artă, înșirate pe toți pereții, la tot pasul. Istoria veche este redată prin site-uri, încă de afară, de la
intrare, la subsol și în sala de la etajul 1, plină de vitrine cu monezi ale timpului.
La fel de impresionantă este sala cu armuri medievale, cu regi și prinți, cu tablouri ale unor
personalități în picioare, adevărate capodopere. Sunt în prim plan kaiserii Leopold și Ferdinand, încoronați chiar
aici, în biserica Sf. Bartolomeu, de la capătul Căii romanilor, un cult german fiind istoria Romei.
Se vede peste tot mâna artiștilor care au contribuit la organizarea impecabilă a acestui muzeu.
Este o lecție pentru toți. Și cred că elevii învață aici istoria orașului, fiindcă este o istorie măreață,
ilustrată cu opere de artă, care o fac atractivă, vie. La ultimul etaj, Weltstadt, exisă un mare turn circular, ca
un fel de Kinetoscop, în care istoria apere în mișcare, stai pe loc și prin fața ta se perindă, în vitrine, momente
ale istoriei orașului. Evident, există și o sală de proiecții, am putut vedea un film care prezintă Frankfurt-ul în
secolul 20. Evident, nu lipsește nici sala cu Hitler și zvastica germană.
E uimitor cum s-au salvat toate aceste minuni, documente de preț ale istoriei, cum ar fi
statuile romane, dar mai ales tablourile de artă și icoanele. Iar ceea ce vezi la parter, Miniatur cabinet, întrece
imaginația, unde sunt colecțiile lui Morgenstern, Dalberg și Daems, mari colecționari de artă. Dar există și
colecția de cărți legate, Waldschimdt, a lui Johnn Martin, o adevărată comoară, care conservă și preocupările
astronomice ale oamenilor de știință germani.
Din acest muzeu am dedus că germanii au o istorie atât de fantastică, îi face atât de puternici,
încât nu ar trebui să aibă nici o teamă față de invazia asiatică. Iar comportarea lor modestă este semnul puterii,
al stăpânirii de sine. Avem o imagine deformată despre acest popor, redus la momentul nazist, la arianism și alte
cauze nefaste. Istoria Frankfurtului este plină de urme evreiești și este obligatoriu, dacă vrem să-i înțelegem pe
germani, să ne debarasăm de bombardamentul cinematografic ostil. Rasa germană nu l-a dat numai pe Hitler, ci și pe
Kant, Goethe, Hegel, Schopenhauer și sute, mii de filosofi, artiști plastici, muzicieni de geniu, fără de care
omenirea ar fi extem de săracă. Ba se spune că fără Bach, nu am avea nici dovada existenței lui Dumnezeu.
Și din felul cum i-am văzut pe germani că se comportă acasă la ei, automat mi-a venit în minte
gesturi asemănătoare pe care le-am întâlnit la Londra, Paris sau New York. Ceea ce leagă popoarele civilizate este
un element comun: modestia. Care s-a transmis și starurilor. Englezii sau francezii autentici sunt la fel
de modești ca și germanii autentici. Niciodată n-ai să vezi vreun venetic că e modest. Mă gândesc la chinezii
întâlniți la New York, cât sunt de agresivi, deja au și 9 enclave Chinatown, sau la asiaticii de acolo. Femeile
musulmane nu și-ar da năframa de pe cap sau față, iar la ocean intră în apă îmbrăcate, cu tot veșmântul religios,
stârnind râsul tuturor. Este o invazie generală de asiatici. Un om civilizat va da întotdeauna un pas înapoi, un
venetic, niciodată. El e arogant și obraznic.
*
Și acest fapt l-am constatat imediat la Beauty Museum, o clădire nouă, modernă, pe malul râului
Main, în care urci ca la Guggenheim Museum, în spirală, și care are un etaj, ultimul, dedicat musulmanilor. Iată
cum germanii le-au acordat asiaticilor cinstea de a se arăta pe sine cum vor ei. Acest etaj chiar se numește Muslim
Fashion. Așa ceva n-am mai văzut! Să vezi moda din Indonezia, de pildă, țară cu 240 de milioane de locuitori,
majoritar musulmani. Sau cum se practică vestimentar islamul în Malaysia.
Evident, există și proiecții de filme, cu vedetele musulmanilor, precum Habib Yazdi și Abbas
Rattani. Mulți sunt comercianți, fiindcă acest muzeu este dedicat industriei lucrurilor frumoase, o idee, să
recunoaștem, foarte originală.
Acolo am văzut și imagini cu o congresmană americană din comunitatea arabă, care este la mari
cuțite cu Donald Trump. Este prezentată aici într-un film și arătată cum se îmbracă, cum face exerciții la Fitness,
cât de libertină este în viața privată, dar cât de aprig apară drepturile arabilor și cum își justifică privirile
acuzatoare la lumea civilizată, care nu-i înțelege pe arabi. Arabii sunt lumea civilizată, nu acești sălbatici de
americani et co., care au cucerit lumea cu armamentul greu, nu cu înțelepciunea! Civilizația este pusă în fața unui
fapt împlinit. În Germania am auzit de nu știu câte ori vorba: „În curând, Europa va fi musulmană! Și totul va
începe de aici, din Germania”.
Există și o caricatură aflată pe toate drumurile, și pe internet, în care este ilustrată
evoluția istorică a germanilor, începând cu un german care, în urmă cu decenii, îi dădea un șut unui musulman,
alungându-l peste graniță, și terminând cu imaginea caricaturală a unui musulman care, azi, acum, îi dă un șut în
dos unui german, care aleargă zburând!
Grid Modorcea, Dr. în arte
7 octombrie 2019
Corespondență de la Frankfurt
Arta
iudaică religioasă
Oriunde am
călătorit în lumea asta, înainte de toate mi-a plăcut să vizitez bisericile, templele, sinagogile, locurile sacre,
fiindcă ele sunt focusul spiritualităţii unui anumit loc, unui anumit popor. Şi în primul
rând exprimă arta lui, modalitatea de a comunica acest spirit. Sigur, şi muzeele au câte un sector dedicat
religiei, implicit artei religioase. Oamenii şi-au exprimat cel mai profund arta în viziunile lor religioase. Arta
religioasă exprimă cel mai bine istoria şi concepţia despre viaţă şi nemurire a unei colectivităţi.
Ierusalimul este
locul unde se poate observa cel mai complex şi semnificativ legătura dintre artă şi religie. Toate religiile, în
special cele trei religii fundamentale, creştină, iudaică şi islamică, îşi exprimă aici valoarea.
În America, am
vizitat sute de biserici, despre multe am scris, am descris arta lor şi în special muzica pe care o cultivă. În
special biserici creştine, catolice. Ele sunt adevărate repere (landmark) pentru poporul american, pentru cei care
au venit aici şi au întemeiat comunităţi puternice. Toţi imigranţii şi-au concentrat viaţa în jurul unor biserici.
Istoria comunităţii româneşti din America, de pildă, este legată de istoria bisericii ortodoxe din această ţară.
Fapt pe care l-am descris pe larg în două romane, MORT DUPĂ AMERICA şi RĂSTIGNIT ÎN AMERICA, precum şi în serialul
de televiziune CU TEZAURUL CREDINŢEI ÎN LUMEA NOUĂ (9 episoade).
Despre credinţa
musulmană am scris în volumul ÎNTRE, după un fericit pelerinaj pe care l-am făcut în Asia Mică. Iar despre iudaism
în mai multe cărţi, în special în romanul MESALINA, inspirat de experienţa vizitei în Israel, şi volumul critic
COMPENDIU DE CULTURĂ EVREIASCĂ.
Iar despre
sinagogile din America, în special din New York, am scris mai multe articole. Evident că ele s-au dezvoltat
puternic în locurile unde evreii şi-au întemeiat mari comunităţi, în special în Downtown Manhattan, apoi s-au
răspândit în tot Manhattan-ul. Nu o dată am vizitat Sinagoga centrală din Manhattan, dar şi alte centre evreieşti.
Peste tot te întâmpină construcţiile cu stema iudaică, iar pe Fifth Avenue există celebrul Temple Emanu-El, simbol
al primei reforme a congregaţiei evreieşti din America. Sunt zeci de sinagogi noi. Aici evreii sunt mai puternici
şi mai răspândiţi decât în Israel. Sigur, adevăratul focus istoric, religios şi cultural, se află la The Jewish
Museum, pe care l-am vizitat de multe ori, iar paginile despre el se găsesc în COMPENDIU şi alte cărţi.
La New York trec
aproape zilnic pe lângă Park East Synagogue, de pe 67 St. Sau pe lângă Temple Emanu-El. Ori, când merg la Barnes
& Noble, nu e dată să nu trec pe lângă şcoala unde se predă kabbalah. Aici, Mihaela şi Gabriela, fetele mele
gemene, au cunoscut-o pe Madonna şi au avut plăcerea să stea la aceeaşi masă. Aici se învaţă lucruri minunate, se
predă ştiinţa comportării, cum ar fi acest principiu moral: “Nu reacţiona la primul impuls”. Locuiesc într-o
zonă plină de evrei. Îi recunosc după chip sau după – cum îmi spunea mai an scriitorul Tesu Solomovici la Târgul
Gaudeamus –, plasele şi sacoşele din mâini, după pachetele sau valizele pe care le duc, ca simbol al omului
strângător, al lui Noah cu arca lui, al lui Ahasver rătăcitorul. La vechiul templu Shaaray Tefila, fondat în 1845,
unde intri pe “The Gates of Prayer” / Porţile Rugăciunii, cum scrie pe frontispiciul său, cu numai un dolar
seniorii pot servi un prânz copios! Sunt zeci de mari Sinagogi în care am intrat şi am fost uimit de organizare şi
de disciplina religioasă. Credinţa este ca a doua viaţă pentru evrei. Cultul este fundamentalist, de
nezdruncinat.
*
Aceste gânduri
mi-au fost declanşate de o experienţă cu totul ieşită din comun pe care am trăit-o zilele trecute la Casa
Sotheby’s, unde a avut loc licitaţia "IMPORTANT JUDAICA", în care s-au licitat 158 de loturi de artă iudaică
religioasă.
Aşa cum în
comunităţile antice, obiectele uzuale erau create cu mare meşteşug, cu rafinament, de către meşteri artişti, aşa şi
aici, obiectele de cult au fost realizate de adevăraţi artişti în modelarea estetică a materiei, în special a
argintului. Nicăieri nu am mai văzut aşa ceva. Obiectele similare pe care le-am pipăit în Israel, la evreii la care
am locuit, au devenit aici, în această licitaţie, nişte copleşitoare opere de artă.
Aveai sentimentul
că toate obiectele licitate, provenind din varii spaţii geografice, sunt o colecţie unitară, au un acelaşi
proprietar. Da, fiindcă ele sunt expresia unitară a aceluiaşi popor, indiferent unde s-a răspândit. Aici am văzut
un fel de sinagogă universală, care a conservat de-a lungul timpului numai obiecte de cult de o rară valoare
artistică. Şi le-a colectat de peste tot, în stilul lui British Museum, cel mai mare muzeu din lume.
Dar obiecte ca la licitaţia de
la Sotheby’s nu am mai văzut. Aşa ceva nu există decât la The Jewish Museum, fiindcă acesta este rolul lui, să
adune tot ce este mai de preţ şi mai semnificativ în istoria poporului evreu, deşi muzeul este axat pe istoria
evreilor din America.
Licitaţia a fost o imagine a
iudaismului planetar, fiindcă s-au licitat obiecte de cult de pe întreg pământul. De pildă, am văzut minunea numită
Clopot-turn aşa cum există la credincioşii evrei din Germania, Anglia, Italia, Polonia, Ungaria, până la cei
din Tunisia, Maroc şi America. La fel genul Spice Tower sau Hanukah Lamp, sfeşnicul (Menora) cu 7 şi
9 braţe, de o diversitate colosală, de la forma simplă, cu braţele egale, de o parte şi alta a axului central,
precum lămpile poloneze, la forma gotică, germană, precum A Continental Silver Monster (lot 152), un fel de
Hanukah centaur, partea din faţă reprezentând opt guri ale unei făpturi fantastice, având trupul de animal şi coada
de peşte. Am văzut o uluitoare mezuzah, de la evreii din America, aşa cum nu credeam să văd vreodată pe
vremea când, la Haifa, scriitorul Aristide Mircea îmi explica ce înseamnă acest obiect de cult, izvorât din
Deuteronomul. Este un fel de înger păzitor al casei, al familiei, printre altele. Uluitoare a fost tot o Hanukah
Lamp provenită din Frankfurt am Main, datând din anul 1770, care s-a dat cu 140 000 de dolari.
Vârful licitaţiei însă l-a
atins The Sassoon Silver-Gilt Hanging Sabbath Lamp / Lampa de Sabat suspendată din argint aurit, aparţinând
acestei familii istorice Sassoon, cu un destin ieşit din comun, care îl reflectă parcă pe Ahasverus, evreul
rătăcitor, cu rădăcini în India, apoi Germania, Anglia, ca personaj în romanul Vanity Fair, călătorind cu
Prinţul de Wales, mai târziu rege cu numele Edward al VII-lea, un alt urmaş al familiei a ajuns să expună la Royal
Albert Hall, consolidând o colecţie de artă numită “Judaica”, ajungând apoi în Shanghai şi Hong Kong, unde a impus
Talmudul, ca ultimul Sassoon să deţină o librărie şi un anticariat, unde a conservat acest candelabru nemaipomenit,
care s-a dat cu 550 000 de dolari.
Cu el este ilustrată şi coperta
I a catalogului, iar coperta IV reproduce o altă minune, tabloul Portrait of a Rabbi with a Young Pupil /
Portretul unui Rabin cu ucenicul său (1900) al pictorului Isidor Kaufman (1853 – 1921), care prin cele doua
figure redă admiraţia sa faţă de viaţă şi religia iudaică. Tabloul este o capodoperă a realismului şi este
considerat de evrei o icoană a spiritualităţii ebraice, prin cele două figuri aflate în meditaţie simbolizându-se
credinţa iudaică şi practica religioasă.
Tabloul s-a dat cu peste 500
000 de dolari. Licitaţia a cuprins şi câteva picturi inspirate din viaţa religioasă a evreilor, cum ar fi The
Jewish Quarter / Cartierul evreiesc din Amsterdam, aparţinând şcolii olandeze, ca şi o altă lucrare a
pictorului Simeon Solomon, reprezentând un rabin ducând pe umeri Torah.
Fenomenală a fost şi piesa
numită A Monumental Micrographic Biblical Plaque (1859) a artistului Levi David van Gelder, care a realizat
o originală placă mizrah, o litografie în care sunt inşirate desene şi texte minuscule, partea decorativă
reprezentând scene biblice, scene de rugăciune.
Nu a existat cred lot, dintre
cele 158 licitate, care să nu merite atenţia, să nu fie o operă de artă nemaipomenită, cum ar fi, de pildă, cele 7
loturi provenite din Sinagoga Centrală de la Londra. Sau seria cărţilor de argint, între coperţile cărora se află
Torah. Obiectele uzuale, ca vase de băut, platouri, tacâmuri de aur sau argint, vase pentru ţinut aromele sau
mirodeniile îmi aminteau de rafinamentul artei antice chinezeşti. Orice obiect era o bijuterie estetică, plăcută
prin ea însăşi. Aurul, argintul, diamantele, tot felul de pietre preţioase conlucrează la forma lor. Rafinamentul
merge până acolo încât o pereche de filigrame pentru Torah seamănă cu nişte măşti populare străvechi, ca în
dansurile din Oaş (lot 59). Iar altele seamănă cu Steaua populară, fiindcă sunt îmbrăcate în zeci de
clopoţei.
Valoarea extraordinară a
execuţiei acestor podoabe este direct proporţională cu valoarea credinţei. Când spui că îţi vine să te închini la
un obiect, el devine deja fetiş. Esenţa şi puterea credinţei la popoarele antice o constituie fetişişmul, iar el
s-a perpetuat prin existenţa operelor de artă propriu-zise, artiştii Renaşterii, de pildă, având un mare rol în
impunerea creştinismului. Imbinarea artei cu religia este adevărată forţă creatoare a omului.
Grid
Modorcea, Dr. în
arte 11 iulie 2019
Corespondenţă de la New
York
Balaurul muzical
La New York există multe galerii dedicate expoziţiilor unor emigranţi. Cum ar fi Stux Gallery,
unde am văzut de-a lungul anilor expoziţii ale unor artişti din Iran, Siria sau Irak, dar şi din estul Europei, ca
Rusia, Bulgaria sau Ungaria. Am scris despre toate întrucât galeristul este român. Dar cred că nu există nicio
prejudecată, dovadă că nu există galerie care să nu prezinte şi artişti imigranţi. De altfel, în ţara imigranţilor
nici nu se poate altfel. Cine sunt aici ne-imigranţi? Puţini, cei care s-au născut aici şi care trăiesc de cel
putin 30 de ani, cum ar fi artiştii americani consacraţi. Americanii propriu-zişi sunt cei care trăiesc în America
de trei generaţii. Restul au origini străine. Şi chiar dacă un artist se naşte în America, părinţii lui au venit
dintr-o anumită parte a lumii.
De aceea este şi greu să defineşti arta imigranţilor, să defineşti un specific al ei. Este
foarte diversă, greu de trasat o direcţie. Poţi vorbi despre ea de la caz la caz. În general artiştii imigranţi
caută să se adapteze la modă, la ceea ce văd că se expune curent pe piaţă. Dominantă este arta digitală, instalaţia
şi kitsch-ul. Toţi fac cam acelaşi lucru, cu excepţia celor care vor să exprime o atitudine.
Zilele trecute am participat la un eveniment rarisim la Kurimanzutto Gallery, de pe 65 St., în
apropiere de Central Park. O instalaţie muzicală numită Organ Within / Orgă dinlăuntru. Un
fel de “mar adentro”, marea dinlăuntru, cum ar spune Amenábar. O instalaţie gigantică. Creaţia lui Tarek Atoui din
Liban. E greu de crezut că un libanez a putut zămisli aşa ceva, un mare mecanism sonor, o caracatiţă întinsă pe
toată suprafaţa galeriei. Aş mai compara-o, după numeroasele tuburi, cu un balaur cu mai multe capete, căci fiecare
tub sau grup de tuburi se termină cu un “cap”, un mecanism care produce sunete, cum sunt cele două instalaţii cu
tuburi subţiri de metal pe ele, care emit sunete de orgă, altele au suprafeţe din piele, care produc trepidaţii şi
aceste trepidaţii sunt dirijate prin anumite obiecte care se pun pe ele. Sau mai era o instalaţie prevăzută cu
săculeţi cu nisip, care sunt daţi la o parte în funcţie de sunetele emise. Aceste sunete sunt controlate de artist
de la un computer. El controla tot mecanismul la computer şi în funcţie de melodia pe care o doreşte, modifică sau
merge la instalaţia de orgă şi mişcă tuburile sau reglează sunetul de la nişte robinete speciale.
Melodia se află în urechea artistului, el conduce totul, toate butoanele marelui mecanism, de
fapt, controlează aerul care circulă între tuburi. La fiecare “cap” sunt ataşate câte 8 tuburi – 8 gâturi ale
balaurului.
Acest balaur musical emitea o muzică SF, cosmică, stranie. Cred că şi lui Leonardo i-ar fi
plăcut aşa ceva. El a inventat Viola organista şi sunetele cam seamănă. Aşa ceva i-ar place
şi lui Iancu Dumitrescu, fiindcă şi el compune muzică asistată de computer.
Trebuie spus că proiectul lui Tarek Atoui este un laborator de sunet deschis şi instrumentar.
Orga lui Atoui este considerată un obiect sculptural hibrid care angajează numeroase tehnologii pentru a re-imagina
spaţiul, percepţia şi performanţele organului tradiţional. The Organ Within este rezultatul
colaborării lui Atoui cu instrumentatorii Leo Maurel şi Vincent Martial, exploatând cercetările lor asupra
organelor istorice ale conductelor bisericeşti, ale sintetizatorilor modulaţi şi ale experienţelor sonore ale
surzilor.
Pentru această prezentare, Atoui este partener cu Robert Aiki Aubrey Lowe de la CONTROL, cel mai
mare magazin de sintetizatoare din Brooklyn. Fiind gazdă şi activator al proiectului, CONTROL a invitat un grup
divers de artişti de sunet şi muzicieni din comunitatea muzicală experimentală din New York să se aventureze şi să
se joace la organul lui Atoui aici, la Kurimanzutto Gallery. Acest grup de colaboratori va ocupa spaţiul
cabinetului timp de o săptămână pentru a lucra cu instrumentul pentru cercetare şi înregistrare. Aceste experimente
sunt deschise publicului, care poate participa la un concert săptămânal ţinut în fiecare sâmbătă la ora 15:00.
Timp de două luni. După care Atoui şi CONTROL vor da un spectacol final în Rotunda Muzeului
Solomon R. Guggenheim la 27 iunie 2019, la ora 19.00. Pentru a marca închiderea proiectului de două luni, toţi
artiştii rezidenţi se vor aduna pentru a realiza o sesiune simultană. O conversaţie moderată cu Atoui şi
colaboratorii săi va precede spectacolul.
Organ Within este o expoziţie itinerantă organizată în diferite mişcări.
Începând cu Kurimanzutto, New York şi culminând cu Muzeul Solomon R. Guggenheim, proiectul va călători mai târziu
în mişcări succesive la The Hepworth Wakefield, Anglia, în timpul evenimentului Yorkshire International (22 iunie -
29 septembrie 2019) şi se va extinde la Fundatia Sharjah Art din Emiratele Arabe Unite, în martie 2020.
Am discutat cu Tarek Atoui. I-am spus că am dorit să merg în Lebanon, cum se spune aici la
Liban, când am fost în Israel, dar nu mi s-a dat voie. Am ajuns doar până la graniţa cu Libanul şi acolo era o pază
straşnică, sute de soldaţi. Nu am decât imaginea unui mal abrupt, stâncos, de la Marea Mediterană, care acolo,
într-un mic golf, era foarte înspumată. Ca să ajungi la malul mării, trebuia să iei un teleferic special. Momentul
acesta îl descriu în romanul Mesalina. Artistul era şocat de situaţia în care trăieşte el şi
poporul său. A suferit mult când a primit vestea ca imigranţii din 7 ţări arabe au interdicţie să mai intre în
America. Şi acestui zid, artistul îi opune muzica sa. El aduce muzică în America, o muzică de pace, solară,
cosmică.
Grid Modorcea 3 iunie 2019
Corespondenţă de la New York
Pictura ca artă de a citi
Mare surpriză la Marian Goodman Gallery, de pe 57 St, cu expoziţia unui nume de primă mărime al
Americii plastice: John Baldessari (n. 1931, California). M-am dus întins, în speranţa că am să-l reîntâlnesc pe
acest special artist, pe care l-am cunoscut acum câţiva ani la MET, la o expoziţie de-a sa dominată de texte, un
mod de a pune în valoare un text, de a te învăţa să-l citeşti. Pictura care ajută lectura. Care o face mai
expresivă, mai atractivă. În ultimul timp nu am mai auzit de el, nu i-am mai văzut nicio lucrare, prezenţa lui atât
de vie trecuse în umbră. În acest timp însă, am aflat că a expus mult în Europa, în Rusia, Germania, Olanda,
Londra, Barcelona. Peste tot şi-a dus mesajul plastic numit “Learning to Read” / Învăţând să citeşti.
De aceea m-am dus cu mare curiozitate să văd ce-a mai lucrat. Am întrebat imediat dacă artistul
se află aici, nu, n-a putut veni. Are 88 de ani, trăieşte şi lucrează în Santa Monica, unul dintre cele mai
frumoase oraşele ale Americii, pe care am avut şansa în urmă cu mulţi ani să-l văd. Imaginea de paradis îţi rămâne
veşnic intipărită pe retina minţii. Ce să caute Baldessari la New York, într-un oraş de beton, oţel şi sticlă?
Expoziţia însă nu depăşeşte cu mult o calitate modestă, deşi este o noutate, şi ca idee, şi ca
realizare. Se numeşte Hot & Cold / Fierbinte şi rece, şi constă dintr-o serie de dipticuri,
care unesc imagini contrastante, cum ar fi un Aisberg cu un Vulcan în erupţie. Asocierile dintre alb şi roşu, senin
şi întunecat, rai şi infern sunt de o mare sensibilitate şi inspiraţie. Şi cu toate acestea, impresia de
schematism, de tezism, nu poate fi înlăturată. Poate şi pentru că aceste tablouri duble sunt comentate, au în
subsolul pânzei un spaţiu pentru text literar.
John Baldessari este artistul care a creat un nou gen de artă plastică în alianţă cu literatura:
Pictura-text. Are numeroase pânze în care domină numai limbajul literar. Nu este vorba despre un mod de a imita
scrierea chineză, despre pictografie, despre caligrafierea semnelor fonetice. Textul este scris ca o reclamă
simplă, doar că are o ramă şi e prezentat ca un tablou. Citeşti privind. Baldessari a creat un curent foarte
puternic, preluat de Gleen Ligon, Richard Prince şi mulţi alţi artişti mai tineri, care au ajuns să picteze cu
cuvinte, să transpună pe pânză o serie de tablouri literare, să reproducă grafic povestiri sau cărţi întregi, cum
ar fi Decameronul. Recent, la TEFAF, am revăzut un tablou de-al lui Ligon, numit
White, în care un text scris cu negru este desfăşurat pe un fond negru. Negru pe negru. Cine
desluşeşte ceva, se face alb! Pare o replică la pătratul suprematist alb pe alb al lui Malevich.
În seria Hot & Cold Baldessari este cuminte, imaginile în contrapunct
sunt simplu comentate, dar ceea ce şochează este umorul. Seria de 11 dipticuri pare un fel de comicsbook, cu dialog
între personaje imaginare, ca Max, Gillis, Betty, Skolsky, Norma… Toată seria este un fel de saga, de călătorie în
barca fierbinte şi rece a lumii, călătorie presărată cu anecdote şi glume. De pildă, un diptic are pe faţa rece un
gheţar proiectat pe un cer şi o mare albastră, iar dedesubt următorul text sibilic: “Betty / There’s one
called… Window… something with a window” (Există unul numit… Fereastră… ceva cu o fereastră), iar imaginea
fierbinte reprezintă un Vulcan în fierbere, ca un fel de forjă în flăcări şi scântei, sub care scrie cu majuscule
“YES, THANK YOU”. Textile nu par să aibă nicio legătură cu imaginile, par un fel de bandă sonoră paralelă. Fiecare
tablou pictat cu acrylic pe pânză are dimensiunile 141 x 114, 3 x 3, 8 cm.
Vernisajul a fost însoţit în sala din fund a galeriei, la care se ajunge printr-un culoar ca un
tunel, de un spectacol de dans cu totul neobişnuit. Un grup de dansatori executau mişcări cu încetinitorul în
funcţie de sunetele pe care le emiteau. Sunetele erau melodioase, dar şi stranii, apropiate de zgomote. Mişcările
mâinilor şi ale trupului corespundeau sunetelor emise. Un personaj emitea spre altul anumite sunete şi acesta se
mişcă lent sau convulsiv în funcţie de felul sau intensitatea sunetelor. Când sunetele încetau, personajul ieşea
din joc şi un alt actant intra în spaţiul scenic şi percepea cu trupul sunetele. O muzică a mişcării, care imprimă
o stare de linişte, de pace. Desigur, nicio legătură cu expoziţia lui Baldessari. Doar cu modul American de a face
spectacol din orice, de a atrage, de a nu te lasă să pleci nemulţumit.
Grid Modorcea, Dr. în arte
1 iunie 2019
Corespondenţă de la New York
Am degustat licoarea zeilor
Ca eroii din mitologiile antice, am avut şi eu parte deunăzi să degust o licoare divină. Un
simbol al Franţei este vinul Mouton Rothschild de Versailles, căruia Sotheby's House i-a dedicat o licitaţie. Ba
chiar se spune că gloria acestui loc regal, Versailles, este dată de magnificul Mouton, un simbol al talentului şi
strălucirii Franţei! Graniţa dintre vin şi artă este foarte subţire, iar în cazul vinului de Mouton nu există,
numeroşi artişti ai lumii au reflectat această îngemănare dintre vin şi palatul Versailles. Chiar cutia cu cinci
sticle de Mouton prezentată la licitaţie are pe capacul ei palatul Versailles. Sunt citaţi artiştii contemporani
care au reprezentat în varii forme acest dialog dintre vin şi palat: Giuseppe Penone, Bernar Venet, Anish Kapoor,
Jeff Koons, Lee Ufan. Vinul poartă şi numele Rothschild fiindcă este creat de Baronul Philippe Rothschild în 1945
şi dus mai departe până azi de fiica sa, Philippine.
Când s-a făcut licitarea primului grup de loturi Mouton (166 – 190), asistenţa a fost servită cu
licoarea acestui vin regal, purtând semnătura baronesei Philippine, un soi din 1945. Încă nu am mai băut aşa ceva.
Vinul avea un parfum divin, un gust cu adevărat regal, fiindcă acest vin a încununat domniile Franţei, prinţii şi
principesele de la Versailles. Parcă era adus direct din rai. Era un gust nepământesc. Cum o fi fost ambrosia
zeilor. Fiecare lot s-a vândut la sume mari, în jur de 30 000 de dolari şi peste, iar cine cumpăra un lot, compus
din 5 sticle, primea şi o invitaţie pentru două persoane la marele eveniment din toamnă, 21 septembrie, de la
Palace de Versailles, când va avea loc Gala Dinner, sărbătoarea legendarului Château Mouton Rothschild 1945, iar
oaspeţii vor fi serviţi numai cu acest vin.
Este, într-adevar, o minune să deguşti acest soi de băutură, este greu de descris bogăţia
trupească şi bucuria spirituală pe care ţi le declanşează, de parcă te simţi în paradis, de parcă îţi vine să spui,
gata, după asta, pot să mor. Dar nu vrei să mori, vrei să mai bei. Un strop şi încă unul. Nu cred că dintr-un
astfel de nectar te poţi îmbăta, cred că este un aphrodisiac sau te adoarme. Acest gen de experienţă încă nu l-am
încercat.
Licitaţia dedicată vinului Mouton Rotschild a fost gigantisimă, a avut 799 de loturi şi a durat
8 ore! A fost dominată de acest vin, de soiuri ale unor ani diferiţi, iar baza licitaţiei a format-o multe alte
soiuri franţuzeşti. A fost un recital al vinului franţuzesc, care, analizat strop cu strop, se identifică cu
istoria Franţei. O ţară poate fi definită prin vinul pe care îl bea, dar nici una nu poate fi definită mai bine
prin vin ca Franţa. Baronul Philippe de Rothschild şi fiica sa Philippine se află în fruntea acestei liste de
onoare a vinului.
Căci vinul Mouton nu este un vin oarecare, el este asociat cu arta şi numit "France the art of
living" (arta Franţei de a trăi). Asocierea cu Versailles i-a atras acest renume artistic, fiindcă locul a inspirat
câţiva mari artilti care i-au dedicat opere. Mouton a devenit un landmark pentru tradiţia culturală a Franţei, şi
aşa bogată, copleşită în simboluri.
Semnificativ este şi faptul că substanţialul catalog al licitaţiei a prezentat acest vin ca pe
un regal al vieţii şi al culturii. El a fost ilustrat cu celebrul tablou al lui William Bouguereau La
Jeunesse de Bacchus (1884), care a fost pus în vânzare cu mare fast la licitaţia din 14 mai, vârful
licitaţiilor din acest an. Tabloul reprezintă o scenă bachică, artistul ne arată un moment din mitul care prezintă
sărbătoarea vinului. Anticii ştiau să preţuiască vinul, căruia i-au închinat această sărbătoare lui Dionysos, zeul
vinului la greci, Bacchus la romani. Vinul şi Falusul îl reprezentau pe Dionysos. Asocierea dintre real şi
fantastic era firească, oamenii convieţuiau împreună cu îngerii, menadele, satirii şi centaurii, aşa cum i-a
reprezentat Bouguereau. Totul se petrecea ca într-un delir. În fruntea sau în mijlocul cortegiului se afla Bachus,
pe care artistul îl înfăţişează vesel, călăre pe un măgar. Şi cortegiul cânta acest cântec al lui Alcaeus:
Să bem. De ce să așteptăm stingerea lămpilor? Noaptea este bucuria omului.
Scoate pocalele ornate De pe raft, dragă prietene, Şi să bem pentru cel născut din Semele
și Zeus. Dă-ne vin să uităm de durerile noastre. Amestecă două părți apă, o parte
vin, Și să lăsăm să se golească cât mai repede paharul!
Sigur, ca să nu se urce la cap, vinul se amestecă cu apă, fiindcă era nevoie de o reprezentare
amplă a mitului lui Dionysos, la trezie se povestea tot, cum din unirea lui Zeus cu Semele, fiica lui Cadmus,
regele Tebei, s-a născut pruncul Dinoysos, când cerul s-a aprins de un fulger gigant, apoi copilul i-a fost dat lui
Hermes, şi vrăjit de nimfe, care îi cântau un imn homeric, aşa cum mi-am imaginat şi eu în filmul Alesul
lui Dumnezeu ca Ursitoarele, din poezia lui Eminescu, i-au cântat pruncului George Enescu, încheind
aşa: “El n-a fost când era, el e când nu e”.
Mitul dionysiac este plin de multe frumuseţi, care au fost lăstare pentru cultura lumii. Mai
trebuie spus că sărbătoarea închinată zeului culmina cu momente de tranşă şi chiar cu orgii sexuale. Ea se şi
numeşte EKSTASIS şi ENTHUSIASMOS, cuvinte pe care le-a folosit şi Mircea Eliade atunci când a definit HORA, care şi
ea are izvorul în sărbătorile bahice.
Când degustam vinul de Mouton şi-i savuram nectarul, care mă ducea la o stare de
ekstasis, mă întrebam: Unde se mai joacă azi hora la români? Dansul în cerc al românilor, simbol al
iuţirii de sine, al ciocârliei şi al unirii, a devenit o caricatură, o hilară horă politică, când aleşii se îmbată
cu apă rece. Degradarea politică poate fi explicată şi prin lipsa de cultivare estetică a acestei băuturi sacre,
vinul, care a fost întotdeauna pentru români un aliment vital. Am arătat cu alt prilej ce s-a ales din vinul
românilor. Degradarea se vede şi prin faptul că vinul românesc lipseşte cu desăvârşire de la masa americanilor,
francezilor, englezilor, italienilor, asiaticilor, africanilor…, şi chiar a românilor. Pentru mine, are o undă de
tristeţe această sărbătoare a vinului mondial, care se derulează de ani de zile la cea mai mare Casă de licitaţie a
Americii fără vinul românesc. Aşa cum nu există aici vinul românesc, nu există nici România.
Grid Modorcea 30 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Femei suprarealiste
Nu credeam că Di Donna Gallery poate avea aici, la New York, vreo concurenţă. Şi iată că zilele
trecute am descoperit o comoară surrealistă la Heather James Fine Art Gallery, aflată pe 75 St., în coada lui MET
Bauer / ex-Whitney Museum, într-un palat în care intri direct din lift. Şi aici ochii mi-au căzut peste minuni
suprealiste, pe care nu le-am mai văzut şi nu credeam că am să le văd vreodată.
Galeria este mândră prin faptul că deţine un celebru tablou al lui Salvador Dali, Les
Yeux Fleuris (1944), expus şi acum, la preţul de 1 400 000 dolari. Multe alte lucrări oscilau spre
milionul de dolari, dar marea supriză este tabloul Farm House at Essex (1929) al lui Edward
Hopper, un clasic, considerat reperul sau pionierul realismului american, care iată că acum a fost inclus şi în
spectacolul artei surrealiste. Tabloul, reprezentând o fermă, cu un gard misterios din pietre stâncoase, este cotat
la suma de 2 750 000 dolari!
Expoziţia cu vânzare se numeşte The Female Gaze. Woman Surrealists in the Americas and
Europe / Privirea feminină. Femei surrealiste din America şi Europa, şi conţine lucrări semnate de 15
artiste: Frida Kahlo, Alice Rahon, Leonora Carrington, Magdalena Abakanowicz, Gertrude Abercrombie, Dorothy Dehner,
Aube Elléouët, Leonor Fini, Helen Lundeberg, Teresa Pagowska, Kay Sage, Stella Snead, Dorothea Tanning, Marina
Tischler, Nancy Youdelman.
În galeria lui Di Donna, aflată într-un palat de pe Madison Avenue, dar într-un spaţiu mult mai
generos, căci apartamentul a fost transformat chiar în galerie, nu am văzut lucrări decât ale primelor trei
artiste, restul sunt insolite. Chiar şi ceea ce se expune din Eleonora Carington, de pildă, 7 tablouri, este
insolit, precum lucrări ca Bayan (1980), estimată la 65 000 de dolari, sau o lucrare în
tempera pe masonită (1940), oferită la preţul de 95 000 de dolari.
Toate sunt piese splendide ale genului, unele adevărate capodopere, precum Les jumeaux
ingrats (1982) de Leonor Fini, care realizează un contrast între un personaj mitologic şi două femei
renascentiste. Frida Kahlo e prezentă cu două ingenioase desene din 1947. Şi fiecare tablou are câte un element de
atracţie sau sunt de-a dreptul misterioase, precum cele semnate de Gertrude Abercrombie, care concurează stilul lui
René Magritte.
Într-un colţ de trecere de la o sală la altă, care se face ca printr-un tunel, există expusă
lucrarea Bonnet / Pălărie de damă, iar în faţa ei te întâmpină autoarea,
artista Nancy Youdelman (n. 1948). Ce vedem? Cinci cutii de peruci, iar pe ele perucile şi, în peruci, capetele
care le-ar fi purtat. O imagine a decapitării. Parcă am fi la Turnul Londrei. Cine sunt cei decapitaţi? Artista nu
a ştiut să-mi spună. Ea a avut o idee, dar chipurile celor decapitaţi sunt neutre, ca de manechine, şi nu s-a
gândit să le dea un nume. Dar le-am dat eu. I-am spus că primul cap decapitat e al lui Rembrandt, următorul al lui
Van Gogh, apoi am înşirat alte nume, ca Egon Schiele, Amedeo Modigliani, Caravaggio sau Goya. Se pot adăuga şi
alţii. Fiindcă sunt mulţi. Istoria artei, cu rare excepţii, este o istorie a decapitării artiştilor. Soarta multora
a fost dramatică şi tragică. Artiştii s-au dăruit, s-au sacrificat pe altarul artei, iar oamenii de afaceri i-au
decapitat, au profitat de opera lor.
Există acolo, în apropiere, şi un diptic al lui George Condo, teribilul artist american, primul
tablou reprezintă un personaj ex-catedră, ca un savant, cu ochelari, iar celălalt un clown cu un morcov înfipt în
cap. Titlul: The Arrival. The Departure (2004). Omul intră într-un birou plin de speranţă şi
pleacă învins, ca un clovn lovit de un glonţ, aşa cum este folosit morcovul în celebrul film Shoot’em
Up (2007), protagonist Clive Owen. Clown-ul ar fi Fellini, iar morcovul negustorul american,
dealer-ul. Mai ales istoria artei europeano-americană poate fi descrisă ca o decapitare a artiştilor europeni şi o
prosperitate a a dealerş-ilor americani.
Dincolo de această interpretare metaforică, expoziţia The Female Gaze este
o ofertă tentantă, o imagine a artiştilor/artistelor care doresc să fie sacrificate, caută să fie decapitate, aşa
cum Catherine Deneuve spunea, în disputa europeano-americană a hărţuirii sexuale, că femeile ar trebui să provoace,
să seducă, fiindcă, dacă nu s-ar lăsa seduse, viaţa, implicit dragostea, nu ar avea nici un sens.
Un artist este decapitat când i se ia opera, când i se vinde, uneori pe nimic, iar urmaşii
prosperă de pe urma sa. Gândiţi-vă numai ce se petrece la Casele de licitaţii. Am arătat nu o dată că lucrări de
Picasso, pe care el le-a vândut de nevoie în timpul vieţii cu 20 de dolari sau cu o sută, azi se vând cu milioane
de dolari.
Să-i urăm şi galeriei Heather James să meargă pe acest drum, fără să-şi piardă umorul.
Grid Modorcea, Dr. în arte
27 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Lumina lui Pedro Almodóvar
În seria de evenimente culturale din Manhattan, la loc de cinste poate fi pusă expoziţia unui
mare cineast, care se prezintă şi ca artist plastic, de fapt, ca fotograf. Este vorba despre marele cineast spaniol
Pedro Almodóvar (n. 1949), foarte popular şi în America, fiindcă a fost încununat cu două premii Oscar pentru
filmele Todo sobre mi madre (2000) şi Hable con ella (2002), pe lângă
zeci de alte premii internaţionale
Această surpriză ne-a fost prilejuită de faimoasa Marlborough Gallery, la locaţia sa
din buricul târgului, de pe 57 St., unde atmosfera a fost tipic hollywoodiană. Este de neimaginat câtă lume, câte
staruri s-au adunat să-l vadă sau să-l întâlnească pe Almodóvar, aflat la prima sa expoziţie la New York.
Nu vă dau decât un nume, pe David Duchovny, starul din serialul Dosarele X,
care era îmbrăcat lejer, sportiv, cu un rucsac în spate, parcă venise de la un joc de tenis, era singur, nimeni nu
părea să-l recunoască, privea ca un leu de pradă spre locul unde se afla Almodóvar, înconjurat de un puhoi de lume.
Nu ştiu dacă o fi ajuns să discute cu Pedro, nici dacă i-a văzut expoziţia, fiindcă trebuia să faci un efort de
voinţă să pătrunzi în sala unde erau fotografiile şi autorul lor.
Eu mă aşteptam ca Almodóvar să fie însoţit de Antonio Banderas sau de Penélope Cruz, actorii săi
preferaţi, prezenţi în mai toate filmele sale, dar era înconjurat de alte personalităţi, precum Lola Garcia,
asistenta sa, de la celebrul lui studio El Deseo, care, după dialogul substanţial pe care l-am avut cu Pedro
Almodóvar, mi-a oferit adresa sa de corespondenţă.
Esenţial este faptul că Pedro s-a simţit extraordinar în mediul newyorkez. Se vedea după nevoia
sa de a dialoga cu toată lumea. Era ca un burete care absoarbe toate emanaţiile curioşilor. În dialogul cu el, i-am
spus că există o mare diferanţă între filmele lui, marcat erotice, obscure, suprasenzuale, la limita pornografiei,
şi tablourile din expoziţia sa, numită "Waiting for The Light” / Aşteptând Lumina", tablouri ale luminii,
ale frumuseţii, total edulcorate, printre ele fiind şi două omagii aduse lui Zurbaran şi Velázquez.
Ciudat că în cele 17 tablouri ale expoziţiei nu există nici un element de clarobscur, toate
fiind pe aceeaşi temă: Vaze de flori, din sticlă sau ceramică, diverse, fie singure, fie cu flori ofilite în ele
sau în jur. Mă aşteptam să fie desene, schiţe legate de opera sa cinematografică, în maniera lui Orson Welles (vezi
albumul cineastului), dar sunt fotografii, prelucrate digital. Florile nu sunt imagini à la Ştefan Luchian, ci au o
patină mortuară, deşi lumina le dă o coloratură princiară. Totul este majestic, ca şi tenhica de expunere,
„digital print on cotton paper mounted on aluminium dibond” (imprimare digitală pe hârtie de bumbac
montată pe suport de aluminiu).
Tot acest eveniment s-a desfăşurat într-o sală din faţă a galeriei, dar fundalul evenimentului
Pedro Almodóvar a fost susţinut de o altă expoziţie, un fel de retrospectivă Marlborough, în care am
revăzut copodopere cu care se mândreşte această galerie, lucrări faimoase semnate de Fernando Botero, Francis
Bacon, Claudio Bravo, Frank Auerbach, Jaques Lipchitz, Chu Teh-Chun, Richard Estes, Juan Genovés, Antonio López
Garcia, Paula Rego sau Zao Wou-Ki, ceva uluitor, fascinat. Iar pe terasa galeriei, tronau lucrările masive,
sculpturale, ale lui Beverly Pepper, George Rickey şi Magdalena Abakanowicz.
Deci evenimentul principal a fost susţinut de opere ale unor clasici moderni, de un mare impact
la public. Sigur, a fost un public numeros, o atmosferă de competiţie sportivă, ca la Madison Garden, fapt care i-a
plăcut foarte mult lui Almodóvar, care mereu dorea să fie în mijlocul vizitatorilor.
Cineastul spaniol este o prezenţă plăcută, ataşantă, mereu surâzătoare, este un om de statură
potrivită, pentru vârsta de 70 de ani, cu părul alb tuns în stil punk (arici), cu pantaloni şi pantofi negri, dar
cu o haină hollywoodiană, aurie, cu linii negre, în formă de tigru sau stup. O albină extraterestră, venită la New
York să culeagă nectarul unor flori pe care încă nu le-a fotografiat. Probabil că îi place această lume a artei
plastice, foarte diferită de lumea filmului, precum tablourile sale faţă de filmele pe care le-a creat. Eu i-am
văzut şi comentat în cărţile mele multe dintre filme. Să le pomenesc: Kika (1993);
Todo sobre mi madre (1999); Hable con ella (2003);
Mala Educacion (2004); Volver (2006); Los
abrazos rotos (2009); La Piel que habito (2011). În mod special în volumele
FILMUL ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN şi FILMUL EROTIC se pot găsi lesne comentariile la aceste filme. Aşa cum i-am
spus şi lui Pedro, copleşitoare în ele este atmosfera sexuală, meandrele psihice ale personajelor erotice, o
mistică cu totul specială a relaţiei bărbat-femeie, foarte diferită de a unui Fellini, congener în abordarea
sexului slab, Pedro fiind destructiv, un spiriduş al eroticismului, al descărnării lui, cu amprente sadice, greu de
reperat într-o expoziţie dedicată luminii.
Sigur, nimic nu este mai senzual decât florile. Să nu uităm că artista cea mai erotică a
Americii şi a lumii este Georgia O’Keeffe, artista erotismului floral prin excelenţă. Iar dacă ne gândim că florile
lui Almodóvar sunt ofilite, avem parcă un racord cu drama personajelor sale triste din Volver,
Proasta creştere sau Vorbeşte cu ea. Meandrele psihologice sunt de natură
sexuală, este o psihanaliză a raporturilor dintre eu şi alt eu, care uneori se identifică, fiindcă homosexualitatea
are valenţe de identitate. În acest punct, poate fi apropiat de Lars von Trier.
În general, eroticul, în filmul spaniol, are o componentă imposibil de realizat în alte
cinematografii. Şi să ne gândim la filmele altui mare cineast spaniol Alejandro Amenábar, autorul faimoaselor opere
Mar adentro / Marea dinlăuntru (2004) şi
Agora (2009), cu care Almodóvar este înrudit. Cu un cuvânt, un eveniment memorabil, o
sărbătoare a artei şi a luminii, căci suntem pe drumul Învierii spre Înălţare.
Grid Modorcea, Dr. în arte
18 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Un român printre titani
Vă mărturisesc că am mers la licitaţia “Contemporary Art Day” de la Sotheby’s, ce a avut loc
azi, 17 mai, când scriu aceste rânduri, pentru că am văzut o floare rară, un român printre titanii artei americane:
normal, Adrian Ghenie, artistul care şi-a făcut vad şi la New York, dar nu suficient, este nevoie
de multă muncă şi investiţie dacă vrea să fie în rând cu aceşti titani, care îşi vând lucrările lor modeste cu
milioane de dolari.
Spun modeste, fiindcă aici nu este vorba despre o competiţie artistică, valorică din punct de
vedere estetic, ci despre una mercantilă, în care criteriul relativ şi absolut este Dolarul. Aşa cum am scris nu o
dată, cei care cumpăra lucrări la licitaţii urmăresc cota în dolari a artistului, uneori nici nu ştiu nimic despre
valoarea sa estetică. De fapt, nici nu-i interesează. De ce? Fiindcă nici o casă de licitaţii, nimeni, nu
promovează aşa ceva, tot ceea ce se promovează este cota vânzărilor unui artist sau altul.
Am ajuns să ştiu cu ochii închişi, fără să le văd, la ce sume se vând tablouri de Andy Warhol,
Ed Ruscha, Cy Twombly, Edward Serra, Frankenthaler, Basquiat, Ad Reinhardt, Adolph Gottlieb, Cindy Sherman, Roy
Lichtenstein, Donald Judd, Ellsworth Kelly, Calder, Willem de Kooning, Frank Auerbach, Shapiro, Chamberlain,
Bourgeois, Rauschenberg, George Condo, Sol Lewitt, Tom Wesselmann, Oldenburg sau Richard Prince, circa 30-40 de
nume, care se tot perindă pe la casele de licitaţii şi este foarte greu să schimbi ierarhia.
Altfel, mi-e greu să înţeleg de ce un tablou modest de Laura Owens (lot 506), fără titlu, s-a
vândut cu aproape un milion de dolari! Sau o prostie digitală ca un echer alb/negru cu o săgeată, semnat de la fel
de necunoscutul Wade Guiton, cu 1 100 000 de dolari! Pe zeci de lucrări modeste se aruncau cu sutele de mii de
dolari! Nici o valoare estetică sau ideatică nu are mâzgăleala Guns a lui Andy Warhol, dar
s-a dat cu 650 000 de dolari! Ghenie a pătruns în elită, prin Pace Gallery, iar Sotheby’s i-a vânat succesul
american şi londonez.
În cartea mea ARTIŞTI ROMÂNI LA NEW YORK i-am făcut un amplu portret lui Ghenie şi, la un moment
dat, l-am comparat cu Halep. Unde era Halep acum vreo zece ani? La distanţă de 10 poşte faţă de Serena Williams sau
Maria Sharapova, dar acum le-a întrecut. Compar această competiţie cu tenisul fiindcă şi cota vânzărilor se poate
calcula precum punctele la tenis. Tenisul nu ţine cont de estetică decât dacă aduce puncte, adică bani. E o
competiţie pragmatică, la fel şi licitaţiile. Dovadă că toţi colecţionarii americani cu care am vorbit nu discută
ceea ce cumpără în funcţie de plăcerea estetică, ci în funcţie de pulsul pragmatic. Ei nu spun că achiziţionează
sau cumpără un tablou, ci că investesc într-un tablou. Achiziţiile sunt investiţii. Cei care au un
surplus de bani, investesc în artă. Poate că aici este partea pozitivă a afacerii, faptul că Licitaţia este un mod
de a menţine interesul artiştilor şi pentru competitivitatea estetică, fiindcă este posibil ca goana după câştig să
genereze şi valori estetice. Şi mă gândesc imediat la o lucrare ca Abstraktes Bild / Imagine
abstractă (lot 154), datată 1986, a faimosului artist plastic german Gerhard Richter, un adevărat
titan, în care cota de vânzare, 2 500 000 de doari, coincide cu valoarea estetică.
Aceasta este idealul. Dar mi-e greu să-mi imaginez că Ghenie se mai gândeşte dacă să mai creeze
ceva demn de istoria artei româneşti. În caz că s-a gândit vreodată. El se plasează în competiţia cotei de vânzare.
Aici, la Sotheby’s, unde a existat un maraton formidabil, în două sezoane, loturile 101 – 281 şi respectiv 401 -
645, tabloul lui Graceland (lot 526), datat 2009, reprezentând o scenă de cabaret cu un
muzician la pian (totul pe fond roşu), s-a vândut cu 270 000 de dolari, după o licitaţie scurtă în patru trepte/
patru strigări.
Neşansa lui a fost că a urmat unei serii de licitaţii cu preţuri mari, peste 2 milioane de
dolari, de pildă, Cowboy de Richard Prince, 2 300 000 de dolari,
Portage de Mark Tansey, 2 550 000 dolari, apoi Nerve de Ed Ruscha, 1
500 000 de dolari, Attention de Yoshitomo Nara, 1 250 000 dolari, şi altele, tot la preţuri
foarte mari. De regulă, după o asemenea serie, este sacrificat artistul mai puţin cunoscut, adică există un fel de
diagramă, ca la starea vremii, după o serie de zile fierbinţi, brusc se răceşte.
Fără îndoială, este foarte greu să ţii piept titanilor, care sunt susţinuţi şi din raţiuni de
prestigiu naţional (americanii ţin cu dinţii la orgoliul lor de a fi primii în toate), căci artistul român pare o
oaie rătăcită, este izolat, se luptă singur, nu putem decât să-i aplaudăm voinţa şi să-l urmărim, să-i susţinem
cursa cu posibilităţile pe care le avem (poate ne citeşte cineva care să-l ajute). Sigur,
Graceland-ul lui Ghenie merita o soartă mai bună. Poate va veni şi seria lui fierbinte.
Altfel, Ţara Graţiei, ţara artei, rămâne un obiectiv tot mai îndepărtat. După o serie de meciuri
foarte bune, Halep se îneacă ca ţiganul la mal, ca în turneul de la Madrid. Şi locul din capul coloanei se vede
acum ca prin ceaţă.
Grid Modorcea, Dr. în arte
17 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Nevoia de a evada
Uluitoare sărbătoare la Emmanuel Di Donna Gallery, de pe Madison Avenue, zona de lux a New
York-ului, unde sunt şi marile case de modă, de pildă, vizavi de galeria Di Donna, este casa Alexander McQueen.
Sărbătoarea se numeşte “Surrealism in Mexico”. O expoziţie fantastică! Şi prima imagine care îşi apare în faţă în
galerie, aflată şi pe coperta Catalogului expoziţiei şi pe pliantele publicitare, este faimosul tablou La
Venadita (The Little Deer), reprezentând un cerb care aleargă printr-o pădure cu săgeţi înfipte în
trup, ca Sfântul Sebastian. Dar asta nu ar fi nimic, important este capul cerbului, care este capul artistei Frida
Kahlo. Artista s-a autodefinit perfect prin acest autoportret suprarealist, fiindcă şi ea a alergat ca o cerboaică
prin pădurea artei şi a omenirii, fiind dur străpunsă de săgeţi nimicitoare. Viaţa ei dramatică se exprimă foarte
bine prin acest autoportret. Deşi străpunsă de săgeţi, cerboaica aleargă, iar capul ei, capul Fridei Kahlo, rămâne
mândru, frumos, monumental, ca al anticei Diana / Artemis, zeiţa vănătorii.
Nu există un gen artistic care să exprime mai sublim un portret atât de complex. De altfel, aşa
cum am arătat pe larg în cartea SUPRAREALISMUL, acest curent este cel mai important în artă, el este o constantă a
creaţiei umane, îi defineşte esenţa, care este Inocenţa. Dimensiunea inocenţială a artei se află în toate etapele
mari ale istorei, în antichitate, în Renaştere, în toate epocile, fiind o permanenţă a omului. El îşi exprimă
puritatea prin această formă de artă naivă, care satisfice plenar spiritual întrucât fantasticul este cel care
invadează realul, care face ca orice obiect recognoscibil să devină irecognoscibil, rupt de lume, plasat undeva în
sublimitatea artei.
Suprarealismul exprimă cel mai bine nevoia de a evada a omului într-o realitate paralelă. El
niciodată nu a acceptat condiţia umană, dată la geneză, mereu s-a revoltat, mereu a părut a fi un Lucifer care a
răvăşit tocmeala lumii, care nu s-a împăcat cu realul, cu ceea ce i-a fost dat. Omul nu are decât două alternative,
fie să trăiască precum un animal, rupt de orice ispite majore, fie să trăiască într-o realitate paralelă pe care
şi-o construieşte cu fantasia, în fel şi chip. Anticii au evadat în Olimp, într-o realitate ideală, oamenii
reprezentaţi de ei aveau forme divine. Pe care le-a dus la apogeu Renaşterea. Parabolele lui Iisus îl învaţă pe om
cum să-l urmeze pe El pentru a trăi în viaţa de apoi, într-o lume făgăduită, Împărăţia lui Dumnezeu. Budha, la fel,
îl învaţă toate etapele pe care trebuie să le parcurgă ca să ajungă în Nirvana, o realitate pură, total ireală,
nereprezentabilă. Bisericile gotice îl înalţă la cer. Totul, tot ce a creat omul, exprimă această nevoie de a ieşi
din datumum. Omul nu vrea să trăiasca normal. Nici nu cred că ar putea cu această zestre care i s-a dat, fantezia,
mânuită de inspiraţie.
Şcoala românească de pictură şi-a dat măsura mondială în această manieră, cei mai cunoscuţi
pictori români fiind surrealiştii, nelipsiţi în marile muzee ale lumii, inclusiv în America, şi chiar în marile ei
muzee, MET şi MoMA. În ele am văzut curent lucrări de Victor Brauner, Tristan Tzara, Jaques Hérold, Marcel Iancu,
Jules Perahim, cam toţi în jurul lui André Breton.
Şi Di Donna a expus câteva tablouri de-ale acestor artişti, aşa cum am arătat în studiile făcute
acestei galerii şi publicate în volumul ARTIŞTI ROMÂNI LA NEW YORK ÎN CONTEXT AMERICAN ŞI MONDIAL (2018), pp. 137 –
157. Nu o dată am spus că Emanuelle Di Donna, născut la Paris, familiarizat cu lumea artei din familie (tatăl său a
fost pictor), are cea mai importantă galerie de artă surrealistă din lume. El este un reper în acest domeniu.
Dovadă şi această ultimă expoziţie, o realizare impecabilă, susţinută de opere uluitoare, una şi una, capodopere
ale genului, care fac cinste omului, umanităţii.
Suprarealismul este prin excelenţă oglinda fanteziei umane. Cum am spus, el exprimă cel mai bine
nevoia omului de a evada în fictiv. Iar mexicanii au avut poate cei mai îndrăzneţi exploratori ai ficţiunii.
Lucrările lor de la Di Donna sunt adevărate miracole, fie picturi pe pânză, desene, fotografii sau sculpturi.
Cu o echipă formidabilă (lista de nume, pe două pagini, din catalog este impresionantă!),
Emmanuel a reuşit să aducă din lumea largă lucrări unicat, precum cele ale Fridei Kahlo, ale Leonorei Carrington şi
Remedios Varo.
Este minunat, o lecţie pentru toţi galeriştii, să vezi la vernisaj catalogul expoziţiei, un
catalog formidabil, o adevărată carte în materie! Rafinamentul a mers până acolo încât coperţile catalogului au
culoarea cărămizie, exact ca a pereţilor galeriei, o galerie aleasă, ca o pictură tridimensională. Multă eleganţă,
care impune ideea de elită. Aici chiar ne aflăm în lumea elitei, cea mai iubită sferă a vieţii, în care mi-ar
plăcea să trăiesc la infinit, să nu mai ies din ea, să nu mai văd şi aud mizerii. Aici suntem în Civitas
Innocentiae. Numai în Cetatea Inocenţei se poate trăi şi cultiva aşa ceva.
Când războiul i-a împrăştiat pe surrealiştii adunaţi în jurul lui André Breton, curentul s-a
dezvoltat puternic în Mexic. Unde a ajuns şi André Breton. Există chiar o fotografie istorică în care apar cele
trei personalităţi ale momentului: Diego Rivera, Leon Trotsky şi Breton. Este realizată de artistul fotograf Manuel
Alvarez Bravo în 1938, care are şi alte fotografii în expoziţie, cum ar fi un portret al lui Breton sau al lui Ruth
Rivera Martin. Se întrece cu Man Ray, care i-a realizat un portret similar (tot culcat) al artistei Alice Rahon.
Acolo, în Mexic, în casa unde era adăpostit, ruşii îl vor asasina pe Trotsky, dar ideologul rus a influenţat-o
puternic pe Frida Kahlo, care a supravieţuit unui puternic accident de autobuz, ajungând să traiască imobilizată şi
total traumatizată, supravieţuind datorită artei sale, dorinţei de a picta. Frida este prezentă în expoziţie cu
patru tablouri, toate aduse din colecţii private. Ea a emigrat la un moment dat în Europa, alături de Rivera, soţul
ei, ca mulţi artişti americani şi mexicani, precum Leonora Carrington, prezentă cu 6 lucrări. În expoziţie se află
şi alţi artişti cunoscuţi în Europa, ca Remedios Varo, iar alţii de origine mexicană, precum Guhther Gerzso,
Augustin Lazo, Wolfgang Paalen, Alice Rahon, aduşi din Europa, acasă, reuniţi împreună cu Rivera şi Kahlo, de o
celebră galeristă mexicană, Inés Amor.
Dacă unele lucrări ale lui Carrington le ştiam, din alte expoziţii organizate aici de Emmanuel
Di Donna, precum fantastica sculptură La Grande Dame (1951), ca şi fotografia cu Max Ernst,
iubitul ei, Ernst fiind prezent şi el în expoziţie cu un colaj de vis, cu adevărat uluitoare, nemaivăzute, sunt
lucrările (7) lui Remedios Varo (1908 – 1963), un fenomen, care îmbină elementele SF cu fantasticul, în imagini
care redau ideea de descoperire, de explorare, de inventică, evident, o inventică surrealistă, cum sunt tablourile
care privesc explorarea Râului Orinoco sau fantastica Hallazgo (Descoperire), care pare ruptă
din fantezia lui Jonathan Swift. Iar Mi generalito (Micul general), m-a dus cu gândul la Goe
al lui Caragiale, la generalii lui Brăescu sau la soldatul Svejk. De asemenea, în Papilla
estelar (Măcinare celestă), o femeie toacă la maşina de tocat lumina venită dintr-un tub, iar cu o
linguriţă îi dă Lunii (închisă într-o colivie, ca o pasăre) să mănânce, precum unui sugaci! Imagistica este
insolită, nu are legătură cu viziunile surrealiste ale lui Dali, care nu pare să fi văzut asemenea lucrări, deşi
artista a trăit mult timp în Spania, unde s-a născut. Sunt foarte diferite, fiindcă Varo a picurat în ele o patină
de basm, par rupte dintr-o carte cu povestiri sci-fi, cu totul inventate de ea, pentru copiii mari. Altfel spus, au
feminitate.
Lucrări inedite, nemaivăzute de mine, sunt şi tablourile lui Bridget Bate Tichenor, ca
Los surrealistas, sau fanteziile lui Esteban Francés, care deja duce surrealismul la forme
abstracte, cum este chiar compoziţia cu acest titlu realizată în 1943, stil de care se apropie şi fanteziile lui
Gerzso, ca în lucrarea Paricutin (1945).
Nu există tablou din galerie, sculptură, desen sau fotografie să nu fie memorabil, să nu însemne
document, dar mai ales plăcere estetică superioară. Totul este istorie, cultură, beţie intelectuală, rafinament
artistic, zbor înalt, spirit universal. Mulţumim, Emmanuel Di Donna!
Grid Modorcea, Dr. în arte
15 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Cel mai mare târg de artă europeană din nou fără România
O nouă ediţie a celui mai important târg de artă europeană în America, TEFAF (The European Fine
Art Fair), numit şi Spring New York, s-a desfăşurat şi în acest an în lipsa României. Amănunte despre acest mare
târg am dat în cartea ARTIŞTI ROMÂNI LA NEW YORK, unde am făcut o amplă prezentare a lui. Organizatorii au menţinut
aceeaşi ştachetă a rafinamentului ca în anii trecuţi, o atmosferă de mare somptuozitate, cu candelabre imense în
celebra locaţie Armory Park, cu pereţii acoperiţi cu pânze albe, cu revelarea unor noi spaţii, tot acest fost
depozit militar de armament fiind împodobit ca de sărbătoare. Şi peste tot baruri, restaurante, aceeaşi firmă
canadiană “Red Oyster” prezentă cu găleata de scoici vii, care erau desfăcute şi preparate în faţa cumpărătorului.
A fost o abundenţă de nedescris. Interesul pentru arta europeană a americanilor este enorm, dovadă multe galerii
americane care au prezentat din plin arta europeană. Americanii au asimilat de mult arta europeană şi i-au dat
replici în stilul lor.
Precum a făcut pictorul danez Asger Jorn (1914-1973), prezentat într-o expoziţie ieşită din
comun la Petzel Gallery, care ne-a arătat ce înseamnă “pictura modificată”. Se cunosc modificările aduse celebrei
Mona Lisa de Marcel Duchamp şi Salvador Dali. Americanii au adus varianta lui Andy Varhol.
Acum, aici, la Petzel, vedeam varianta lui Ray Johnson, Mona Lisa Bunny / Mona Lisa Iepuraş
(1984). Şi Asger Jorn ne arată o modificare după Ensor, aşa cum procedase şi Picasso în lucrarea Dupa
Cranach. Spiritul ludic al omului trăieşte aici o mare sarabandă, prin modificările semnate de zeci de
mari artişti, ca Max Ernst, Francis Picabia, Jacqueline de Jong, după Pollock, Stephen Prina, după Manet, Daniel
Spoerri, după Dali, nudul lui Feldmann cu Man Ray, Betty Tompkins, după Velázquez sau Martin Kippenberger, după
Gerhard Richter, marele artist german, căruia am avut surpriza să-i văd opt tablouri senzaţionale expuse la galeria
Ben Brown Fine Arts din Londra-Hong Kong.
De altfel, trebuie spus că la acest târg au dominat înfrăţirile de galerii de pe tot pământul,
cum se întâmplă la toate târgurile de artă în general, acesta este şi rostul lor, să facă punţi între culturi,
între oameni.
Au participat aproape o sută de galerii mari din întreaga lume, cele mai multe fiind din Paris.
De altfel, Parisul a fost şi în acest an, vioara întâi, atât prin galeriile prezente, cât şi prin operele unor
artişti francezi, aflate pretutindeni. Aproape că nu există galerie să nu vezi un pictor francez, aşa cum nu există
galerie în care să nu apară un Picasso, inepuizabil, cu lucrări noi, de parcă ar fi viu, de parcă ar continua să
picteze. Picasso a pictat enorm, peste 5 mii de lucrări, dar nu toate sunt demne de laudă, unele sunt pur şi simplu
nişte mâzgăleli, în stilul lui Basquisat (sau invers). Însă fiind semnate Picasso, cota lor este foarte ridicată,
poate cea mai ridicată dintre artiştii lumii. Dar americanii nu se lasă. De pildă, la licitaţia Sotheby's din 14
mai, Mark Rothko va avea un mare ascendant, cum voi arăta la timpul potrivit.
Dar aici, la TEFAF, greutatea a stat în artiştii europeni. Şi cred că nu a lipsit nici o glorie
a Europei, toţi artiştii contemporani importanţi, nelipsiţi de la toate târgurile, au fost şi aici. Eu am văzut tot
ce se poate vedea. Vreau să scriu despre lucruri noi, să nu mă repet.
Când am văzut un peisaj cu ţărăncuţe, am spus, iată şi un tablou românesc! Dar m-am înşelat, era
al lui Camille Pissarro. Oricând ar putea să stea lângă Pissarro sau Pierre Bonard, într-un astfel de târg mondial,
artişti ca Nicolae Grigorescu, Andreescu, Toniza sau Luchian. Sau lângă un “corabier” ca Gustave Caillebotte, un
Nicolae Dărăscu. Şi n-ar fi greu să existe înfrăţiri între galerii din România şi America sau alte ţări ale lumii.
Dar în loc să fiu supărat pe nesimţirea de acasă, pe dezinteresul Uniunii Artiştilor Plastici de a face ceva în
această direcţie sau chiar pe artiştii noştri în viaţă, care ar trebui să cunoască fenomenele mondiale, eram
supărat pe francezi. Pe câţiva galerişti parisieni i-am întrebat de ce nu sunt prezenţi în galeriile lor şi artişti
români? Franţa a profitat de mari artişti români, ca Brâncuşi, Victor Brauner, Jaques Hérold, Tristan Tzara, Marcel
Iancu, Mircea Ciobanu sau Jules Perahim, dar nici unul nu este prezent în zecile de galerii ale Franţei.
România are o mare şansă să existe pe buzele străine prin arta plastică realizată acasă, mai
ales prin suprarealişti, dadaişti, avangardişti în general.
Şi am să vă dau un exemplu din zona noastră, artista ungară Sari Dienes (1898-1992), pictură,
sculptură, desen, ceramică, textile, care a fost tot în grupul lui Victor Brauner et co., în grupul surrealist, dar
a studiat cu Fernard Léger, Amédée Ozenfant, André Lhote şi Henry Moore. Ea a lucrat la Paris şi Londra, apoi în
America, unde a expus alături de Mark Rothko, Jackson Pollock şi Hedda Sterne la faimoasa Betty Persons Gallery. O
glorie a anilor avangardişti, care apoi s-a stins, fiindcă, aşa cum îmi spuneau gazdele de la Pavel Zoubok Gallery,
care i-au organizat o retrospectivă, guvernul maghiar nu a mai susţinut-o. Şi operele ei sunt admirabile, locul lor
ar fost, categoric, la TEFAF. Şi s-a întâmplat să piarda contactul şi cu grupul de la Paris, cu care s-a format.
Artiştii francezi din avangarda parisiană sunt cei mai cunoscuţi din lume fiindcă ei au mers în grup, au constituit
o unitate fără pereche.
Unde mergea un Cézanne, mergea şi un Manet sau un Monet. Când zici Picasso, zici şi Matisse.
Brâncuşi s-a lipit de ei, a ştiut secretul. A fost chiar bun prieten cu Matisse, Marcel Duchamp şi mulţi alţii (el
spunea “cei 200 de prieteni ai mei”). Românii au avut o şansă extraordinară să meargă cu acest grup. Iar dacă sunt
cunoscuţi în lume prin Brâncuşi şi Victor Brauner, sunt datorită francezilor. În primul rând. România nu a speculat
această şansă. Nu a ştiut să facă promovare. Nici azi nu ştie. Artişti de geniu se pierd, fiindcă ţara este
amorţită, somnambulă, puterea ei se consumă pe cancanuri şi corupţie. Cu ochelari de cal nu se poate conduce o
ţară.
România nu poate exista, nu poate să aibă o carte de vizită bună, decât prin artă. Este de
neînţeles unde se duc banii pe cultură! Nu este cazul ca ministrul culturii să cunoască aceste evenimente care
adună marile forţe ale lumii şi să facă tot posibilul ca şi artiştii români să fie prezenţi?! Este uluitoare
această opacitate sau delăsare, care cred că este mai rea decât era pe vremea comunismului, când ţara avea totuşi o
demnitate, se voia respectată în lume. Miniştrii culturii sunt de paie, nici un intelectual, nici un om cu
demnitate, care să aibă ambiţia să lase o urmă de fondator. Este un mare blam pentru politica românească, pentru
Institutul Cultural Român în primul rând, care are acest mandat, să fie cartea de vizită a României în lume! Şi,
culmea, în fruntea ICR se află un artist plastic, dar cine a auzit ca doamna Turoiu să pună eticheta României pe un
târg de artă?!
Din mii de tablouri expuse la TEFAF Spring, cuvântul România a fost prezent doar o singură dată,
în dreptul lui Victor Brauner. Noroc de Emmanuel Di Donna, cu galeria lui, care a expus din nou, ca şi în alţi ani,
tabloul Himera de Victor Bruner şi, firesc, a notat originea artistului. Este o galerie
specializată în artă suprarealistă, unde se pot vedea cei mai mari artişti ai lumii în limbaj surrealist, aşa cum
am arătat nu o dată.
Evident, cu această durere în suflet, oare pentru a câta oară?, m-am cufundat în bogăţia
spirituală a lumii, în special în minunile aduse din Franţa, de la tablouri şi sculpturi, la tapiţerii,
antichităţi, bijuterii (galeria Reza) sau mobilier, tot ce poate bucura ochiul. Spiritul francez a fost întregit de
galeriile din Germania, Austria, Anglia, Italia, Elveţia, ţările nordice, dar şi din multe oraşe americane, ca San
Francisco şi New York, cele mai multe.
Am văzut şi unicate, ca piesele lui Jean Dubuffet, foarte prezent, nu numai la Pace Gallery,
care îi cultivă opera, dar şi la Hammer Galleries sau la Waddington din Londra, cu lucrări inedite. Multe galerii
şi-au dedicat spaţiul doar unui singur artist, cum ar fi George Condo, Sergio Camargo sau Natalia Goncharova. Şi am
să pomenesc tot aici şi sarabanda lui Georg Baselitz de la Galerie Thaddaeus Ropac din London-Paris-Salzburg,
singurul artist care expune tablourile invers, cu josul în sus. De, este german! La fel cum Fontana este singurul
artist care expune tablouri tăiate, de parcă ar fi fost vandalizate. Dar el îşi spintecă propiile tablouri, nu ale
altora, aşa cum am văzut că există la modul conştient, deliberat, această tendinţă în istoria artei de a modifica,
până la denaturare, operele consacrate. Însă Lucio Fontana a fost prezent şi cu câteva lucrări de sculptură, o
adevărată surpriză, precum piesa Coccodrillo / Crocodilul, de la Galerie Karsten din St.
Moritz.
Sigur, nu au lipsit Gustav Klimt, Egon Schiele şi alţi artişti din şcoala austriacă, apoi
surprizele din rafinatele galerii italiene, precum cele din Florenţa şi Milano, totul a fost copleşitor, greu de
descris într-o cronică. Am reţinut şi o blasfemie, ca să spun aşa, un crucifix uriaş pe care era răstignită o
broască. Lucrarea se numeşte Fred the Frog Rings the Bell / Fred Broasca Inelul
Clopotul şi aparţine provocativului artist din Dortmund, Martin Kippenberger. E posibil să fie o
ironie la adresa falsului bigotism. Îl şi vedem pe un organist, care nu cântă bip-bap, ci Ave Maria, cum este
răstignit de enoriaşii săltăreţi. Dar această viziune este din altă expoziţie, pe care nu a imaginat-o nici
Musorgski, deşi suita sa exprimă ideea din exclamaţia: “Vai şi amar! O artă rusă martiră!”
Grid Modorcea, Dr. în arte
11 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Femeia de milioane
Există imagini ale lumii moderne invadatoare, ca imaginea prinţesei Diana, a lui Kate Middleton,
apoi nu mai scăpam de Melania, Meghan şi alte persoane, care nu au creat nimic pentru omenire, dar fac parte
dintr-o elită şi trebuie să le aplaudăm. Însă publicul are dreptate să le întoarcă spatele, fiindcă, în afara de
ambalaj, ele nu au creat nimic. Există însă o presiune a imaginii, o invazie, care te sufocă. Prinţesa Diana a luat
în Anglia un premiu pentru saturaţie!
Sigur, cazul este valabil şi pentru sportivi, dar ei au viaţă scurtă. Ca şi minte scurtă, de la
caz la caz.
În America artei un nume te sufocă, Andy Warhol (1928-1987), ca Trump în peisajul politicii. Nu
o dată am scris despre rolul acestui artist în arta americană contemporană. Ca om, pot să ocolesc acest fenomen,
însă în calitate de critic de artă nu am voie, trebuie să-l descriu, să-l înţeleg.
Şi acum, la una dintre cele mai importante galerii din New York, Lévy Gorvy, de pe Madison
Avenue, unde s-a desfăşurat exhaustiva expoziţie “Warhol Woman”, mi-am dat seama că Warhol nu este un artist, este
un American, adică un om care nu face artă, ci bani. El este simbolul crematoriului artei americane, cel care a
avut geniul de a face din artă o marfă, de a exploata tot ce poate transforma un obiect oarecare în obiect de lux,
care să aducă milioane. Şi a reuşit acest lucru cu aplomb. Nimănui nu-i pasă că acest curent impus de el, art
pop, este ca o lespede pe evoluţia artei americane. E nevoie de o nouă generaţie de mari artişti care să
deblocheze această înfundătură.
În arta americană nu există decât două curente mari, abstract-expresionismul şi pop art,
curentul impus de generaţia lui Warhol care a făcut kitsch din artă, spre gustul masei, care aplaudă această
formulă, fiindcă nu cere nici un efort de simţire sau de gândire. Totul este epidermic. Omul de pe stradă vede
nişte fotografii colorate (fotografii alb-negru pictate), la dimensiunea 100, 6 x 100, 6 cm, şi toate fotografiile
se numesc portrete, care prezintă persoane recognoscibile, precum Marilyn Monroe, Jackeline Kennedy, Liz
Taylor…
Geniul comercial al lui Warhol a început cu portretul lui Jackeline Kennedy, realizat imediat
după ce soţul ei, preşedintele Americii, J. F. Kennedy, a fost asasinat. La fel de prompt a fost şi cu tragedia lui
Marilyn, pe care a anticipat-o. Şi toate femeile din portretele sale sunt legate de poveşti asemănătoare. Vedem
imaginea unor dive ca Liz Taylor, Brigitte Bardot, Liza Minnelli, Judy Garland, a unor personalităţi sau
necunoscute ca Ashraf şi Farah Diba Pahlavi, Gertrude Stein (multiplu de 10!), Marjorie Copley, Marie Laure
Gardoni, Tina Chow, Helene Rochas, Maria Shiver, Katie Jones, Pia Zadora, Aretha Franklin, Golda Meir (!!), Kimiko
Powers, Jane Holzer, Blondie, precum şi seria numită “Portrait of Lady”, fotografii colorate, ca la grădiniţă, dar
care se vând cu milioane de dolari!!!
Dacă noi, europenii, o avem drept simbol plastic pe Mona Lisa, tabloul lui Leonardo de la Luvru,
americanii îl au pe Campbell Soup, cutia de conserve a lui Warhol. Un fel de Campbell Soup este şi Femeia, în
primul rând imaginea lui Marilyn Monroe. Această imagine este pentru americani ca Iisus Judecător al lui Nicolae
Grigorescu pentru români. Se află peste tot, în fiecare casă, în fiecate vitrină.
Desigur, din expoziţie nu lipseşte nici kitsch-ul “Triple Mona Lisa”, copia tabloului lui
Leonardo triplată. Lipseşte însă tabloul “12 Mona Lisa”, o serie din 1980. Totul este copiat, colorat, multiplicat.
Artistul este eliminat din acest gen de creaţie copiatoare. Orice este posibil. Ca în pânza pe care Jackeline este
multiplicată de 40 de ori, “creaţie” datată 1964.
Toate aceste fotografii colorate, Andy Warhol le-a realizat-o printre altele, în intervalul 1960
– 1980. Când el arată aşa cum ni-l prezintă fotograful lui personal Christopher Markos, chiar la intrarea în
galerie, unde sunt expuse patru portrete homo, aflate şi în albumul pe care acest artist-fotograf i l-a dedicat lui
Warhol.
Grid Modorcea, Dr. în arte
8 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Lumina tabletelor selenare
Mi-a făcut o deosebită plăcere să o cunosc pe Laura de Santillana, o faimoasă artistă italiană,
aflată într-un turneu mondial cu expoziţia “Moon. From Kyoto to New York”. La New York a expus în Ippodo Gallery, o
galerie japoneză, director Shoko Aono, care i-a făcut artistei legătura între Japonia şi America, dat fiind că
galeria sa este o punte între cele două ţări. Galeria se află pe 86 St, în apropiere de Metropolitan Museum of Art,
într-o clădire ca un labirint, un simbol al forţei dolarului.
Atmosfera din galerie purta o amprentă japoneză, tinerele japoneze care întreţineau protocolul
erau ca în filmele cu samurai.
Dar ceea ce făcea sărbătoarea acestui moment era Opera italiencei Santillana, venită din Italia
ca Laura lui Petrarca, mai exact, venită de pe insula Murano, lângă Veneţia, ea fiind născută la Veneţia, de unde
ne-a adus minuni create prin arta focului.
Am avut ocazia să vorbesc cu Laura despre miracolul vaselor de Murano, loc pe care l-am văzut în
urma cu 15 -20 de ani şi care m-a uimit. Am fost acolo împreună cu Coriolan Babeţi, pe vremea când el era
directorul Casei Romena din Veneţia, fondată de Nicolae Iorga. Coriolan ştia bine să conducă o barcă şi am mers
acolo cu barca institutului român. Am stat o zi întreagă şi am văzut cum plăsmuiau meşterii de la Murano minunile
artizanale, care au făcut înconjurul lumii. Dar Laura mi-a spus că de atunci această cetate a sticlarilor s-a
degradat, nu mai are faima de odinioară.
Ea a adus şi un film, un documentar în care prezintă cum şi-a creat operele, care arată ca nişte
plăci duble, de diferite dimensiuni, în interiorul cărora are imprimată o pictură, o formă abstractă. Plăcile (ea
le numeşte tablete) se fac prin topirea şi modelarea sticlei. Când meşterul sticlar suflă în lungul tub ca un
cimpoi, bolul de sticlă din capăt se face rotund, ca un balon. Balonul incandescent se pune pe nicovală şi se bate,
până devine plat. Forma rezultată este o materie din două corpuri lipite. Care se taie la capete sub formă de
tabletă pătrată. Iar tehnica pictării lor este secretul artistei, probabil că ea toarnă culoarea în anumite faze
ale prelucrării. E nevoie de multă muncă, de multe încercări, ca să poţi controla efectul culorii. Aceste corpuri
duble, dacă le priveşti într-o singură cameră, luminată în clarobscur, oferă expresia unui spaţiu
extraterestru.
Am mai văzut astfel de minuni la Londra, creaţia celebrului artist sticlar Dale Chihuli, dar la
el totul este un spectacol floral, baroc, plin de exuberanţă, un colorit extravagant. Sculpturile sale din sticlă
sunt monumentale, împodobesc pieţe, parcuri, ba au colorat acum câţiva ani şi Jocurile Olimpice. Am făcut şi un
film numit Chihuli şi transmis pe TVR.
Dar Laura este exact la extrema cealaltă, operele sale sunt sobre, foarte economicoase în
exuberanţă, par venite dintr-un limbaj de samurai, un limbaj al umbrelor şi al tăcerii. De fapt, limbajul ei este
selenar, ca şi titlul expoziţiei, Moon.
A realizat şi o trilogie numită Bamboo, din sticla de un verde închis, forme
suple, de o mare eleganţă, cu un rol important în cultura japoneză, fiindcă simbolizează puritatea şi norocul
(“good fortune”). Shoko Aono ne spune că la Kyoto, în toamnă, Laura a combinat forme tradiţionale japoneze, precum
kimonos şi obi (eşarfa), şi le-a armonizat cu covoarele tatami, pe care le-a
transpus apoi pe sticlă, rezultând nişte forme mai estetice decât cele japoneze, considerând că arta ei este foarte
subtilă. Să nu uitam, i-am spus lui Aono, că Laura vine din ţara care conservă 70 la sută din arta lumii. Iar
rafinamentul ei s-a format în familie, în grupul Eros, alcătuit împreună cu tatăl ei, Ludovico, şi fratele,
Alessandro, apoi l-a dus pe Eros la Murano şi l-a trecut prin arta focului.
Laura pictează pe sticlă ca un pictor pe pânză. Ea chiar mărturiseşte: “My studio is in my
head, where my ideas are born in glass. The artwork is my diary. / Studioul meu este în capul meu, unde ideile mele
se nasc în sticlă. Opera de artă este jurnalul meu”.
În general, plăcile par nişte pietre transparente, pe care se află urme selenare sau, altfel
spus, urme arhaice. Sunt ca nişte rune sau ca tăbliţele de la Tărtăria, unde s-a conservat cea mai veche limbă de
pe pământ. Însă au dimensiuni mari, de exemplu Moon 6 are dimensiunile 27, 6 x 18, 5 x 3, 4
cm şi un preţ la fel de mare, 11 mii de dolari. Formele mari includ expresii de culoare, de regulă un gri patinat,
culori cât mai naturale. Amintesc de marile sculpturi /plăci de piatră ale lui Isamu Noguchi şi expuse în spaţii
publice. Nu întâmplător, şi plăcile lunare ale Laurei se află în marile muzee ale lumii, mai ales în cele din
America, de la New York la Los Angeles, fiindcă ea a devenit americancă odată cu absolvirea Şcolii de Arte Visuale
în 1975.
Unele plăci de sticlă sugerează altceva, ca având în ele urme antropomorfe, de parcă ar conserva
fosile, urme de ominizi, oase, fluturi, frunze, cioburi de tradiţie, cum ar spune Lucian Blaga. În documentarul pe
care ni l-a arătat Laura, vedem unele tablete puse pe apă, instalate ca nişte borne, într-un fundal de pădure.
Acest cadru natural le face să semene cu nişte semne extraterestre.
Artista nu urmăreşte decât să producă efecte estetice. Contează foarte mult reflexia luminii,
felul cum cade lumina pe aceste piese şi pune în valoare o culoare sau alta. Apare un dialog între lumina din
exterior şi lumina încorporată în vasul plat de sticlă, producând un efect care nu pare pământesc, de parcă plăcile
de sticlă ar pluti într-un spaţiu intergalactic. Efectul de culoare este categoric dat de lumina care emană din
interiorul plăcilor străvezii. Evident, cele două plăci sunt lipite, sunt gemelare, şi transparenţa lor produce
acest efect dublu, care împarte culoarea în două. Iar în cazul pictării plăcilor, apar formele runice, arhaice,
rudimentare.
Nu mă îndoiesc că meşterii sticlari de la Murano au şi ei rolul lor, fiindcă sunt artişti în
arta focului, în prelucrarea sticlei, din care fac adevărate bijuterii (le-am văzut şi recent minunile în
aeroportul din Veneţia, la un mare magazin de artă artizanală, care face legătura între porţile de transfer al
zborurilor).
Dar să-i dau cuvântul Laurei, care ne explică mai bine cum a prins acest miracol al luminii:
“The glass tablets are envelopes in which the light lives and refracts; there is the surface work, a skin. This
light that is incorporated in the object becomes the body of the object. Light is not outside, it’s inside, a
liquid frame between the inside and the outside / Tabletele din sticlă sunt plicuri în care lumina trăiește și
refractă; există munca de suprafață, o piele. Această lumină care este încorporată în obiect devine corpul
obiectului. Lumina nu este în exterior, este înăuntru, un cadru lichid între interior și exterior”.
Aţadar, fenomenul constă în acapararea luminii, cele două părţi ale tabletei sunt ca o gură de
crocodil care înşfacă lumina şi o păstrează. E ca în povestea lui Păcală care vrea să prindă luna cu cofa şi s-o
vâre în casă. Aici apare ideea de plic. Un plic poate conserva lumina? Diferenţa este că sticla este translucidă şi
dacă în “cadrul lichid” se pune culoare, tableta se colorează. Arta apare în măsura pe care o pune artista, în
echilibrul formelor, ca efectul să fie pur estetic. E ca şi cum luna are lumina în ea şi noi o vedem când razele
soarelului cad pe ea, când există acest dialog între interiorul lunii şi lumina soarelui. Între materie şi harul
artistei. Sigur, lumina lunii ne poate transforma în vârcolac, ca în nopţile pictate de Van Gogh, dar arta focului
ne înfrumuseţează.
Grid Modorcea, Dr. în arte
3 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Casa cu mistere
Tot mai mult sunt convins că Manhattan, unde îmi trăiesc senectutea, este un cosmos, un oraş
indefinibil şi inclasificabil. Încep să semăn cu el, fiindcă şi despre mine se spune (a spus-o primul criticul Alex
Stefănescu) că sunt un “scriitor inclasificabil”. Sigur, nu văd cine m-ar putea citi, cine m-ar putea cunoaşte, mai
ales acum, când am trecut de prima sută de cărţi publicate. La fel de mult timp, o viaţă, două, îţi trebuie ca să
cunoşti insula Manhattan, cu tot ce a făcut omul aici. Tot?, nu, nu poţi cunoaşte nici măcar galeriile de artă. De
20 de ani le tot caut, spun că am scris despre toate, dar când nu mă aştept, apare una despre care nu ştiam nimic.
Mister. Mare mister.
Prezentul îl mai poţi cunoaşte, dar trecutul este imposibil, este insondabil. Şi am să vă dau
cel mai recent exemplu trăit de mine cu această uluială a necunoscutului. Este vorba despre galeria Anita
Shapolsky, de pe 65 St., dintr-o zonă de o frumuseţe rară, numai de palate. Aici sunt concentrate bogăţiile marilor
milionari ai lumii. Nu ştiu dacă Anita este milionară, dar colecţia ei este de milioane.
Fiindcă ceea ce ne-a arătat ea este greu de imaginat. În galerie intri din stradă, coborând
câteva trepte şi intrând la parter, apoi galeria se desfăşoară la etaj şi în spatele salonului-vagon, de unde
ajungi într-o mică grădină, o terasă, unde străjuieşte un bust impunător al lui Buddha. Şi în jurul lui, alte
lucrări. Peste tot artă. La fiecare pas un tablou sau o sculptură. Nu am fost la expoziţia unui artist anume, asta
a fost altă dată, acum cinci ani, la retrospectiva lui Karl Hagedorn (prezentată amplu în volumul Artişti
români la New York), ci la expunerea unei colecţii. Colecţia Anita Shapolsky, cu lucrări ale unor artişti
pe care ea i-a cunoscut de-a lungul timpului, artişti uitaţi, care nu mai circulă, dar care sunt fundamentali
pentru a înţelege mişcarea artei americane.
Majoritatea lucrărilor datează din perioada interbelică sau din primii ani post-belici. Astfel
ne întâlnim cu nume absolut necunoscute, ca Alcopley, un pseudonim al lui Alfred Lewin Copley, care a combinat
medicina cu pictura; apoi James Brooks, un muralist, care şi-a exprimat pe pânză experienţa din al doilea război
mondial; Norman Carton, un alt muralist, căruia Anita i-a expus un tablou realizat în 1957; Christo, un sculptor cu
elemente arhitecturale; Nassos Daphnis, cu o pânză din 1948, figura miticului Icarus, bogată în culori naturale;
Sonia Gechtoff, cu câteva lucrări foarte expresive, poate şi fiindcă ea pictează direct din cuţit, lucrări din anii
’50, care sunt incluse în curentul abstract expressionist; Tony Harrison, care transformă diferit material brut, ca
lemnul, în pictură, păstrându-i forma geometrică; Stanley William Hayter, prezent cu tabloul
Pavone (1935), un artist care a lucrat pe trei fronturi, Anglia, Paris, New York, realizând
şi un studio, Atelier 17, în perioada interbelică; Buffie Johnson, care a urmărit ciclul natural al vieţii, artista
prezentă cu trei lucrări, atingând sublimitatea mistică în lucrarea Pentecost (1958), şi
despre care am mai aflat că este şi scriitoare, creând o imagerie a zeilor şi a animalelor sacre; Albert Kotin, un
formidabil abstract expressionist, care i-a influenţat pe De Kooning şi Pollock; Fred Mitchell, un mare colorist şi
un galerist de anvergură (fondator al galeriei Tananger); Louise Nevelson, care a prevăzut instalaţia sculpturală,
dar realizând şi picturi mono-cromatice pe lemn, remarcabile colaje; Betty Parosns, renumită prin lansarea la
galeria sa a lui Pollock şi a altor abstract-expresionişti, o pictoriţă de o mare sensibilitate, cum vedem în
lucrarea Looking Out (1955); Irving Petlin, tot pictor non-figurativ, obsedat de dualitatea
Binelui şi Răului; Anne Ryan, o creatoare de colaj, care a studiat la atelierul lui Stanley Hayter şi care e
definită prin realizarea unei originale tranziţii de la text la pictură; Nancy Steinson, care explorează materia
diferitelor metale, combinând liniile curbe în forme de energie sculpturală; Yvonne Thomas, cu o lucrare din 1965,
cu un deosebit potenţial simbolic, creatoarea unei reţele picturale cu efecte gridophanice; şi alţii.
*
Spuneam că e greu să ne imaginăm ce am văzut. Nu ştiu de câte ori nu am scris despre abstract
expresionişti, dar niciodată nu am văzut opera lui Amaranth Ehrenhalt (n. 1928). Aici am avut şansa să o cunosc în
persoană pe artistă, care mi-a dăruit un catalog în care am putut vedea cum ea i-a anticipat pe toţi corifeii artei
americane, ajunşi în top, precum De Kooning, pe care Amaranth l-a cunoscut personal. Cartea de vizită a acestei
artiste este impresionantă, greu de descris într-o cronică.
Nu pot spune decât atât că viaţa ei s-a desfăşutat între Paris, unde a studiat, cu Sonia
Delaunay, şi America, educată fiind la Pennsylvania Academy of the Fine Arts. A trăit numai în lumea artei. Totul a
fost artă pentru ea, ca în această poezie aflaă la sfârşitul catalogului pe care mi l-a dăruit:
Examine my head, My hands, my name, And my heart
You will see Everywhere, always Art, Art,
Art.
Sper să-i văd direct şi lucrările, care sunt o explozie de culoare, au vertij, iuţire de sine,
sunt un adevărat dans de pete contrastante şi linii labirintice, precum un ghem ca un vârcolac, asemenea lucrării
Umatilla (1959), o capodoperă.
Atmosfera de la vernisaj, patronată de amfitrioana Anita, a fost de o mare elevaţie, cu foarte
multe cunoştinţe de-ale distinsei colecţionare, din epoci diferite, parcă era un muzeu uman, dar şi artistic,
fiindcă galeria era inţesată de artişti. Aşa am cunoscut-o şi pe Solange Umutoni, o artistă de culoare, care
practică şi ea o artă abstractă, plină de culori foarte vii. Unele pânze mi-au amintit de “ochii” lui Ţuculescu,
dar cred că apropierea trebuie făcută mai degrabă de arta graffiti a lui Basquiat sau de măştile africane. Mi-au
plăcut foarte mult copii care veniseră la vernisaj, foarte inteligenţi şi curioşi, să afle tot. Mâine, ei vor fi
cei care vor povesti, poate, ce au văzut azi.
Indiscutabil, galeria Anitei este un clarobscur de frumuseţe, o casă plină de mistere, peste tot
măşti arhaice, lucrări ciudate, spectrale, din epoci de demult, care aduc cu ele fantome. Am fost într-o casă cu
mistere, ca în Marile Speranţe. Ca să vezi bine tabloul italianului Mario Bencomo, aflat pe un perete la intrare,
Anita deschide un dulăpior şi de acolo aprinde două mici reflectoare, care luminează în mod special lucrarea,
pentru a vedea şi un desen pe care altfel nu-l vezi. Momentul a avut, pentru mine, ceva din misterul care îl
înconjoară pe Robert Langdon (Tom Hanks), eroul din Codul lui Da Vinci, când cercetează
documentele de la Vatican. Multe mistere care se cer decodificate. Ca o lucrare a al lui William Saroyan, aflată la
etaj, ceva de necrezut, pe care scriitorul i-a dăruit-o Anitei în 1963. Tot acolo se află şi uluitoarea pânză a lui
Albert Kotin, o adevărată capodoperă, care pune altfel în valoare generaţia lui Pollock.
Prin colecţia Anitei, înţelegem mai bine că ceea ce se află azi în top, artiştii americani, care
se vând cu sute de milioane de dolari, au fost pregătiţi (citeşte anunţaţi) de generaţia lui Kotin, Amaranth,
Johnson, o generaţie de artişti fantastică, dar care nu a prea a avut noroc, fiindcă istoria i-a uitat,
nemaivorbind de invazia modernismului, cum spunea Amarahth, care se reduce la kitsch, la instalaţii, la digital
art. Noi nu credeam că artistul va părăsi instrumentele clasice de a picta, de a ciopli, de a decora, spunea ea.
Sigur, aşa cum discutam şi cu Solange, epoca Anitei era o epocă de visare, în care oamenii erau idealişti, trăiau
pentru artă. Acum, azi, artiştii trăiesc pentru bani. E o epocă mercantilă în care fantezia se pierde, este trădată
şi adaptată numai la ceea ce se vinde.
Într-adevăr, este greu de crezut, că în împărăţia zgârie-norilor, se conserva casa cu mistere a
Anitei, că dincolo de imaginea artihectonică a unei civilizaţii a bogăţiei, există misterul artei, delicateţea
uitării de sine, tezaurul memoriei, care conservă amintirea viitorului, căci fără amintiri, viitorul nu are
prezent.
Grid Modorcea, Dr. în arte
1 mai 2019
Corespondenţă de la New York
Licitaţia ca document
Pentru mine, o licitaţie de artă este un document. Nefiind om de afaceri, privesc ca un critic
de artă o licitaţie, iar pe unele le privesc ca un om de film, ca un regizor, ca un documentarist. Toată lumea are
despre o licitaţie, precum cele de la marile case din New York, Christie's şi Sothebv's, imaginea unei competiţii
băneşti, redusă la strigarea cine dă mai mult? Licitaţiile stabilesc topurile în domeniul vânzărilor
de artă, ierarhiile operelor sau artiştilor în funcţie de vânzări. E un spectacol nemaipomenit să asişti la
concurenţa între miliardari, să vezi cum se licitează nu cu miile de lei, ci cu milioanele de dolari. Am descris nu
o dată astfel de licitaţii în care s-au stabilit recorduri, precum licitaţia de anul trecut, din 15 mai, în care
Brâncuşi a stabilit la Christie's recordul personal, când lucrarea sa La Jeune Fille
sophistiquée a fost achiziţionată cu 71 de milioane de dolari.
Dar mult mai interesant pentru mine sunt licitaţiile unor colecţii, care spun totul despre
proprietari sau despre operele puse în vânzare. Şi am să dau un exemplu recent, licitaţia "Style" de la Sotheby's,
cu precizarea "Silver, Ceramics, Furniture, Tapestries", care a constat din licitarea multor colecţii private,
printre care şi a colecţiei Melinda şi Paul Sullivan, din care aflăm ce fac anumiţi oameni bogaţi cu banii, îi
investesc în opere de artă, apoi urmaşii le vând sau fac cu ele opere de binefacere.
Am avut plăcerea să asistă la vânzarea a zeci de obiecte aparţinând regelui George al III-lea al
Angliei, un mare colecţionar de artă, un rege cu o istorie fascinantă, cu o domnie de aproape 60 de ani, sfârşind
nebun (a atins performanţa să vorbească fără sens 58 de ore neîntrerupt). Poate că el a transmis ceva din boala sa
lui George al VI-lea, care a fost bâlbâit (cazul sau a genera filmul The King’s Speech, cu 12
nominalizări la Oscar).
S-au licitat obiecte ale tuturor regilor cu numele George, dar cele mai multe au aparţinut lui
George III. Obiectele lui sunt o oglindă a epocii, sunt un document al vieţii sale şi al perioadei istorice în care
a trăit (1738 – 1820). Piesele licitate reflectă felul cum trăia el, cum mânca, cum se îmbracă, ce gusturi avea în
toate domeniile, mai ales culinare şi artistice. Dacă faci un film despre epoca lui George al III-lea, este
important să studiezi aceste obiecte, aşa cum am făcut eu când am realizat filmul despre George Enescu, am studiat
obiectele sale de la muzeele din Liveni, Dorohoi, Teşcani, Cumpătu, Palatul Cantacuzino sau Castelul Peleş, unde el
a trăit. La fel, în cazul Tudor Arghezi, am studiat cu atenţie toată moştenirea obectuală a poetului de la
Mărţişor, o adevărat comoară vie, pentru că obiectele vorbesc, au calitatea să ne spună cum a trăit Arghezi şi cum
scria, şi cum îşi îngrijea livada, şi cum dormea, tot. Parcă îi auzeam şi respiraţia.
Aşa l-am văzut pe George al III-lea şi la licitaţia mai sus pomenită. Am văzut mesele lui de
lucru, fotoliile pe care stătea, şofalele, vasele din care bea şi mânca, lampadarele cu care se lumina, icoanele la
care se închina, obiectele de cult sau tablourile care îi arătau gusturile artistice. De pildă, un vas de vin (lot
275), ca un fel de cristelniţă, din care regele lua vinul cu pocalul şi bea.
Sigur, acest lucru nu-l vedem, mi-l reprezint eu, ceea ce vedem este un spectacol bănesc, este
imaginea vasului pe opt ecrane şi pe ele apare următorul spectacol al licitaţiei:
- Numărul lotului, lista cu preţuri, cu valori ale monedelor echivalente dolarului din şapte
ţări, fazele licitaţiei, numite Starting/Opening Bid / Oferta de pornire sau de deschidere,
Current Bid / Oferta curentă, Fair Warning / Bătăia echitabilă (momentul adjudecării),
după cum pe un ecran special apare şi sursa licitaţiilor, Auctionner (licitant), Phone,
Online, Room, iar în unele cazuri apar şi alte explicaţii ca Advance sau Bid
Withdown (oferta fără licitaţie).
Tot ce se face, nu doar se aude, ci se explică pe ecran negru pe alb. Totul este supercontrolat
şi transparent. Iar sub imaginea piesei licitate apare şi denumirea ei, de pildă, în cazul vasului de vin, “A
George III Gilt Bronze Mounted and Brass-Bound Mahogany Wine Cooler, circa 1770”. Deci vasul era din lemn de
mahon legat cu braţe de bronz aurit şi avea şi rol de răcitor, de frigider (cooler).
Acest obiect deosebit s-a dat cu 60 de mii de dolari. În catologul licitaţiei se află toate
explicaţiile, de unde provine acest vas, cine l-a făcut, autorul, meşterul sau artistul sau, aşa cum aflam despre
toate obiectele puse în vânzare. George al III-lea bea vin din acest vas cu masca lui Bachus pe figură, devenea un
personaj, ceea ce-i dădea un aspect teatral, în bună tradiţie a spectacolului de curte englez. Iată aici o formă de
document, cum obiectul ne face să reconstituim o epocă, să vedem deja viaţa din spatele lui.
Obiectul în sine, cu preţul aferent, nu este important, fiindcă multe obiecte de o frumuseţe
rară, majoritatea colecţiei Sullivan fiind pe bază de vase din porţelan de Meissen, multe numindu-se “Meissen
Chinoiserie”, fiindcă erau pictate în stil chinezesc şi datând din secolul 18, se dădeau la preţuri modeste,
unele sub 5 mii de dolari. Din acest punct de vedere nu prea aveau valoare, dar valoarea lor estetică era
deosebită. Aici mulţi cumpărători nu fac distincţia respectivă.
*
Faptul se vede mai ales la licitaţiile de bijuterii, precum faimoasa licitaţie anuală numită
“Magnificent Jewels”, inclusiv sezonul “Fine Jewels”, unde am văzut cele mai frumoase bijuterii din lume. O
legătură între licitaţii atât de diferite este lotul 594, un colier de aur cu o monedă veche de bronz la mijloc,
care îl reprezintă pe regele George al III-lea, iar pe revers există stema şi datarea, între anii 1749 şi 1751.
Casa a estimat acest lot la 5-7 mii dolari, dar s-a dat cu 10 mii de dolari, după o dispută destul de aprinsă.
Licitaţia “Fine Jewles”, care a cuprins loturile 501-718, a fost foarte animată, fiecare lot fiind foarte disputat
întrucât preţurile de pornire au fost mici, acceptabile, cele mai multe fiind opera lui Cartier, care a dovedit a
avea un foarte dezvoltat simţ al ludicului. De pildă, lotul 593 reprezintă un lanţ de care erau atârnate diferite
ceasuri în miniatură. Sau lotul 552, cel mai disputat, un colier din jad într-un toc de ochelari. S-a dat cu 40 de
mii de dolari, cota cea mai înaltă atinsă de această licitaţie.
Comparativ cu celalalt sezon, “Magnificent Jewels” (153 de loturi), în care licitaţia a pus în
joc sume mari, majoritatea loturilor fiind adjudecate la preţuri de peste 100 de mii de dolari, iar loturile finale
au oscilat între 300 şi 800 mii de dolari. Recordul a fost atins de lotul 139 cu 1 900 000 dolari, un inel din
diamante, cu un Fancy Intense Blue pe el, cântărind 3. 24 carate. Dar cel mai disputat lot a fost 140, o creaţie
tot a lui Cartier din anul 1925, un autor foarte prezent cu multe piese şi considerat un artist de marcă, fiind,
printre altele, autorul costumelor orientale ale Baletului Rus. Piesa licitată şi achiziţionată după 20 de strigări
cu 1 400 000 dolari, este un aranjament de pietre preţioase, o înlănţuire de diamant, coral, smarald, terminate cu
o broşă din seminţe de perle, tot aranjamentul fiind în stil indian. Bijuteria este considerată de specialişti
reprezentativă pentru Art Deco. Ea se află şi pe coperta catalogului acestei fulminante licitaţii.
Categoric, şi în acest caz valoarea este dată nu după greutatea karatelor, ci după frumuseţea
estetică. Imaginea artistică arată că în spatele unei lucrături de preţ stă un artist. Dar frumuseţea bijuteriilor,
la fel ca şi în cazul operelor de artă, nu poate fi luată în sine, ele nu au valoare decât în funcţie de femeia
care le poartă. Ele nu înfrumuseţează o femeie dacă reciprocă nu este valabilă. Bijuteriile Cleopatrei, de pildă,
aveau valoare în funcţie de femeia care le-a purtat, adică de împărăteasă. Unei femei urâte, bijuteriile îi pun în
evidenţă urâţenia, fiindcă altceva nu au ce să-i pună.
Dar să nu jignim femeia care are poate o faţă nepotrivită, dar are în schimb mâini frumoase, pe
care se poate pune o brăţară ca lotul 631, din aur şi diamante de culoarea pielii, sau poartă o rochie frumoasă,
care este pusă în evidenţă de formidabilele bijuterii-jucărie ale lui Cartier, precum broşele care imită un cal de
mare sau două păsărele (lot 528). Nu mai vorbesc de uluitoarele bijuterii marca Tiffany. Vestimentaţia bazată pe
bijuterii este marca filmelor istorice, al unui studiu atent al epocii.
Bijuteriile pun în evidenţă tot ce este frumos la om şi cele create de anumiţi artişti, au o
valoare estetică. Bijuteriile licitate au aparţinut unor oameni, care le-au cumpărat, apoi le-au vândut, ei sau
moştenitorii lor. Unele poartă denumirea proprietarului, dar în cele mai multe dintre cazuri, proprietarul îşi
păstrează anonimatul şi avem numai precizarea "property of a lady", "property of a gentleman" sau "property of a
collector". Toţi s-au bucurat de ele şi le-au dat mai departe, din generaţie în generaţie. Acest fapt face parte
din ceea ce colecţionarii americani numesc investiţie. Iar pentru mine este oglinda unui document al înţelepciunii
omului, al capacităţii lui de a face un spectacol de lux. Nemaivorbind de faptul că acest fenomen, licitaţia,
trădează şi nevoia omului de a se menţine în sfera elitei. O societate fără elită este bolnavă.
Grid Modorcea, Dr. în arte
25 aprilie 2019
Corespondenţă de la New York
Viziuni mozaicale
La două galerii de pe 57 St, aflate în aceeaşi clădire, Long-Sharp şi John Szoke, am văzut o
ingenioasă expoziţie numită “In Searche off” (În căutarea lui), semnată de o cunoscută artistă americancă, Sabina
Klein, prezentă cu o serie de tablouri realizate pe hârtie. Păcat că este o pictură pe hârtie (specială), fiindcă
dacă Leonardo, Rembrandt, Goya, Van Gogh şi zeci de artişti plastici şi-ar fi lăsat geniul pe hârtie, azi n-am mai
fi avut ce discuta.
Lucrările lui Sabina Klein meritau o soartă mai bună, să fi fost realizate pe pânză, fiindcă
artista are talent şi mai ales o viziune foarte originală: tablourile sale sunt o subtilă alternanţă între
figurativ şi nonfigurativ, ca nişte naturi moarte care se abstractizează. Un fel de Cézanne abstract. Şi să ne
gândim la un tablou ca La scaldat, dacă ar fi voalat de soare. Unii au realizat astfel de
experimente după Cézanne.
Sabina Klein, care, după Hunter College, a studiat în Franţa, la Paris, cunoaşte aceste
experienţe. Dovadă că maniera în care pictează este după tehnica scharff-unscharff, folosită în film, când un
obiect clar devine neclar sau invers. Artista desenează pe suprafaţa de hârtie personaje ciudate, fantastice sau
SF, multe luate din lumea circului, sunt foarte felliniene, dar pe care le şterge cu un văl de culoare şi din ele
nu mai zărim decât fragmente. E ca şi cum am vedea lumea prin ceaţă. O ceaţă ca de munte, care acum învăluie
peisajul, acum îl dezvăluie.
Aceste pete de culoare, ca un mozaic care şterge lumea, ca un burete mai puţin apăsat care
şterge tabla plină de ecuaţii, este poate tot ceea ce ne rămâne în amintire. Amintirea este un mozaic al memoriei.
Amintirea despre trecut, despre viaţă, despre oameni şi lucruri nu este legată şi întreagă, este fragmentară,
mozaicată, adesea neclară, ca o privire în ceaţă, în care putem identifica sau nu, un lucru sau altul.
Mi-au plăcut în mod deosebit lucrările Eyes Wide Open / Ochii larg deschişi,
Presence of Mind /Prezenţa minţii, Adam and Eve, Samarai şi
altele. De fapt, toate, fiindcă expoziţia are o unitate stilistică şi fiecare tablou este parte a unui întreg, el
completează viziunea de ansamblu. De mult n-am mai văzut o expoziţie în care să domine desenul şi culoarea.
*
O galerie cu totul deosebită, într-un spaţiu magic, Tambaran 2, de pe 82 St., într-o zonă numai
de palate, o America a bogăţiei în exces, ne-a invitat la vernisajul unei remarcabile expoziţii numite “Americana”,
a artistului Kevin Champeny, venit din Beloit, Wisconsin, care ne uimeşte cu mari tablouri realizate în mozaic,
portrete, scene, sau steagul American în patru forme mozaicale. El a reinventat arta tradiţională a mozaicului.
Ceea ce nu poţi vedea decât la MAD (Museum of Arts and Design), am văzut aici. Acest gen de muncă se numeşte
mastercraft. I-am şi spus artistului că este un remarcabil mastercraft. Acest lucru nu trebuie să-l
supere, nu este un fapt rău, dimpotrivă. Şi l-am invitat să descopere că înainte de a fi artist, Michelangelo a
fost meşteşugar. Toţi marii artişti ai lumii, inclusiv Brâncuşi, au fost la început meşteri, buni meşteşugari. Este
o fază obligatorie pentru un artist. Mai ales pentru un sculptor, pentru ca şi lucrările lui Kevin sunt un amestec
de sculptură, pictură, desen, arta digitală. El are o experienţă trecută prin studiourile Warner Brothers şi
Disney. Dar şi prin studiourile de lux, de fashion, realizând şi un model de master pentru bolul de cereale al
preşedintelui Obama în timpul mandatului său la Casa Albă.
Cu un cuvânt, Kevin Champeny este un artist spectaculos, un show-artist, care face din fiecare
tablou senzaţie. El declară: “I create a style of work that blurs the lines between photography, painting and
sculpture. Mosaics enable me to elicit the tension and stories between hand sculpted and cast pixels and the
overall image they compose” / Creez un stil de lucru care blochează liniile dintre fotografie, pictură și
sculptură. Mozaicurile mi-au permis să dau naștere tensiunilor și povestirilor între pixeli sculptaţi manual și
pixeli matriţă și imaginea de ansamblu pe care o compun“.
Artistul este foarte dispus comunicării, acceptă orice fel de observaţii, este ca un burete
însetat de dialog, de opinii. De altfel, aici, în America, orice vernisaj nu se face prin cuvântul unui critic, al
galeristului sau al artistului. Totul este fără nici un protocol. Artistul se află în galerie şi oricine are ceva
să-i spună sau doreşte să afle, discută cu el. El se află la dispoziţia vizitatorilor. Kevin mi-a şi spus că el
vrea să vadă cum descoperă vizitatorii arta lui şi cum se conectează la ceea ce el propune, cum se leagă experienţa
lor de experienţa lui. Dintr-un astfel de schimb de idei, ai mereu ceva bun de ales.
Grid Modorcea, Dr. în arte
22 aprilie 2019
Corespondenţă de la New York
Gridophania lui Ivan Marchuk
Nu cred că am fost vreodată la un eveniment cultural al Institutului Ucrainian din America, să
nu fiu uluit de ceea ce prezintă. Nu spun că mi-aş visa să pot participa şi la ICR New York la un eveniment
similar, lucru imposibil, nu din lipsa de artişti valoroşi, ci din lipsa de organizare şi empatie. Anul acesta am
fost la evenimente organizate de institutele culturale din Cehia, Austria, Italia şi Coreea, dar la fiecare era o
abundenţă de lume, fiindcă aceste institute, şi altele ca ele, şi-au creat un vad, cum se spune, o popularitate,
care face să fie asiduu şi dens populate.
Şi la recenta manifestare de la Instiututul Ucrainian a fost aceeaşi participare, ca în fiecare
an, înainte de Paşte, când sunt invitaţi artişti care expun lucrări cu semnificaţii Pascale. Şi acum fantastica
expoziţie de pictură a artistului Ivan Marchuk (n. 1936) a conţinut şi câteva tablouri pascale, naturi statice cu
ouă şi vase, dar în stilul său, căci şi vasele şi ouăle erau acoperite cu un desiş special de crengi, ca un fel de
cuibare care învăluiau ouăle.
Dar baza expoziţiei consta din zeci de cicluri de pictură pe pânză, în care acest stil, al
cuibarului natural, devine o pecete universală. Se poate spune că fiecare tablou al lui Marchuk este ca un studiu
anatomic, cu mii şi mii de semne sugerând încrengătura naturii, gigantica ei capacitate entropică. Şi totul pleacă
de la portretul unor case părăsite, care sunt sufocate de abundenţa vegetaţiei. Dacă natura nu este îngrijită,
controlată, ea generează fenomenul entropic, adică o invazie de arbori, ierburi, un desiş de crengi, de fire
nevăzute, pe care artistul le vede şi le desenează cu o migală de neimaginat. Ca totul să ducă de la aceste imagini
realiste la forme abstracte şi surrealiste.
Am avut revelaţia unei gridophanii artistice, adică a unei reţele de relaţii nevăzute între
elementele naturii. Cu alte cuvinte, artistul revelează o reţea de legături între vizibil şi invizibil. Ca un fel
de autopsie a corpului uman, care la microscop ne dezvăluie o sumedenite de fire, de legături. Orice univers este o
gridophanie, iar Marchuk a aplicat anatomia unui element uman, viu, la întreaga natură. Şi această ţesătură de
forme duse la extrem capată o expresie abstractă, atinge experienţele suprarealiste.
Dacă un Victor Brauner, de pildă, şcoala surrealistă românească, în general, pot fi definiţi
prin forme ingenioase fără legătură cu realitatea, Ivan Marchuk ne arată, fără dubii, că toate aceste cuceriri ale
abstracţionismului au legătură cu realitatea, că în natură se află ceea ce nouă ni se pare a fi abstract sau
artificial. În plastica mondială nu am decât un exemplu asemănător, Van Gogh, care vede totul prin mii de fibre,
care devin un vertij al naturii. Mai există o experienţă asemănătoare, poate curentul pointilismului, prin care
artişti ca Seurat văd lucrurile prin milioane de puncte.
Mai există un element biografic în viaţa lui Marchuk, experienţa de la Cernobil, când el a
vizitat zona şi a redat-o prin astfel de imagini, ale unor corpuri umane reduse la forme multitubulare. Acest fapt
i-a atras critici în epocă, fiind văzut ca o abatere de la realismul socialist, a fost persecutat, nu a fost primit
în Uniunea Artiştilor Plastici, ceea ce l-a făcut să emigraze în Australia, apoi în SUA. Azi artistul trăieşte la
Kiev, iar opera sa se afla în multe muzee ale lumii.
Marciuk a explicat că tehnica sa de a picta se numeşte “plontanism”, un neologism derivat după
cuvântul ucrainean care desemnează verbul “a ţese”.
Realizarea unei astfel de picturi este o lucrare foarte migăloasă, presupune o imensă răbdare,
să redai firele nevăzute ale vieţii, care, în evoluţia lor, devin ca în seria “Voice of My Soul”, unde formele
tubulare capată şi expresii umanoide, fără să fie zombie, ci stranii fiinţe, ca în plastica lui Bosch.
Expoziţia de la Ukrainian Institute este o mare lecţie pentru arta Americană, care este înecată
în kitsch, în instalaţii tehnoide, ca în expoziţia cu un titlu imposibil “Belonging” (Apartenenţă) de la Johannes
Voght Gallery, fără legătura cu arta, cu tot ce ştim că înseamnă linie, desen, culoare. Ori asta presupune talent.
În lipsa de talent, apar tot felul de experienţe, pe lângă artă, care nu au uneori nici calitatea de experiment.
Dar, repet ce am spus şi altă dată, e loc pentru toată lumea. Tu, vizitator, alegi, cultura ta îşi spune cuvântul,
ea este călăuza către izvor. Cum este expoziţia lui Ivan Marchuk, o adevărată revelaţie.
Grid Modorcea, Dr. în arte
15 aprilie 2019
Corespondenţă de la New York
Milenara artă monarhică
Evenimentul “Asia Week”, pe care l-am prezentat pe larg anterior, s-a încheiat la Casa Sotheby’s
cu fantastica licitaţie “Fine Classical Chinese Paintings @ Calligraphy”. Toate loturile le-am putut
admira direct câteva zile la rând, în expoziţia organizată la etajul 10 al sediului de pe York Avenue. Aici, arta
clasică a desenului şi caligrafiei a strălucit în toată amploarea. Au dominat peisajele şi evantaiele pictate.
Elementele principale erau arborii, munţii, lacurile, cascadele, florile şi păsările.
Dar pe mine cel mai mult m-au atras manuscrisele unor poeţi, precum poemul Falling
Flowers al celebrului poet Shen Zhou (1427-1509), scris la mare tristeţe, după ce poetul şi-a pierdut
fiul. Sulul de pergament avea o lungime de peste 20 de metri şi era scris cu o caligrafie grăbită (“running
script”), faţă de grafia normală (“cursive script”), cum a fost scris un alt poem, aparţinând poetului Qian Qiany
(1582-1664).
Poemul lui Shen Zhou s-a vândut cu 900 000 de dolari, deşi casa îl estimase între 1 200 000 şi 1
800 000 de dolari. Peisajele au fost foarte disputate şi toate s-au dat la sume foarte mari comparativ cu
estimările casei. De pildă, lotul 1207, de la un start de 10 mii de dolari a atins 180 000 de dolari. În unele
peisaje, pe lângă munţi şi ape, apar şi figuri umane, în special pescari, dar ele se pierd în frumuseţea luxuriantă
a peisajului asiatic.
O astfel de expoziţie merită un studiu aparte, fiindcă este imposibil în câteva rânduri să
expunem misterul emanat din cele 120 de loturi, câte a cuprins licitaţia.
Am lăsat la urmă evenimentele de la Casa Christie’s, fiindcă aici spectacolul a depăşit toate
aşteptările, bătrâna locaţie dovedind că rămâne regina caselor de licitaţie din lume, nu pentru că e situată
într-un vechi palat din Rockefeller Plaza, ci pentru că are de departe cei mai buni profesionişti, iar felul cum se
desfăşoară o licitaţie este memorabil, fiecare participant este tratat ca un ales. Totul este la superlativ.
Aici s-au licitat în zilele de 19-22 martie 1848 de loturi, reprezentând toată gama de opere ale
Asiei, cum ar fi pictura chineză, arta japoneză şi coreană, arta modernă şi contemporană din Asia de sud, arta
indiană şi himalayeză, opere din jad, bronz şi cerneală, mobilier lăcuit, opere din lut, opere rituale din bronz,
opere de artă chinezeşti din ceramică şi multe alte variante ale acestor categorii, precum caligrafia sau pictura
inversă în oglindă. E greu de imaginat câtă varietate poate exista în arta de a modela lutul, bronzul, jad-ul sau
lemnul, aflat la baza figurinelor religioase. Foarte disputate au fost loturile 1225 şi 1304, reprezentându-i pe
Buddha şi Bodhisattva. Ca şi piesa “bivolul japonez” (lot 1325).
Dar spectacolul cel mai ales a fost realizat la încheierea seriei de licitaţii, când regină a
fost ceramica. Ultimele 150 de loturi au fost extrem de disputate, datorită şi faptului că au fost selectate numai
opere una şi una, rarităţi, excepţii. Nimic mai frumos, mai rafinat, mai ales. Tot în această ultimă sesiune s-a
stabilit şi recondul licitaţiilor, lotul 1723, “A rare and exceptional ‘Number Three’ Jun Jardiniere”, din
dinastia Yuan-Ming, sec. 14-15, fiind adjudecat la suma de 2 500 000 de dolari. Pur şi simplu, un vas de 27, 3 cm
diametru, de culoare roşie cu glazură albastră. Baza este incizata cu numărul san (trei). Era expus
într-o vitrină în centrul sălii centrale de licitaţii. Locul de provenienţă: Hong Kong.
Tot ce este mai reprezentativ în această lume a artei asiatice a trecut prin ochii noştri, ai
celor care am fost prezenţi la Christie’s. Şi cea mai mare dovadă a respectului pentru eveniment a fost faptul că
licitaţia s-a transmis în toată lumea, la toate casele Christie’s de licitaţie din lume, de la Londra la Hong Kong,
inclusiv din marile state americane, California, Connecticut sau Illinois. Deci “Asia Week” a avut parte de o
participare mondială.
Iar disputa pentru orice obiect a fost acerbă. Fiecare piesa a depăşit cu mult estimările casei.
Asistenţa a fost pe măsură, a fost un fel de invazie chineză, licitatorii principali fiind chinezi, aratând că ţara
lor devine o forţă în America. Foarte mulţi colecţionari, curatori, dealerş-i şi entuziaşti chinezi au apărut pe
ecranele evenimentelor. Organizarea a fost impecabilă, un model de ceea ce înseamnă rafinamentul asiatic.
Explicaţia acestui miracol, a valorilor artei asiatice, constă în puternicile dinastii ale
Asiei, toate orientate spre cultură, în special în China, milenara ţară monarhică. China rămâne o cupolă magică a
artei mondiale. Şi i-aş zice chiar o cupolă monarhică. Noi, românii, am fost monarhişti doar câteva decenii şi s-a
văzut ce ţară am avut. Îi îndemn pe toţi românii, mai ales în aceste zile, când ne ruşinăm că puterea de la
Bucureşti validează corupţia, ca pe o cale “demnă” de urmat, să citească minunatele pagini ale lui George Enescu
despre monarhie, despre regina Carmen Sylva şi Regele Carol I, unde arată că omul nu se pierde dacă are respect
pentru ierarhie, unde îşi exprimă credinţa că numai un sistem ierarhic este potrivit pentru România şi pentru
omenire în general.
Grid Modorcea, Dr. în arte
1 aprilie 2019
Corespondenţă de la New York
Caracatița "ASIA WEEK"
În perioada 13 - 23 martie 2019 a avut loc evenimentul ASIA WEEK. De la câteva zile în urmă cu
câţiva ani, un început timid, ASIA WEEK se întinde acum nu pe 7 zile, cum îi este numele, ci pe o durată de aproape
două săptămâni, cu evenimente de o mare densitate, care cuprind ca o caracatiţă a artei focarele artistice
newyorkeze, ba s-a extins şi în alte oraşe, ca Philadelphia, Staten Island, Newark, Princeton, New Haven, anunţănd
un viitor şi mai extins. Evenimentele artistice au fost focusate pe arta chineză, indiană, japoneză, coreană, din
Himalaya şi Sud-estul Asiei.
ASIA WEEK a devenit un adevărat fenomen care străbate în lung şi lat tot New York-ul,
evenimentele sale putând fi întâlnite în 48 de locaţii de vârf, printre care China Institute Gallery, Japan Society
Gallery, The Korea Society sau Korean Cultural Center, în 16 muzee, printre care Museum of Tibetan Art, Rubin
Museum of Art, Newark Museum, unde a avut loc şi deschderea oficială, şi chiar la Metropolitan Museum of Art.
Semnificativ este şi faptul că s-a mărit numărul dealerş-ilor americani care se ocupă de arta
asiatică. Şi aş numi doar câteva galerii, printre care Arader, Cohen&Cohen, Carlo Cristi, Dai Ichi Arts,
Buddhist Art, Carole Davenport, Egenolf, Findlay, Cora Ginsburg, Hioco, Kapoor, Kennedy, Onishi, Giuseppe Piva,
Sutherland şi multe alte galerii de antichităţi.
Deci iată câte forţe şi-au dat mâna pentru această sărbătoare, care a magnetizat timp de 12 zile
atenţia iubitorilor de artă.
Dar marea desfăşurare de opere s-a petrecut la Casele de licitaţii, care au avut loc zilnic,
uneori şi de câte două ori pe zi. A fost chiar o adevărată concurenţă între Casele Christie's, Sotheby's, Bonhams
sau mai micile Doyle, Heritage şi iGavel.
Au avut loc 20 de mari licitaţii de artă asiatică. Am fost prezent la câteva dintre ele, în
special la Sotheby's, unde am văzut spectacolul oferit de bătălia pentru arta formelor, de la o licitaţie ca "Arts
of Ancient China" la "Modern & Contemporary South Asian Art". La loc de frunte s-a situat arta Kangxi, dar şi
operele licitate în seria "Indian, Himalayan & Southeast Asian Art". Fiecare lot oferea ceva nou, atractiv sau
de-a dreptul uluitor, ca la licitaţia "Fine Japonese and Korean Art" de la Bonhams.
Iată câteva dintre minunile licitate:
La Sotheby’s regalul s-a numit GANGXI, adică licitaţia de porţelan pictat din Perioada Gangxi
(numită aşa după numele acestui împărat), din Dinastia Qing (1636-1912), supranumită şi dinastia porţelanului. Iar
regele licitaţiei a fost un vas extraordinar, care dincolo de decoraţia ce reprezintă o casă cu stăpânii ei în
pridvor, are scris pe el şi câteva cuvinte ale poetului Wang Changling (698-756), un renumit poet al dinastiei
Tang, care a inspirat multe picturi pe porţelan. Unul din poemele de inspiraţie are următorul vers:
"Standing on the high tower under the moonlight. I listen to the pure sounds coming from the
Southern Mountains / Stând pe turnul înalt sub lumina lunii. Ascult sunetele pure provenind din Munţii de
Sud."
Pe multe porţelanuri Gangxi sunt scene inspirate de poezia lui Changling. Vasul reprezentativ
pentru această artă a fost adjudecat cu 460.000 de dolari. Dar licitaţia a pornit de la 45 de mii de dolari şi
bătălia a fost extrem de spectaculoasă între colecţionarii americani şi cei chinezi. Cam toate cele 66 de loturi
ale licitaţiei au intrat în posesia cumpărătorilor chinezi, care au umplut până la refluz sala, dar acest lot
(328), a fost adjudecat de un American versat, care a ştiut cum să pluseze în final: i-a lăsat pe ultimii doi
chinezi să se bată între ei şi când comisarul de licitaţie era pe punctul să lovească cu ciocănelul, să marcheze
achiziţia, americanul a dat lovitura de graţie, ridicând disputa la suma amintită, surprinzându-i pe toţi, fiindcă
el nu participase până atunci la licitaţie. Această frumoasă dispută seamănă cu finalul unui mare meci de tenis,
când balanţa victoriei înclina de o parte şi de alta a jocului. Astfel de fantastice jocuri, cu peste 10 strigări
şi mai mult, au generat multe loturi, ca 301, 317, 321, 363, 365, dar sume mari nu au mai atins decât loturile 309
– 160.000 de dolari, 343 – adjudecat cu 260.000 de dolari şi lotul 349, o farfurie cât un platou, cu un desen
foarte încărcat, baroc aş spune, care reprezenta un banchet pe câteva nivele, o senzaţională lucrare, care a avut o
frumoasă scară de licitaţii, până la 200.000 de dolari. Lucrarea aceasta mi-a amintit de tablourile sardanpalice,
cu chefuri ţărăneşti, ale lui Bruegel.
Majoritatea loturilor au fost adjudecate cu sume peste cele estimatre de casă. Ceea ce dovedeşte
interesul enorm pentru această formulă din cadrul evenimentului ASIA WEEK.
Splendidă a fost şi licitaţia "Junkunc: Arts of Ancient China", în care s-au licitat 165 de
loturi, reprezentând obiecte rare din mai multe dinastii, în special Ming, Zhou, Tang şi Han, cu figurine din
argint şi jade. Au dominat lucrările care reprezintă păsări şi animale, dar şi nelipsitul dragon. Cotele mari le-au
atins loturile 265 (120.000 dolari), 260 (100.000 dolari) şi 249, tot o sută de mii de dolari. Erau piese
reprezentând un vas arhaic din jade celadon, cu baldachin şi capac, apoi un berbec (din jade gri), respectiv un
cuplu sculptural, un băiat şi o pisică, din jade galben.
Sigur, o adevărată excepţie a făcut licitaţia "Chinese Jade", un pachet de 32 de loturi,
aparţinând Institutului de Artă din Chicago şi inclus în licitaţia mai largă "Important Chinese Art", ce a avut
două sesiuni. A fost o adevărată paradă de inspiraţie diversă. În prima sesiune au dominat obiectele casnice
realizate ca operă de artă, iar în a doua sesiune, operele religioase. Vedeta licitaţiei a fost lotul 574, un vas
cilindric din jade imperial, adjudecat cu 1.700.000 de dolari, după o dispută foarte spectaculoasă. Piesa a făcut
parte din bijuteriile de la Chicago, ca şi o altă piesă din jade verde (lot 573), tot din dinastia Qing. Lotul 616,
reprezentând un castron cu o formă de frunză de castan, a fost achiziţionat cu 280.000 dolari. Toate operele din
porţelan reprezentând obiecte comune au fost licitate la sume de peste 50 de mii de dolari. În partea a doua am
remarcat apetenţa pentru piese de ritual religios, precum un set de 7 clopote arhaice din bronz, adjudecate cu
260.000 de dolari. S-au licitat la sume mari multe vase din bronz, argint şi aur, dar o senzaţională dispută a fost
pentru lotul 672, din dinastia Ming, reprezentând două păsări mitice, realizate din argint şi aur, pe un fond de
bronz. Sigur, figurinele religioase reprezentând zei budişti au fost baza aceste licitaţii.
Aşa cum s-a întâmplat şi la licitaţia care a oferit opere din India, Himalaya şi Asia de
sud-est.
(Va urma)
Grid Modorcea, Dr. în arte
27 martie 2019
Corespondenţă de la New York
Contraste
America este ţara contrastelor. Cât mai şocante. Lângă un zgârie-nor super-sofisticat, model
pentru sec. 22, vezi un văcsuitor de ghete din sec. 18. Lângă libertatea de a trage cu puşca, vezi soldaţi călare
înarmaţi până în dinţi. Pe lângă gesturi de filantropie, o reţea de taxe şi un sistem birocratic ucigaş.
Nici arta nu se lasă mai prejos, lângă muzee de elită, care adună vârfurile artei mondiale, vezi
într-o galerie un băţ pe perete, care se vinde cu 100 de mii de dolari! Cum se poate aşa ceva? O asemenea faptă
sfidează toata arta mondială, pe artiştii Renaşterii, pe flamanzi sau pe un artist ca Van Gogh, care în viaţa lui
nu a vândut decât un tablou (cumpărat de fratele său, ca să-l încurajeze)! Sute de artişti au supravieţuit din
greu, iar aici un homeless, dacă dovedeşte că nu a muncit nicăieri, primeşte lunar un ajutor de 800 de dolari (de
două ori mai mult decât pensia unui intelectual român!).
Da, dar kitsch-ul american este cumpărat de tata milionar, care vrea să-şi facă fiul artist, să
ajungă în top, aşa cum au ajuns artişti moderni ca Rothko, Ed Ruscha, Andy Warhol şi alţi pop-artişti, care au dat
arta lumii înapoi.
Arta coboară la negustorie, aşa cum societatea se înglodează în birocraţie. Şi noi ştim bine cum
birocraţia a ucis comunismul, va ucide şi America.
Ca sa înţelegem bine fenomenul, de ce expoziţii fără nicio valoare se expun în palate şi se vând
mai ceva ca la licitaţiile de la Sotheby’s, trebuie să ştim că multe galerii sunt paravane pentru diverse afaceri.
Nu întâmplător vezi oameni stilaţi care nici nu se uită la ce există pe pereţi, ei au venit să se întâlnească şi să
pună la cale noi socoteli. Expoziţia de nimic e un foarte bun paravan pentru ceea ce nu se vede.
Aceste lucruri le-am aflat de la oameni nelipsiţi de la opening-uri, fiindcă atmosfera le
prieşte, e chiar un privilegiu să fii la un vernisaj desfăşurat într-un palat, alături de lume bună, foarte
bună.
Ca la Ceysson & Benetiere, de pe 75 St., unde Pierre Buraglio ne prosteşte cu o uşă de
maşină pe post de tablou, numind-o Paysage, sau cu cioburile unui geam, numite
Brises. Aici am întâlnit şi celebrul băţ, numit Petit-bois, căci Buraglio este
francez, majoritatea acestor prostii fiind colaje, cartoane peste cartoane luate din tomberoane. Nici o valoare.
Nici măcar Kitsch-uri. Artistul stătea pitit într-un colţ şi le explică milionarilor cum a sfărâmat el cu
picioarele o bucată de Plexiglas şi bucăţelele le-a expus pe perete, să arate cât mai nonconformist. Desigur,
gunoaiele din tomberoane nu pot fi concurate, sunt mult mai estetice!
Numărul foarte mare al celor cu bani care vor să se dea artişti, să le arate iubitelor lor ce
cotă pot avea pe piaţă, ce bine pot ei prosti publicul pestriţ, care pare că înghite orice, mai ales cacealmale
artistice, a dus la tendinţa non-valorii, a lipsei de artă, nu mai vezi un portret, o linie, un punct, totul este
să expui, indiferent dacă ai talent sau nu. Totul, de fapt, este să ai bani, să închiriezi o sală sau să-ţi
foloseşti propriul apartament drept galerie, cum a făcut un artist de la 57 W 57 St., care a tehnologizat forme
fără fond. La plecare, m-a întrebat dacă îmi place ce-am văzut. Ce era să-i spun? I-am spus “nu eşti nici
pictor, nici sculptor, nici desenator, nici instalator, nici digitalist, eşti… magician!” Sigur, nu puteam în
casa omului să-i spun adevărul şi l-am făcut magician. S-a bucurat nespus, m-a îmbrăţişat, era fericit!
Ce uţor poţi să faci fericit un om care se crede artist! Sigur, omul nu face nici un rău. Dacă
nu-ţi place, pleci şi gata. Închizi poarta.
Ca la Haward Greenberg Gallery, unde am văzut la lucru forţa unui studio fotografic, purtând
numele artistului James Van Der Zee. Fotografii 99 la sută romantice, alb negru, dar unele erau şi pictate, în
anumite zone, precum portretul unei doamne grizonate cu un câine alb, având în faţa lor un coş cu flori… colorate,
în maniera lui Eisenstein, când îşi picta filmele fotogramă cu fotogramă, cum a făcut la Ivan cel
Groaznic. Fotografiile studioului Zee sunt toate de o calitate superioară, un artist sută la sută, capitol
la care americanii sunt imbatabili. Fotografia este arta cea mai iubită de americani. Ei nu au pictori sau
sculptori deosebiţi, cei care sunt, sunt făcuţi de milionari, sunt puşi în top de dragul concurenţei cu Europa, dar
valoarea lor este modestă. În schimb, fotografi au cu duiumul de primă clasă. Dovadă şi faptul că fotografia se
află la baza fimului, din care americanii au făcut cea mai prosperă industrie de pe glob.
Că sunt proşti pictori, am putut vedea recent la Sotherby’s, unde s-a licitat lotul “The
American Art”, care a impresionat prin cantitatea de kitsch investită în două sute de ani de pictură, o pictură
puerila, şcolărească, aşa cum desenam noi la şcoală o fetiţă care culege flori şi lângă ea un ied cum paşte.
Imagini bucolice, naive.
Cu totul altfel de naivitate vedem în cartoanele pictate ale lui Winfred Rembert (n. 1945), care
în expoziţia “All Me” (Totul de/despre mine) de la Cavalier Gallery, de pe 57 St., îşi prezintă viaţa sub forma
unui manifest, redus la mesajul lui Martin Luther King din faimosul discurs “I Have a Dream”. Winfred este
un artist de culoare, care a trăit o vreme ca sclav şi-şi prezintă experienţa în tablouri ca Chain Gang,
Cracking Rocks, In the Ditch, G.S.P. Reidsville, Memories of the Field, The Baptism, Anonymous (All Me),
sau Green Field, unde câmpul verde este ocupat de rânduri de negri îmbrăcaţi în zeghe, care culeg
bumbac.
Toate aceste tablouri sunt pictate pe “Dye on carved and toolet leather”, adică pictură
pe piele sculptată… Dye mai înseamnă şi colorant sau vopsire, chiar că aceste tablouri sunt nişte vopseli, cu pastă
foarte groasă. Autoportretul lui Winfred este o imagine de anonimi, fără identitate, o masă de oameni în zeghe. Şi
atitudinea de revoltă este totală în lucrarea intitulată chiar Civil Rights – I Have a Dream, în
care manifestanţii de culoare poartă pancarde în care îşi cer drepturile civile. Aceste timpuri par să se fi
terminat, deşi în unele state tot mai există rasism. E bine că realitatea din tablourile lui Rembert, foarte
colorate, tipice pentru arta naivă, pentru ceea ce înseamnă “outsider art”, să rămână doar istorie!
Grid Modorcea, Dr. în arte
22 martie 2019
Corespondenţă de la New York
Ierusalimul văzut de la fereastră
Greu se poate imagina întâlnirea dintre un român şi un evreu la o galerie din New York. Galeria
se numeşte Meislin Projects, o galerie nouă, de pe Madison Avenue, iar artista Michal Ronnen Safdie pe care am
întâlnit-o acolo a fost prezentă cu expoziţia de fotografii “Under My Window”.
Şi sub fereastra lui Michal, am putut să-mi reamintesc toată experienţa mea din Ţara Sfântă. S-a
bucurat imens că sunt român, ea mi-a mărturisit că părinţii ei sunt născuţi la Cluj. I-am vorbit de prietenii mei
din Israel, din Ierusalim, precum Safirman, director la Cinemateca din Ierusalim, sau Lucian Leibovici, director la
secţia română de la Bibloteca Naţională din Ierusalim. Apoi de mulţi evrei născuţi în România care trăiesc azi la
Haifa şi spun că pentru ei România înseamnă paradisul.
Evident, nu l-am uitat pe Tesu Solomovici, prietenul meu din Tel Aviv, scriitor, organizator de
spectacole, mare creator de punţi între România şi Israel, care are şi o revistă, “MAXIMUM”, unde va apare şi
articolul meu despre expoziţia “Under My Window”, cum i-am spus lui Michal (se pronunţă Mihal). Ea m-a prezentat
multor prieteni care veniseră la eveniment şi care au creat o atmosferă deosebită, dar cel mai mult a interest-o
când i-am spus că am scris un roman despre Israel, numit Mesalina, povestea faimoasei Împărătese a
imperiului roman, simbolul nimfomaniei, care a domnit chiar la Ierusalim.
Michal Ronnen Safdie este născută la Ierusalim, cu o educaţie în domeniile sociologie şi
antropologie. Fotografiile sale au fost expuse în numeroase galerii ale lumii. Viaţa ei în prezent este o navetă
între Ierusalim şi Cambridge, Massachusetts, a doua sa casă.
E greu de descris expoziţia sa pentru cineva care nu a văzut Ierusalimul. Iar Michal ne oferă o
perspectivă aeriană, ca şi cum Ierusalimul ar fi fotografiat din avion. Dar el este fotografiat de la o fereastră a
casei sale, aflată la o înălţime suficientă care cuprinde ca în palmă viaţa vechiului oraş. Cele circa 30 de
fotografii de mari dimensiuni, până la 24 x 36 inci, se constituie într-un insolit document al Ierusalimului, sub
toate aspectele lui esenţiale, de la viaţa obişnuită, a trecătorilor pe stradă sau în piaţă, şi adunările
fundamentaliştilor în sinagogile lor la imaginile migranţilor sau refugiaţilor, în conflict cu armata sau poliţia.
Sunt imagini de natură politică şi religioasă. Senzaţionale imagini sunt cu celebrul Zid al Plângerii, fotografiat
în contact cu mulţimea, la diferite ore ale zilei.
Din vechea cetate a Ierusalimului sunt surprinse imagini la graniţa dintre cartierul evreiesc şi
cel musulman. Nu lipseşte nici celebrul templu Domul Stâncii, unde se află piatra de temelie a lumii, venerată
deopotrivă de musulmani, evrei şi creştini. Istoria Domului este fantastică, la fel şi a Moscheei Al Aqsa.
Orizontul este plin de imagini din cartierul musulman, dar vedem şi Biserica Sfântului Mormânt din cartierul
creştin, unde se află mormântul Mântuitorului.
Sunt asocieri superbe între cele trei cartiere şi etnii ale Ierusalimului, evrei, musulmani şi
creştini, unitate care constituie un simbol al umanităţii. Ca artist, Michal Ronnen Safdie poate fi fixată în
detaliile figurilor umane, ca şi în contrastele dintre prim-plan şi planul general.
Este formidabil să realizezi un document al acestei lumi complexe privind totul în plonge, o
tehnică care implică privitorul, fiindcă el trebuie să se plaseze în contraplonge sau într-un unghi normal.
Dincolo de oameni, de detaliile privind viaţa loc intimă şi religioasă, impresionantă devine
arhitectura oraşului, imaginile care scot în evidenţă marele moziac al coexistenţei într-o cetate eternă. Aici,
meseria de arheolog a artistei şi-a spus cuvântul, căci ea ne revelează un Ierusalim cum nu-l putem vedea cu ochi
obişnuiţi, scoţând în relief specificul acestui univers unic al lumii.
Expoziţia a fost însoţită şi de două albume de artă, de dimensiuni impresionante, care au
prezentat activitatea artistei din prezent şi trecut.
În contextul expoziţiilor din galeriile americane, pe care le-am prezentat anterior, multe fiind
dominate de arta kitsch, expoziţia “Under My Window” este o excepţie, un adevărat eveniment.
Grid Modorcea, Dr. în arte
20 martie 2019
Corespondenţă de la New York
Extreme
Soarta unui critic de artă este foarte grea în America, fiindcă presupune capacitatea de a te
adapta la toate experienţele. Gustul tău estetic nu trebuie să prevaleze în faţa diversităţii. Nu există o
demarcaţie între genuri artistice, nu există o tendinţă sau direcţie care să aibă legătură cu tradiţia. Cultura
însăşi este bulversată de căutările experimentale, care nu au legătură cu arta. Iar negustoria transformă opera de
artă în marfă.
Şi mereu, la fiecare pas, te întrebi ce e arta? Nişte scaune rupte şi aruncate într-un colţ de
galerie, care nu seamănă cu nimic din ceea ce ştim că arată o galerie, fiindcă aici este vorba de un palat? Gunoaie
în palate?! David Zwirner Gallery, de pe 69 St., sau Petzel Gallery, de pe 67 St., sunt astfel de minuni ale
arhitecturii. Nu ştii ce să admiri mai mult, locul unde se expune sau ce se expune.
Mă uitam la ce expunea Jorge Pardo, la Petzel, în expoziţia numită “Excentric Reflexivity”, în
care kitsch-ul era chiar strident, un nonconformism aberant, precum un frigider, care era cea mai admirată “operă
de artă”, fiindcă în el se găsea ciocolată şi bere Radeberger, pe care le doreau toţi. Nişte scule de atelier, chei
mecanice de diferite dimensiuni, aruncate pe podea, nu puteau stârni niciun fel de reacţie primară, darămite una
estetică. Artistul nu ne-a dovedit că ştie să tragă o linie, să deseneze un portret, dar avea rudimentele sale
reflexive (de unde reflexivitate la ceva opus oricărui act de gândire?) expuse într-un palat.
Şi mă gândeam la mii şi sute de mii de artişti de mare talent din România şi din alte ţări
europene care mor cu talentul în braţe, fiindcă nimeni nu le dă şansa să ajungă aici. Vizitatorii, de o mare
eleganţă, oameni aleşi din lumea artei, nu aveau nici un ochi pentru ce era expus, ei discutau între ei, veniseră
să se revadă, să se reântâlnească, expoziţia era doar un pretext pentru continuarea unor discuţii anterioare.
Este cumplită presiunea kitsch-ului în palatele americane. Şi sunt mulţi tineri, în special
asiatici, care admiră astel de experimente, ca nişte dulapuri făcute ţăndări şi care ocupă o sală de expoziţie de
vis. Cred că niciodată artiştii cei mari ai lumii nu au beneficiat de asemenea condiţii de manifestare a harului
lor precum aceşti neica-nimeni.
Această frondă, de a face ceva fără să faci nimic, cum spune Lars von Trier în
Dogma lui, de a face ceva fără nicio substanţă, fără nicio rezistenţă materială macar,
fiindcă materialele sunt cu totul ordinare şi efemere, este total depăşită, au realizat-o de acum aproape o sută de
ani avangardiştii, da, dar s-a uitat, şi o reiau artiştii contemporani, care se fac că nu ştiu de un Marcel
Duchamp, fiindcă invazia spectatorilor/privitorilor/clienţilor tineri încurajează astfel de tendinţe, care fac
parte din malaxorul nonculturii. Snobismul este cel mai mare adversar al artei şi nu e nimic de făcut, nu te poţi
lupta cu el, este imperial, adică masiv, ca aglomeraţia din Times Square.
Iar America este ţara banului. Arta nu contează aici. Nu suntem în Europa geniilor, aici orice
neica-nimeni, dacă are tata bani, poate deveni peste noapte artist de geniu, expus în cele mai selecte galerii.
Desigur, nu trebuie să judecăm viaţa artistică a New York-ului după expoziţia de la Petzel. E
suficient să intri în galeria următoare şi deodată totul se schimbă. Ca minunile create de Sherrie Levine în
expoziţia de la Zwirner, numită “After Reinhardt”. Uluitor! Artă sută la sută! Levine este o clasică a
modernismului, ea s-a afirmat în anii ’70 şi are o experienţă covârşitoare în genurile pictură, sculptură,
fotografie, ceea ce expune şi acum, de la seria de tablouri monochrome după Reinhardt la sculpturi de epocă
renascentistă, în care domină combinaţiile dintre animale regale, ca leul şi elefantul, la seria de portrete
alb/negru şi color, o adevărată sarabandă a circului, a personajelor expresioniste, tot după Reinhardt, nume care
ne trimite la artistul american Ad Reinhard, abstracţionist, care a activat în anii ’30-60’, dar şi la inovativul
regizor de teatru şi film german Max Reinhardt. Suntem aici în lumea culturii, a marilor asociaţii de idei, a
rafinamentului artistic.
Ce facem în această situaţie, în care, în două palate alăturate, se pot vedea experienţe atât de
diferite, radicale, unul care ţine de tradiţie, altul de non-artă. Frumosul şi urâtul convieţuiesc pe aceeaşi
stradă, te lasă să alegi. Nu poţi decât să constaţi, să descrii şi să optezi, dacă ai de ales şi totuşi trebuie să
dai un verdict.
Iar peste cele două tendinţe, apare a treia, la Long-Sharp Gallery, de pe 57 St., în care
artistul Metis Atash, în expoziţia “Introspection”, expune o serie de statui reprezentând un copil budist care se
roagă. Suntem deodată într-un spaţiu sacru, care ne aminteşte că suntem fiinţe care avem o credinţă şi un
Dumnezeu.
Grid Modorcea, Dr. în arte
11 martie 2019
Corespondenţă de la New York
O nouă ediție a târgului “The Art Show”
În acest an, celebrul Târg de artă al dealer-ilor americani, numit “The Art Show” sau ADAA (Art
Dealers Association of America), desfăşurat în aceeaşi locaţie emblematică, Park Avenue Armory, ne-a copleşit cu
artişti contemporani. Marii artişti moderni ai Europei au lipsit aproape cu desăvârşire, doar Paul Kasmin Gallery a
expus timid o lucrare de Max Ernst. În rest au dominat artiştii americani contemporani şi galeriile din New York,
peste 50. Din ţară, mai prezente au fost galeriile din San Francisco, apoi cele mai reprezentative pentru forţa
dealerilor (= vânzători intermediari de artă) din Boston, Chicago, Los Angeles, San Antonio, Houston sau
Philadelphia. În total, 72 de galerii.
A fost sărbătoarea artiştilor mai puţin cunoscuţi, care ne-au arătat care sunt direcţiile şi
tendinţele artei americane de azi. Am admirat şi lucrări ale unor consacraţi contemporani, ca Jennifer Bartlett,
Elmer Bischoff, James Brooks, Robert Bechtle, Oscar Florianus Bluemner, Brian Calvin, Dove Allouche, Josef Albers
sau Joan Bankemper, cu podoabele sale de ceramică de la Hoffman Gallery.
De altfel, invazia de obiecte decorative, din ceramică, polyester, teracotă sau ghips a dominat,
a creat impresia unui kitsch cultivat de casele avute, de snobii milionari. Experimentul şi căutările şocante, ba
sfidătoare la adresa unui realism constructivist, în stilul lui Ed Ruscha, au fost cele mai atrăgătoare. Nu a
lipsit Tara Donovan, cu construcţiile ei şocante din materiale diverse. Nu am văzut ceva absolut nou, doar
încercări puternice de a face altfel ceea ce s-a mai făcut. Astfel de priviri neobişnuite ne-au arătat artişti ca
Jordan Casteel, Louisa Chase (replici la Polock), Richard Diebenkorn, Marsha Cottrell, Lesly Dill, Werner Drewes,
George Grosz, cu personajele lui fantomatice, Maira Kalman, Sam Gilliam sau Rackstraw Downes. Impresionante au fost
şi expoziţiile de fotografii din filme sau desene pictate, ca personajul Ginny al lui Alice Neel. Cu totul aparte
la McEnery Gallery era expoziţia lui Judy Pfaff numită “Ragamala”. Carrie Moyer expunea lucrări în stilul lui
Georgia O’Keeffe, iar Beverly Pepper îl sugera pe Giacometti. Robert Longo a creat personajul Mark, care se ruşina
de lume.
De fapt, foarte multe lucrări abordau cu umor, uneori cu spirit satiric, teme clasice, precum
face Judith Linhares în lucrarea “Sphinx”. Experienţe sofisticate ne arăta Barbara Kasten, Gordon Poons, Thomas
Lanigan-Schmidt sau Georgfe Morris. Nu pot să nu-i amintesc pe Ad Reinhardt, Annabeth Rosen, Susan Rothenberg,
William Villalongo, straniul Robert Zandvliet sau pe o portretistă ca Mary Cassatt. Dar cel mai mult m-a
impresionat regalul oferit de Nicolas Africano la Weinstein Gallery, din Minneapolis, care, în ciclul “Garbo
Figure”, a creat în forme picturale şi sculpturale un personaj memorabil. Weinstein nu are nicio legătură cu
celebrul producător de film, care a devenit reperul negativ al hărţuirii sexuale din America.
Ca un fel de reacţie la această realitate plastică racordată numai la prezent, am reţinut
atitudinea galeriei newyorkeze Jill Newhouse, care a propus o paralelă între Delacroix şi câţiva artişti
contemporani, ca Peter Doig, Elizabeth Peyton şi Cecily Brown, care au realizat tablouri “After Delacroix”, în
maniera lui Picasso.
ADAA este un târg special, fiindcă se adresează îndeosebi dealerilor şi realizează conecţii
între vizitatorul iniţiat, expert şi opera.
The Art Show este un târg non-profit care a adunat peste 31 milioane de dolari pentru acţiuni
caritabile. În America nu există pomeni de la stat. Se fac astfel de evenimente care devin simboluri caritabile.
Cred că, după felul (prost) cum se americanizează, România nu va ajunge nici în 200 de ani la o asemenea realitate
firească. Giganticele sume care sunt primite de la UE se duc pe apa sâmbetei, la sute de instituţii falimentare,
care nu produc nimic, doar profită şi consumă. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că majoritatea nostalgicilor din
România visează la reinstaurarea comunismului, ceea ce este de plâns, fiindcă înapoi nu se mai poate, iar înainte
mergem ca racul!
Martie este luna marilor târguri de artă. Aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne oferă cel mai
mare târg de artă al Americii şi al lumii, The Armory Show.
Grid Modorcea, Dr. în arte
6 martie 2019
Corespondenţă de la New York
Colecția Marlene și Nicolae Marinescu din Frankfurt
În Frankfurt, pe malul râului Main, vezi de la distanță un zgârie-nor singuratic (e un hotel) și
alături, pe strada Mailander, un bloc ecologic sub formă de trepte, ca o navă cosmică. Într-unul din apartamentele
acestei construcții cu totul speciale, o arhitectură a viitorului, cum numai la New York am mai văzut, în special
în zona Chelsea, în High Line, locuiește familia Marlene și Nicolae Marinescu, plecați din România în anul 1969,
deci în urmă cu 50 de ani. Soții Marinescu pot fi socotiți un fel de pionieri moderni ai românilor germanizați. De
altfel, românii de aici sunt bine germanizați, în sensul cel mai concret posibil, adică ei sunt germani prin
simplul fapt că au toți cetățenie germană. Aparent, ei sunt pierduți pentru România, e greu de crezut că unii
dintre ei ar mai putea reveni la starea inițială, deși am cunoscut oameni, ca inginerul Zeno Galea, care mi-au spus
că iubesc mai mult România decât Germania, că oricând s-ar intoarce în țară, dacă România ar fi o țară normală,
care să le ofere ceea ce le oferă Germania.
Sigur, toți românii care pleacă in țări străine, că exodul din aceste zile vizibil pe aeroportul
Otopeni (așa ceva nu am mai văzut din primele luni post-decembriste!), pleacă pentru o viaţă mai bună. Nu e greu de
dedus de ce au plecat soții Marinescu, sigur pentru libertate, ca şi mulți dintre românii cunoscuți aici, care au
fugit de regimul comunist. Dar soții Marinescu n-au plecat oricum, ci in maniera lui Vlaicu Ionescu (vezi povestea
marelui pictor și nostradamolog în romanul “Mort după America”), ei au plecat în geamantan cu tabloul “Natură
statică cu anemone” de Spiru Chintilă (1921 – 1985), cumpărat în 1967 de la Fondul Plastic din București, tablou
restaurat de artist cu ocazia unei vizite la Frankfurt am Main.
Deci iată că în acei ani, când erau tineri, de 27-29 de ani, soţii Marinescu și-au descoperit
vocaţia pentru artă și au început cursa lungă şi dificilă a colecționarului de artă, un adevărat donquijotism în
România, când colecționarul principal, cel care i-a îngropat pe Zambaccian, Brauner, Paleolog, Schileru et co., era
partidul comunist. Liderii comuniști au devenit colecționarii artei românești, un fel de hoți ai puterii
nelimitate, dovadă operele de artă dosite în casa lui Ceaușescu şi găsite la revoluția din 1989, printre care și
multe “opere necunoscute” aparținând lui Brâncuși.
E posibil ca plecarea soților Marinescu să fi avut ca substrat și această dorință de a salva
opere valoroase ale unor artiști români. Din capul locului trebuie să spun că frumoasa Colecție de pictură
românescă postbelică a soților Marinescu este o colecție de plăcere, ca “trenul de plăcere” de pe vremea lui
Caragiale. Soții Marinescu sunt o excepție, ei au colecționat nu ca să vândă cu alt preț, nu ca să se îmbogățească,
au colecționat din plăcere, o plăcere strict estetică, redusă la genul Still Life, cum voi arăta. Ei au avut o
condiție materială deosebită, fiind fizicieni de profesie, profesori în domeniul electro-magnetismului, aşa cum o
arată şi una dintre cărţile pe care le-au scris împreună. Aşadar, oameni de ştiinţă, care şi-au asigurat un statut
social puternic, de invidiat, iar cu tot ce au pus deoparte, au achiziţionat tablouri de artă, pe sufletul lor.
Apartamentul în care sunt expuse tablourile Colecției, inclusiv multe bibelouri și vase de
ceramică sau sticlă, este de vis. Are aspectul de muzeu, de o mare funcționalitate, cu deschidere spre lumină, spre
ferestre ce dau într-o terasă ca o pajiște. Apartamentul este ca o oază a artei, fiind de jur împrejur inundat de
verdeață, chiar acum, iarna, iar o dată cu primăvara, va fi inundat de flori. Florile și verdeața din tablouri se
prelungesc parcă subtil, rafinat, în verdeața de pe balcoane și terasă.
Aceste tablouri se bucură de o soartă privilegiată, fiindcă beneficiază de un regim cu totul
burghez. Este vorba despre o Colecție exclusivă a unor pictori români: Spiru Chintilă (cu 14 lucrări), Ștefan
Câlția (n. 1942), cu 6 lucrări, Constantin Piliuță (1929 – 2003), cu 5 tablouri, Neculai Gh. Iorga (n. 1933),
cu trei lucrări, Sabina Negulescu-Florian (1907 – 2003), cu 7 tablouri, Sorin Ilfoveanu (n. 1946), cu trei
lucrări. Deci în total 38 de tablouri. Evident, o colecție mică, dar valoroasă sufleteşte pentru Marlene şi
Nicolae Marinescu. Indiscutabil, colecția dovedeşte un gust rafinat al colecționarilor, are o unitate
copleşitoare, marcată de tablouri de o mare frumusețe plastică. Baza, cum am spus, o constituie genul Still
Life. Majoritatea lucrărilor sunt achiziționate direct de la artişti, în special de la Spiru Chintilă, unele
chiar din atelierul său, precum “Natură statică cu două sticle şi fructe”.
Colecţia a început cu lucrări ale acestui artist, achiziționate în anii 1967-1968. În 1973,
Spiru Chintilă le-a făcut soților Marinescu o vizită la Frankfurt, unde a pictat tabloul “Natură statică cu scaun”.
Între artist şi colecționarii săi germani s-au stabilit legături de durată, dovadă şi faptul că lucrări ca
“Năvoade” şi “Fereastră” au fost cumpărate de la familia artistului. Spiru Chintilă a evoluat de la naturi statice
la arta abstractă, ca în tablourile “Natură statică cu 2 fructiere” și “Peisaj cu luna şi soarele peste sat”, care
amintesc vag, prin reţeaua de linii şi pete geometrizate, de stilul lui Fernand Leger. Unele piese amintesc şi de
Alma Redlinger, minus inserţiile surrealiste.
E curios cum de soţii Marinescu nu l-au descoperit pe Ion Grigore, care este prin excelenţă
artistul satului românesc. Le-ar fi plăcut foarte mult minunile pictate de el, care au o aură de mit, mistică
tărănească şi poezie. Categoric, sunt peisaje blagiene. Cu totul deosebite de peisajele lui Spiru Chintilă, precum
“Peisaj de iarnă”, cea mai recentă achiziţie de la casa Artmark, în 2018, dar mai ales de cele semnate de Sabina
Negulescu-Florian, sora celebrului regizor Jean Negulesco, cu carieră la Hollywood. Peisajele lui Negulescu sunt
școlărești, exerciţii practicate la Academiile de artă, dar unele piese, precum cele patru Naturi moarte, arată că
artista este de soi şi poate fi alăturată celorlalţi artiști colecţionaţi. Diferite sunt și peisajele semnate de
Sorin Ilfoveanu, cum ar fi în special “Peisaj din Rădeşti”, care imită timid stilul lui Van Gogh. Cele trei lucrări
de Ilfoveanu sunt achiziţii recente, 2016-2018, cumpărate de la Artmark, unde cota artiştilor români postbelici
este foarte joasă, aşa cum am arătat în zeci de articole despre licitaţiile de la această casă, la care am
participat. În afară de clasici, Nicolae Grigorescu în primul rând, apoi Aman, Andreescu, Luchian, Tonitza sau
Pallady, cota artiştilor români este sub 10 mii de euro, iar majoritatera se vând la preţuri derizorii, chiar sub o
mie de euro. Artiști de notorietate internațională, ca Mircea Ciobanu, nu sunt cunoscuți, tablourile lor zac de la
o licitație la alta nevândute. Situația plasticii românesti este tragică, fie din lipsă de cumpărători, fie din
lipsă de colecționari. Piața de artă e la pământ, ca și numărul ridicol de galerii din Bucureşti. Rar se petrece un
vernisaj, iar artiştii nu au bani să-şi facă nici măcar un afiș sau să pună etichete la tablouri. Iar fără titluri,
o expoziţie este neterminată. O viaţă artistică moartă. Puterea de cumpărare a iubitorilor de artă români este ca
şi inexistentă. Până se formează o nouă generaţie de iubitori de artă, ca şi o nouă generaţie de melomani, fapt
care presupune o educaţie solidă, lucru valabil pentru toate domeniile de creaţie, dominantă este clasa
semianalfabeţilor îmbuibati (noii politruci), a mitomanilor şi a melomacilor.
Punctele de rezistență ale Colecției Marinescu stau în operele lui Ștefan Câlția şi Constantin
Piliuță. Sunt toate citabile. La Câlția dominant este un rafinament de natură asiatică, aș spune. Păcat că lipseste
portretistica, dar “Vasul de alamă” se bănuieşte a avea în el un autoportret în stilul lui Arcimboldo. Tablourile
lui Câlția reprezintă mici obiecte de bucătarie, căni, borcane, sticluţe, pahare, bibelouri, mici vase cu flori,
ibrice, farfurioare, fructe tăiate, zaharniţe, cu titluri care abat atenţia în stilul lui Velazquez, ca în cazul
“Pahar cu floare roz” sau “Măr galben”. Toate sunt memorabile, citabile, modele de artă clasică, studii de lumină
şi culoare. “Flori de câmp” este o bijuterie, un aranjament de trei vase, în cel din mijloc fiind florile de câmp.
Același aranjament se repetă și în “Gutuie și flori”, de o delicatețe feminina, aș spune, frate cu finețurile lui
Gustav Klimt.
Coloritul pânzelor lui Câlția, realizate în ulei, este o lecție de natură renascentistă, pe
direcția de influență flamandă, și asocierea de Vermeer nu este o exagerare. La polul opus al bogăției de pastă se
află piesele lui Piliuță, reduse la jocuri de alb şi galben, adevărate capodopere ale genului, precum “Natură
statică cu două vase şi maci”, sau teribilul tablou “Natură moartă cu ceas”, fond gri, pe care se află ceasul alb,
ce măsoară parcă timpul de creştere a grâului din patru cutii de diverse mărimi, tablou pe care îl cunoşteam, l-am
văzut la Galeria “Piliuță” de pe Calea Victoriei, iar Marlene mi-a spus că l-a achiziţionat de la văduva artistului
în 2010. Cunoscut este şi tabloul “Autoportret” al lui Piliuță, expus de mai multe ori la Artmark. E singurul
autoportret din Colecție, al doilea ca portret după “Florăreasa” lui Ilfoveanu.
Minunata Colecție Marinescu din Frankfurt are o valoare națională. Ea nu beneficiază de şanse
universale. Cauza o constituie dezinteresul monumental al României față de românii plecați, politica nefastă de
a-și ignora sau abandona valorile (cazul Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran etc., de care mă voi ocupa într-un
articol viitor). Nemaivorbind de sistematica politică anti-românească. La New York, cel puțin, unde chiar aseară am
participat la o impresionată expoziție la faimoasa Pace Gallery, ce a inclus opera a 60 de artiști de diferite
naţionalități, în toate stilurile de avangardă posibile, o asemenea colecție nu are nici o şansă.
La New York nu cunosc decât o singură galerie, Arnot, care se ocupă de arta est-europeană, dar
unde arta românească încă nu a pătruns. Artiştii români la New York sunt ca şi inexistenţi, deşi câţiva
reprezentanţi ai şcolii de la Cluj sau Baia Mare luptă să se infiltreze în marile târguri şi galerii. Ei se zbat
singuri, fără nicio susținere guvernamentală, țara e departe de a-și susține valorile consacrate, darămite să
susțină căutările. Aici dominant este experimentul, în special instalațiile şi exhibițiile video. Prevalează
tehnicile digitale, fotografia, nonconformismul şi revoluția materialelor plastice, de toate felurile. Însă genial
să fii, nu ai nici o şansă fără promovare. De altfel, galeriile americane expun ca să vândă.
Dar familia Marinescu nu vrea să vândă. Vrea să dăruiască această colecție. Cui? În Germania, la
CROM? Poate ar fi un loc, dar nu departe de Muzeul Colecțiilor sau Muzeul Național de Artă din Bucuresti, unde,
dacă proprietarii ar plăti ca să fie primită, ar avea soarta de a fi depusă într-o debara, aşa cum şeful Artmark
l-a plasat pe Eminescu. O expoziție la Ateneul Român, susținută de ICR sau de Ministerul Fondurilor Europene, ar
face poate un bine acestei colecții, dar ar fi indicat să fie combinată cu un eveniment musical, cu Festivalul
“George Enescu” îndeosebi, care obişnuieşte să aibă în holul mare al Ateneului câte o expoziție. În buna tradiție a
lui, când expunea un Ștefan Luchian, iar pe scena cânta George Enescu.
Familia Marinescu are meritul de a fi colecționat valori de suflet, de a le fi conservat în
condiții optime, dar numai Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor cu ea, sau cu casa-muzeu, dacă excludem ideea
comercializării. Familia Marinescu nu are urmași, urmașul său ar fi poporul român, care trebuie să ia act de
existența ei.
Grid Modorcea, Dr. în arte
18 februarie 2019
Corespondență de la New York
Românii din Germania
Pe 19 februarie se împlinesc 143 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși (1876 – 1957),
simbolul absolut al condiției de a fi român. Cu acest prilej, am fost invitat de Comunitatea Românească (CROM)
din Rin-Main, Germania, mai exact în aria Frankfurt-Offenbach-Hanau-Heidelberg, care cuprinde peste 30 de mii
de români, să le prezint filmul BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE și să le vorbesc despre marele nostru
artist.
Lucrurile s-au desfașurat așa: CROM marchează în acest an 20 de ani de intensă activitate
culturală (1999-2019) şi președinta CROM, Dorothea Krampol, mi-a descoperit filmul pe Internet, m-a căutat la
adresa indicată acolo, apoi m-a invitat să deschid cu filmul despre Brâncuşi această mare manifestare a lor, a
românilor din zona Rin-Main, iar eu, cum tocmai plecam spre New York, am acceptat cu plăcere să fac o escală de
câteva zile în această oază a românilor de pretutindeni.
Mărturisesc că surpriza a fost de proporţii, fiindcă am descoperit aici mulţi, copleșitor de
mulţi români realizaţi, cum în România nu s-ar fi putut realiza niciodată. Mă gândesc în primul rând la o realizare
materială, dar şi la una spirituală. Şi în prim plan aş pune familia Marinescu din Frankfurt, care are o situaţie
regală, ca stare materială şi spirituală, fiind proprietara unei colecţii de artă remarcabile, unice, despre care
voi scrie într-un articol special. Această împlinire maximă se datorează poate şi faptului că soţii Marinescu sunt
plecaţi din ţară de tineri, din 1969, deci se află în Germania de 50 de ani. Ei ar fi patriarhii românilor germani,
cum s-ar spune. Dar şi ceilalţi români pe care i-am cunoscut au o solidă viaţă germană, adică sunt bine
germanizaţi. Dorothea Krampol, de pildă, este plecată din România în anul 1982, şi a putut pleca numai recurgând la
greva foamei, ca să primească viză, ea beneficiind de avantajul că a avut bunicii originari din Viena. Deşi născută
la Bucureşti, absolventă a facultăţii de litere, se poate spune că limba germană este a doua sa limbă maternă.
Aici, în Germania, predă limba germană pentru emigranţii români. La fel, Valentina Forster, plecată din România tot
în 1982, este profesoară pentru românii noi veniţi, majoritatea din Basarabia. Dar care se numesc pe sine
„moldoveni” şi care nu vor să audă de nici o alipire a Moldovei de România!
Valentina trăieşte într-unul dintre orașelele Maintal (Valea Main-ului), aflat între Frankfurt
şi Hanau, într-o vilă superbă. Băiatul ei, Valentin, este născut în Germania, dar părinţii au avut grijă să-i dea
să sugă de la sânul matern şi limba română. El este căsătorit cu frumoasa ardeleancă Julia, născută în România.
Această familie minunată, înzestrată cu multă dorinţă de carte şi cu mult umor, mi-a fost călăuză în Frankfurt.
Frankfurtul este un oraş al băncilor şi asigurărilor. Are peste 300 de bănci. Nu întâmplător aici se află Banca
Centrală Europeană, un simbol arhitectonic. Ca şi Aeroportul din Frankfurt, care are peste 50 de mii de angajaţi,
depăşind uzinele Volkswagen. Şi se tot extinde. Ambiţiile germanilor sunt americane, ei construiesc monumental.
Autostrăzile sunt de proporţii, ca şi multe, zeci de alte building-uri. Dar în acelaşi timp se îngrijesc ca
trecutul să strălucească. Cele şapte porţi ale oraşului, cu turnurile lor drept puncte de observare, sunt bine
conservate. Partea veche a oraşului a fost bombardată de aliaţi în timpul celui de-al doilea război mondial, aşa
cum arată o fotografie aflată în holul catedralei Sf. Paul. Dar nemţii au refăcut întocmai clădirile distruse,
locul numindu-se „noul oraş vechi”. Toate urmele de aici sunt memorabile. Am să enumăr câteva. Calea Romanilor. Ea
leagă Primăria oraşului, cu piaţa platanilor, de Catedrala Sf. Paul, unde se petrecea alaiul încoronărilor. Regii
Germaniei aici erau încoronaţi. În piaţeta unde se afla statuia lui Friedrich Stolze, exista o casă deschisă,
perfect reconstituită, numită „Tante Malber”, unde Goethe venea şi locuia la mătuşa sa cu acest nume. La balconul
impresionant al primăriei au urcat multe personalităţi, printre care şi echipa naţională a Germaniei, acum doi ani,
când a obţinut titlul de campioană mondială. Piaţa cu platani era plină de lume, care îi aclamau pe sportivi. Nu
departe se afla un restaurant celebru, „Fish Ranke”, unde se stă la rând ca să apuci un loc, ca „La Mişu”, în
cartierul Yaffo din Tel Aviv. Specificul lui, preparate din peşte. Aici, împreună cu familia Forster, am mâncat
păstrăv şi somon, şi am băut bere „Bitburger”. Ştiam că berea germană este renumită, dar aici am constatat că berea
la halbă este cea mai bună din lume. După cum îmi spunea Valentina, există tradiţia ca fiecare familie germană
să-şi prepare propria bere. Aşa cum la francezi se poate spune despre vin. Ar fi atâtea feluri de bere, câte
familii sunt. O imagine sardanapalică. Dar despre mâncărurile şi băuturile germane e nevoie de un capitol special.
Să ne menţinem în zona culturală şi să spunerm că Frankfurtul este oraşul lui Goethe, care s-a născut aici în anul
1749. Tatăl său a fost avocat, iar mama fiica primarului. Aici am vizitat Casa Goethe, devenită muzeu, care îţi
oferă imaginea complexă a personalităţii marelui scriitor german. Casa, sub formă de pagodă, are cinci etaje, cu
zeci de camere. Ea conservă lucrătura epocii, având o scară interioară din lemn şi sobe de metal, care îl încălzeau
pe Goethe. Într-un hol, la etajul 3, se află un pendul celebru, cu o tehnologie a timpului fără concurenţă.
Impresionantă este biblioteca, plină de tomuri legate, apoi camera de muzică, precum şi cele câteva camere de
pictură, cu sute de tablouri de epocă bine conservate. Casa emană aerul puterii şi al bogăţiei, ştiut fiind că
Goethe a beneficiat de averea însemnată lăsată de părinţii săi. Cu mulţi ani în urmă, am vizitat Weimar-ul, unde a
murit Goethe în 1832. Acum i-am vizitat şi locul naşterii.
Partea veche a oraşului este străbătută de un tramvai de epocă, numit „Tramvaiul vinului de
miere”, care are un traseu central şi cu el călătoresc mirii, cei care sunt proaspăt căsătoriţi. „Vinul de miere”
este băut de ei şi de toţi însoţitorii lor. Un obicei popular, care se păstrează şi azi. Fiecare clădire are
istoria ei, de o mare frumuseţe culturală. La fiecare pas sunt statui, precum Statuia Justiţiei din piaţa cu
platani. Pe strada Schiller, în piaţa Bursei, există un grup statuar reprezentând înfruntarea dintre un taur şi un
urs. Mi-a amintit de celebra vacă din Wall Street de la New York. Aici cântă un „colorat” din taragot. Melodii
româneşti. Valentina mi-a spus că e român. Am vorbit cu el. Spunea că e bulgar, îl chema Banko, dar ştie puţin
româneşte, dovadă că şi cântă melodiile lui Dumitru Fărcaş.
Valentina mi-a explicat în amănunţime ce înseamnă Eschenheimer Tor, An der Hauptwache, mi-a spus
povestea Romanilor („Romer” şi „Romerberg”), a Domului Sf. Bartolomeu, mi-a arătat Catarina Kirshe şi multe alte
minuni alte trecutului acestor locuri. Aşa cum şi Dorothea avea să-mi povestească despre tot ce este mai important
în Offenbach, atunci când am făcut turul acestui oraş-satelit al Frankfurt-ului, cu numeroase clădiri istorice,
religioase şi culturale, cum ar fi Facultatea de Designer, cea mai renumită din Germania.
Fenomenala călăuza mi-a fost şi Zeno Galea, de profesie inginer de drumuri, care a venit în
Germania în 1984. Străbunicii soţiei sale au fost germani. Şi au venit aici din Banat. Soţia sa este rudă cu
realizatorul Silviu Jigman de la TVR. Numele Zeno vine de la grecescul Zenon, care înseamnă „darul lui Zeus”.
Trebuie să spun că Zeno Galea este un as al volanului, cum mi-a demonstat-o pe drumul Frankfurt-Heidelberg şi
retur. A străbătut zeci de mii de kilometri cu maşina, una dintre ultimele călătorii fiind drumul în Grecia şi
înapoi. Zeno s-a născut la Brad, localitate situată între Deva şi Abrud. Am aflat de la Zeno povestea adevărată a
minei aurifere de la Brad şi de ce a închis-o ex-prim-ministrul Năstase, ca să cumpere aur de la Londra, fiindcă
primea un comision substanţial. Politica parşivă a comisioanelor este una din cauzele dezastrului economic din
România. Mi-a povestit tentativele lui de a se reîntoarce în România, de a munci acolo, dar felul cum l-au tratat
românii şi cum ar fi fost plătit l-au făcut să renunţe la idee. „Şi mâine m-aş întoarce în România, dacă aş
afla că este o ţară normală”. Aşa că a preferat să muncească aici, în Germania, iar o bună parte din
viaţă (20 de ani) a lucrat la Aeroportul militar american.
Am mers pe autostrada 5, care duce la Darmstadt şi Bassel, o mare parte din ea fiind prevăzută
cu cabluri aeriene pentru viitoarele camioane electrice. Fostul aeroport militar american este marcat prntr-o
statuie simbolică şi două avioane militare. Azi doar la Heidelberg mai sunt militari americani, fiindcă aici a fost
centrul armatei americane, dovadă că Heidelberg-ul nu a putut fi bombardat. Am trecut şi pe lângă Darmstadt, unde
se află faimosul institut de cercetare atomică. Zeno este o adevărată forţă de încredere. E robust moral, fizic şi
intelectual. Şi e nobilat cu mult umor. De la el am aflat două frumoase perle. Mark Twain are o povestire în care
spune că cea mai frumoasă limba din lume, care se poate învăţa în 30 de ani, este limba germană. Iar civilizaţia în
care trăim este bine sugerată de anecdota cu suport real: „Bunica îi dă în dar nepoţelului o carte, iar
nepoţelul o întreabă, dar unde e telecomanda, bunico?”
Şi ce frumos îmi spunea Dorothea, că nu poate suporta lectura digitală, cartea tipărită îi dă
sentimentul viu al literei şi mirosul de pădure. Cartea pe iPad e visul lui Bill Gates, care spunea că el vrea ca
lectura electronică să ucidă cartea tipărită. O imagine a viitorului în ceaţă, comparativ cu maturitatea acestor
români, care sunt oameni ai cărţii, faţă de românii de acasă, care nu mai cumpără cărţi, nu mai citesc. Sunt
„semianalfabeţi cu internet”. Dimpotrivă, am rămas surprins ce înseamnă Heidelberg. O bijuterie arhitectonică,
seamănă cu orăşele medievale Braşov, Sibiu sau Sighişoara, iar semnificativă este biblioteca volantă, liberă,
aflată pe stradă, unde oricine poate pune o carte sau o poate împrumuta, dacă are nevoie de ea.
Aici călăuza mi-a fost Iosif Herlo, filolog timişorean, venit în 1990 în Germania, fiindcă soţia
sa este nemţoaică. Au împreună trei copii. Am avut parte de o ploaie torenţială, care a încetat după ce ne-am
adăpostit într-o biserică şi ne-am rugat. Am văzut celebra universitate din Heidelberg, sec. 14, care e cu câţiva
ani mai tânără decât universitatea din Praga. Fenomenală este vechea biserică cu hramul Sfântului Duh, în stil
gotic, cu coloane interioare masive, după modelul Bisericii Nativităţii din Bethleem. Din piaţa bisericii se văd pe
dealul din apropiere ruinele vechii cetăţi Heidelberg, care este un adevărat punct turistic. Pe acest traseu plin
de atmosferă medievală, evident, nu puteam să nu doresc să ştiu mai multe despre Al.I. Cuza, domnitorul trădat şi
exilat în Heidelberg. Am ajuns şi în părculeţul unde era statuia, pe un drum foarte circulat. Statuia domnitorului
român este foarte delicată, un bust aflat pe un soclu masiv, care consemnează ideea prieteniei româno-germane.
Soclul are la bază semnatură „Constantin Ionescu”, autorul său. Dar co-fondator al monumentului este Iosif Herlo,
un fenomen, care face ca Heidelberg-ul, un oraş internaţionalizat, să respire şi limba română, nu doar prin faptul
că e vorbita şi de românii de aici, ci fiindcă este prezentă prin poezia pe care o recita Iosif. Tot drumul făcut
împreună, am avut cu el un dialog poetic. M-a surprins faptul că poetul preferat al lui Iosif este Ion Barbu, spre
bucuria mea, care mi-am început cariera artistică montând în studenţie spectacolul „Oul-om”, inspirat de poezia
barbiliană. Şi când Iosif recita „Joc secund”, eu îi recitam din „Uvenderode” sau „Domnişoara Hus”. A fost o mare
plăcere să aud pe străzile Heidelberg-ului versuri din Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi. Iar într-un pub în
care am intrat, unde era multă lume, în special englezi, fiindcă urmăreau meciul de rugby Anglia-Franţa, Iosif a
recitat din Baudelaire (el a absolvit facultatea româno-franceză de la Timişoara). Nu e de mirare că întâlnirea de
la Asociaţia „Al.I. Cuza” avea să fie la înălţime.
Românii pe care i-am cunosctut aici sunt personalităţi bine definite. Voi reveni cu alte
amănunte atunci când voi prezenta colecţia de artă a familei Marinescu şi întâlnirile Brâncuşi pe care le-am avut
la Offenbach şi Heidelberg.
Grid Modorcea, Dr. în arte
15 februarie 2019
Corespondenţă de la New York
Istorie si fotografie
Nu credeam că pot face istorie în America. Şi iată că fac, aşa cum mi-a spus dl. Peter Boris,
directorul uneia din cele mai importante galerii din New York, Pace, când m-a văzut intrând la locaţia sa din
Chelsea, 25 St., zicându-mi că de zece ani mă tot vedea aici şi scriu, şi scriu, nu mă las, numai despre
expoziţiile lui Adrian Ghenie, spunea, am scris de trei ori (câte expoziţii a avut aici, la Pace Gallery). Acum
venisem la o retrospectivă Jean Dubuffet, senzaţional realizată de galeria lăudată.
Sigur, mie mi-ar place să mi se spună că fac istorie cu însăşi zona Chelsea, numită de mine
“Paradisul artei” încă din volumul FINE ARTS IN AMERICA (2012). Aici am lăsat urme preţioase despre cum arată zona
Chelsea acum 10 ani! Ce înseamnă 10 ani? Nimic. Dar pentru constructorii americani enorm, dacă vă spun că acum
această zonă, romantică odinioară, e de nerecunoscut! În locurile virane altădată, acum s-au înălţat zgârie-nori.
În zece ani, aici s-a construit un adevărat oraş American, de o rară originalitate. Galeriile se pierd acum în
imensitatea clădirilor noi şi în frumuseţea pasarelei Hight Line, cum se numeşte drumul aerian ce străbate toată
zona.
Am scris mereu despre Hight Line, i-am urmărit traseul, odată cu evoluţia construcţiilor din
jur. Acum există o continuitate de măreţie şi frumuseţe între această zonă şi partea din Downtown, care începe cu
Jevits Center. Ce s-a întâmplat, am arătat în articolul High Line şi goana după forme.
În acest sens pot spune că fac istorie, fiindcă nimic important din ce s-a desfăşurat aici nu
mi-a scăpat. Pentru cine vrea să ştie cum arăta Chelsea acum 10 ani, care erau galeriile la modă, câte au dispărut
între timp şi ce a apărut nou, e musai să citească articolele şi cărţile mele de artă plastică din ultimii zece
ani!
Sigur, majoritatea sunt în limba română, doar Fine Arts in America este
tipărită numai în limba engleză şi aici se află ce este sau ce-a fost mai important. Dar şi textele în română sunt
accesibile străinilor, fiindcă practica mi-a arătat că tot ce am scris despre arta plastică americană, galeriştii
şi artiştii americani au citit, au folosit Language Tools şi au aflat gândurile mele despre ei.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că ei nu au critici de această factură. Criticii lor scriu
despre autori consacraţi, fiindcă sunt profitabili, nu despre necunoscuţi, despre expoziţiile curente. Morţii sunt
profitabili, cum îmi spunea un critic de la Christie’s, nu cei vii. Pentru ce se întâmplă acum, azi, nu există o
consemnare sistematică, permanentă, mai ales cu elemente de analiză estetică. Dependentă absolută de câştig, de
bani, nu ajută arta, face un hiatus în receptare. Dacă un artist slab are bani, poate să ajungă cu o cronică în
“New York Times”, iar artistul de geniu stă la uşă, muritor de foame, deşi în America nici homeless-ii nu mor de
foame.
Desigur, nu pot cuprinde tot, nici măcar în Manhattan, unde locuiesc, fenomenul plastic American
este ca America însăşi, un cosmos, este foarte greu să-l stăpâneşti. Dar am căutat să nu-mi scape esenţialul. Şi
cred că l-am prins. Cred că sunt printre puţinii critici ai lumii care îl stăpânesc. Spun asta sprijinindu-mă pe
opiniile multor galerişti pe care îi frecventez şi care mă citesc. Unul dintre ei este dl. Boris de la Pace
Gallery.
*
În formidabilul spectacol experimental care este zona Chelsea a galeriilor americane, o
expoziţie Jean Dubuffet (1901 – 1985) este o oază, ca un fel de alergare împotriva curentului. Dar dacă privim mai
de aproape lucrurile, vom vedea că ceea ce a realizat curatorul Arne Glimcher, fondatorul galeriei Pace, este
foarte modern, foarte şocant. Este vorba despre seria de lucrări numită “Théâtres de mémoire”, serie începută în
1979 şi care conţine peste 20 de mari tablouri. Pe suprafeţe de 2 pe 3 metri vedem un amalgam de imagini,
reprezentând abstracţiuni, peisaje, figuri SF brodate de mintea artistului, aglomerări, marcate de un fel de
placente în care se află personaje bizare, ca nişte prunci cosmici, de pe altă planetă. Sunt nişte jocuri
asociative ca în desenele de copii. Sau ca în expoziţia lui Michal Rovner “Evolution”, tot de la Pace, aflată
într-o altă sală, care pare o prelungire a aglomerărilor lui Dubuffet. Ecranele sunt animate de mii de personaje
umane, în varii ipostaze. Par nişte graffiti, spectaculoase jocuri de artă naivă. Dubuffet intuise acest gen de
aglomeraţie urbană, dystopică, lansată de Fritz Lang în Metropolis. Seamănă foarte mult şi cu
imaginile create de Jean-Michel Basquiat, însă Dubuffet este mult mai organizat, mai adunat, toate tablourile sale
au o unitate desăvârşită. O privire istorică ne indică însă similitudini izbitoare cu arta lui Fernand Léger, ale
cărui tablouri mari sunt realizate prin aglomerări divizate de personaje şi obiecte. Dar Dubuffet duce stilul
cubist la o dimensiune ilustrată, ce o apropie de arta decorativă. Tablourile sale, precum Fête
villageoise, par nişte mari decoruri de teatru suprarealist.
*
Cu totul altfel sunt expoziţiile din celelalte galerii, unde domină experimentul, mai ales
experimentul fotografic, ca în expoziţia lui Sandro Miller de la Joshua Liner Gallery numită “Psychogenic Fugue /
Fuga psihogenică”, expusă iniţial la Festival of Disruption, un festival al dezmembrării, al rupturii, iar
portretele psihogenice ale lui Miller se vor astfel de rupturi, aşa cum arată seria de fotografii în care personaj
este actorul John Malkovich, care par rupte din stilul “film noir”. Sunt stranii, deformate, în regim de
clarobscur, sugerând mister şi nebunie. Mi-au amintit de filmele lui Fritz Lang şi Orson Welles. Expoziţia a fost
organizată în parteneriat cu David Lynch Fundation, David Lynch fiind cunoscutul regizor de film (77 de titluri),
autor al unor celebre filme ca serialul Twin Peaks, The Elephant Man, dar mai
ales psihopaticul Blue Velvet. El este şi actor, şi pictor, şi muzician, dar şi fotograf, şi şi-a
spus cuvântul în festivalul pe care l-a creat după natura perceperii deformate a lumii.
Un alt experiment senzaţional este oferit de artistul Mark Seliger (n. 1959, Texas), la Chase
Contemporary Galleries, de pe 23 St., o selecţie de imagini din lunga sa carieră de peste 30 de ani de muncă, aşa
cum îl prezintă şi un album masiv ce însoţeşte expoziţia. Regizorul Judd Apatow i-a luat un interviu, în care i-a
creionat un portret cinematografic. Fotografiile sale, de o mare diversitate, de la imagini cu Auschwitz la Obama,
surprins cu spatele la noi, la lume, îl evidenţiază ca pe un fenomen al viziunilor tragice ale istoriei.
Nu e prima oară când aplaud originala îngemănare dintre arta fotografiei şi arta filmului. Nici
Dubuffet nu este departe de viziunile animate. Lucru firesc dacă ne gândim că pictura a prevăzut cinematograful. Nu
o dată am dat exemple din creaţia lui Leonardo şi Velázquez.
*
Acum am să ofer un exemplu din opera lui Michelangelo. Capela Sixtină este o adevărată
panoramare cinemafografică. Dar şi fragmentar, găsim încercări ale artistului de a vedea altfel în plan. Într-un
album apărut recent despre Michelangelo, “Divine Draftsman & Designer / Divin desenator şi proiectant” (2018),
scos de Metropolitan Museum of Art, este reprodus un desen deţinut de muzeu, care se numeşte Studiu pentru
Sibila libiana, unde vedem în plan apropiat detaliul degetului mare de la piciorul stâng şi apoi
înclinarea personajului, care are mâinile înălţate şi desfăcute, fiindcă ţine o carte uriaşă. Mişcarea de la planul
detaliu la fundal este un racursi superoriginal şi nemaivăzut până atunci. Este revoluţia pe care o face
Renaşterea, prin Michelangelo de data aceasta, de a vedea personajele în spaţiu, fiindcă până atunci totul era
rezolvat într-un limbaj bidimensional.
Grid Modorcea, Dr. în arte
15 iunie 2018
Corespondenţă de la New York
Genii şi milionari
Seria de licitaţii de la Christie’s, din luna mai, care s-a soldat numai la New York cu vânzări
record, de aproape două miliarde de dolari! (sau peste, dacă includem şi licitaţiile online), m-a pus serios pe
gânduri. Imaginaţi-vă o coală ordinară de maculator pe care sunt schiţate două femei nud şezând (Deux
Nus), un desen colorat cu creionul care s-a vândut la Christie’s cu 3. 372. 500 milioane dolari. Nu avea
nici o valoare decât că era semnat de Picasso, care garanta cu geniul lui demonstrat prin alte lucrări terminate.
Fiindcă din cele circa 5 mii de lucrări realizate de Picasso în timpul lungii sale vieţi (92 de ani, şi desena şi
picta de la 8 ani), multe sunt crochiuri, schiţe, tablouri neterminate. Văzând puzderia picassoidă de lucrări, la
toate licitaţiile de artă modernă, am remarcat că multe tablouri sunt făcute la repezeală, să se vândă cât mai
repede. Dovadă că lucrarea lui Jeune fille nue avec panier de fleurs / Tânără fată nud cu un coş de
flori (1905) a fost cumpărată în anul realizării, când pasta nici nu se uscase, de scriitoarea
americană Gertrude Stein cu 30 de dolari, iar recent la Christie’s, la licitaţia colecţiei David şi Peggy
Rockefeller, s-a vândut cu 115 milioane de dolari! Ea făcea parte din această colecţie uriaşă, care a cuprins 1.500
de loturi, care s-au dat cu suma record de 832, 6 milioane dolari!!!
Aşa procedau şi alţi artişti ai timpului. Îşi vindeau lucrările pe nimica toată. Iar azi sunt
considerate capodopere de oameni total necunoscuţi, dar cu bani, care fac comerţ cu ele. Sau apar milionari
excentrici, ca fostul magnat al cazinourilor, Steve Wynn, colecţionar picassian, care anunţase că va scoate la
vânzare Le Marin / Marinarul lui Picasso, un tablou cubist, un autoportret, pictat în 1943,
pentru 70 milioane dolari, dar tabloul a fost vandalizat şi Christie’s l-a scos de pe lista de licitaţii! Nu s-au
dat amănunte. Poate fi şi o stratagemă, o reclamă negativă de senzaţie, pentru a creşte interesul, pe viitor,
pentru această lucrare inclasificabilă. De altfel, o deteriorare anterioară suferise şi un alt tablou picassian
deţinut de Wynn, Le Rêve. Ca apoi să-l vândă cu 155 de milioane de dolari altui
milionar-colecţionar (Cohen). Wynn suferă de o boală care-i afectează viziunea periferică, fapt care se presupune
că a jucat un rol în incidentul cu Le Rêve. Mai aflam că, în februarie, Wynn a fost forțat să
demisioneze din compania pe care a înființat-o, “Wynn Resorts”, pe fondul unor acuzații de hărțuire sexuală. E doar
un caz din panoplia celor care au devenit mai importanţi decât artiştii. Şi în piaţa de artă politică joacă un rol
major. Altfel nu se explică de ce capodoperele lui Botero şi altor genii din America Latina, din Cuba, de exemplu,
se vând cu preţuri aşa de modeste, cum am arătat într-o cronică anterioară.
*
Picasso a fost un artist cu un simţ negustoresc ieşit din comun. Mâzgălea şi vindea. El a fost
un artist spontan, exact opus lui Brâncuşi, care îşi elabora creaţia. Deşi avea şi el simţ negustoresc, moştenit de
la evreii români (oltenii), totuşi consuma multă energie să termine o lucrare, dovadă că în viaţa lui el nu a creat
decât puţine lucrări (215). Brâncuşi apare rareori la Casele de licitaţii, pe când Picasso e ca la el acasă. Casele
de licitaţii ar trebui să se numească “Picasso”. Zeci de ani de acum încolo, opera artistului spaniol va fi capul
de afiş al licitaţiilor. De pe urma lui, se câştigă enorm. E greu de presupus că va avea vreo concurenţă, deşi
toată luna mai, la Christie’s au dominat pictorii francezi, cum nu s-a mai petrecut niciodată nici chiar la ei
acasă. Imperialismul în artă se află aici, la New York. Iar la Christie’s se licitează cu milioanele, de parcă nu
mai există și mărunțiș. Un record a stabilit şi Matisse, căruia i s-a vândut un tablou cu 80, 8 milioane dolari,
iar un peisaj cu nuferi al lui Monet s-a dat cu 84,7 milioane de dolari, alt record.
Cine şi-ar fi imaginat aşa ceva? Dar creaţia este una şi piaţa de artă, alta. Valoarea estetică
nu coincide cu valoarea de piaţă. Milionarii stabilesc ierarhiile, cei americani achiziţionează lucrări modeste ale
artiştilor americani, ca să le ridice cota, şi-i plasează în topurile artei, înaintea adevăraţilor artişti. Piaţa
îi urcă sau coboară. Putem spune că Brâncuşi a avut noroc, a realizat un record (71 mil. dolari) cu sculptura
Portretul lui Nancy Cunard, pe care o vânduse în 1955 cu doar 5 mii de dolari! Pentru el însă era
o sumă importantă întrucât, aşa cum ne-a spus elevul lui, Antonovici, Brâncuşi a sculptat ca să scape de saracie.
El a trăit cu spectrul sărăciei de acasă şi a sculptat ca să vândă, însă ce a sculptat, a fost perfect. În cazul
lui, valoarea estetică se suprapune peste valoarea de piaţă stabilită de milionari.
Dar toată această socoteală este la voia hazardului. Totul pare ca o ironie a soartei. O mare
cacealma. Când asişti cum se licitează în crescendo, cum se sare de la 70 de milioane la 80 de milioane, apoi la
100, din zece în zece sau douăzeci de milioane de dolari, te apucă ameţeala. Unde mă aflu?, îţi spui. În ce film
SF? Ce înseamnă tipul acesta de depăşire a limitelor, de parcă banii nu mai au valoare, de parcă ar fi vorba de o
devalorizare? Nu cu sutele se licitează, nu cu miile, nici cu sutele de mii, ci cu milioanele, cu zecile de
milioane! Merită vreun artist, vreo lucrare de pe acest pământ atâtea milioane? Artiştii, când au creat, erau
faliţi. Artişti geniali faliţi sunt cu sutele, cu miile, faţă de colecţionarii milionari, care se joacă parcă de-a
ruleta, aşa aruncă cu milioanele la aceste licitaţii. E uluitor!
*
Artiştii au creat pentru bucuria oamenilor, dar aceste lucrări (capodopere) intră in casele unor
milionari.
Qui prodest această risipă fără măsură? E multă nedreptate în acest sistem. Casele de licitaţii
sunt instituţii create pentru milionari. Omul falit nu are acces la ele, aşa cum erau şi artiştii care semnează
lucrările licitate. Egon Schiele, de pildă, care a generat expresionismul, un rebel cu o soartă nefericită, a trăit
doar 28 de ani, a fost un geniu falit, iar aici este vedetă, un desen de-al lui se vinde cu sute de mii de
dolari!
Toate operele expuse şi vândute la aceste licitaţii au povestea lor adesea tristă, departe de
contextul în care au ajuns, la extrema cealaltă, a puterii de nemăsurat a banului. Capitalistului îi este
inaccesibil talentul, geniului îi este inaccesibil banul. Se pare că talentul şi banul se împacă, se unesc, doar
când artistul este oale şi ulcele. Casele de licitaţii sunt un fel de dinozauri, care îşi fac castele pe cimitirele
artiştilor. Ai spune că morţii sunt vii prin aceste licitaţii, prin aceste vânzari delirante, în care o lucrare de
30 de dolari se vinde cu 115 milioane de dolari!
Dar nu, morţii sunt deja muriţi, cum spunea Eminescu. Iar lucrările odată achiziţionate, nu le
mai vede nimeni. Ele apar doar când moştenitorii celor care azi sunt colecţionari le scot la vânzare. Circuitul
este cu totul ermetic, numai în zona puterii financiare.
Grid Modorcea, Dr. în arte
9 iunie 2018
Corespondenţă de la New York
Utopia cartii
Cei care ne-au urmărit comentariile anterioare de la Book Expo America (BEA), cel mai mare târg
de carte din America şi din lume, au reţinut probabil că acest eveniment are două părţi, în primele zile se
prezintă editurile în formele libere pe care le consideră potrivite cu specificul lor, iar in partea a doua apare
dolarul, fiindcă tot ce în prima parte a fost doar arătat şi oferit, acum este vândut.
Dar iată că la ediţia din acest an s-a pus un mare accent pe difuzare, pe legătura dintre autor
şi cititor, fiindcă BEA a vrut să-şi arate Identitatea reală. De aceea am avut parte de un rafinat tratament de
comunicare şi dăruire, milioane de cărţi fiind făcute cadou vizitatorilor/cititorilor. Evident, aceştia sunt
plătitori indirecţi, fiindcă intrarea este substanţială. Spaţiul de desfăşurare a fost acelaşi ca şi în anii
trecuţi, Jacob Javits Center, de pe 34 St., cel mai impunător palat din sticlă şi oţel din Manhattan. Seamănă cu un
gigantic stup de albine. Totul este uluitor aici. Marile edituri din America (peste 700) s-au desfăşurat pe spaţii
uriaşe, în condiţii comerciale extraordinare. Fiecare editură avea şi un spaţiu special pentru întâlniri cu
editorii şi staful editurii.
Din păcate, au lipsit agenţii literari, pe care eu i-am căutat cu asiduitate, fiindcă în America
agentul literar este mai important decât editorul, oricum, editorul nu face nimic fără opinia agentului. Agenţii,
ţi se spune, sunt acasă la ei sau pot fi găsiţi în anumite zile la sediile editurilor la care lucrează.
E foarte greu să pătrunzi în lumea cărţii americane, chiar dacă speri ca la un asemenea târg de
carte gigantic, exhaustiv, vei avea vreo şansă. Nu ai. Dimpotrivă, observi doar ambalajul, doar faţa fenomenului,
adică infinitul Smile American. Oameni foarte amabili, sute de tineri angajaţi să-ţi zâmbească, dar dincolo de
Cortină nu apare nimic.
Nu-ţi rămâne decât să te bucuri de spectacolul cărţii, de multitudinea de edituri şi forme de
prezentare, care includ tot ce înseamnă reclama comercială. De fapt, BEA a reliefat în acest an tot ceea ce
înseamnă distribuţie a cărtii, difuzare. Este ceva cu adevărat uluitor, de aplaudat, mai ales pentru un scriitor
român, fiindcă în România nu există un târg al difuzării, un târg al prezentării de carte şi al dăruirii de carte.
BEA e un târg în care vezi mii de rânduri care se formează în faţa unei tarabe la care stă scriitorul şi oferă
autografe pe sute de cărţi editate special pentru a fi dăruite.
Senzaţia este de sărbătoare, de bucurie a întâlnirii sau reîntâlnirii dintre editor/carte şi
cititor. Totul arată ca un parc de distracţii. Toată lumea se distrează, petrece, peste tot eşti întâmpinat cu
paharul de şampanie sau cu un veritabil party, ca la faimoasele edituri Simon & Schuster, Hachette, MacMillan,
Harper, Penguin, Archway sau Ingram. Este utopia cărţii, paradisul cărţii, ca în ţara dolarului să nu vezi un
dolar, nici o bancnotă verde!
Trebuie să precizez că toate cărţile care ţi se oferă gratuit au pe ele scris “Not for sale / Nu
este de vânzare”, cu precizarea “Advance reader’s Copy – Uncorrected Proof / Copia cititorului în avans – Dovadă
necorectată”. Eu mi-am ales câteva rarităţi, în general cărti primite cu autograf de la autori sau traducători,
precum Between Two Millstones / Între două pietre de moară de Aleksandr Solzhenitsyn, vol. I,
care conţine jurnalul exilului occidental (Sketches of Exile / Schiţe de exil, 1974 – 1978). Va
urma vol. 2, care cuprinde Exilul American, anii 1978 – 1994. Cu adevărat o consider o comoară. La fel consider că
este şi volumul Obama de Brian Abrams, un autor celebru prin faptul că a consacrat genul
“oral history”. Şi cartea despre Obama se subintitulează “An Oral History 2009 – 2017”. Este ceva senzaţional. O
muncă de documentare titanică, fiindcă volumul cuprinde numai texte vorbite de mii de persoane în timpul dublului
mandat al lui Obama. O altă carte monumentală pe care am vrut să o am este Presidents of War / Preşedinţi
de război, subintitulată “The Epic Story, from 1807 to Modern Times”, semnată de un prestigios autor,
Michael Beschloss, specialist în cărţi dedicate istoriilor prezidenţiale. Şi ultima carte este dedicată, cum
vedeţi, preşedinţilor războinici.
Acest gen de literatură pe bază de documente este foarte cultivat de americani. Nu întâmplător
staruri ale târgului au fost preşedinâii Americii sau oamenii din preajma lor, astfel erau anunţati cu banere cât
casa: Bill Clinton cu o carte de convorbiri (partener: celebrul romancier James Patterson), Michelle şi Barack
Obama cu mai multe cărţi, Hillary Clinton, desigur, şi Ronald Trump. Ba revista târgului, “The Daily Show”, a făcut
un poster pe care îl primeşti la intrare în care îl vedem pe Trump într-o barcă cu numele lui, echipat ca
revoluţionar, cu sabie la brâu, dar cu un mobil în mână, stă în picioare, priveşte înainte, cum barca înfruntă
sloiurile de gheaţă, iar la rame trag vârtos Melania, Pence, Ivanka şi tot staff-ul lui. Barca e plină cu
emigranţi! O nouă cruciadă? Parcă ar fi o pânză de Turner, senzaţional colorată. Umorul şi buna dispoziţie te
întâmpină încă de la intrare.
Dar important de subliniat este faptul că invazia de cărţi prezidenţiale, în special ale
foştilor preşedinţi, este o dovadă de transparenţă. Toţi găsesc în carte prilejul de a se confesa, de a se
dezvălui, cum oficial nu o pot face. Şi am luat şi volumul Pence. The path to Power /
Pence. Calea spre putere, unde, într-adevar, apar lucruri necunoscute, cu totul intime, din viaţa
vicepreşedintelui Statelor Unite, despre care se spune că i-a adus, prin talentul său diplomatic, victoria lui
Trump.
Zeci de titluri te înnebuneau. Calitatea tipăriturilor la fel. Sute de scriitori la standurile
editurilor dădeau în neştire autografe. Erau şi cărţi reeditate, de mare succes, cum este considerată piesa gay
Angels in America a lui Tony Kushner, subintitulată “A Gay Fantasia on National Themes”, o
ediţie revăzută şi adăugită. Această piesă arborescentă a fost montată, fragmente din ea, şi la Bucureşti, iar aici
este foarte aclamată, dovadă că după ea s-a facut şi un musical pe Broadway.
Sigur, nu am evitat şi scriitorii obişnuiţi, cărora le-am cerut să-şi prezinte cartea în câteva
cuvinte. Erau aşi. Parcă erau dresaţi. Mi-a făcut plăcere să primesc cărţi de la scriitori ca Fred Bowen, care îşi
lansa ultima carte, Lucky Enough, cu temă sportivă. Îmi cer scuze că remarc doar scriitorii pe
care i-am cunoscut şi mi-au dăruit cărţi: Jennifer Lynn Barnes, cu Little White Lies, Kelli Maria
Korducki, cu Hart to Do, Reyna Grande, cu A Dream Called Home, Anne O’Brien
Carelli, cu Skylark and Wallcreeper, sau Amy Nawrocki, cu The Comet’s Tail, cărţi
care nu sunt pe piaţă, oferite în preview, în ediţia de probă a cărţii (versiunea necorectată), cum am spus.
Desigur, BEA atrage toate forţele literare ale Americii, care sunt gigantice. Lumea cărţii este
ca o caracatiţă, dar uluitor rămâne faptul că, la concurenţă cu filmul şi musicalul, pentru americani Cartea este
regină. Bate toate artele. Nu trebuie să fii preşedintele Statelor Unite ca să ai facilităţi extraordinare.
Evident, prefer scriitorii normali, care scriu cărţi despre viaţă, despre existenţa obişnuită, fiindcă infiltrarea
politicului în literatura nu-i a bună! Şi să ne gândim numai la noi, la ce se întâmplă la “Gaudeamus”, când domină
puşcăriabilii, la invazia amatorilor de la putere, care confiscă târgul.
Evident, aici, la BEA, orice reclamă este plătita de cel care şi-o face. Dar sute de scriitori
preferă condiţia simplă de scriitor, aşa cum i-am auzit vorbind în numeroasele locuri de prezentare sau de
dezbatere, numite “The Reimagined”. Cartea rămâne regina artelor, calea ideală de comunicare între oameni. Îmi
visez să văd şi la Bucureşti că se întâmplă o asemenea emulaţie.
Imaginaţi-vă târgul Gaudemus conceput după modelul BEA: primele trei zile ar fi dedicate numai
autorilor, scriitorul în plin plan, la masa de autografe şi la tribuna dezbaterilor, iar editurile pun la
dispoziţie 300 de exemplare de fiecare titlu, care sunt dăruite gratuit vizitatorilor. Celelalte două zile vor fi
cu vânzare, dar cu preţuri foarte accesibile, iar intrarea la târg liberă. Şi chiar dacă în prima parte intrarea va
fi cu bani, preţul va fi acoperit de cadourile pe care le primeşte vizitatorul. La BEA, un bilet de intrare costă
peste 80 de dolari. Dar, teoretic, cititorului i se oferă un million de titluri, deci de cărţi, deşi practic nu
poate să ducă decât maximum două sacoşe, pe care le primeşte de la edituri (fiecare editură are sacoşa cu marcă
proprie). Am văzut şi cititori care vin cu cărucioare, pe care le încarcă cu un maldăr de cărţi. Aşa e aici, asta e
regula, fiecare ia câte cărţi poate să ducă. Nimeni nu te controlează, dimpotrivă, te stimulează să iei cartea pe
care şi-o întinde. Aşadar, vorbim despre un târg cu două porţi, un târg al scriitorului şi altul al cititorului. De
fapt, e un singur târg cu două porţi sau două feţe, ca Ianus, cu una îndreptată spre autor, cu alta spre iubitorul
de carte.
Grid Modorcea, Dr. în arte
5 iunie 2018
Corespondenţă de la New York
Un nou record Brâncuşi: 71 milioane dolari
Simplitatea sofistică
Marele eveniment al anului 2018 este oferit de numele lui Constantin Brâncuși, a cărui lucrare,
La Jeune fille sophistiquée, s-a vândut pe 15 mai la casa Christie’s din New York cu suma
record de 71 de milioane de dolari, record personal. A făcut parte din licitația „Impressionist & Modern
Art”. La aceeași licitație, un alt record personal a fost realizat și de Kazimir Malevich, a cărui lucrare,
Suprematism Composition (1916), s-a dat cu 86 milioane de dolari. Licitația a avut un
caracter închis, elitist, fără accesul presei. Dar am mers în zilele ce au precedat licitația la expoziția
care a prezentat lucrările ce urmau să fie vândute. Sculptura lui Brâncuși a avut un regim special, era
plasată într-un spațiu separat de restul lucrărilor. O puteai vedea de departe, de cum intrai în seria de
galerii de la parterul Casei de licițatii (galeriile III si IV). Făcea gol în jur. În celelalte săli se aflau
lucrări de Giacometti, Matisse, Moore, Rodin, Miró, Van Gogh, Chagall și nelipsitul Picasso, cu fff multe
lucrări. Lucrarea lui Malevich stătea cuminte, printre ele, nici n-o băgai în seamă, deși ceva mi-a spus că ea
va face senzație, fiindcă este reprezentativă pentru curentul suprematist, creat de Malevich prin
Pătratul negru (1915), care marchează „un nou realism în pictură, arta fără subiect”. A
fost o avalanșă de capodopere. S-au licitat 40 de loturi, de fapt, 39, întrucât lucrarea Le Marin /
Marinarul de Picasso a fost retrasă, fără să se explice motivul. S-a vorbit de o vandalizare a
ei. Dar cum, în condițiile în care paza era la sânge, cu controale atente? Pentru că erau numai lucrări de
preț. Dovadă că licitația a atins suma record de aproape 416 milioane de dolari. În capul vânzărilor, după
Malevich și Brâncuși, au mai fost Van Gogh, căruia i s-a vândut un tablou cu 39 milioane de dolari, Joan Miro,
21 mil., Fernand Léger, 12 mil., Giacometti, 9 mil., Atelierul lui Picasso, 9 mil.,
Monet, 7 mil. Corifeii artei moderne au fost prezenți cu lucrări reprezentative.
Dar opera lui Brâncuși s-a bucurat de un regim special, cum am spus. Însuși catalogul licitației
avea pe copertă sculptura sa delicat sofisticată. Mai mult, La Jeune fille sophistiquée a
fost singura lucrare care a avut un album aparte, remarcabil, cu o prezentare amplă, un adevărat studiu de autor,
cu remarcabile asociații, fie cu propria operă, fie cu lucrări de-ale altor artiști, ca Picasso si Modigliani, din
aceeași sferă de inspirație. Christie’s s-a întrecut pe sine, a dovedit că este conștientă de valoarea acestei
lucrări și i-a acordat o atenție deosebită.
*
Sculptura reprezintă portretul lui Nancy Cunard (1896 – 1965), o tânară scriitoare britanică,
născută în clasa superioară londoneză, care a venit în atelierul său și i-a pozat. Nu e prima muză care a intrat în
atelierul lui Brâncuși. E posibil ca el să-i fi făcut și o fotografie, deja era priceput, fiind inițiat în această
artă de Man Ray, celebrul artist american. Însă poza oferită publicului de Casa Christie’s aparține chiar lui Man
Ray, prietenul lui Brâncuși, aflat ca la el acasă în atelierul său. Aici s-au aflat și alți prieteni ai lui
Brâncuși, care au fost printre numeroșii iubiți ai lui Nancy. A fost o muză epocală. Pe lista ei se află numai
celebrități ca Wyndham Lewis, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James
Joyce, Constantin Brâncuși, Langston Hughes, Man Ray și William Carlos Williams. Nancy Clara Cunard a rămas prin ei
celebră, în realitate ea fiind moștenitoare a renumitei linii maritime Cunard și activist politic. Nancy și-a
dedicat o mare parte din viața ei luptei împotriva rasismului și a fascismului. Spre sfârșitul vieții, a suferit de
boli mintale, iar sănătatea ei fizică s-a deteriorat. A murit într-un spital din Paris la vârsta de 69 de ani,
cântărind doar 26 de kilograme.
În urmă cu exact un an, în 2017, și tot la Christie’s, New York, Brâncuși stabilise un al doilea
record personal cu La muse endormie (1910), care s-a vândut cu 57, 4 milioane de dolari.
Primul record data din 2009 și era deținut de sculptura în lemn Madame L. R., provenită din
colecția lui Yves Saint Laurent, vândută însă la Paris, dar tot la Christie’s, cu suma de 37, 3 milioane de
dolari.
*
Acest fapt se petrece pentru că marile sale lucrări, care sunt și unicat, nu au nici o dublură,
au început să fie scoase la licitație de deținătorii lor particulari, respectiv de moștenitori.
Tânăra sofisticată făcea parte din celebra Colecție Stafford. Ea a fost
cumpărată direct de la Brâncuși de familia Stafford în anul 1955, când Brâncuși avea 79 de ani (cu doi ani înainte
de moartea sa). La jeune fille sophistiquée este o sculptură unică concepută la Paris în 1928
și turnată în alamă (lustruită ulterior) în 1932. Elizabeth Stafford, împreună cu soțul ei, Frederick Stafford, au
achiziționat lucrarea în timpul vizitei pe care au făcut-o la studioul lui Brâncuși în anul 1955. A rămas în
colecția lor încă de atunci.
O lucrare extraordinar de rară și importantă, un mare document spiritual înrucât este singurul
exemplar existent în alamă a portretului stilizat al scriitoarei anglo-americane Nancy Cunard. Lucrarea, care a
fost estimată la cerere, păstrează baza originală a soclului de marmură sculptată manual - un factor de căpătai,
având în vedere importanța pe care Brâncuși o acorda materialelor și interacțiunii dintre sculpturile sale și
soclurile pe care le așeza, și ele niște opere de artă.
Conor Jordan, președinte adjunct, specialist în impresionism și artă modernă la Christie’s din
New York, descrie opera lui Brâncuși ca fiind o „lucrare de artă îndrăzneață și rafinată” și una dintre
puținele sculpturi de alamă ale artistului, cu o baza sculptată originală. Este o operă de muzeu-colecție.
Cum se știe, Brâncuși a ajuns la Paris în 1904, plecând pe jos din Hobița natală, dat fiind că
mama sa, Maria, nu a avut nici un ban să-i dea de drum. Și așa, pe jos, a cucerit lumea artei. I-a uimit pe toți cu
noul său. Când era întrebat de unde vine, de unde se trage, el își fixa originea „dincolo de munți și dincolo
de stele”. În avangarda pariziană, Brâncuși a avut un statut de mitologie, era supranumit „Dumnezeu” (botez
datorat compozitorului Eric Satie), desigur, pentru înfățisarea sa, dar si pentru că s-a dovedit a fi autorul unui
limbaj vizual revoluționar.
În studioul său din Montparnasse a sculptat lucrări de o simplitate radicală, ghidat de instinct
și de multe ori folosind forma ovoidă ca punct de plecare.
În La Jeune fille sophistiquée (Portretul lui Nancy
Cunard), puritatea liniei lui Brâncuși face frumusețea de gheață a lui Nancy Cunard, o figură epocală, cum
am spus, printre artiștii și scriitorii din Paris, în perioada interbelică. În cercul ei intim se găseau
personalități ca Marcel Duchamp, James Joyce și Ezra Pound. În acest context, l-a vizitat și pe Brâncuși. Era
inevitabil, fiindcă prietenii lui erau și prietenii ei. Prima lor întâlnire datează din 1923. Întâlnirea a avut loc
prin intermediul poetului Dada Tristan Tzara, unul dintre mulții ei admiratori. Iconoclastă, Nancy desconsidera în
mod deschis granițele sexuale, rasiale și de clasă. Pentru Brâncuși, nu a fost greu să-i pună diagnosticul de
„tânără sofisticată”. Și această lucrare este un exemplu pentru ceea ce considera Brâncuși a fi esența artei sale:
„Simplitatea este o complexitate rezolvată”. E vorba de o simplitate sofistică, dacă ar fi să
apelăm la conceptul antic, provenit din sophia (înțelepciune).
Cunard nu a reprezentat niciodată pentru Brâncuși altceva decât un mister, modelul unui mister.
Nici nu a fost conștient că a sculptat o figură care îi purta numele, abia mulți ani mai târziu a făcut precizarea.
Cu toate acestea, cu cele două volume etajate ale sculpturii, superb stilizate, sub formă de pasăre măiastră,
artistul a reușit să capteze eleganța lui Nancy, să ofere o prezentare rafinată, creând o caracterizare
individualizată, care ajunge la universal, la forma esențială.
*
Când soții Stafford au sosit la studioul lui Brâncuși, au fost uimiți de frumusețea operei lui.
Domnul Stafford s-a întors a doua zi și a cumpărat La jeune fille sophistiquée. Ei se aflau la
Paris și au vizitat atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronsin la sugestia unui prieten. Elizabeth și Frederick
Stafford erau niște colecționari înflăcărați. Mai mult, dl. Stafford emigrase din România în anii 1930, se născuse
deci în Romania, și a savurat ocazia de a se întâlni cu Brâncuși în calitate de colegi români și de a afla amănunte
despre munca sa.
Ei au mărturisit acest fapt, că atunci când au ajuns la atelierul lui Brâncuși, au fost uimiți
de frumusețea lucrării Nancy Cunard. Dar pe cine n-a uimit? Fapt pentru care i-am acordat un loc cu totul special
în vol. Brancusi in America (2014), unde se află și fotografia ei (p. 78). Dl. Stafford a
revenit a doua zi și a achiziționat La Jeune fille sophistiquée (Portait of Nancy
Cunard) ca un cadou pentru d-na Stafford, care în acea zi împlinea 28 de ani. Această sculptură va defini
colecția Stafford, iar pe parcursul a 62 de ani, cât au deținut-o, soții Stafford au împrumutat-o cu generozitate
celor care făceau mari evenimente plastice, inclusiv, printre altele, la Metropolitan Museum of Art, la Guggenheim
Museum, la Centrul Georges Pompidou din Paris și la Muzeul de Artă din New Orleans.
„Este o onoare să fi fost însărcinat cu licitarea operei La sophistiquée Jeune fille
(Portretul lui Nancy Cunard), un obiect extrem de formativ în opera lui Brâncuși și în dezvoltarea
modernismului așa cum îl știm astăzi”, a spus Alex Rotter, președinte Christie’s, specializat în arta
postbelică și artă contemporană. „Lucrarea reprezintă un exemplu unic al abilității lui Brâncuși de a transmite
frumusețea prin simplitatea și perfecțiunea liniei”, a continuat el. „Prin aceste caracteristici pe care
le are o capodoperă a secolului 20, ne așteptăm să trezească un interes la fel de puternic printre colecționarii în
Modernism și Artă Contemporană. Soții Stafford și-au construit colecția cu pasiune și sofisticare, bucurându-se de
fiecare obiect pe care l-au dobândit. Această sculptură remarcabilă este o dovadă a gustului și a previzibilității
lor. În plus, față de arta modernă, Colecția Stafford a devenit în timp o grupare excepțională și diversă de
obiecte care variază de la imagini vechi de master și impresionism la antichități și mobilier francez din secolul
al XVIII-lea. În cursul acestui an, Christie's va continua să sărbătorească Colecția Stafford, vânzând artele
decorative și fine într-o licitație special dedicată ei. Vor fi oferite și fotografii vechi și impresioniste din
colecție, cu detalii suplimentare lansate ulterior”.
Nu știm cu cât a achiziționat piesa dl. Stafford, dar bănuim că e vorba de o sumă modestă (se
vehiculează suma de 5 mii de dolari), după cum și-a vândut el lucrările și altor prieteni americani, ca Edward
Steichen, comparativ cu suma de la licitație. Nu ne îndoim însă de faptul că Brâncuși a renunțat la sculptura sa cu
tristețe, dar a făcut-o și din sentimentalism, dacă dl. Stafford i-a vorbit și în limba română. El se despărțea
foarte greu de lucrările sale, mai ales de cele unicat, la care lucra ani de zile. Așa a fost și cazul unei
Păsari în spațiu dată lui Peggy Guggenheim, la care se spune că a șlefuit 17 ani. La
portretul lui Nancy a lucrat 5 ani.
Brâncuși acorda un rol esențial actului de șlefuire. Lustruirea o făcea el însuși, manual. Și a
ieșit ceva desăvârșit. Șlefuirea manuală, așa cum numai Brâncuși știa s-o facă, a redat materiei, alamei, o lumină
care o face translucidă, precum o idee transcendentală. Acest tip de perfecțiune i-a atras și celebrul proces cu
vameșii de la New York, care au considerat că lucrările sale, care trebuiau să treacă vama în regim de duty
free, sunt piese industriale!
Brâncuși este cu adevărat numit de americani fondatorul artei moderne. El a reușit performanța
de a moderniza arhaicul, cum a observat primul Henri Rousseau, de a face din arta tradițională românească,
îndeosebi, un reper al artei moderne, dar și de a da modernității, mai ales prin portretele sale sculpturale, o
transparență eternă, ancestrală, universală. A știut să scoată efemerul din timp, să-i dea o formă atemporală.
E posibil ca și acest record atins acum să fie doborât, dacă marii colecționari, ce dețin piese
de Brâncuși, încep să le scoată la licitație. Oricum, este un bun câștigat, o grea lovitură dată celor care susțin
cu milioane arta-kitsch, un mare salt făcut spre calea dreaptă, fiindcă, iată, în fruntea recordului material stă o
operă de artă. În zona picturii, topul este condus de Leonardo da Vinci, cu Salvator Mundi, iar în
topul sculptorilor de Giacometti și românul Brâncuși, cu tânăra sa atât de simplu sofisticată.
Grid Modorcea, Dr. în arte
18 mai 2018
Corespondenţă de la New York
Masca suprarealismului
Cred că prin expoziția „Moon Dancers: Yup’ik Masks and the Surrealists”, Di Donna Gallery, de pe
Madison Avenue, s-a instalat de departe în fruntea celor care reprezintă plenar la New York acest curent imbatabil
al artei, mereu viu, mereu surprinzător. De data aceasta, Emmanuel Di Donna (n. 1971), care este specializat la
Paris, unde s-a născut, în locul unde s-a fost zămislit şi acest curent, a avut ideea să meargă la rădăcina
lucrurilor şi să ne prezinte chiar secretul mişcării, care este masca Yup’ik, masca unui trib din
Alaska, din centrul peninsulei. Pentru această idee, Di Donna a colaborat cu Donald Ellis Gallery, specializată în
Arta Indiană nord-americană, dar şi cu alte fundații şi colecționari particulari. El susține că mişcarea
surrealistă se identifică ab origo cu măştile Yup’ik şi descrie cum André Breton, fondatorul curentului, a cumpărat
o mască Yup’ik, a apărut cu ea la timpul şi la locul potrivit şi a făcut senzație. Expoziția chiar începe cu poza
lui André Breton, realizată de neobositul Man Ray, apoi cu masca pe care Breton o cumpărase.
Exista până acum teoria că suprarealismul se trage din Dadaism, din mişcarea generată de românul
Tristan Tzara. Dar acum aflăm ceva nou, că la baza lui se află măştile Yup’ik. Noi credem însă că originea
surrealismului o constituie tot curentul Dada, fiindcă masca Yup’ik a apărut în Galeria Charles Ratton din Paris
abia în anul 1935. De unde Breton şi Man Ray au achiziționat-o pentru propria lor colecție.
Expoziția prezintă 16 măşti Yup’ik, deloc simple, ci cu mai multe fațete, umane, animaliere şi
cosmice, majoritatea fiind datate la sf. sec. 19, începutul sec. 20, dar există şi măşti mai vechi, din 1840
(Nepcetaq Mask) şi 1875 (Raven Mask, un titlu amintind de o poezie a lui Edgar
Allan Poe). Forma loc ciudată, enigmatică, l-a făcut pe antropologul Lévi-Strauss să le numească „Ali Baba’s cave /
Peştera lui Ali Baba”. Ele foloseau la ritualurile nocturne, iarna, emanând „energii poetice”, precum spun
surrealiştii. Există şi masca inițială, ce a aparținut lui André Breton, ca şi unele aparținând lui Enrico Donati,
Robert Lebel, Matta, Kay Sage, dar cele mai multe se numesc „Dance Mask”, care au dat şi titlul expoziției. Mai
există şi măşti din alte zone din Alaska, numite după locul de origine, Anvik şi
Cup’iq.
Şi toată expoziția este organizată după această idee, adică toate lucrările expuse reprezintă
varii măşti, cu remarcabile conecții între surrealism şi masca Yup’ik. Se pare că a existat pentru artiştii
suprarealişti un… Alaska Dream, aşa cum îşi intitulează Man Ray o fotografie din 1935 reprezentând
o mască. Dar el mai este prezent cu o mască din carton pictată (executată în 1950).
Masca, ideea de mască, ascunde mereu ceva ce ni se pare a fi misterios. Masca nu dezvăluie, dar
transmite o mitologie, care revelează un mod original de a vedea lumea. În cultura Yup’ik, ea reprezentă o uniune
între suflet şi formele umane şi animaliere ale trupului. Mai toate măştile sunt lunare. Max Ernst le-a numit „bird
man”, fiindcă în esență ele au forma de om-pasăre. El este artistul, care, împreună cu prietenul său Julius
Carlebach, a introdus această mască în mediul artistic din New York. Evident că oamenii au creat măştile pentru
a-şi ascunde identitatea şi pentru a genera un carnaval. Apare şi aici un univers artistic foarte special, să-l
numim yup’ik-oidal. Pentru prima oară vedem lucrări insolite realizate de titani ai artei, plasați în
sfera surrrealistă. Aşa sunt sculpturile în bronz semnate de Joan Miró, cu surprize ca piesele realizate la
bătrânețe Tête et oiseau (1981), Tête de Tériade (1975), Tête à
tête (1981), după cum la fel de surprinzătoare sunt şi operele lui Max Ernst, artistul cu cele mai
multe prezențe în expoziție, precum sculpturile în bronz La Plus Belle (1967), The
King Playing with the Queen (1944) sau Petit Génie de la Bastille (1961).
Regină este La Sirène, pictura lui Miró, dar şi asamblajul lui André Breton
numit Madame… Poème-objet (1937), fiindcă este vorba despre un poem scris de mână pe o carte
poştală. Şi tot André Breton are o guaşă numită Pour Elisa (1947). Cu adevărat piese de
senzație, prezentate pentru prima oară ochilor americani, deşi America este țara care a oferit găzduire artiştilor
mişcării suprarealiste din Franța ocupată de nazişti, care au luat în anii ’40, de la Marseille, avionul către
Statele Unite. Am avut şansa să văd la Muzeul Cantini din Marseille o retrospectivă a surrealiştilor, cu prilejul
centenarului Jacques Hérold, şi să aflu toate aceste amănunte, publicate pe larg în volumul
Suprarealismul (2016).
Ceea ce deține Di Donna Gallery nu mai deține nici o altă galerie sau chiar muzeu, măşti Yup’ik,
ca şi lucrări pe tema măştii realizate de artişti celebri ca Joan Miró şi Max Ernst, dar şi de alți artişti
suprarealişti cunoscuți şi mai puțin cunoscuți, precum Wolfgang Paalen, Enrico Donati, André Masson, Yves Tanguy,
Francis Picabia, cu un formidabil Monstre, Briget Bate Tichenor, cu Miracles
Salesman, personaj văzut ca un şirag de maşti diverse, Kay Sage, Leonora Carrington, cu senzaționalul
Lepidoptero (To Be an Insect), Toyen, Kurt Seligmann, René Magritte, Kati Horna, Gerome Kamrowski,
Alice Rahon, Alexander Calder, cu o surpriză, un tablou (pictat în 1945) sugerând un personaj surrealist, fond
galben, nasul şi ochii negri, ca nişte rotocoale geometrizate, şi un papion roşu.
Dar bucuria noastră ne-mascată, exprimată entuziast, deschis, a fost să-l întâlnim, aşa cum am
prevăzut (vezi Invitație la banchet), pe Victor Brauner, care a realizat tablouri pe această temă
a măştii. Şi expoziția cuprinde nu una, ci trei lucrări de-ale sale, toate foarte personale, pe care nu le-am mai
văzut: Extrait du radiant symbolique (1962), Germination (1955),
L’evasion (1945), care este suprapicassian. Lucrările au unitate inconfundabilă, sunt foarte
viu colorate şi configurează personaje suprarealiste (jumătate om, jumătate animal) pline de umor, foarte potrivite
pentru filme de desen animat.
Această arhivă de opere surrealiste se află în America, aici, unde şi surrealiştii şi-au găsit
adăpost. Timp de câteva luni americanii pot vedea la Di Donna Gallery, în centrul artistic al New Yok-ului, într-o
zonă plină de palate şi de galerii de modă (Haute Couture Fashion House) celebre, precum Alexander McQueen,
Givenchy, Ralph & Russo, Giorgio Armani sau Valentino, aceste minuni, coordonate după o idee centrală. Pe când
celelalte galerii prezintă, de regulă, expoziții singulare, evenimente la zi, americane sau străine, Di Donna
Galley se ocupă de un fenomen, face istoria artei pe un segment al ei foarte important, pe o permanență a
inspirației estetice.
Deşi este o expoziție cu şi despre măşti, „Moon Dancers” dă jos masca suprarealismului şi pentru
prima oară vedem o artă de-mascată, surprinsă în nuditatea ei revelatoare.
Grid Modorcea, Dr. în arte
1 mai 2018
Corespondență de la New York
Preclasicii Marilor Maeştri
Un eveniment ieşit din comun, care mi-a revelat o realitate artistică necunoscută, a fost
licitaţia “Old Masters” de la Christie’s, unde am putut vedea 64 + 154 loturi, licitate în două părţi, majoritatea
tablouri, dar şi sculpturi, realizate de artişti pe care nu i-am mai întâlnit, din secolele 14, 15 sau 16, care
anticipează Renaşterea, Barocul şi Clasicismul, pionierii acestor mari mişcări ale istoriei artei. Când spui Old
Masters, te gândeşti la artişti ca Leonardo, Raphael, Botticelli, Tintoretto, la Renaşterea italiană, în general,
dar şi la Vârsta de Aur olandeză sau flamandă, la barochişti ca Rubens, Rembrandt sau Velázquez, dar arta lor atât
de uluitoare a fost pregătită de înaintaşii lor.
Înţelesul de “vechi maeştri” abia acum ni se înfăţişează în toată complexitatea sa. O realitate
artistică, revelând o portretistică umană şi un peisaj nou, prinde acum viaţă, devine un adevărat document istoric,
sub penelul sau dalta a peste 200 de nume noi existente la rădăcina principală a artei, dar care nu prea au avut
şansa să fie pomeniti, să circule, să fie cunoscuţi decât într-un cerc de iniţiaţi. Greu de crezut că ei au
prevăzut toată evoluţia clasicistă a artei.
Nume ca italianii Bicci di Lorenzo (1373 – 1452), Giovanni Pietro Rizzolli (1495 – 1540),
Faustino Bochi (1659 – 1742), Pier Francesco Mola (1612 – 1666), Francesco Granacci (1469 – 1543), olandezii din
sec. 17 Godfried Schalcken, Jacob Ochtervelt, Ambrosius Bosschaert, Nicolaes Maes şi zeci de alţii ca ei, precum
Girolamo Brusaferro, Johann Michael Rottmayr, Carlo Giuseppe Ratti, Sir Thomas Lawrence, de care nu am auzit sau pe
lângă care am trecut pe la Luvru sau alte mari muzee, căci se aflau în umbra titanilor recunoscuţi, au ajuns acum
în prim plan şi ne-au revelat o puternică realitate artistică dezvoltată în Occident, graţie puterii economice şi
politice a ţărilor în care au trăit.
I-aş numi preclasicii marilor maeştrii, aşa cum în muzică Vivaldi, Telemann, Albinoni sau
Corelli îi anunţă pe Bach şi Mozart. Majoritatea sunt italieni, precum Antonio della Corna (1469 – 1491) din
Padova, care a fost prezent cu tabloul Christ before Annas, Matteo di Giovanni (1430 – 1495) din
Siena, cu Saint Augustine, florentinul Pietro del Donzello (1452 – 1509), cu un tablou
reprezentându-i pe Madona cu Pruncul şi lângă ei pe Ioan Botezătorul copil; apoi au fost licitate tablouri care
aparţin unor şcoli de pictură, precum Şcoala westphaliana (circa 1490), Şcoala catalană, începutul sec. 16, cu
tablouri reprezentându-l pe Sf. Mihail luptându-se cu îngerii rebeli sau cu diavolul; multe tablouri proveneau din
Şcoala veneţiană, Şcoala nord-italiană, Şcoala central-italiană, apoi Şcoala Bohemiană, Şcoala germană, Şcoala
franceză, Şcoala olandeză, Şcoala lombardă sau Şcoala flamandă, cu cele mai multe prezenţe. Multe lucrări erau
atribuite unor mari pictori, altele făceau parte din cercul unor maeştri sau erau create în “maniera lui
Rembradt”.
Altă direcţie tematică au reprezentat-o portretele, precum Portretul lui John
Frederich de Lucas Cranach I (1472 – 1553) din Weimar, achiziţionat cu peste 2 milioane de dolari,
Portretul Sfintei Catherina de Simon Vouet, Portretul unui cavaler de
Giuseppe Maria Crespi, supranumit Lo Spagnuolo, Portretul unei curtezane de Caroselli şi
multe altele, de o mare frumuseţe artistică.
Toate tablourile au fost la vedere, adevărate minuni, care depăşesc ideea de capodoperă. Adică
acest cuvânt nu mi se pare a acoperi ideea de anticipaţie complexă şi profundă a marii arte. Preclasicii se
dovedesc fondatori absoluţi ai frumuseţii şi-mi este greu să mai spun acum că Goya sau Velázquez, de pildă, nu au
fost nişte imitatori ai unor vechi maeştri, de parcă i-ar fi copiat pe Anthonis Mor sau Alonso Sanchez Coello, la
fel Leonardo pe Bernardo Strozzi sau pe Anne-Louis Girodet, mulţi necunoscuţi sau cunoscuţi doar de un cerc de
iniţiaţi, cum am spus, deşi pecetea acestor vechi maeştri, consideraţi second hand în istoria artei, este unică şi
inconfundabilă, are o prospeţime fantastică, tocmai fiindcă lucrările lor nu au circulat, nu s-au demonetizat, sunt
aproape virgine, precum Portretul lui Tatiana Borosovna Potemkina de Elisabeth-Louise Vigée
le Brun. Şi Turnul Babel al lui Bruegel nu a fost anticipat de cel al lui Lucas van Valckenborch I? Şi Madonele lui
Raffael de Madona lui Jan Gossart, supranumit Mabuse (1478 – 1532)? A existat şi un Jan Breughel II, ca şi un vechi
maestru al naturilor statice, Jacob van Hulsdonck. Iar minunea minunilor, Cina cea de taină a
lui Leonardo, am văzut-o redimensionată, pusă într-o nouă lumină, o compoziţie insolită, de Pieter Pourbus (1523 –
1584). Desigur, mulţi dintre aceşti vechi maeştri au fost contemporani cu marii maeştri, iar în unele cazuri se
poate demonstra că ei au fost imitatorii maeştrilor cunoscuţi.
Sigur, au fost şi maeştri propiu-zisi, ca Tiţian, cu Portretul Ducelui de
Urbino, Jacopo Tintoretto, Antoine Watteau, Frans Snyders, François Boucher, cu o capodoperă,
Peisajul pictorului, dat cu 2 500 000 de dolari, ca şi Satirul lui Sir Peter
Paul Rubens; şi un alt Sir, Anthony van Dyck, cu fabulosul portret al lui Francois Langlois. Aşa cum lotul 229 a
fost un tablou după Van Dyck, portretul unei tinere femei, care anticipează impresionismul! I-am mai admirat pe
Jean-Honoré Fragonard, cu un peisaj, William Turner, tot cu un peisaj, pe Hans Holbein, pe Canaletto şi încă.
Toate operele licitate sunt citabile. Cum îmi spunea o doamnă licitatoare, e uluitor câte
capodopere au putut să producă europenii, iar acum ele se vând în America, americanii profită de geniul european.
Aşa e. Toate valorile artei se varsă ca o cascadă în albia americană, care se dovedeşte un sorb nesăţios, fiindcă
acum banul decide drumul artei. Dacă el trece pe aici, toate operele lumii vor avea un vad american. Fantastic este
însă faptul că americanii au devenit mari cunoscători, colecţionari imbatabili, ei ştiu ce să cumpere. Piaţa artei
are un mare vad aici, în America. Şi a fost uluitoare tocmai aderenţa la limbajul vechilor maeştri.
Cheia acestui limbaj trebuie găsită în felul cum aceşti preclasici au interpretat Biblia. Ce
viziuni şi interpretări originale, care cu timpul au dispărut sau nu au mai fost preluate de biserică, precum felul
cum era văzută Sfânta Familie, Patimile Mântuitorului, întâlnirea cu Sf. Veronica, tema Lamentaţiunii, versiunile
Madonei cu pruncii Iisus şi Ioan, un tablou aparţinând de grupul lui Rubens, Pruncul Iisus binecuvântând, de
asemenea un tablou al lui Benjamin West, reprezentându-l pe Iisus cu un copil alături, ca o ilustrare privind
Împărăţia Cerului.
Pe lângă arta desăvârşită, dovadă a stăpânirii secretelor acestei arte, uluitoare este viziunea
acestor artişti, noutatea constând în prospeţimea reprezentărilor, un fel de stângăcie apropiată de arta naivă, dar
în esenţă, ceea ce este comun acestor vechi maeştri este inocenţa, care se află împregnată mai ales în privirile
portretelor umane. Este o stare cu care rămâi, care te obsedează ca un suflu divin. Fiindcă toate viziunile exprimă
o mare credinţă, un ataşament total faţă de subiectele biblice. Poate că acesta şi este secretul realizării lor
desăvârşite.
Grid Modorcea, Dr. în arte
25 aprilie 2018
Corespondenţă de la New York
Frumuseţea din spatele frumuseţii
Să intrăm puţin în culisele unei licitaţii. Cum am mai scris, sediul central al Casei Sotheby’s,
de pe York Avenue, este într-o clădire modernă, un palat de oţel şi sticlă de peste 10 etaje. Licitaţiile au loc,
de regulă, la etajul 7, iar vizitarea exponatelor care urmează să fie licitate sunt prezentate într-o amplă
expoziţie la etajul 10. Am ales pentru exemplificare, licitaţiile din 18, 19 şi 20 aprilie, când s-au licitat
bijuterii, cuprinse în suita “Magnificent Jewels”, “The Jeweler’s Eye”, “Fine Jewels” şi “Life + Curated”, colecţia
Victor Diaz. Seria aceasta de licitaţii se continuă la sediiile casei Sotheby’s din Londra, Paris, Geneva, Milan,
Hong Kong. Probabil că nu va rămâne lot care să nu se vândă.
Înainte de o licitaţie, are loc etapă de prezentare a loturilor ce vor fi licitate în cadrul
unei ample expoziţii, care se organizează în saloanele de la etajul 10, cum am spus. Aici se întâmplă un spectacol
rar. Licitaţia, orice licitaţie, cum se ştie, se desfăşoară în viteză, se trece de la un lot la altul, fără nici un
comentariu, fără nicio pauză, fără o minimă prezentare măcar, nu ai vreme să alegi. De ce? Fiindcă nimeni nu vine
la o licitaţie nepregătit. Cel care licitează, ştie dinainte de a veni la licitaţie ce va licita. Fiindcă el s-a
pregătit. A fost la previzionările licitaţiei, la marea expoziţie şi şi-a ales ce vrea să cumpere. De aceea, în
timpul licitaţiei, competiţia se desfăşoară între clienţi iniţiaţi, care ştiu ce vor, care ştiu pentru ce au venit.
Aici nu au ce căuta amatori. Nici o piesă nu se licitează accidental sau spontan, cei care licitează au cântărit
bine lucrurile, socoteala este făcută de acasă, ca să spun aşa. De fapt, cei mai mulţi dintre clienţi sunt
colecţionari experimentaţi, iar bătălia se dă între ei. Dacă discuţi cu un astfel de colecţionar, îţi va spune că
el nu cumpăra, ci investeşte. Deci piesele care se vând, sunt investiţia diferiţilor colecţionari, care, fie îşi
lasă averea drept moştenire copiilor, fie, peste un timp, vor scoate la licitaţie ceea ce au investit acum,
mărindu-şi sigur venitul. Avem de-a face, aşadar, în cazul acestui fenomen al licitaţiei de artă, cu o mare
afacere, cu o industrie bine rodată.
Şi la seria de licitaţii de care vorbesc, am văzut în zilele precedente clienţii adevăraţi, cei
care nu se văd la licitaţiile propriu-zise, fiindcă nu vin ei în persoană, trimit angajaţi, specialişti în
licitaţii, care stau cu telefoanele la ureche şi informează persoana pentru care lucrează, care vrea să cumpere un
obiect, cum stă situaţia, cum evoluează ofertele. Şi am văzut la licitaţiile de bijuterii numai doamne, evident,
milionare sau soţii de milionari, care, într-un ceremonial deosebit, cu şampanie, cafele şi prăjituri alese, probau
bijuteriile pe care le doreau. Probau fie inele şi brăţări, fie medalioane şi coliere. Se priveau în oglinzile de
acolo, se admirau, comentau între ele, nu există piesă rară pe care să nu o încerce. Această etapă a prelicitaţiei
este o etapă de studiu, de documentare, de sondare a pieţei. Există un salon aparte, unde se află specialişti în
domeniu. Ei deţin aparate de măsurat, lentile cu care studiază o bijuterie şi dau verdictul, dacă este autentică
sau nu. Oricine doreşte o verificare a unei piese, vine în acest salon şi cere o expertiză. De fapt, nu sunt
specialişti ai Casei de licitaţii. Mulţi clienţi, în special colecţionarii, vin ei cu specialiştii lor de
acasă.
Desigur, se studiau şi altfel de piese, bijuterii ornamentale, tacâmuri, mobilier, tablouri
specifice unui spaţiu intim, tot felul de piese decorative, uluitoare, nemaipomenite, de mare rafinament. Piesele
licitate reprezentau marea burghezie occidentală din secolele 18 şi 19. Rămâi uluit de frumuseţea la care a ajuns
clasa avută, curţile regale şi marii bogătaşi. Ei au ştiut cum să trăiască, au ştiut să adune frumuseţe.
Bijuteriile nu erau oarecare, erau piese de artă, create de mari artişti în domeniu. Una dintre bijuterii se
numeşte “The Farnese Blue”, un remarcabil diamant care a aparţinut reginei Spaniei, soţiei lui Filip al V-lea, un
diamant de 6, 16 carate de culoare albastră, estimată de Casa de licitaţii între 3 690 000 şi 5 270 000 dolari. Era
ca un fel de Mona Lisa la Luvru, adică se perindau vizitatorii să o vadă în vitrina ei specială. Iar în jurul ei,
zeci de alte piese de milioane de dolari fiecare, pregătite pentru licitaţia “Noble Jewels” din 15 mai de la
Geneva.
Însă orice bijuterie era accesibilă, dacă era solicitată. Este o adevărată sărbătoare să vezi
cum doamne sau domni foarte eleganţi fac aceste probe, aceste studii prealabile. Apoi, în alt salon special, cu
multe birouri, are loc înregistrarea, etapa de înscriere la licitaţie. Fiecare persoană care participă, ştie
dinainte numărul de licitaţie, cu care va licita. De aceea, totul, în timpul licitaţiei, se desfăşoară rapid, nici
nu ai vreme să vezi ce se licitează. Nici nu trebuie, fiindcă cel care cumpără a văzut dinainte ce vrea, ce-l
atrage.
El are vreme să se pregătească temeinic.
Dar şi oricine vrea să participe la o licitaţie, orice începător, este îndrumat să urmeze aceste
etape: să obţină catalogul licitaţiei şi să-l studieze, să viziteze expoziţia cu loturile care se vor licita, să se
înregistreze, urmând câţiva paşi, fapt care durează doar câteva minute. Pentru noii clienţi, înregistrarea se face
cu cel puţin 24 de ore înaintea licitaţiei propriu-zise. La fel pentru licitaţiile online. E nevoie să laşi la
registratură un simplu număr de telefon şi eşti căutat, iar tu eşti cel care decizi când să se oprească licitarea.
La o licitaţie directă, după ce se termină şi ultima strigare, un client îşi poate lua cu el acasă ceea ce a
achiziţionat, o bijuterie, un tablou, un obiect de mobilier, sau poate cere ca produsul să-i fie livrat la adresa
pe care o oferă. Evident, el trebuie să-l plătească, fie prin card, cec, cash, transfer, orice formă de plată este
acceptată. Să simţi fiorul unei achiziţii este un lucru extraordinar, dar plăcerea de a trăi alături de o piesă de
artă, de a avea acces la frumuseţea de gradul 2 sau frumuseţea bis, este un exerciţiu care durează toată viaţa.
*
Să vă dau câteva exemple din timpul licitaţiilor propriu-zise. Cu adevărat magnifică a fost
licitaţia “Magnificent Jewels”, când am admirat disputa pentru loturile 18, 35 - 41, 53, 88, 128 – 137, dar aş cita
toate cele 138 de loturi ale licitaţiei, fiindcă fiecare piesă era de o frumuseţe rară, adevărate perle artistice.
Fenomenală era simplitatea bijuteriilor. Lotul 48, de pildă, însemna un inel cu cercul îmbrăcat în smaralde şi un
diamant roz de 7, 37 carate, care s-a dat cu 5 milioane de dolari! La fel şi lotul 107, tot un inel cu diamant roz.
Vârful l-a atins lotul 138, ultimul, un inel cu diamant albastru, achiziţionat cu 5 700 000 dolari.
Cel puţin un sfert dintre piese s-au dat cu peste un million de dolari. Cele mai solicitate au
fost inelele, dar şi unele brăţări, precum lotul 137, o înşiruire de diamante însumând 72, 96 carate. Frumuseţea
artistică a acestor bijuterii este dată de contrastul dintre fondul alb al unei serii de diamante şi o piatră rară
sau două colorate. Toate bijuteriile se aflau în vitrine, în apropierea sălii de licitaţii, şi puteau fi admirate
direct. Mai încărcat a fost lotul 123, o brăţară care combina diferite diamante, smarald, rubin, perle şi smalţ,
având o lucrătură sub forma a doi şerpi care se întâlnesc cu capetele în jurul unei perle roz. Şerpii au fost
lucraţi din diamante verzi şi negre, cu o porţiune capilară roşie. Ei se află pe un fond de diamante albe. Este un
efect princiar, piesa a fost creată în Franţa în 1927.
Este o mare sărbătoare să ai privilegiul să admiri aceste rafinate bijuterii, în care valoarea
estetică nu provine atât din calitatea materiei din care sunt lucrate (pietrele rare propriu-zise), ci mai ales din
felul cum sunt compuse, asamblate, ca în poemul corespondenţelor lui Baudelaire.
Aici se află în joc gustul artistic al bijutierului.
*
În spiritul licitaţiei precedete a fost şi “Fine Jewels”, unde toate bijuteriile erau opere de
artă şi purtau chiar semnătura unor autori, evident, artişti bijutieri. Majoritatea erau din Franţa, dar şi de la
firma americană Tiffany & Co., specializată în bijuterii de lux. Licitaţia a avut două sesiuni, când s-au
licitat 120 şi respectiv 142 de loturi. Piese de o frumuseţe rară, un sumumum de bijuterii de artă atingând pragul
rafinamentului absolut. Nu ştiai ce să admiri mai mult, frumuseţea pieselor din vitrine sau disputa milionarilor
din culise, deşi unele doamne pe care le-am recunoscut din faza de probe nu s-au abţinut să nu participe direct la
licitaţie. Bijuterii estimate de casă la 10 de mii de dolari, să spunem, ajungeau să fie achiziţionate la peste o
sută de mii. Toate bijuteriile au avut minimum 10 paşi de strigare. Aşa s-a întâmplat la lotul 568, care a fost
mascota evenimentului, fiindcă reprezenta un leopard lucrat din aur, diamante, smarald şi o broşă ca agăţătoare.
Era opera lui David Webb din Palm Beach. S-a pornit de la 6 mii de dolari. Şi toată lumea s-a bătut să-l cumpere.
Nu se poate imagina fineţea unui inel din ametist şi diamante cu o pasăre de rubin pe el (lot 701). Sau un inel din
safire (lot 617), achiziţionat cu 130 de mii de dolari. Sau un alt inel din diamante şi safire (lot 613), extrem de
simplu, lucrat la Paris, care a fost răsplătit cu 720 de mii de dolari! Acest inel făcea parte din colecţia de
bijuterii a familiei Jack şi Eileen Feather, loturile 610 – 617, care s-a bucurat de un succes deosebit. Toate
bijuteriile ei s-au dat cu sume impresionante! Bogăţie, strălucire, frumuseţe!
Trebuie spus că de succesul unei astfel de licitaţii se ocupă 86 de specialişti, din America,
Europa şi Asia, plus personalul de serviciu. Industria artei este aici un fenomen. Arta este tratată ca marfă, dar
totul se face cu mănuşi fine.
O altă licitaţie la care am participat a fost intitulată “The Jeweler’s Eye”, cu precizarea “The
Personal Collection of Fred Leighton”, deci o colecţie privată, care a conţinut o diversitate de obiecte, pe lângă
bijuteriile marcante licitându-se şi tablouri, mobilier de lux, săbii medievale, o sculptură foarte originală,
puternic disputată, reprezentând o combinare sui-generis între palma unui om şi talpa piciorului său (lot 230).
S-au licitat 240 de loturi, care sunt o expresie a bogăţiei unui om, care şi-a permis să colecteze tot felul de
excentricităţi, de obiecte, cu un caracter mai puţin artistic, mai apropiat de ceea ce aş numi curiozităţi, foarte
apropiate de arta naivă sau chiar de kitsch, de ceea ce se poate vedea la un târg ca Outsider Art Fair. Astfel, un
ceas decorativ (lot 381), normal, construit din diamante şi poleit cu aur s-a dat cu 200 de mii de dolari. Dar
majoritatea pieseleor de ornament interior, ca vitrine, fotolii, un suport de cărţi, o statueta budistă, o armură
medievală, lampadare, tablouri exotice, japoneze şi indiene, covoare etc. s-au vândut cu preţuri sub 10 mii de
dolari. Ceea ce a stârnit interesul cumpărătorilor au fost tot bijuteriile, care au depăşit acest prag, însă nu au
atins nici un record de vânzare. A fost un model de lux burghez, de ghiveci baroc, care nu garantează nici o
valoare estetică.
Interesant că la această licitaţie a participat şi un număr destul de mare de elevi, de
adolescenţi, aduşi special să urmărească felul cum se desfăşoară o licitaţie. Această practică, a iniţierii din
anii şcolarizării, face pare din marele mecanism al puterii americane, care îşi pregăteşte generaţia de mâine, care
trebuie să fie o generaţie a ambiţiei, a puterii de cumpărăre, la cel mai înalt nivel.
Grid Modorcea, Dr. în arte
21 aprilie 2018
Corespondenţă de la New York
Oglinda mondială a artei
Cel mai mare Târg de artă din lume, The Armory Show, de care se leagă şi cariera Americană a lui
Brâncuşi, care a participat la ediţia inaugurală din 1913, este oglinda în care se reflectă căutările artistice ale
umanităţii, se poate vedea unde a ajuns omenirea şi spre ce se îndrepta, fiindcă arta plastică este ca un
sismograf, care prezintă ideile şi sensibilităţile oamenilor.
Aflat la o vârstă de peste 100 de ani, Târgul a fost la această ediţie de nerecunoscut. În cele
două spaţii consacrate, docurile Pier 92 şi Pier 94, îmbrăcate într-o haină nouă, cu spaţii de o eleganţă
impresionantă, au participat aproape 200 de galerii din întreaga lume. Şi toţi ne-au arătat ce au mai bun, mai
interesant, mai şocant în arta modernă şi contemporană, căci arta secolelor trecute se află în muzee şi în fiinţa
noastră şi aici era doar sugerată, prin nişte coloane corintice, de pildă, aşa cum procedează artistul Jose Santos
III din Filipine, care însă încarcă aceste coloane cu urmele istoriei trecute, cu obiecte şi angrenaje care
amintesc de ea. Sau aşa cum face artista Rashid Rana, considerată liderul artiştilor din Pachistan, ale cărei
lucrări sunt o adevărată revelaţie. În tablourile sale, ca într-un puzzle, vedem urmele istoriei, un senzaţional
mozaic din sute de pătrăţele, în care sunt plasate personaje ale trecutului artistic, mitologic sau istoric. E o
imagerie fotografică multiplicată, cu efecte multiculare, prin care se actualizează o istorie milenară. Nu departe
de asemenea idei este şi iconografia iranianului Shahpour Pouyan, care expune la galleria Lawrie Shabibi din Dubai
o serie de miniaturi islamice, iar alături o instalaţie uriaşă reprezentând o ghilotină. Care retează, ce? Un cap
de om? Nu, o coloană dorică! Avem din nou aici semnificaţia abuzului istoric, a civilizaţiei, faţă de cultura
antică.
Sau cât de senzaţională este viziunea japonezului Park Hyun-Ki de la Hyundai Gallery din Seul,
în care vedem un televizor îngropat într-un maldăr de pietre, iar în altă instalaţie vedem aceste pietre în
imaginile unor televizoare poziţionate sub formă de coloană. Epoca de piatră pare să domine civilizaţia imaginii,
oricum, comunicarea prin mijlocul televiziunii este îngropată, a devenit un accident dystopic. Fenomenale
experimente am văzut la Prometeogallery din Milan, unde au expus filme video, în maniera Marinei Abramovici,
artistele Maria Evelia Marmolejo din Columbina şi Regina Jose Galindo din Guatemala, imagini protestatare,
exprimând discriminarea femeii şi abuzul sexual, printr-o soluţie teatrală foarte plastică: o femeie nud cârpită
din bandaje, pe care şi le desface şi ne oferă semnificaţiile simbolice ale trupului uman, prin mesaje politice,
precum provocările industriale şi armele de foc.
Aceşti artişti au fost plasaţi în Pier 92, secţiunea Focus, dedicată experimentelor. Au fost
selectate 28 de galerii, care au prezentat căutările cele mai îndrăzneţe ale momentului. Nu există galerie să nu
aibă ceva demn de semnalat. Evident, au fost evidenţiate toate firele care leagă artiştii moderni de sursele lor
clasice. La loc de frunte erau corifeii Picasso, Matisse, Braque, Leger, Dali şi toată avangarda secolului 20. Care
păreau, totuşi, aduşi de la muzeu, din arhivele artei moderne, adică nu mai păreau actuali atunci când era să-i
compari cu noutăţile de la acest targ. Iată dinamica dintre vechi şi nou. Ceea ce ieri eclipsa arta clasică sau
romantică, azi ne pare deja vu.
Iar adevăratele căutari explozive, vizionare, cu o imagine sincretică a viitorului artei, am
văzut în Pier 94, unde s-a desfăşurat arta contemporană. Aici afluenţa era fantastică. De la biroul de informaţii
mi s-a spus că numai în ziua de sâmbătă au vizitat târgul peste un million de oameni! Nu ştiai ce să admri mai
mult. Toate galeriile sunt citabile. Evident, cantitatea enormă de valori nu poate fi receptată decât în timp. Am
fost prezent în cele patru zile ale Târgului, fiindcă am dorit să nu-mi scape ceva important. Oboseala te poate
face să treci pe lângă minuni şi să nu le vezi, ca în vorba lui Dali: “Nu vedem tot ce privim!”.
Am descoperit aplicate toate tehnicile moderne. Au prevalat instalaţiile. La Gagosian, de pildă,
aflată la intersecţia drumurilor, am putut vedea ceva şocant: un leu fantastic, cu un cap de sfinx, ca în arta
egipteană, era plasat pe un podium, iar în jurul lui era un arc de triumf uriaş, în care erau plasate 15 ecrane de
televizor, cu imagini care se derulau non-stop, iar sub postament erau plasate alte televizoare minuscule, care
emiteau şi ele diferite imagini. Iată istoria, simbolul antichităţii copleşit de civilizaţia imaginii, o altă
versiune a ideii lui Park Hyun-Ki.
Imaginile video au inundat târgul, dar arta venea din altă parte, dinspre arta fotografiei, de
pildă, ajunsă la un mare rafinament, ca în cazul unui mare artist din Mali, cum voi arăta. Din cinci galerii, una
era dedicată artei fotografice sau colajului.
Dar trebuie să semnalez şi experimentul prezentat la Ronald Feldman Gallery de fraţii gemeni
Oakes, fotografii panoramice concave, gigantice. De altfel, dominata târgului a constituit-o experimentul. El
impulsionează mişcarea ideilor, iar istoria artei poate fi scrisă ca o paralelă între arta experimentală şi
valorile pe care ea le consolidează.
*
Prezenţa întregului mapamond plastic aici, la Armory Show, se explică prin faptul că marile
galerii din New York au legături cu galerii din toate colţurile pământului. Este calea punţilor, să vezi înfrăţite
galerii din New York cu galerii din Amsterdam, Salzburg, Londra, Milano, Leipzig, Helsinki, Johannesburg, Shanghai,
Singapore, Brussels, Beijing, Venetia, Stockholm şi alte zeci de mari centre mondiale ale artei. Ce frumos să vezi
înfrăţite galerii din toate continentele pământului!
Am văzut pentru prima oară faimoasa galerie Eigen + Art din Berlin, într-un mare spaţiu în care
expuneau artiştii David Schnell, Kristina Schuldt, Titus Schade, Nicola Samori, Carsten Nicolai, Olf Nicolai,
Melora Kuhn, Stella Hamberg. Însuşi colosul Gagosian s-a urnit şi a venit cu galerii din Los Angeles, San
Francisco, Londra, Paris, Roma, Atena, Geneva sau Hong Kong. La fel, faimoasa Perrotin a participat cu filialele
sale din New York, Paris, Hong Kong, Seul şi Tokio. Iar ca exponate au adus creaţii foarte rafinate semnate de
Leslie Hewitt şi Pieter Vermeersch. Galleria Continua a unit artişti din patru continente, remarcabile fiind
creaţiile chinezului Chen Zhen şi ale jamaicanului Nari Ward, care a zăvorât sculpturi primitive în pendule, oprind
timpul în loc. Sau într-o anvelopă de automobil a “îngropat” încălţăminte, din care vedem numai vârfurile de
pantofi sau bocanci, simboluri ale călătoriei de altădată, ale drumului bătătorit de om. Această idee a
civilizaţiei care năruie trecutul a fost un laitmotiv. La Mizuma Art Gallery din Tokio am văzut o masă întinsă de
vreo 30 de metri, plină cu bunătăţuri, ca un ospăţ regesc, dar totul fiind încremenit, ca în basmul despre Frumoasa
adormită a fraţilor Grimm. Un mare banchet în stop-cadrul eternităţii. Iar pe perete, în dreptul acestei mese, erau
ramele a 5 tablouri goale. Şi toată această instalaţie avea culoarea varului. Galeria Brandstrup din Oslo prezenta
o sculptură din bronz, Transfere (2017) de Frederik Raduum, reprezentând un om prăbuşit, ca o
epavă, pe care o păsărică îl ia în gheare şi îl ridică, fiind gata de zbor. Minuscula pasăre salvează omul.
Puternice galerii din Germania, Italia, Spania, ţările nordice, din marile oraşe americane au ţinut să-şi înscrie
numele la această ediţie, aşa după cum niciodată n-am mai văzut ce poate însemna celebra Regen Project din
California, prezentă cu artişti nonconformişti ca Ryan Trecartin, Marlyn Minter, Gary Simmons, Theaster Gates,
Chaterine Opie, Sue Williams, Walead Beshty, Sergej Jensen. Lumea latină era prezentă cu galerii din Buenos Aires,
Lima, Mexico City, Havana, Rio de Janeiro, Sao Paulo.
Aşa se explică de ce arta Africană, de pildă, deşi sunt rare galeriile africane, a fost totuşi
prezentă. Prin faptul că ea este adusă aici de galeriile europene şi americane. Aşa cum face Pace Primitive Gallery
sau galleria Ron Mandos din Amsterdam, care prezintă fantastica serie de peisaje a artistului sud-african Mohau
Modisakeng. La fel, galeria La Omer Tiroche din Londra expunea o serie de colaje ale faimosului artist japonez
Yayoi Kusama, iar Galerie Nathalie Obadia din Paris şi Brussels a uimit prin arta fotografică a lui Seydou Keïta
din Bamako, Mali, unul dintre cei mai renumiţi fotografi ai lumii, realizând o retrospectivă cu lucrări adunate din
Paris, Moscova, Londra, Cleveland, Saint Louis, San Francisco. Toate fotografiile erau adevărate capodopere. Şi
aceeaşi idee laimotiv: o femeie de culoare de o frumuseţe tribală, cu privirea spre aparat, stă rezemată de un
aparat de radio vechi, uzat. Din nou frumuseţea umană care depăşeşte un alt simbol al civilizaţiei.
Toate vocile importante ale artei au fost aduse aici, să fie în cumpănă, să fie cântărite.
Această practică este curentă în America. Aproape nu există galerie să nu fie înfrăţită cu alte galerii de pe glob
sau să nu aducă arta lumii aici, la New York. Toate căutările şi valorile plastice ale omenirii au fost prezente şi
la această ediţie a târgului.
*
Oare românii nu au valori plastice? Te întrebi, cum de nu există şi o asemenea emulaţie între
galeriile americane şi cele româneşti? Dar mai există oare galerii în România? Eu, anul trecut, când m-am aflat la
Bucureşti, nu am văzut, iar cele pe care le ştiam, erau închise. Trebuie oare ca artiştii români să-şi ia şevaletul
în spinare şi să plece unde văd cu ochii? Aşa cum a făcut un galerist, un colecţionar, pe nume Mihai Nicodim, care
s-a stabilit la Los Angeles şi şi-a făcut o galerie unde i-a prezentat pentru prima oară în America pe unii dintre
artiştii români, precum Ghenie sau Savu. El este nelipsit la târgul Armory Show, dar nu mai reprezintă România
demult, se reprezintă pe sine sau poate oraşul adoptiv, Los Angeles, aşa cum scrie pe frontispiciul galeriei, iar
ceea ce a prezentat la această ediţie a fost opera unui artist din Africa de Sud, Simphwe Ndzbue, care s-a mutat
din Cape Town la Los Angeles şi combină pictura abstractă cu sculptura figurativă, încorporând, de fapt, nişte
manechine într-un spaţiu metaforic, ce sugerează lumea din care provine. O lume de lumpenproletari, ca în titlul
“Limbo Colony”, care ar însemna depozitul de vechituri coloniale.
La fel, m-am bucurat când am văzut o boxă cu titlul “Cluj, Berlin”, o îngemănare între o Galeria
Plan B din Cluj şi o galerie neprecizată din Berlin. Văzând însă tabloul Study for the Picnic
2 (2017) de Adrian Ghenie, mi-am zis că de aceea este precizat oraşul german unde trăieşte el. Este,
deci, o îngemănare artificială. Galeria Plan B a fost şi anul trecut prezentă la Armory Show, ceea ce înseamnă o
bună orientare, dar nesusţinută plastic, fiindcă ceea ce observam anterior se verifică şi acum. Galeria este
prezentă cu lucrări modeste ale aceluiaşi grup de artişti: Cornel Brudascu, Ciprian Mureşan, Navid Nuur, Victor
Ciato, Şerban Savu, Achraf Touloub. Era singura galerie care nu atrăgea atenţia prin nimic deosebit, iar lucrările
erau plasate ca în România în stilul ferpar. Totul şters, modest, fără curaj. E timpul ca acest grup de la Cluj să
treacă la Planul A, fiindcă Planul B este déjà vu.
Şi este păcat, fiindcă talent există, e nevoie de mai mult curaj, de cunoaşterea pulsului artei
mondiale. Nu e nevoie ca doar unele lucrări să fie prezente, ci şi autorii lor. Este timpul ca artiştii români să
vină la The Armory Show, să ia contact cu lumea mare a plasticii, să vadă care este pulsul artei mondiale. Toţi ar
trebuie să treacă prin această experienţă. E obligatoriu să vadă la Focus ce propun artiştii din Shanghai, din
Buenos Aires, din Brno şi Reykjavik, din Boston şi Hong Kong, din Madrid şi Palm Beach, Johannesburg şi Seul, Dubai
şi Innsbruck, Londra şi Geneva, Brussels şi Palma de Majorca, Montreal şi Viena, Teheran şi Amsterdam sau
Tokio.
La Armory Show, tot pământul plastic este prezent într-o sarabandă de frumuseţe de
nedescris.
Sau să vadă Platformele, locuri speciale unde sunt expuse mari instalaţii, care sunt arta
viitorului. Cele 15 platfome prezentate acum sunt adevărate spaţii de studiu pentru un artist sau un cecretător
plastic. Am stat cred că ore în şir să admir Platformele realizate de mari artişti, ca Leonardo Drew, american,
reprezentând galleria Rosenfeld Porcini din Londra, Wilmer Wilson din Washington, Wang Xin din Beijing, Elmgreen
& Dragset din Berlin, Mary Sibande din Cape Town, Beth Campbell din Basel, cele mai multe fiind americane. Sau
să particip la conferinţele din sala “Armory Live”, unde se dezbat probleme vitale, ale societăţii şi ale artei,
precum s-a întâmplat la conferinţa cu titlul “Collapsing Structures”, la care a participat celebrul artist Carlos
Motta, alături de curator şi editori, cu un moderator de la El Museo del Barrio din New York. Şi o altă bucurie a
fost aceea de a-l cunoaşte pe Leonardo Drew, artist de culoare, căruia i s-a organizat o conferinţă specială, iar
pe un ecran i s-a prezentat un film cu instalaţiile sale, mai ales cu decoruri de la spectacole de operă şi balet.
Felul cum combină el materialele, în special lemnul, dă viaţă unui décor, unor compoziţii de o mare modernitate
arhitecturală, trădând faptul că Drew este absolvent al celebrei universităţi de arhitectură Cooper Union. O
adevărată revelaţie. Aici, în această secţiune, se desfăşoară întreg plafonul de proiecte, de visuri ce se vor
concretizate în viitor. Toate acestea concurează la crearea unui spectacol unic.
Deşi am urmărit an de an acest eveniment, pot spune că în acest an organizatorii s-au întrecut
pe sine, poate şi fiindcă târgul este condus de o altă echipă şi schimbarea se vede. Nici nu-ţi vine să crezi că
oamenii pot organiza aşa ceva, un târg de asemenea proporţii! Ne gândim cât de greu putem noi să organizăm o
expoziţie, una singură, sau o lansare de carte, când aici sunt mii de evenimente laolaltă. Târgul de artă The
Armory Show ne arată că America este altceva decât America lui Trump, decât America politicii. Este o contradicţie
flagrantă între circul politic şi viaţa propriu-zisă, care are în prim-plan arta. Artiştii şi oamenii de artă, aşa
cum am arătat şi la ADAA, îşi văd de treabă. Pentru ei important este să fie pace şi atunci îşi demonstrează
puterea creaţiei. Sărbătoarea de la Armory Show nu este posibilă decât printr-o creativitate gigantică a oamenilor
pe timp de pace.
Grid Modorcea, Dr. în arte
21 martie 2018
Corespondenţă de la New York
The Art Show 30
E greu de imaginat ce înseamnă evenimentul ADAA (Art Dealers Association of America), cu care se
deschide seria de mari târguri de artă ale Americii! De 10 ani particip la aceste inaugurări epocale, o mare
sărbătoare a dealerilor de artă americani numită Gala Preview. Totul se desfăşoară, ca şi până acum, în cel mai
gigantic spaţiu din buricul Manhattan-ului, în Park Avenue Armory. În acest an, ADAA, de când şi-a numit
evenimentul The Art Show, sărbătoreşte 30 de ani. Şi fastul a fost pe măsură, adică a vrut să elimine orice altă
concurenţă, evenimentul să devină number one în Topul artistic american. Trebuie spus că acest târg de artă, care
ţine 5 zile, este organizat în beneficiul fundaţiei Henry Street Settlement, înfiinţată în 1893, având scopuri
caritabile, ajutând ca în fiecare an peste 60 de mii de indivizi să-şi capete slujbe. Fundaţia are şi servicii de
plasament, are în grijă şi pensionarii, dar se ocupă şi de situaţia homeless-ilor, protejează familia, o apără de
violenţa domestică, are şi grijă de sănătatea oamenilor, de îngrijire şi tratament medical, se ocupă şi de educaţia
copiilor şi, după absolvirea colegiului, le favorizează accesul la anumite servicii.
Un eveniment nonprofit, aşadar, prefaţat de milionari americani, mulţi prezenţi la deschidere.
Lume bună, elegantă, totul mai ceva ca în filme, un fast greu de imaginat chiar şi de către un european umblat.
Galeriile partipante au fost în număr de 72, la fel ca şi la ediţiile precedente. Chiar şi autorii şi lucrările
expuse nu au diferit radical, doar organizarea a fost impresionantă, printr-un Party năucitor. Abundenţa a
prevalat. Fiindcă America şi Abundenţa se identifică, dovadă ce văd noaptea, când revin acasă, cum orice
supermarket aruncă produsele care nu se vând în timpul zilei. Ar putea hrăni mii de infometaţi. Dar asta este
istoria, nedreaptă. Bineînţeles, aceste produse ajung la cantinele sărăcilor, căci se văd şiruri de camionete care
vin şi le iau.
Dar un târg de artă este simbolul indestulării prin muncă. Aşa se vede The Art Show, ca un
spectacol al muncii. Nu s-a ajuns aici întâmplător. E drum lung, ca să ajungi un privilegiat al sorţii.
Rafinamentul, fastul, toaletele, calitatea oamenilor, totul a depăşit aşteptările. Preşedinţii ADAA şi Settlement
tronau la intrare pe nişte scaune speciale şi primeau cu un Smile tipic american oaspeţii, mii de oaspeţi. Evident,
galeriile au devenit secundare. Aproape că nici nu era băgată în seama lucrarea lui Antony Gormley Small
Home III (2016), aflată în primul hol şi aducând aminte de Coloana lui
Brâncuşi, numai că în loc de romboiedri perfecţi, avea înşirate pe verticală forme de diferite dimensiuni, sugerând
un om.
După cum am discutat cu multe galeriste pe care le cunoaşteam, de la Pace Galley, Alexander
Gray, Paul Kasmin sau Sean Kelly, arta culinară a evenimentului a depăşit arta expusă în zecile de galerii ale
spaţiului expoziţional. Adică preparatele şi băuturile, de ordinul sutelor de feluri, au învins operele lui Lynda
Benglis, Andy Warhol, Nicole Eisenman, Peter Saul et co. De altfel, o caracteristică a operelor expuse, ar fi
plasarea lor în sfera pop-art. Din nou am avut imaginea copleşitoare că generaţia pop-art a îngropat arta
Americană, că nici un artist de geniu nu a apărut la orizont. Aşa cum îmi spunea galerista de la David Zwirner din
Chelsea, e trist că nu putem să spunem iată un Rembrandt al Americii, un Goya sau un Van Gogh. Da, dar la nivelul
sutelor de gustări şi băuturi dintre cele mai rafinate, americanii s-au dovedit campioni. De fapt, ca să trăim aşa
ceva, a fost nevoie de artă. Arta a devenit un pretext pentru a se desfăşura cel mai fantastic spectacol culinar
văzut vreodată. Sute de tineri îmbrăcaţi la fel, pantaloni negri, cămăşi gri, cravate negre, la fel fetele, erau
gazde pline de smile. Mă străduiam să ies de sub umbrela acestor mesageri ai zeului Bachus şi să mă îndestulez cu
Diego Rivera, Henry Moore, Willem de Kooning, Egon Schiele, Gerard Richter, Arnoldo Pomodoro, Chung Song-Hwa, Hnas
Arp, cu o splendidă integrală la Hauser & Wirth Gallery, şi alţi artişti renumiţi. În general, galeriile
expuneau cam aceleaşi opere nevândute anul trecut, totul era déjà vu, greu am decelat noutăţi, poate nuanţe,
variaţiuni pe aceleaşi teme, preponderenţa artiştilor moderni fiind totală.
Negustorii artei, dealerii, au dovedit că afacerile cu marfa numită artă se fac atunci când
destinderea este totală, când simţurile sunt pe de-a-ntregul cucerite de gusturi şi arome paradisiace, când raiul
gurmand depăşeşte orice alte oaze.
De altfel, aceasta este tendinţa generală. Toate evenimentele se fac pentru a le marca printr-o
Gală, aşa cum este şi Gala Oscar. Toate au ca model această gală. Tot ce s-a creat în ultimul an devine un prilej
de sărbătoare şi oamenii asta fac, se adună şi sărbătoresc cu mare fast. Parcă istoria omenirii a ajuns la un
capăt, s-a creat tot ce se poate crea şi acum omul nu face decât degustă, sărbătoreşte cu mare fast ce s-a
creat.
Cei care ne uităm la lucrările din galerii eram ca nişte spectre în marea masă a gurmanzilor
rafinaţi. Cele mai elegante toalete se aplecau şi mâncau. Omul este fiinţă care ar mânca fără întrerupere.
Indiferent de poziţia socială, el se comportă ca în preistorie. După felul cum mănâncă oamenii de azi, fie ei şi
milionari, îţi dai seama că natura umană nu a evoluat prea mult, că toţi oamenii sunt la fel, adică dependenţi de
mâncare şi băutură. Priviţi prin acest ochean, oamenii sunt făpturi animalice. Sunt dizgraţioşi când mănâncă. Chiar
şi femeile frumoase. O dovedeşte gastropictura lui Dali, a suprarealismului, în special, care a surprins foarte
amănunţit aspectele culinare ale naturii umane. Pentru artiştii acestui curent, arta e la fel de bună ca vinul. E
comparaţia curentă. Acest determinism fatal a făcut ca istoria omenirii să fie foarte crudă.
Nu pot să nu observ că majoritatea galeriilor erau din New York, pe unele le cunosc bine, dar
trebuie spus că, deşi americane, ele expuneau producţii universale, ale artiştilor de pretutindeni. Astfel,
Chambers Fine Art expunea artă chineză contemporană, James Cohan, arta international, St. Etienne strălucea cu
lucrări rare ale expresionismului austriac şi german, Sean Kelly, prezent cu artişti din Anglia şi Asia, galeriile
Lelong, cu artişti din America latină şi Asia-Pacific, Matthew Marks, cu arta contemporană europeană, Fergus
McCaffrey, cu arta japoneză postbelică, o galerie din Birmingam, Donald Morris, a venit cu arta Africană şi
tribală, tot arta Africană se putea vedea şi la Pace Primitive Gallery, uimitoare era, la galeria Salon 94, creaţia
artistului Ibrahim El-Salahi din Sudan, cu o serie impresionantă de desene amintind de maniera lui Picasso, ceea ce
însemna că talentul de a trage o linie şi de a face forme nu are graniţe. Erau desene alb-negru şi mai avea câteva
icoane color (acuarele) în stil bizantin! Mi-au plăcut galeriile din San Francisco, venite cu opere puternice,
precum cele ale lui Altman Siegel, un artist care poate fi pus alături de Gerhard Richter şi Helen
Frankenheimer.
*
Revenind şi în alte zile la The Art Show, când a dispărut complet din spaţiul expoziţional
concurenţa, adică arta culinară, care s-a retras la elegantele bufete din hol, am avut impresia că dealerii
americani au făcut un efort deosebit în acest an, s-a văzut categoric dorinţa lor de înnoire, dovadă că au venit cu
lucrări noi, cu forţe proaspete, unii artişti erau pentru prima oară prezenţi la eveniment, ca Jackie Saccoccio de
la Van Doren Waxter Gallery sau cazul unui cineast precum Chris Marker, prezent cu o serie de fotografii coreene la
Peter Blum Gallery. O galerie din Philadelphia a venit cu o imagerie tipică pentru pop culture, expunând lucrări
tehnologice ale cuplului Joseph Cornell şi Thomas Chimes. Galeria Maccarone din Los Angeles a promovat ceva
rarisim, numai artă inocentă realizată de Ann Craven. Mare surpriză a fost şi prezenţa lui Lynn Hershman Leeson, cu
expoziţia “Early Works”, prezentată de Anglim Gilbert Gallery din San Francisco. La James Cohan, artistul newyorkez
Bill Viola şi-a desfăşurat plenar experimentele cinematografice, expunând o serie de video-proiecţii în care
diverse personaje conturau puternic peisajele şi decorurile în care se mişcau. Sigur, au fost şi excentricităţi
totale, ca lucrarea monumentală Meru de William Tucker, sau Hotel
Principal de Hans Breder, simbolul orgiei, apoi formele canine ale lui Nairy Baghramian, imaginile
industriale ale lui Edmund Lewandowski, abstracţiunile lui Frank Walter, seria de nuduri ale lui Jane Freilicher,
epatanţa cu care Nola Zirin imită pe Kandinsky sau Jose Davila pe Picasso, grotescul excentric al lui Wardell
Milan, suprarealismul fin al lui Amy Cutler, maniera à la Gauguin a lui Milton Avery, naturalismul romantic al lui
Catherine Opie, puzderia de abstracţionişti pe urmele lui Pollock sau Frank Stella.
Iar o supremă surpriză a fost expoziţia “The Stieglitz Revolution” de la James Reinish &
Associates Gallery, urmaşa celebrului Studio “291” al lui Alfred Stieglitz (1864 – 1946), fotograful rebel, pionier
al artei moderne americane, care în 1914 a organizat prima personală a lui Brâncuşi în America. El a promovat în
America avangarda europeană, i-a adus în studioul său pe artişti ca Cezanne, Rodin, Matisse, Braque, Picasso,
Brâncuşi, Picabia sau Severini. A fost un mare ferment pentru arta Americană, în jurul lui s-au născut şi afirmat
artişti ca Bluemner, Lachaise, Maurer, Nadelman, Walkowitz, iar după 1915, grupul celor 7, Demuth, Dove, Hartley,
Martin, Stand, O’Keeffe (care i-a devenit soţie) şi, evident, Stieglitz. Mişcarea a avut şi o revistă, “Camera
Work”, în care artiştii îşi exprimau ideile şi publicau fotografii. Cu adevărat, Stieglitz a făcut o revoluţie, iar
aici, la The Art Show, toţi artiştii care au făcut parte din ea au fost prezentaţi cu câte o lucrare. Bucuria
noastră a fost să vedem expusă şi o fotografie de Constantin Brâncuşi: View of Studio. Chimera with New
Born (circa 1921). Este singura prezenţă românească la acest important şi neasemuit târg de artă al
Americii.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
10 martie 2018
Corespondenţă de la New York
Laudă vinului
Vinul. Ce este vinul? Poporul spune că vinul este hrană. Ba mai spune că este şi medicament.
Creştinii spun că Vinul este sângele Domnului. Desigur, când îl bei cu măsură. Când depăşeşti măsura, vinul devine
drog, otravă, duce la beţie, la pierderea minţilor, la delir. Un proverb persan spune că puţin vin este leac
împotriva morţii, dar în cantitate mare este otrava vieţii. Grecii antici celebrau vinul în sărbătorile lui
Dionysos, iar romanii ale zeului Bachus, în saturnalii. Sigur, satiricoanele degenerau în orgii, identificate cu
dezmăţul satanic.
Îmi place să aduc lauda vinului în forma sa pură, pe care nu o poţi degusta decât cu măsură,
picătură cu picătură. Aşa se întâmplă la licitaţii, cum a fost celebrul event anual de la Sotheby’s, numit “Finest
& Rarest Wines”, unde am avut şansa să degust unele dintre cele mai fine şi rare vinuri din lume.
Fiindca licitaţia s-a desfăşurat cu clienţii la masă, nişte mese circulare, la care încăpeau
circa 10 persoane, iar ospătarii îţi serveau cele mai alese preparate şi băuturi.
Unde se află România, o, marea mea iubire, aşa cum era şi pentru Mircea Eliade la 36 de ani,
când nota în Jurnalul portughez gânduri de antologie („...dacă aş avea inima destul de
împietrită ca să renunţ la românism pentru o altă cultură. Dar nu pot. Fără neamul meu, nimic nu mă mai interesează
în istorie.”), ca, după 70 de ani, să nu mai vrea să audă de ea, să-i întoarcă complet spatele, ba să alunge
de la căpătâiul său de muribund însuşi preotul român care a venit să-l spovedească şi să ceară să fie incinerat
(sper ca eu să nu ajung aici!), se poate vedea după această licitaţie, în care vinul românesc nici nu a existat. Şi
ce vinuri avem, şi ce podgorii, dar distanţa faţă de Topul vinurilor este la fel de mare ca în toate domeniile, de
la construcţii la sportul olimpic! Au fost licitate vinuri din Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Australia,
Chile, Statele Unite şi alte ţări, în afară de România. De România amintea doar un titlu cu rezonanţă românească,
La Tâche, ironia soartei, dar nu era vorba despre Tache al nostru, din piesa Tache, Ianche şi
Cadâr, ci de vinul Tâche (se citeste Taş) din Domeniul Romanée-Conti din Franţa. Acest Romanée desemnează
un teritoriu ce a aparţinut vechilor români, dar sigur că marii noştri naţionalişti vor demonstra că acest vin, şi
acest domeniu se trag din butuci de vie româneşti! Mereu suntem protocronişti, primii în toate, pe hârtie cretată
românească, forumişti în teorii de stă ceasul, dar în realitate nu existăm. Prin aceste teorii mitomane nu facem
decât să ne izolam.
Şi în acelaşi timp, zeci de clienţi din toată lumea bună stau la mesele de la Sotheby’s şi
degustă vinuri produse pe alte meleaguri, total necunoscute nouă. De pildă, numai vinurile marca Bordeaux roşu
licitate erau producţii provenite din peste 300 de locuri. Podgoriile, prezentate în imagini, erau străjuite de
castele, de mânăstiri sau de munţi. Aceste sute de nuanţe ale vinului de Bordeaux ţin de un anumit castelan sau
stareţ, sunt şi podgorii care ţin de curtea unui singur gospodar. Sau vinurile din Statele Untite, care depăşeau
peste 500 de feluri, copleşeau prin diversitate, pe care numai bunii cunoscători le puteau parţial deosebi. Eu m-am
orientat numai după soiurile aromatice, precum La Tâche, după rarităţi ca Almaviva, din Chile, adevărate licori
bahice, nectaruri ale naturii pe care le consider ca făcând parte din Eden. Şi în rai, primii oameni au descoperit
această licoare, vinul, dar când au întrecut măsura, au şi făcut o boroboaţă, au muşcat din fructul oprit. Cum a
făcut Adam. Şi a fost suficient numai o dată să se îmbete şi a deviat complet istoria omenirii de la startul ei
divin, destinat de Marele Creator.
Eu mă aflam la masa unor licitatori foarte experimentaţi. Şi mă orientam după ei. De fapt, după
Eminescu, care i-a spus lui Bădiţa Creangă: “Mai bun ca orice vin băut, e cel pe care tocmai îl bei”! Era
un domn cu părul alb foarte cunoscut de comisarii Casei Sotheby’s, căruia i se aduceau să deguste anumite vinuri pe
care le cerea, pentru a le licita sau nu. Un spectacol senzaţional. A cumpărat foarte multe rarităţi, precum un
Cabernet Sauvignon din 1729, numit şi Solaia, în varianta italienească. M-a uimit solicitarea unui vin marca
Petrus, ca şi şampania marca Krug. Am să numesc şi alte titluri foarte solicitate: Clos de la Roche, Heitz Cellar,
Echezeaux, Vega Sicilia, Pingus, Bryant Family Vineyard, Gaja, Harlem Estate, celebrul Barca Velha, pe care îl
cunosc din voiajul portughez, multe vinuri purtând în faţă numele de castel (Chateau), ca Lafite, Latour, Margaux,
Mouton Rothschild, Yquem, Haut Brion, Cheval Blanc, Palmer, Rayas, Leoville Poyferre, Grand Puy Larose şi altele.
Vinurile albe de Burgundia s-au aflat la concurenţă cu celebrul Barbaresco Italian, dar şi cu minuntatul Haut
Brion, de o savoare rarisimă.
Evident, această plăcere a întâlnirii cu cele mai fine şi rare vinuri ale pământului s-a derulat
pe bani grei. De pildă, un soi de La Tâche din 1995 a depăşit 35 de mii de dolari sticla! Dar majoritatea soiurilor
se vindeau cu preţuri între 500 şi 10 mii de dolari. S-au licitat 543 de loturi şi toate s-au vândut. Nu a existat
nici un gol. Şi licitarea a curs ca un izvor repede de munte, fără strigări în serie, multe loturi se dădeau de la
prima strigare. N-au existat suspansuri sau dueluri. Mai solicitat a fost lotul 279, care a atins 24 de mii de
dolari.
Sigur, îmi treceau prin minte tot felul de vorbe de acasă, precum: “Din beţie te trezeşti,
dar din prostie niciodată”. Sau: “Cea mai bună băutură este apa de izvor”. Şi ce minunate sunt paremiile lui
Anton Pann pe această temă! Românii au făcut elogiul vinului în fel şi chip, mai ales în stil urmoristic,
asociindu-l cu femeia, cu omenia şi fericirea. Şi nu am uitat nici să fredonez cântecul Mariei Tănase “Bun e vinul
ghiurghiuliu”. Dar am să închei cu versurile pe care le-am compus la masa de licitaţii de la Sotheby’s:
Laudă vinului, în veci nemuritor, I want to walk as a child in
light, Dar mă simt ca un înger exterminator, Aromele mă îneacă, fiinţa-i în
delir, Iar gândurile mi se-nnoadă fir cu fir. Cred că şi Dumnezeu când lumea a
creat, A fost la crama eternităţii şi a degustat Toate soiurile de faceri şi
prefaceri Şi a ales pământul să-l facă podgorie, Să aibă omul leac pentru
memorie. Laudă vinului, laudă în veci, Atenţie la dalbele poteci, Să nu
calci pe melci codobelci.
Grid Modorcea 5 martie 2018
Corespondenţă de la New York
High Line şi Goana după forme
Unul dintre locurile de excepţie ale civilizaţiei newyorkeze este High Line, o pasarelă plasată
în vestul Manhattan-ului, o cale aeriană şerpuitoare de 1, 45 mile (2, 33 kilometri), care trece pe deasupra zonei
de galerii din Chelsea, pe care am numit-o Paradisul artei, şi merge în paralel cu Huston River, ca să se
termine în dreptul lui Jewits Center, cel mai fascinant palat de sticlă unde au loc marile evenimente culturale ale
Americii, cum este BEA – Book Expo America. Şi toată această linie aeriană se strecoară printr-o reţea de clădiri
fabuloase, poate cele mai frumoase ale oraşului, oricum, concurează arhitectura modernă din toate timpurile,
fiindcă zgârie-norii au aici forme artistice, sculpturale, par creaţia unor arhitecţi-artişti precum Calatrava. Iar
peste tot sunt lifturi şi opere de artă, sculpturi decorative, iar la cotitura străzii 30 se proiectează filme pe
ecrane suprauriaşe, în contextul unei reţele de clădiri multifuncţionale, care îmbină utilul cu plăcutul.
Acum câţiva ani exista numai o parte a acestei gigantice pasarele, cea care cuprindea străzile
15 – 30. Şi toată zona până la Jewitz Center era pustie. Era o zonă de transport pe cale ferată. Acum e plină de
zgârie-nori. Ce înseamnă America, poate fi dat ca exemplu această realizare, devenită parcă peste noapte cea mai
atractivă zona turistică din America şi din lume. Pasarela High Line, mai ales vara, este un greenway,
adică o cale plină de verdeaţă, iar toată vegetaţia este luxuriantă, exotică, numai arbori şi plante unicat. Unele
sunt verzi şi pe timpul iernii. Ba gerul le prieşte.
Iar iubitorii de artă, au şansa să coboare de pe pasarelă şi să meargă la sutele de galerii
cuprinse între 10 şi 11 Avenue, aria 19 – 29 St. Acest perimetru este paradisul artei, cum am spus. După ora 6 pm,
au şansa să participe la zeci de vernisaje, mai ales dacă nimeresc şi într-o zi de joi, când sunt programate grosul
vernisajelor.
Am făcut de zeci de ori această experienţă şi am să v-o prezint pe cea mai recentă, ultima. Şi
am să încep cu surpriza surprizelor, cu expoziţia “Saudade”, nume portughez, care înseamnă dor, e singura
echivalenţă pentru dorul românesc, aşa cum i-am spus şi artistei care şi-a numit aşa expoziţia, Martina Nehrling.
Credeam că e portugheză, dar nu e, e americancă, din Chicago, nici n-a fost în Portugalia, titlul i l-a dat o
prietenă, o italiancă, prezentă şi ea la expoziţie, care mi-a spus că nici ea nu cunoaşte Portugalia. Dar s-a uitat
pe un dicţionar şi i-a plăcut acest cuvânt, Saudade, fără să ştie ce înseamnă. Eu i-am spus ce valoare i-a
dat poetul român Lucian Blaga, prin volumul “Nas Cortes da Saudade / La curţile dorului”, scris când se
afla ca ataşat cultural la Legaţia României din Lisabona. Mai mult, cuvântul nu are nici o legătură cu expoziţia
Martinei, cu tablourile expuse, care sunt imagini abstracte, în maniera lui Mondrian. Sunt ca jocurile de puzzle,
mii de unghiuri colorate, roşu, albastru, galben, roz sau verde, care sunt aruncate pe pânză. Efectul este clar de
labirint, iar privitorul ar fi un fel de Dedalus, care caută firul Ariadnei în acest labirint. Nici Martina, nici
prietenii ei nu erau conştienţi de acest efect. Este cea mai bună definiţie a artei actuale, care înseamnă trăire,
artiştii expun nu viziuni, ci forme. Goana după forme defineşte arta momentului.
Aşa este şi expoziţia lui Carly Glovinski de la Morgan Lehman Gallery, de pe 24 St., numită “How
to Build a Fire / Cum să construieşti un foc”, în care vedem tehnica de a face artă dintr-un rug de lemne pregătite
pentru foc. Este tot un joc de puzzle. Artiştii caută noi resurse în realitate pentru a crea noi simboluri mentale.
Aşa procedează şi Bret Slater, care dă bulinelor pe care le expune, această explicaţie: “Like us, each painting
grows into its individuality. They exist in the world as inanimate beings with living souls / Ca şi noi, fiecare
pictură crește în individualitatea sa. Ele există în lume ca ființe neînsuflețite cu suflete vii”. Sigur,
explicaţia nu are nici o legătură cu bulinele izolate, pline de noroi. Nu vedem nici un suflet care palpită. Cum
observam, titlurile expoziţiilor sunt compuse special ca să aibă sensuri ambigui sau să nu aibă nici o legătură cu
ce se vede. Cuvântul este folosit ca diversiune în căutarea formelor.
Un spectacol puzzle din puncte prezintă şi Gregory Hayes la Nancy Margolis Gallery, sugerând o
lume cibernetică. Iar Richard Anuszkiewicz are ideea să mărească la dimensiuni impresionante particulele de lumină
şi să expună un fel de faguri cosmici. El şi-a numit seria de efecte “Translumina”. Expoziţia poate fi văzută la
Loretta Howard Gallery de pe 26 St., chiar în spaţiul unde mai an admiram hărnicia galeristei românce Ana Cristea,
care probabil a dat faliment sau s-a mutat. Aici piaţa artei este nemiloasă, dacă unul pleacă, repede locul său
este ocupat de altcineva.
Au apărut multe galerii noi, precum Jack Shainman, de pe 20 St., prezent cu expoziţia ‘Them
Changes / Acestea se schimbă” a lui Barkley L. Hendricks, care prezintă studii ale corpului uman.
Noua este şi galeria lui Paul Calendrillo de pe 27 St., care ne uimeşte cu expoziţia
argentinianului Christian Brandner, ce trăieşte de peste 30 de ani la New York, dar nu este defel influenţat de
modă, nu are nimic din şcoala pop-art Americană, dimpotrivă, cultivă misticismul, simbolistica magică, limbajul
încifrat din şcoala lui Leonardo, dar cu referiri la mitologia tibetană. Unele lucrări au şi efecte surrealiste.
Arta lui străluceşte ca o stea nouă în galaxia artei curente, dominate de această goană după forme abstracte.
Dar la extrema opusă, un figurativ caricatural, vedem la faimoasa Marlborough Gallery, de pe 25
St., unde Michael Alvarez, în expoziţia “We’re Out Here / Suntem aici”, ne evocă narativ lumea în care trăieşte,
Hollywood, văzută domestic, trăsnită, un fel de realism magic, exhibând tehnici mixte, picto-fotografice, cu un
efect hilar, o atmosferă fantomatică. E posibil ca realitatea să fie chiar aşa, deşi nouă ni se pare că este clară,
dar privirea aristului poate fi mai exactă.
Tot forme abstracte ne prezintă şi cuplul Brian Scott Cambell – Patrick Shoemaker la Anna Zorina
Gallery de pe 23 St., subtitlul comun “Hurry on Trouble”, o altă goană după forme hieroglifice pline de
mişcare, tumult, exuberanţă, agresiune. Se urmăreşte o dinamică ambiguă, cu efect complementar.
Oricum, diversitatea este uriaţă. O mare surpriză este expoziţia de la Jane Lombard Gallery, de
pe 19 St., numită “Difference between / Diferenţa între”, un titlu semnificativ pentru a marca diferenţa
între ceea ce ne oferă curent artiştii americani şi ceea ce vedem acum, arta lui Serge Attukwei Clottey (n. 1985,
Accra), un artist din Ghana. Am discutat cu artistul, un tânăr foarte frumos, ca şi prietena sa, Amber Evans, un
cuplu strălucitor, care arată rasa superioară a acestor oameni, consideraţi a fi urmaşii primilor ominizi ai
planetei. Artistul face parte din mişcarea Afrogallonism, cum îşi numeşte maniera de a combina şi asambla nişte
plăcuţe de la galoanele de ulei, rezultatul fiind un fel de armură medievală de culoare galbenă. Imaginea de
ansamblu este copleşitoare, ca a unei cetăţi a purităţii.
O surpriză este şi filiala din Chelsea a faimoasei galerii Nohra Haime, pe care o ştiu bine,
făcând parte din elita galeriilor de pe Fifth Avenue, colţ cu 57 St., dar aici sucursala este pe 21 St., unde am
putut vedea o expoziţie fashion, o operă experimentală, alcătuită din costume pentru personaje uriaşe,
extraterestre, parcă inspirate de filmele lui Tim Burton. Dar artista, pe nume Lesley Dill, ne-a spus că sursa
inspiraţiei a fost sculptura lui Alberto Giacometti, personajele sale longiline şi golaşe, pe care a vrut să le
îmbrace. În viziunea ei, cuvântul joacă un mare rol în trasarea caracterului unui personaj. Ea şi-a numit
semnificativ expoziţia “Wildernness: Words are where what I catch is me / Pustietate: Cuvintele sunt unde mă
prind pe mine”. Şi newyorkeza Lesley Dill ne-a invitat deja la următoarea sa expoziţie, în care ne va prezenta
costume inspirate de poezia lui Emily Dickinson. O altă foarte originală idee.
Durata unui vernisaj este de două ore, de la 6 – 8 pm. Desigur, nu am avut timp să parcurg toate
vernisajele, fiindcă sunt numai aici, în perimetrul Chelsea, circa 40 pe seară (joia), circa 70 pe săptămână, cam
câte sunt într-un an la Bucureşti. A fost o seară memorabilă. M-am bucurat că am putut rememora conceptul
saudade prin prisma dorului românesc şi că am putut să prind apusul care a brăzdat orizontul peste
Hudson River, privit de pe pasarela High Line.
Grid Modorcea, Dr. în arte
23 februarie 2018
Corespondenţă de la New York
Popas la Sotheby’s
Pentru Casa de licitaţii Sotheby’s, lunile februarie şi martie sunt foarte bogate în evenimente.
În februarie au fost programate 10 mari licitaţii, iar în martie, 15. Deja primele 5 licitaţii din februarie au
avut loc. De un mare succes s-a bucurat licitaţia “Erotic: Passion & Desire”, generoasă în piese reper pentru
această temă, de la arta antică, de la mitologia olimpică a sexului, până la expresia modernă a eroticului, mai
ales în viziunea unor artişti ca Andy Warhol şi Robert Mapplethorpe. Nu mi-a plăcut faptul că s-a insistat pe unele
lucrări care erau porno, dar este de reţinut faptul că nu există aproape mare artist al lumii care să nu fi
cochetat cu această temă, care să nu intre în budoarul sexului. Excelează pictorii francezi. Indiscutabil, istoria
artei se identifică până la un punct cu istoria eroticului.
Urmează un vârf al licitaţiilor, chiar în utima zi a lunii, pe 28 februarie, sub titlul
“Impressionist, Modern, Surrealist & Contemporary Art”, eveniment ce va avea loc la sediul din Londra al Casei
de licitaţii, dar lucrările care vor fi licitate sunt expuse aici, la sediul central al Sotheby’s, de pe York
Avenue. Aşa că am putut să mă bucur de frumuseţea acestor unicate. Sunt numai lucrări una şi una, adevărate
capodopere. Vedeta este tabloul Le matador (1970) de Pablo Picasso, estimat la 19 – 25
milioane de dolari. Se crede că piesa este un self-portrait. Maniera cubistă a artistului străluceşte şi în această
lucrare târzie, care este o compoziţie pe două mari suprafeţe, unde vedem capul matadorului şi respectiv bustul său
acoperit de un costum verde, având în mâna dreaptă o andrea în loc de sabie. Ca în arta descompusă a artistului,
anumite elemente contrastante oferă efecte de umor. Fiindcă este un contrast izbitor între chipul majestic al
matadoruui, dominat de culoarea maro închis, şi arma sa de luptă. Acest contrast este pecetluit de pălăria
înflorată şi cortina galbenă din fundal, elemente pitoreşti, de circ. Matadorul pare un fel de scamator, datorită
unui fascinant recul oferit de pachetele distincte de culoare care dau un efect şocant prin alăturare.
Nu departe de această abordare este şi tabloul Femme au béret et à la robe
quadrilée (1937), în care Picasso îi face un portret antologic iubitei sale Marie-Thérèse Walter, una
dintre muzele cele mai cultivate de artist. Portretul este un model picassian inconfundabil, marcat de fundalul
închis (negru şi mov) pe care este plasat portretul multicolor al modelului, dominat de verde şi roşu (boneta). Dar
nu lipsesc nici elementele de circ, precum costumul personajului, rochia cadrilată şi un fel de şal, plin de
rotocoale.
Toate portretele lui Picasso poartă această dualitate, combinaţia dintre sobrietate şi umor. El
a reuşit să impună în pictură dualitatea naivă, să revină de fapt la o manieră de dinainte de Renaştere, când s-a
descoperit profunzimea în spaţiu. Dimpotrivă, Picasso aboleşte spaţiul, dar planul nu devine o platitudine, ci este
foarte viu datorită spectacolului cromatic.
Expoziţia mai cuprinde o piesă de Picasso, Pomme et verre (1931), un
rafinat joc de suprafeţe marcate de culori foarte nuanţate.
Indiscutabil, artistul spaniol a influenţat toată arta timpului său, toată arta secolului 20. Şi
în expoziţia de la Sotheby’s vedem clar aceste urme, mulţi artişti practică tăieturi în maniera lui Picasso, ca în
portretul pe care Max Ernst i-l face lui Joan Miró, apoi în lucrări ca Pierrot de Georges
Rouault, Dancer in an Armchair de Ernst Kirchner, Gelbgrün de Gerhard
Richter, Trois femmes de Fernand Léger sau Siphon et verre de Juan
Gris.
Sunt supuse licitaţiei piese de o diversitate copleşitoare, însă opere reper, unele foarte
cunoscute, precum Lustre avec femme, home et oiseau de Alberto Giacometti, Le Village
bleu de Marc Chagall, Marguerites sur une caisse de Georges Braque, La
porte du jardin à Vétheuil de Claude Monet, Métamorphose de Joan Miró, faimosul
Baiser (o versiune redusa) de Auguste Rodin, câteva piese excepţionale de René Magritte, ca
Le coup au coeur, La perspective amoureuse sau Ciel-bouteille, două tablouri
de Salvador Dali, printre care inconfundabila Gradiva, ca şi o altă minune, capodopera
Tahitienne assise de Paul Gauguin, care prezintă un exotic model al artistului, idee care
formează subiectul filmului lui Edouard Deluc Gauguin – Voyage de Tahiti (2017), în care
vedem povestea insolitei iubiri a lui Gauguin, interpretat de Vincent Cassel, pentru muza sa tahitiană, pe nume
Tehura (Tuheï Adams).
Nu lipsesc alţi corifei ai artei moderne, ca Alfred Sisley, Henry Moore, André Derain, Francis
Picabia, Kees van Dongen, Lucio Fontana, Umberto Boccioni, Camille Pissarro, Eileen Agar, după cum unicate sunt şi
piesele unor artişti contemporani, ca Michelangelo Pistoletto, David Hockney, Richard Prince, Yayoi Kusama, Cecily
Brown, Laura Owens, Sherrie Levine. Evident, nu putea să lipsească de la marele festin Andy Warhol, prezent cu trei
piese de mari dimensiuni, cum ar fi Hammer and Sickle / Ciocan şi Seceră (1977), estimat la
suma 3 - 5 milioane de dolari!
Vedeta licitaţiei rămâne însă Matadorul lui Picasso, restul lucrărilor
sunt cotate la mare distanţă, mai aproape (9 – 14 milioane) de Gelbgrün al lui Gerhard
Richter, unul dintre clasicii abstracţionismului german şi mondial, de al cărui nume este legată şi avangarda
cinematografică, respectiv foto-pictura, fiind influenţat de dadaistul Hans Richter, ale cărui filme le-am putut
vedea mai an la o expoziţie experimentală de la MoMA. Un ecou al acelei faze foto-picturale este şi alt tablou al
lui G. Richter, 1025 Fraben (1974). Richter este cel mai bine vândut artist german
contemporan.
Vom reveni cu noi evenimente care se petrec în focusul artei mondiale, când deja se anunţă
marile târguri de artă, la concurenţă cu premiile Oscar. Care şi-au mutat data în martie, pentru a nu se suprapune
peste Jocurile Olimpice, un eveniment care a acaparat total America, o ţară a sportului. NBC transmite integral
Olimpiada. Este aici o mare efervescenţă sportivă. Normal, competiţiile interne sunt în plină desfăşurare, cum este
campionatul de hockei, considerat fff important, dovadă că americanii nu şi-au trimis cei mai buni hockeişti la
Olimpiadă. Dar evenimentul sportiv care a magnetizat toată America a fost cel din seara de 18 februarie, când a
avut loc la Los Angeles celebra finală anuală de baschet din NBC, numită All Star Game, dintre aceleaşi două vechi
rivale, echipa lui LeBron şi echipa lui Stephen Curry, care a condus până în ultimul minut de joc. Mai erau 40 de
secunde, şi echipa lui LeBron James a întors soarta meciului, pecetluind scorul la 148 – 145. Toate marile vedete
ale acestui sport au fost prezente, într-o ceremonie naţională şi un joc magic, de o mare frumuseţe, caracterizat
prin viteză şi eficienţă. Americanii au ajuns cu acest sport în cosmos, fiindcă jocul pare un balet aerian, demn de
penelul unui mare artist ca Picasso. Dar Picasso a fost ocupat cu Tauromahia, un alt sport naţional, din care a
făcut o adevărată mitologie plastică.
Grid Modorcea, Dr. în arte
19 februarie 2018
Corespondenţă de la New York
Greu la deal cu boii mici
Licitația de Artă Postbelică și Contemporană l-a avut ca vedetă principală pe Corneliu Baba,
prezent cu 12 loturi, dar cu surpriza că o splendidă lucrare, Veneția (1961), nu s-a licitat!
Iar celebrul său Autoportret (1984), estimat de casă între 15 - 25 mii euro, s-a dat cu 20 de
mii de euro, de la prima strigare, fără să existe deci nici o concurență. Au fost și alte lucrări de Baba
splendide, dar fie s-au achiziționat cu prețuri derizorii, 400 sau 800 euro, fie nu s-au strigat, ca lotul 11,
Nud.
De altfel, seara a arătat cam așa: lucrări valoroase nelicitate sau licitate la minima
rezistență. Puterea de cumpărare a românilor este anemică. Lucrări de Marin Gherasim, Ovidiu Mitec și Horia Damian
nu s-au licitat, altele s-au vândut greu, la solicitatea expresă a experimentatului comisar de licitație Adina
Matei, altele s-au dat modest, ca loturile 25 și 26 de Sorin Dumitrescu; nici Paul Neagu n-a mers, greoi, gâfâind,
în general românii au mers prost, comparativ cu ungurii, care au avut succes, precum o lucrare modestă,
Sportivii, de Dorian Szasz, estimată la 600 euro, dar adjudecată cu 3 750 euro după 8 pași de
strigare. Sabin Bălașa a fost prezent cu 3 loturi, care s-au dat cu sume peste cele estimate de casă, ca și
Piliuță, cu patru loturi, dintre care doar Căldare cu flori a fost mai disputat, ajungând la
7 000 euro. Cană cu crizanteme nu a interesat pe nimeni. Sub estimarea casei, între 25 – 35
mii euro, s-a dat și Drum la Brănești (1941) de Ion Țuculescu, un peisaj de un expresionism
moderat, adjudecat cu 23 mii euro.
Și această situație dramatică s-a văzut mai ales în cazul licitării loturilor de Artă
Contemporană, unde o serie de tineri artiști au rămas cu lucrări nelicitate, Mircea Suciu, Marius Bodea, Dragoș
Burlacu, Ciprian Udrescu, Matei Păcurar sau Radu Comșa (n. 1975), cu Time out, lucrare reprodusă
și pe coperta Catalogului licitației, iar alții au avut succes la limită, ca Iulian Iftodiu, Mi Kafchin, Vlad
Paraschiv, Nicu Romanițan, Marius Fodor, Sergiu Laslo, Roman Tolici, cu One Laughter, o imitație
izbitoare după Andy Warhol. Modest s-a vândut și Ștefan Câlțea, nu a interesat deloc
Arlechinul lui Ioan Pârvan, ca și o lucrare colosală a lui Gheorghe Vrăneanțu,
Toamna. Nici o compoziție de Aurel Cojan nu a interesat, nici Colina lui
Ioan Gânju, nici Secrete de Florica Prevenda, nici Balerina lui Petre
Velicu și altele.
S-au supus licitației 128 de loturi și nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Și casa Artmark a pus
la bătaie, cum se spune, câteva surprize de proporții. Poate singura licitare mai aprinsă a fost lotul 63, tabloul
lui Georges Mazilu La dance du ventre / Dansul burții, achiziționat cu 14 mii de euro, la o
estimare de 6 – 9 mii euro. Lucrarea este o capodoperă suprarealistă în stil Bosch. Și tot cu aceeași sumă a fost
adjudecat tabloul Rerodirea al altui român franțuzit, Nicolae Maniu, as al colajelor de
pictură sculpturală. Interesant că unii artiști români impuși pe alte meleaguri, revin în țară astfel, să vândă
prin Artmark. Așa este și cazul lui Jules Perahim, lovit însă de un insucces major, căci lucrarea sa
Folclore mechanique (1979), cu mare priză la Paris, aici nu s-a licitat!
Dar lovitura de grație negativă s-a produs cu excepționalul tablou Consiliul
înțelepților de Mircea Ciobanu, nelicitat! Senzația mea a fost că lumea din sală, cumpărătorii, nu au
auzit de Mircea Ciobanu, dar și din alte exemple ne dăm seama că există un dezinteres general, dovadă și licitarea
chinuită a loturilor unor autori ca Mirel Zamfirescu și Ion Irimescu, prezenți cu Femeia în
roșu și respectiv Moise, autori care ar trebui să fie mândria oricărui colecționar,
dacă ar exista așa ceva și pe la noi.
*
M-am dus cu un alt aplomb la Licitația de grafică românească și europeană, fiindcă în joc intrau
titani, corifei ai artei românești și europene, de la Dürer și Rembrandt la Toniza și Picasso. Am plecat de la
Târgul de carte „Gaudeamus” mai devreme, ca să ajung la această licitație importantă a anului. Dar scenariul s-a
repetat. Grafică de o valoare inestimabilă, semnată de mari maeștri, în frunte cu Aman, Tonitza și Luchian, nu s-a
dat sau s-a achiziționat cu prețuri derizorii. Cu doar două mii de euro, un colecționar educat putea achiziționa 7
minuni de Theodor Aman, sau alte minuni de Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Gheorghe Petrașcu, Cumpăna, Henri
Catargi, Max Arnold, Eustațiu Stoenescu, Corneliu Baba, Jules Perahim sau Marcel Iancu. Nu a lipsit Magdalena
Rădulescu, cu o adevărată bijiterie, La circ, la fel de atractive au fost loturile semnate de
Theodor Pallady, Ion Pacea, Camil Ressu, Iosif iser, Carol Hübner, Aurel Jiquidi, în total s-au licitat 207
lorturi, iar multe nu s-au adjudecat, inclusiv capodopera lui Luchian După ploaie la Băneasa, o
fascinantă evaziune impresionistă, care a dus licitația până la 24 mii euro, vârful serii, dar la următorul pas,
licitatorul a renunțat.
Marea problemă între vârful de lance culturală a României, care este Casa Armark, și
dezinteresul pentru artă al românilor în general se datorează golului enorm dintre aceste extreme. De aceea, putem
zice: Greu la dealul Artmark cu boii mici (lipsa de colecționari și puterea scăzută de cumpărare a românilor, ceea
ce duce la scăderea drastică a prețului obiectelor de artă). Acest gol trebuie umplut cu educație, cu pregătire, cu
conștientizarea estetică a fenomenului pieței de artă, a acestui limbaj cerut de realitatea licitației, un fenomen
nou pentru România contemporană, din ultimii 75 de ani! Și Artmark și-a dat seama de acest gol, de acest hiatus, de
aceea a inițiat o serie de cursuri, pentru cei interesați de fenomenul licitației, de intițiere în munca de
colecționare, ca și în detaliile achiziționării, cursuri binevenite. La unul dintre ele, am participat și eu și
m-am bucurat de informațiile primire de la prof. Mihail Stomff, care ne-a introdus în subtilitățile financiare ale
fenomenului. Sigur, cu câțiva cursanți nu se face primăvară. Este necesară o largă și intensă culturalizare a
românilor prin școli, prin universități, prin televiziuni și presă, prin tot felul de mijloace de informație,
pentru a construi o bază solidă de amatori pe piața artei, ba chiar un strat cât mai substanțial de
profesioniști.
Grid Modorcea, Dr. în arte
2 decembrie 2017
Cum se face o lansare de carte în America?
La Târgul de carte „Gaudeamus”, văzând haosul lansărilor de acolo, un cititor m-a întrebat cum
are loc o lansare de carte în America? I-am spus cum am văzut eu că se desfășoară evenimentele la BEA, Book Expo
America, cel mai mare târg de carte de acolo și din lume, fiindcă se desfășoară, evident, cu participare
intrernațională, așa cum am arătat în corespondența mea newyorkeză. Și i-am indicat câteva articole ușor găsibile
pe internet, cum ar fi Orga de cărți, despre ediția din acest an. Din capul locului trebuie să
spun că BEA își desfășoară activitatea timp de o săptămână în două faze, primele 5 zile sunt dedicate promovării de
carte, relațiilor editoriale, contactelor internaționale, fază în care cărțile lansate se oferă gratuit, iar
ultimele 2 zile sunt cu vânzare.
Eu am avut la BEA, în 2015, lansarea cărții BRANCUSI IN AMERICA. THE CATALOQUE OF THE „UNKNOWN
WORKS”. Apoi am avut la două galerii de artă lansarea cărții FINE ARTS IN AMERICA. La Tribeca Film Festival mi-am
lansat volumul THE AMERICAN FILM. Dar cea mai mare desfășurare am avut-o la Dacia Gallery, unde mi-am lansat în
plus și cărțile SHAKESPEARE AND EMINESCU, și THE CORK (novel), încercând să realizez prin ele punți spirituale
între America și România.
Evident, au fost lansări în mediul american, nu românesc, fiindcă de-a lungul anilor am avut și
în comunitățile românești din New York și din multe alte mari orașe americane (Chicago, Detroit, Cleveland, Las
Vegas, Los Angeles, Boston), zeci de lansări. Într-un an am avut ocazia să trec și în Canada, unde am avut
evenimente la Toronto, Edmonton sau Hamilton. Dar acestea s-au desfîșurat în principal la bisericile românești. Și
lansările s-au desfășurat ca la noi, cu audiență românescă, invitați fiind enoriași ai bisericii respective.
Dar la BEA a fost cu totul altceva, ca și la Dacia Gallery. Fenomenală însă a fost lansarea
cărții WICKED CLONE de Mihaela Modorcea, organizată de Barnes&Noble, celebra companie americană de librării
care i-a scos cartea. Pe baza căreia ea, și sora ei geamănă, Gabriela, au realizat show-ul cu același nume, jucat
pe Broadway. Nemaivorbind de faptul că particip intens la lansările curente ale acestei companii, Barnes&Noble,
la biblioteca unde obișnuiesc să merg aproape zilnic când mă aflu la New York.
Așadar, pentru cei interesați de acest subiect, care este vital pentru viața cărții, am să ofer
în rezumat punctele unei lansări ideale, așa cum o practică regulat companiile și editurile din America.
1. Cartea trebuie să aibă un Dosar de presă, în care să fie incluse date despre autor,
prezentarea cărții, cronici despre ea, care se fac anterior apariției, căci fiecare editură contactează critici
sau cititori care citesc manuscrisul, înainte de publicare. Și citatele semnificative sunt chiar pe carte sau,
obligatoriu, în paginile de început ale cărții. Cartea însăși arată ca un mic dosar de presă. De regulă, acest
dosar de presă e întocmit de autor.
2. Compania sau Editura se ocupă de organizarea lansării, care presupune afișe, pliante,
invitații, care sunt trimise la televiziuni, la radio, în presă scrisă și online. Apoi se face un trailer, cu
promo intens pe internet și la televiziuni. Invitațiile se trimit la sute de adrese, la personalități potrivite
cu specificul cărții. Pentru cartea mea despre Brâncuși, Dacia Gallery a trimis invitații la 1.700 de adrese.
Iar BEA are circa 300.000 de adrese.
3. Existența și rolul agentului literar. În sistemul editorial din România nu există agenți
literari. În America, agentul literar este cel care face toate legăturile, care este liantul între
autor-editor-difuzor-presă. E un sistem cu totul diferit de cel românesc, care este total depășit, de fapt, nici
nu există. Acolo, un editor nu discută cu tine, scriitor, direct, ci prin agentul literar. Agentul literar este
cel care favorizează în mare măsură contactele cu autorii, cu editurile, cu difuzorii, cu presa. El are un mare
rol și în pregătirea unei lansări. Destinul unei cărți este asigurat în mare măsură de agent. Dacă nu ai agent,
trebuie să-ți cumperi.
4. Toată lumea este în cunoștință de cauză privind cartea care se lansează. De aceea, la lansare
nu există cuvântători, cu panegirice interminabile, ca la noi, lansarea constă în autografele pe care autorul le
oferă cititorilor, care au avantajul de a discuta direct cu el. Un cititor poate să stea câteva minute să-i pună
ce întrebare vrea scriitorului.
5. Dacă se întâmplă ca o carte să aibă legături cu muzica, se poate întâmpla ca autorul să
interpreteze ceva, să cânte sau să danseze. Senzațional în cazul WICKED CLONE a fost faptul că lansarea a avut
un moment de dans și cântec prezentat de Indiggo Twins (momentul se poate găsi pe YouTube), pe o melodie inclusă
în carte (cartea este însoțită și de un album, cu 22 de piese). Iar evenimentul lansării s-a tot repetat, se
continuă și azi.
6. Compania se ocupă tot timpul de promovarea cărții. Barnes&Noble are o rețea de librării
în toată America, iar o lansare cu show, ca în cazul WICKED CLONE, se face non-stop, prin turnee în marile
orașe, eveniment care se întinde pe câțiva ani. Așa se și explică tirajele mari ale cărților americane.
O astfel de promovare este benefică și pentru companie, și pentru autor. Toată lumea câștigă
respect și bani. Iar ecoul este pe măsură. Și un astfel de sistem se aplică la toate cărțile. Când nu mai există
interes pentru o carte, organizarea de lansări încetează. Deci o lansare generează altă lansare. Există un lanț de
lansări. De aici apare interesul altor companii pentru carte, așa cum am avut eu șansa cu celebra companie AMAZON,
care a editat cartea despre Brâncuși.
Șansa de a fi american, de a scrie direct în limba engleză, este uriașă. Discutam cu un director
de librării de la noi și el a calculat că România, după vorbitorii de limba română, are un potențial de circa 3
milioane de cititori, care ar putea fi interesați de carte. Pe când vorbitorii de limba engleză, din America,
Anglia, Australia și alte țări care funcționează pe baza limbii engleze, sunt de circa un miliard! Limba română are
un circuit prea restrâns, de aceea nici sistemul editorial nu este dezvoltat, e atât de anchilozat, de
funcționăresc, iar entuziasmul este aproape nul.
Marea problemă pentru mine, după ce am ajuns în America, la senectute, a fost cum să realizez
punți cu țara mea, cum să-i interesez, să-i atrag pe americani către valorile românești. Și un roman de-al meu,
Pluta, tradus în engleză, The Cork, a fost pe punctul de a fi ecranizat, dacă
găseam un co-producător din România, așa cum am găsit unul în America. Dar dezinteresul prietenilor mei cineaști,
spune totul. Vor să ajungă la Hollywood, dar dacă le întinzi o mână, zic că e funia spânzuratului. Însă lașitatea
lor nu m-a descurajat. Am continuat să fac punți, să-mi fac prieteni, să realizez noi contacte surnprinzătoare,
fiindcă m-am orientat către subiecte care să-i intereseze pe americani. De altfel, prima întrebare pe care ți-o
pune acolo un agent sau un editor, este: De ce credeți că cititorul american va fi interesat de cartea dvs?
Evident, mecanismul de care v-am vorbit, merge și mai departe, fiindcă circuitul duce la
Fundația Premiului Nobel. Dar acesta e alt subiect.
Așadar, dacă România cărții vrea să ajungă la acest nivel ideal, e nevoie ca sistemul editorial
să funcționeze, să existe un interes din partea tuturor factorilor, toți oamenii din sistem trebuie să se implice.
Dar la noi există încă o inerție funcționărească, de tipul, „lasă că lucrurile se rezolvă de la sine”. Nu se
rezolvă. Nu te ajută nimeni. Și nu se întâmplă nici o minune. Rețeaua de agenți este obligatorie. Plus entuziasmul.
Fiecare din sistem trebuie să-l susțină pe cel hăruit, să-l ajute, fiindcă dacă învinge el, înving toți. Politica
de la noi cu „să moară capra vecinului” nu există acolo. E anormal să-l împiedici pe cineva să aibă succes, când e
atât de firesc să-l ajuți, căci dacă îl ajuți pe cel hăruit, te ajuți și pe tine.
Grid Modorcea 29 noiembrie 2017
Obezele
De când a luat amploare și la noi informația clandestină pe internet, primesc tot felul de
invitații. Una dintre ele m-a atras, fiindcă, în pustiul de evenimente plastice din București, era despre un
eveniment plastic. Este vorba de vernisajul unei expoziții insolite, numită Expoziția Internațională a Femeilor
Creatoare! Vă dați seama ce titlu atractiv? Poți să fii insensibil la așa ceva?! La care se adăuga ceva și mai
pretențios, titlul expoziției: „Poduri europene”, deocamdată, ca mâine voi citi și despre poduri transcontinentale,
mai știi? Evenimentul se petrecea la Biblioteca Națională a României. Și invitația spunea că „oamenii îndrăgostiți
de artă și frumos sunt așteptați” la acest eveniment! Păi sigur că au nimerit-o cu mine, fiindcă eu sunt lulea
îndrăgostit de artă și frumos, nu pot trăi în afară de aceste coordonate ale existenței umane. Singurul lucru care
mi-a blocat puțin elanul a fost când am citit că evenimentul este organizat de Galeria Senso și Fundația Fildas
Art, cunoștințe mai vechi, mostre de lipsă de comunicare în domeniu. Sirenele spun că e ceva putred în această
fundație, oricum, mi-a fost imposibil să comunic cu d-na Anca Vlad, directoarea fundației, deși am scris despre
faptele sale trecute în termeni de monument. Sigur, nici artistul nepereche Corneliu Vasilescu nu a dat nici un
semn, dar cu recunoștința și comunicarea la români e o treabă seculară, sunt călit, nu-mi mai fac demult
iluzii.
Să vedem, mi-am spus, poate că acum au evoluat lucrurile, fiindcă am văzut atașate de eveniment
și Farmaciile Catena, pe rol de sponsor, deși textul de prezentare a expoziției nu preciza decât faptul că era
vorba despre o retrospectivă a aportului feminin plastic, foarte îndârjit, începând din 2004, să stabilească „punți
înte țări și culturi care doresc și pot să comunice”! Și cică în fiecare an există o tabără de creație la malul
Mării Negre, unde Doamne Creatoare din Franța, Olanda, Austria, Germania, Belgia, Turcia, Bulgaria, Elveția, Serbia
sau Liban... vin să facă punți vizuale. De peste 10 ani tot scriu și trimit corespondență din America, acuzând
breasla plastică din Romînia că este incapabilă să comunice, să facă punți universale, și iată că acum primesc o
lecție de la această Asociație a Femeilor Creatoare, care face punți din 2004 și eu nu știam! Dar de ce oare numai
a Femeilor Creatoare?, nu am aflat. Ce facem cu Bărbații Creatori, ei nu sunt dornici de punți?
Mister.
Și m-am dus. Nu era de colo să ratez ce fac aceste Femei Creatoare, mai ales în acest moment
festiv, o retrospectivă a 15 ediții, poate ca mâine lucrările lor vor străluci la Casa Artmark, mai știi, la
Licitația Doamnelor Artelor Frumoase, o tradiție începând cu pictorițe ca Eugenia Filotti Atanasiu, Merica
Râmniceanu, Mina Byck Wepper, Nutzi Acontz, Rodica Maniu Mützner, Micaela Eleutheriade, Lucia Demetriade Bălăcescu,
Margareta Sterian, Magdalena Rădulescu, Ecaterina Cristescu Delighioz și multe altele.
Dubios în toată prezentarea mi s-a părut faptul că nu era pomenit nici un nume de artistă, de
femeie creatoare, în afară de Anca Vlad și de expertul galeriei Senso, Doina Păuleanu, directror al Muzeului de
Artă Constanța, ca și de inițiatoarea proiectului, artista Rodica Xenia Constantin, președinta Asociației acestor
Femei Creatoare (fără să se precizeze domeniul, fiindcă poți înțelege creatoare de modă, de bucate culinare, de
sex-appeal sau alte preparate materiale sau spirituale).
Dar poate că acolo, la fața locului, am să aflu cine sunt și ce fac Creatoarele.
*
Și, vă mărturisesc, hotărârea de a merge la această expoziție a fost determinată de dorința a
revedea Biblioteca Națională, un adevărat monument al arhitecturii, creație a arhitectului Cezar Lăzărescu,
cunoscut drept arhitectul lui Ceaușescu. Oricum, tot ceea ce a făcut el este memorabil, edificator pentru viziunea
lui Ceaușescu asupra unei Românii monumentale a viitorului. Evident, mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu
sectorul Cataloage, dotat cu computere marca „Dell”, unde găsești imediat orice titlu. Din păcate, fișierele
computerizate nu datează decât din 1993. Eu sunt trecut în acest catalog cu 113 titluri (cărți și câteva articole).
Ce s-a petrecut înainte de 1993 nu s-a fișat. A mai rămas doar vechiul fișier din stejar, dar nu mai este adus la
zi, pare abandonat. Desigur, este o muncă titanică, să se facă un asemena fișier general. Dar trebuie. E necesar.
Iar felul cum este făcut cel de după 1993 este impecabil. România are o Bibliotecă Națională tot la fel de frumoasă
și încăpătoare ca a Franței. Aici este o parte însemnată din sufletul Romîniei. Păcat că programul bibliotecii este
doar până la 17, 45. Sunt spații care ar putea rămâne funcționabile și până la orele 22, cum am văzut că se
practică în America, unde bibliotecile sunt prevăzute și cu bufete sau restaurante accesibile.
*
Și de la etajul unde am consultat cataloagele, am coborât la parter, la sălile Euphoria și
Symposium, unde era organizată expoziția Damelor Creatoare. Dar, surpriză, nu exista nici un catalog, nici măcar o
foaie cu evenimentul și cu lista artistelor participante. Nu se poate! Parcă eram în codru! Cum e posibil să se
organizeze un eveniment de asemenea proporții și să nu existe o filă măcar cu informații elementare! Nu mai discut
de obligația de a exista un dosar de presă, prentru critici și ziariști, dar mai ales un catalog, fiindcă este
vorba despre o retrospectivă a forțelor feminine ale României! M-am mulțumit să văd de câteva ori expoziția, să dau
roată în jurul lucrărilor și să le rețin în primul rând pe artistele pe care le cunosc, despre care am scris în
anii trecuți pagini întregi.
Și chiar de la intrarea în zona expozițională, pe coloanele ei, erau 8 tablouri semnate de Alma
Redlinger, marea mea iubire, o revelație ca întotdeauna. Recent, la Artmark s-a licitat un tablou de Maxy, mentorul
Almei. Și aici, Alma păstrează liniile avangardei, o modernitate plastică șocantă, dar în marginile realismului, cu
teme marine, de data aceasta, remarcându-se personaje pe plajă. Dar există și o natură moartă, excelentă,
specialitatea Almei. Dintre cunoștințele mele, m-am mai întâlnit cu un tablou de Gabriela Culic, pe care i-l știam,
în sensul că face parte din etapa ei gestualistă. Care sigur nu e picat la tabăra de la Eforie Sud! Oare ce mai
pictează azi Gabriela? Am scris mult despre ea, despre expozițiile la care am participat în anii 2000, dar de
atunci nu mai știu cum a evoluat. La fel, Angela Tomaselli, prezentă cu două lucrări, două fabule în stilul ei
foarte buf, sămânță de commedia dell’arte. În rest, nu am mai recunoscut nici o doamnă creatoare, poate pe Ana
Ruxandra Ilfoveanu, prezentă cu trei lucrări foarte persoanle, din seria „Paradis”, în stilul expresionismului
german, cu accente spre parabolă și caricatură. Și m-au mai impresionat lucrări de-ale unor artiste din Germania și
Olanda în special. Dar și din Turcia și Bulgaria.
Nota dominantă a tablourilor expuse este dată de pictura abstractă. Unde se remarcă penelul unor
artiste ca Sorina Tibakov și Daniela Grapa, o portretisă foarte sobră. Un gestualism mult mai interesant, oniric,
practică și Elena Drăgulelei. Iar Edith Torony șochează cu un simfonism de linii și culori apropiat de maniera lui
Miró, sugerând un conglomerat de resturi, de deșeuri, în cădere liberă pe fundul mării! Nu sunt tablouri realiste,
care surprind scoici și valuri, ca într-o tabără de creație marină, ci viziuni abstracte, greu de crezut că ele au
fost realizate la malul mării, mai ales lucrările monumentale, de largă desfășurare, gen mozaic, realizate de
artiste din Germania, ca Erika Sellmann Busching sau Karin Welke. La fel de originală mi s-a părut și olandeza
Ellen Geerts, prezentă cu peisaje foarte colorate, aproape foviste, în contrast cu nota gravă, întunecată, a
artistei Mariana Savova din Bulgaria, o favorizată, fiindcă se desfășoară cu o întreagă serie de lucrări foarte
unitare stilistic.
Nu pot să dau alte relații despre artiste. Sunt tinere, în vârstă, experimentate sau debutante?!
Care este natura acestei tabere de creație? Privește viitorul, este și o poartă spre nou, spre arta tânără? Nu
mi-am dat seama. Totuși am reținut aceaste nume din respect pentru artiste și pentru cititorii mei, care nu au nici
o vină că organizatorii nu au oferit nici un material informativ. De obicei, nu rămân până la sfârșitul unui
vernisaj, dar acum am făcut-o, în speranța că în ultima clipă voi primi măcar lista participantelor. Dar n-a fost
să fie. Am vorbit și cu doamnele care au prezentat, dar ele mă trimiteau la organizatori, iar organizatorii se
uitau uimiți la mine, nu înțelegau ce le cer. Eram singurul care ceream așa ceva, care venisem să văd și să scriu.
Fiindcă ceilalți au venit să se ghiftuiască la bufetul care s-a deschis acolo, după ce doamna Păulescu și-a
terminat lungul speach de peste 30 de minute. În total a fost o oră de vorbăreală, ceva inadmisibil, o adevărată
crimă!, un timp care face cât toate vernisajele la care am participat în America, în ultimii 10 ani! Acolo, la
orice vernisaj, inclusiv la marile târguri de artă, nimeni nu vorbește. Nu există vernisaj cu prezentare. La
târguri se vorbește în săli speciale, unde se organizează conferințe sau simpozioane. Dar în galerie, niciodată.
Vizitatorul intră direct în dialog cu opera artistului, iar artistul este prezent, dacă vrei să discuți cu el. În
rest, ai informațiile în catalog sau în dosarul de presă. M-am gândit că poate au pliante unele dintre Doamnele
Creatoare. Le-am abordat pe două dintre ele, care se aruncaseră asupra chifetluțelor de la bufet, și mi-au spus
foarte înțepate că nu e treaba lor, nu au pliante, nu au informații, nimic, e treaba organizatorului. Ba e treaba
dvs, le-am spus. Nu trebuia să acceptați să se facă acest eveniment fără un minim pliant sau o foaie cu titlul
expoziție măcar! Se putea renunța la un platou cu pițe și cornulețe și se scanau 100 de pagini cu datele sumare ale
evenimentului, din care nu trebuia să lipsească numele artistelor participante la expoziție! Au dat din umeri,
mi-au întors spatele și s-au apucat de înfulecat.
Aceasta este imaginea cu care am rămas de la acest vernisaj, cu niște Dame Creatoare corpolente,
care au organizat o chermeză. Iar cei prezenți, asistența, erau la fel de flămănzi. Pentru ce s-a făcut acest
vernisaj? Pentru un bufet? Fiindcă acolo erau numai oameni corpolenți. Nu prea am văzut oameni slabi sau normali,
mulți erau foști politruci sau chiar securiști, dintre cei care au primit sarcină, după ’89, să se ocupe de artă,
să-și facă galerii, să acapareze edituri, cum mi-a spuns Vasilescu, un încercat al închisorilor comuniste. Vreo doi
cunoșteam și eu. N-au făcut nimic pentru țară, numai au consumat și au ajuns niște monștri, de 130 kg! Cum nu le
este rușine să apară așa în lume? Dar ei au grăsimi pe creier, nu se gândesc să-i protejeze pe ceilalți de asemenea
priveliști, mai ales dacă eram și la un vernisaj ce s-a vrut de elită!
Circa o sută de oameni se ghiftuiau, după o oră de vorbăreală la un microfon racordat la o
stație defectă. Nu funcționa decât numai dacă invitații renunțau la telefoanele mobile. S-a cerut să fie puse pe un
fotoliu. Dar tot nu a fost suficient. Deci nu se auzea nimic, dovadă că oamenii se plimbau nervoși prin sală, nu
erau atenți la ce spune d-na Păuleanu et co., fiindcă nu se auzea. Doamna plină de sine vorbea pentru a fi bifată
și pentru doamnele creatoare (8) din spatele ei, la fel de corpolente.
Am avut sentinentul că particip la o cacealma. Acești oameni au făcut un eveninent nu pentru
noi, pentru public, ci pentru ei, să se gratuleze reciproc, să se simtă ei ca în Mitomania, nici nu le-a păsat de
efectul muncii lor, să aibă vreo rezonață, un rezultat care trebuie să rămână consemnat, să ocupe un loc critic în
istoria artei contemporane, nu-i așa?!
*
Am plecat trist de la acest eveniment. Am rămas cu imaginea lui obeză. M-am răzbunat însă,
plecând pe jos și ajugând în zona Lipscanilor, plină de parfum de epocă, de restaurante stradale, pregătite de
toamnă, ba și de iarnă, cu fotolii prevăzute cu perne moi și pături, o relaxare să te plimbi prin acest muzeu al
plăcerilor. Nu am putut să nu intru și în faimosul magazin „H&M”, de o eleganță epatantă, cum nu am văzut nici
în America, fiindcă acolo acest lanț de magazine practică cele mai mici prețuri de pe piață, aici însă totul este
scump, dar cu produse variate și de mare calitate. Mi-am luat o pereche de mănuși de lână și am avut de ales dintre
20 de sortimente. Toate produsele sunt excepționale.
Și o altă bucurie mare a fost reîntâlnirea neprevăzută, amândoi am intrat în același magazin, cu
George Mihăiță, pe care nu-l mai văzusem de vreo 10 ani. Era la fel de vioi, de cuceritor, așa cum îl știu de la
debutul său senzațional în filmul lui Pintilie, Reconstituirea, apoi de la rolul din alt film
senzațional, Duelul, al lui Sergiu Nicolaescu. Am vorbit de culisele acestui film, apoi de
„Palilula” lui Purcărete, căruia i-am făcut recent o cronică și pe care am promis că i-o trimit. Evident, am vorbit
și despre Indiggo Twins, despre spectacolul lor Wicked Clone, de pe Broadway. La plecare, George
m-a invitat la recenta premieră de la Teatrul de Comedie cu Shylock, o adaptare după
Neguțătorul din Veneția de Shakespeare. În rolul lui Shylock, desigur, Horațiu Mălăele,
prietenul nedespărțit a lui George, pecetluiți pentru eternitate prin Revizorul. Și mi-a mai
pomenit de un spectacol după Moromeții, cu el în Cocoșilă și Marcel Iureș, în Moromete, poate am
să-l văd. Da, cu acest final al zilei, mi-am mai revenit. Însă am să revăd expoziția, am să mă întorc la Biblioteca
Națională, pentru cataloage și poate că acolo am să dau și peste un catalog al Doamnelor Creatoare, fiindcă sunt
convins că ele merită să intre într-un catalog al Doamnelor Frumoase.
Până la urmă, cred că le-am înțeles. Distinsele doamne fac poduri de flori, poduri europene,
deocamdată, fiindcă noi nu suntem în stare să facem poduri pentru noi, între noi, de la un român la altul, nici un
poduleț măcar, nici o bârnă de pe un mal pe celălalt. Iar dacă nu suntem în stare să facem poduri pentru noi, mici,
cât de mici, nu megalomanice, precum voia unul, Pasarelă, să facă poduri supraetajate peste București, ca la Tokio,
cum să fim în stare să facem megapoduri internaționale?! Ei, aici e șpilul, că Doamnele Creatoare vor să ne
contrazică!
Grid Modorcea, Dr. în arte
13 noiembrie 2017
Prințesa
Într-una din cărțile mele, despre Cetatea Inocenței, la loc de frunte se află pictorul copiilor,
Nicolae Tonitza (1886 – 1940), artistul care a văzut lumea prin ochii purității, prin chipul ființei neatinsă
de nici un păcat. Toate tablourile sale cu copii emană această puritate, Portret de copil,
Fetița cu broboadă, Cap de copil, Fetița pădurarului,
Fetița, Copil, Cap de fetiță, Copil cu fundă
verde, Cap de copil cu bonetă albă, Studiu de copil,
Ciobănaș, Copil în rose și altele, toată seria este un landmark al
picturii românești, așa cum este carul cu boi al lui Nicolae Grigorescu.
Dar cel mai emblematic tablou al copilăriei este Prințesa, care exprimă, cum
spunea Tonitza referitor la copii, „înalta frumusețe a cerului”. Pictând proprii copii, Catrina, Petru,
Irina și Silică (dispărut prematur), cărora li s-a adăugat și Nineta Gusti, nepoata sa, Tonitza i-a pictat pe toți
copii, fiindcă toți au în comun inocența sau, cum spune pictorul „fermecătoarea inexperiență”,
„armonioasa dezordine”, „înaripata nedisciplină” și „pasiunea pentru tot ce este lumină,
pentru tot ceea ce este mișcare slobodă, grație și joc”. În copilărie, pictorul moldav vedea o
„dezinteresată înfrățire cu semenii planetari sub egal miliostiva sărutare a soarelui”.
Pictând Prințesa, artistul a pictat sufletul copiilor, pe care îl vedea
„proaspăt și limpede”, asemenea unui „transparent și pur izvor de munte”. Indiscutabil,
Prințesa reprezintă simbolul Inocenței la români. Figura ei este nefirească, total
transparentă, cu acei ochi mari, ca două buline, cu buzele roșii, cu scufița (bonețica) și rochița albe, totul pe
un fundal roșietic, culoarea fiind ușor estompată dat fiind că este vorba de o pictură în ulei pe carton
(dimensiunile 50 x 40 cm, semnat stânga, sus, cu maro). Aici e marea problemă cu timpul, cu materia! Chipul
copilului, întreaga atmosferă emanată de acest tablou, mă fac să spun că Prințesa este deja un persoanj
extraterestru, ca într-unul din filmele SF în care vedem o invazie cosmică, ființele care vin din cer fiind copii,
ca niște îngeri extratereștri. Iar mai nou, Prințesa îmi amintește izbitor de celebrul robot
humanoid Sophia, creat în Hong Kong, modelat după actrița Audrey Hepburn, ea însăși un simbol al
inocenței. Recent, la CBC, Sophia a susținut un un interviu de o oră. Arabia Saudită a făcut-o cetățean de onoare,
ca fiind un perfect om cu inteligență artificală, de care se sperie Stephen Hawking. Îi plac mult filmele. Când a
văzut The Godfather, a întrebat cum e posibil să se întâmple așa ceva? A fost primită și la
Națiunile Unite, Sophia fiind o ardentă luptătoare pentru drepturile omului.
Să ne imaginăm ce destin ar fi avut Prințesa, dacă România se străduia să facă
din ea o Sophia sau o Mona Lisa. Căci Prințesa nu mai
reproduce realist imaginea unui copil sau altul, nu mai face recognoscibilă realitatea, ea este imaginea idealizată
a copilului, a copilăriei, este o imagine dincolo de timp, în arhetipal. Cum o sugerează vocile îngerilor din
Vox Maris de Enescu. Avem aici, ceea ce nici un alt pictor al lumii nu a mai reușit, Inocența
arhetipală.
*
Dar se pare că românii și-au pierdut inocența. Așa se poate spune după Licitația de toamnă a
Casei Artmark, numită „Top 100 Mari Maeștri ai Artei Românești”, desfășurată sub format Duplex
București – Târgu Mureș, un dialog între Vlad și Adina, comisarii de licitații, care au fost mijlocitorii
principali între cumpărătorii aflați în cele două săli actante, Athénée Palace Hilton și respectiv Palatul
Culturii, Sala Oglinzilor.
Licitația a avut 149 de loturi, iar Prințesa a ocupat poziția 85. Am
așteptat cu emoție momentul, notându-mi tot șirul de licitări, începînd cu 4 lucrări, acuarelă și gravuri cu acul,
de Theodor Aman, apoi diverse tablouri semnarte de Bernea, Năpăruș, Băncilă, Ciucurencu, Bălașa, Marcel Iancu,
Nagy, Perahim, Segal, Vilmos, Lebel, Teutsch, Hérold, Damian, Lucian Grigorescu, Sion, Dăncuș, Acs, Gergely,
Wepper, Miracovici, Cumpăna, Verona, Padina, Harșia, Podlipny, Șirato, Steriadi, Țipoia, Pallady, Iser, atingând
pragul de sus cu tablourile Margine de sat de Ion Andreescu, 24 mii euro,
Maternitate de Corneliu Baba, dat cu 25 mii euro, și Trei prietene de
Maxy, adjudecat cu un neversosimil 40 mii euro, dar totul decurgând fără evenimente notabile, doar cu uimirea că un
tablou celebru al lui Baba, Enescu concertând, nu s-a licitat. Pas cu pas, emoția creștea. Păi
dacă un tablou modest, scos de la naftalină, s-a dat cu 40 de mii euro, să vedeți ce dispută va fi pentru
Pințesa! Așa credeam, dar o doamnă de alături mi-a spus, nu vedeți, se dau numai artiștii evrei.
Nu-i un criteriu, zic, fiindcă, uitați, și Leon Biju a fost evreu, e un pictor remarcabil, cu totul special, și
totuși tabloul său, Egipteancă, nu a fost licitat de nimeni!
Și a venit momentul Prințesei. Liniște totală. Se auzea doar pixul pe hârtia pe
care un cocârjat cu o frizură à la Hitler își nota ceva fugar, căci și el stătea ghemuit de emoție, de, era unul
dintre căpătuiții Casei Artmark, cel care a scris într-o carte tradusă în 17 limbi că „poporul român are structura
fecalei”. Cine știe ce salariu încasează această lighioană, care l-a băgat și pe Eminescu în debara, de pe urma
icoanelor artei românești! Cum să nu-și piardă românii inocența, când au de zeci de ani asemenea... ideologi?!
Licitația a pornit de la suma de 57 500 euro. Ei bine, nici o mișcare, de frica sumei, parcă,
nimeni nu a licitat-o, nici de la București, nici de la Tărgu Mureș. Casa a estimat lucrarea între 60 și 90 de mii
euro. Sigur, ea s-a bazat pe experiențele anterioare, când a vândut Copil în rose, la Licitația de
iarnă din 2012, cu 75 de mii de euro. Iar cu un an înainte, a atins recordul cu 290 de mii euro pentru Nud
în iatac. Deci Casa era îndreptățită să mizeze pe o solicitate aprinsă. Chiar și Duplexul a avut același
scop, să existe o dispută cu mulți pași de licitație pentru această capodoperă, realizată de Tonitza în anii 1927 –
1928 și făcând de atunci parte din colecția istorică a familiei Bușulenga, aparținînd pe rând celor trei frați
Bușulenga, unul dintre ei, Apostol, fiind soțul lui Zoe Dumitrescu, celebra profesoară, eminent om de cultură.
*
Iată că Prințesa, copilul extraterestru al picturii românești, nu și-a luat
zborul de la vatră. Au urmat la licitație și alte icoane ale artei românești, capodopere semnate de Nicolae
Grigorescu, Ștefan Luchian, Ștefan Dimitrescu, fost coleg și bun prieten al lui Tonitza, Adam Bălțatu, Samuel
Mützner, Nicolae Vermont, al cărui desen ciudat, într-o vitrină din Bârlad, i-a deșteptat geniul picturii lui
Tonitza, pe când avea 9 ani, Gheorghe Petrașcu, Camil Ressu, Magdalena Rădulescu, Nicolae Dărăscu și alții, dar
ochii sufletești mi-au rămas la Prințesa lui Tonitza, care m-a hipnotizat, care nu are
asemănare. Băiatul care a adus tabloul la vedere, l-a luat și a plecat cu el în culise, parcă a tras cortina. Ca la
teatru. Rămâne poate pe altă dată, să avem parte de o nobilă licitare, când românii își vor recăpăta inocența și se
vor strădui să aibă în patrimoniul lor național asemenea opere de referință. Prințesa poate
fi pusă alături de Cumințenia pământului, și ea aflată într-o situație incertă, dar și de seria
capetelor de copii sculptate de Brâncuși. Să nu-i uităm și pe copiii lui Grigorescu, atinși de aceeași „înaltă
frumusețe a cerului”, precum divina Primăvara, nemaivorbind de pictura sa religioasă
desăvârșită, operă a „meșterului Nicu”, cum i se spunea pictorului adolescent. Cu toți, ca și tot ceea ce este
pătruns de puritate îngerească, fac parte din Inocentopia, cum am numit eu Cetatea inocenței.
Grid Modorcea, Dr. în arte
9 noiembrie 2017
Manuscrise celebre
Casa de licitații Artmark face din nou istorie. Licitația de toamnă a fost precedată de o
licitație cu totul specială, care m-a interesat din cale-afară: Licitația „Mari Gânditori Români”, în care s-au
licitat manuscrise, fotografii și cărți aparținând unor mari personalități ale culturii noastre, ca Lucian Blaga,
Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Sextil Pușcariu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir,
poetul Emil Botta, Constantin Rădulescu-Motru, Edgar Papu, Onisifor Ghibu, Traian Săvulescu, Ermil Pangrati,
Nicolae Coculescu, Radu Dragnea, Vasile Băncilă, Nae Ionescu, Tudor Vianu, Spiru Haret, Titu Maiorescu, Ernest
Bernea, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Aron Pumnul, Alexandru Busuioceanu sau monografia completă a lui Constrantin
Brâncuși de V. G. Paleolog, care a mai fost prezent cu manuscrisul „Atelierele lui Brâncuși”. Numai și numele
acestor personalități oferă o garanție a valorii ieșite din comun a acestei licitații.
Au fost licitate 70 de loturi, cele mai multe vizând manuscrise, documente sau fotografii
aparținând lui Emil Cioran (27). L-au secondat de departe Mircea Eliade (8), Lucian Blaga (4), Constantin Noica (4)
și ceilalți, majoritatea cu câte un lot. Este un spectacol nemaipomenit să admiri pe viu manuscrisele lui Emil
Cioran, paginile sale micuțe, pline de rânduri cu litere lăbărțate, cu zeci de ștersături, comparativ cu scrisul
ordonat, așezat, ca de mașină, a lui Mircea Eliade. Fenomenale sunt manuscrisele în limba română ale lui Cioran
despre teme cheie, ca problema sinuciderii, „regule pentru a nu cădea pradă melancoliei”, donquijotism, detașare și
înțelepciune, viața, ca un „spațiu al tânguirii”, teama de moarte, conceptul existenței etc. Sau ce fantastică este
scrisoarea lui Lucian Blaga despre Salazar trimisă de la Estoril, unde era consul, la Brăila, filosofului Vasile
Băncilă! Ca și scrisoarea către Mircea Eliade despre „omul universal”. Alta, către același Vasile Băncilă, este
despre elogiul satului românesc, tema lucrării sale de doctorat, trimisă de la Berna, de la Legația Română din
Elveția. Ca și o altă scrisoare, trimisă de la Sibiu, de data aceasta, despre religiozitatea scrierilor sale. Sunt
documente foarte prețioase, unul și unul, care luminează din interior drumul acestor gânditori, prin acest
formidabil mijloc de comunicare, epistola. La fel, m-a tulburat să citesc scrisoarea lui Mircea Eliade către
gazetarul Titu Devechi, referitoare la situația problematică a lui Nae Ionescu, numit „Profesorul”. Sau
senzaționalele file (3), ce poartă titlul „Cuvinte despre o filozofie”, unde se află poate cea mai personală
amprentă a stilului eliadesc. Alte manuscrise sunt la fel de notabile, ca „Două introduceri și o trecere spre
idealism”, precum și „Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, ambele texte semnate
de Constantin Noica. De asemenea, s-au licitat 10 fotografii inedite ale lui Cioran, câteva ca elev, două cu
fratele său, Aurel, alta cu Nae Ionescu. Absolut toate documetele prezentate sunt citabile. Toată colecția de
manuscrirse este sau era o comoară. Senzațional mi s-a părut și un „Carnet de panseuri” al lui Cioran, care însă nu
a fost licitat de nimeni. Unele loturi nu s-au licitat, ceea ce ar trebui să fie o veste mare pentru Muzeul
Literaturii sau pentru Ministerul Culturii, care pot achiziționa acum aceste documente prețioase pentru cultura
română.
Trebuie spus că sumele la care au fost vândute aceste minuni sunt derizorii, s-au dat cu o sută,
două sau trei sute de euro, chiar și mai puțin, 50 și chiar 20 de euro, cele mai multe fiind adjudecate la prețuri
de sub o mie de euro. Am participat nu demult la o licitație a Casei Sotheby’s la New York, unde s-au licitat
manuscrise, fotografii și cărți princeps ale unor mari scriitori americani și nu numai, precum Nathaniel Hawthorne,
Walt Whitman, Edgar Allan Poe, Ernest Hemingway, Edward Albee, Fitzgerald F. Scott, Jane Austin, David Henry
Thoreau, Charles Dickens, Tennessee Williams, Geoffrey Chauser, Théophile Gautier și mulți, mulți alții. Am văzut
superbe ediții princeps, ca opera completă a lui Walt Whitman, romanul Emma de Jane Austin,
primele cărți ale lui David Henry Thoreau, cărți și manuscrise ale lui Charles Dickens și Tennessee Williams,
Enciclopedia lui Denis Diderot și D’Alambert, considerată piatra unghiulară a știintei, achiziționată cu 38 mii de
dolari, o ediție princeps, din 1845, a povestirilor lui Poe, o operă a lui Galiliei, cu sistemul lui astronomic, o
carte ilustrată a lui Maxim Gorki, Les Vagabonds, un grupaj de 9 scrisori aparținând lui J. D.
Salinger, scrisori și autografe de Dylan Thomas sau o carte de vânătoare, ilustrată, a lui Alexander Pope. De
asemenea, m-a fascinat un manuscris-partitură al lui Beethoven, o carte dedicată lui Einstein, alta lui Picasso,
care și-a pus amprenta cu un desen inconfundabil pe copertă, așa cum bine s-a dat, cu 26 de mii de dolari, o carte
a lui Vassily Kandinsky, Klänge (1912), excelent ilustrată cu picturi de-ale sale, dar mai
ales m-a impresionat ultimul autograph al lui Hemingway, pe cartea The Old Man and the Sea /
Bătrânul și marea, scris cu puțin înainte de a se sinucide la Idaho, pe 2 iulie 1961. S-au licitat
128 de loturi și fiecare a fost un eveniment. Suma totală colectată a fost de 1.725.813 dolari. Evident, interesul
mare a venit din partea colecționarilor și muzeelor.
Ei bine, aici, la București, la Artmark, s-a văzut din nou puterea de cumpărare precară,
șubredă, a românilor, ca și dezinteresul colecționarilor sau al instituțiilor de cultură. Cred că cu doar 10 mii de
euro, Ministerul Culturii ar fi putut achiziționa această comoară licitată de Artmark, care a făcut nobilul efort
să o adune, să o pună la dispoziția celor interesați. Dar toată această comoară s-a risipit, a fost licitată de
diverși particulari. Am urmărit atent, doar un singur client, cel cu nr. 37, a achiziționat câteva loturi, restul
s-au împrășitat la diverse persoane. Evident, fiecare intelectal român ar vrea să dețină așa ceva, dar aceasta este
o problemă personală, însă colecția de manuscrise licitată de Artmark este o problemă națională, aceste manuscrise
sunt rarități, mari documente spirituale, era de datoria Ministerului Culturii să le achiziționeze, să le salveze,
să le expună într-un muzeu, precum cel de la Palatul Cotroceni, unde tot cântă cucuveaua a pagubă, să le conserve
ca pe un bun de patrimoniu, necesar românilor, fiindcă nevoia de modele este vitală, mai ales azi. Sau există
Muzeul Literaturii (dacă mai există!), al cărui statut este tocmai colectarea de manuscrise rare. Cum au fost cele
oferite publicului de Artmark, o dovadă intimă, de laborator, a existenței unei generații de aur a culturii române.
Nu avem dreptul să o nesocotim. Dar nu a fost la licitație nici un reprezentatnt al acestor instituții de care am
vorbit.
E o mare durere să constați cu câtă nepăsare se fac sau nu se fac la noi acte de cultură. O
instituție ca Artmark oferă această șansă. Ea adună, cu eforturi considerabile, colecții de preț, le expune, anunță
licitațiile, face tot ce trebuie la nivel profesionist, așa cum se petrec lucrurile pe plan internațional, pune la
dispoziția tuturor marfa, iar cei care ar trebui să fie primii interesați, precum Ministerul Culturii, lipsesc,
abandonează, nu-i interesează, lasă să treacă evenimentul, așteaptă să se uite, iar funcționarii așteaptă chenzina!
Un efort nobil, de elită, și o reacție de funcționari expirați (în frunte cu un ministru fantomă). Mare păcat! Cred
că România viitorului are nevoie de focare de cultură ca Artmark, nu de instituții care nu-s bune nici pentru
Halloween, anacronice și aberante, care doar consumă, fără să producă nimic. Urmează Licitația de toamnă, cu mari
valori de patrimoniu. Vom reveni cu tolba plină.
Grid Modorcea, Dr. în arte
4 noiembrie 2017
Licitație
Azi, Nimeni e mai cunoscut decât Cineva.
Cine are fapte, i-e rușine să le-arate
Când îl vede pe Nătăfleață
Cum se bagă-n față.
Și nici un jandar nu-i spune,
Treci la coadă, Măgăreață.
Licităm valori pe nimic,
Ne vindem țara pe-un ibric
De făcut cafele
Cappuccino,
Iartă-mă, Doamne, și vino
să vezi cum ne licităm râul și ramul,
loboda și leușteanul,
Țara Ta, pe care drept moștenire
ne-ai lăsat-o
și am ștrangulat-o!
Țară miraculoasă de voievozi
Azi e plină de nerozi,
Care umblă după melci la antipozi.
Așteptăm Licitația cea mare,
Pentru aer, pentru suflare,
Românul cel drept sabia și-ascute,
Își caută izvoarele niciunde.
Ne-am procopsit cu Împărați de plăcere,
Care ne-au umplut ficații de durere,
Ne-au speculat xenomania,
Umilința și chilia.
Și mustul ni l-au stors din fiere,
Până și norocul piere.
Ne-au licitat cântul și dorul,
Jalea și amorul.
Le-am dat la toți folclorul
Pân’ a secat izvorul.
Și gândul, sfântul,
Ce zbura ca vântul,
Azi ni-l colectează,
Ologii și chiompii.
Toți se cred Vodă-n lobodă,
Auzi-i cum bat la tobă,
Sunt morți după damele frumoase,
Ce se lungesc pe terase,
Cu șevaletul în față
Și când le vine sodomația
aka inspirația,
Haț, se răsfață
Făcând portrete la Balcic,
Cu firman și ișlic.
Nimănui nu-i pasă
Toți se fofilează,
Vor să fie colecționari
De risipă pe daiboji.
Curg râuri-râuri licitatorii,
Trec în frac pe alee,
Unde stă Împăratul gol -
Un coș de gunoi,
Și fiecare cautã ce-o mai fi prin el,
Dar și coșul de gunoi,
Colecționar vestit,
Nu-i sac fără fund,
Și-a terminat și el proviziile.
Toată lumea se agită, strigă,
Nici unul nu are minte,
Fiecare cumpără ce vinde,
E o piață de desfacere,
Cum nici Lupa Capitolina n-a visat,
Să fie licitată de-un Vodă împărat.
A fost luată la rând, parcelă cu parcelă,
Istoria toată, pe felii, pe gulii,
Pe ceasuri și căprării.
Se vinde în delir,
De-o fi sfârșitul lumii,
Nu mă mir!
Dar ura românilor, ura, domnilor,
cine-o licitează?
Cum, nimeni?
Cum, Nimeni a devenit Cineva?
Hai, nu vă sfiți,
Poftiți,
Avem ură de toate pentru toți,
Pentru străbuni și nepoți,
E ieftină, o dăm pe-o nimica toatã
Doi bani pe-o lopată,
O dăm și cu polonicu’
Pentru ăla micu’!
De la buric în jos,
E ură pentru toți!
Ură la kilogram,
Să faceți mare bairam!
Luați pe săturate,
Până cădeți pe spate,
Până crăpați,
Căci vrem să facem curat la măcelărie,
Malaxorul istoric să fie purificat,
Pentru un nou ciclu remaniat.
Scuzați, mă sună Cineva pe mobil.
A, da, gata, am zburat!
Alerg la Casa de licitații ArtMania,
Am auzit că se licitează ce are poporul mai scump:
Vorbăria.
Oare cine o achiziționează,
Chinezii sau extratereștrii?
Și oare câți pași de strigare vor fi de Sabat
Până la fatidicul Adjudecat?!
E musai de la capăt s-o luãm,
Fiindcă nu mai avem ce să licităm.
Grid Modorcea 9 octombrie 2017
Licitații de toamnă, de la ideal la realitate
Sezonul licitațiilor de toamnă al Casei Artmark a debutat la Athénée Palace cu Licitația de Artă
Asiatică din Colecții Românești și Licitația Colecției Ninette Schapira & Gheorghe Răut, acesta din urmă fiind
un mare colecționar de artă pe vremea când a fost mai multe decenii directorul filialei din Paris a Băncii
Marmorosch Blank. Din colecția lui s-au licitat zeci de lucrări aparținând lui Theodor Pallady, cu care a fost
vecin, locuind la Paris în aceeași clădire de pe Place Dauphine, în anii ’20. Prietenia lor s-a pecetluit prin
anturajul parisian din care au făcut parte, numărând multe valori ale timpului, cum reiese din corespondența lor,
deși nu apar în ea numele lui Brâncuși și Enescu, cu excepția unei fotografii din 1951 a lui Enescu, dată cu
autograf lui Răut. Noi cunoaștem legăturile lui Brancuși cu Pallady și prietenia lor cu Matisse. Când Pallady a
plecat de la Paris, a revenit în țară în 1940, el nu s-a mai putut întoarce acolo și i-a lăsat în grijă lui Răut
toate lucrările din atelierul său parisian. În 1968, Gheorghe Răut a donat statului român o mare parte din colecția
sa de artă, multe tablouri aparținînd lui Pallady. Scopul a fost acela de a se realiza o casă memorială a
pictorului. Ceea ce s-a și întâmplat, vechea casă Melik restaurată, devenind Casa muzeu Theodor Pallady. Se
bănuiește că a fost un troc întrucât statul comunist naționalizase în 1948 banca la care Răut a fost director.
Artmark a licitat partea rămasă la Paris din colecția lui Răut și o parte din colecția
ulterioară donației, achiziționată la bătrânețe, într-o perioadă liniștită, alături de Ninette Schapira (1925 –
2007), care a fost o pianistă vestită, parteneră a lui George Enescu, cu care a cântat sonatele pentru pian și
vioară. Max Schapira, bunicul ei, a fost un mare bancher și industriaș, care a pecetluit legăturile dintre
familiile Schapira, Răut și Enescu. Povestea acestor legături este un adevărat roman, culminând cu istoria
întunecată a securității românești, care a luat urmele lui Ninette (fugită în 1948 definitiv la Paris) și Răut, așa
cum reiese din notele informative legate de ultimii ani de viață ai lui Enescu, în special de contractul pe care
compozitorul l-a făcut cu editura Salabert, cea care deține încă din 1954 drepturile pentru o mare parte din
creația enesciană.
Dar nu această senzațională istorie s-a licitat, ci tablouri de Theodor Pallady ca Malul
Senei, Studiu de nud, Natură statică cu mere și cuțit și multe alte
picturi și desene, achiziționate la prețuri modeste, ca și lucrările expuse, de o valoare mai mult sentimentală.
Mai ridicate ca sumă de pornire, 18 mii euro, au fost tablourile Natură statică cu flori și
struguri și Lectură. Iar documentrele, corespondența, s-a dat aproape gratuit, la
sume de 25-50 de euro.
Sigur, din colecția Răut-Schapira s-a mai licitat și un set de frumoase icoane pe sticlă, tot la
prețuri derizorii, ca și o serie de alte tablouri semnate de Jean Alexandru Steriadi, Petre Iorgulescu Yor, Titina
Călugăru Căpitănescu, Ligia Macovei, Henri Catargi, Auguste Clergé.
Dar aceasta este soarta colecțiilor, să se împrăștie, să moară. Dacă creștinii au speranță prin
credința lor că vor învia, astfel de colecții nu vor mai învia niciodată. Așa se întâmplă peste tot în lume. Ceea
ce contează pe piața de licitații sunt sumele încasate de moștenitori, care doresc să fie cât mai mari. Ceea ce nu
se poate în România. Asemenea lucrări precum cele semnate de Pallady nu au nici o șansă la licitațiile caselor
americane Christie’s și Sotheby’s. Mai mult succes ar fi avut licitația de Artă Asiatică.
Am asistat la New York la zeci de licitații de artă asiatică. Există chiar o puternică tendință
de a se licita arta chineză. S-au înființat multe galerii noi asiatice, iar evenimentul Asia Week a făcut să se
implice și marile case de licitații amintite, care au făcut evenimente deosebite. Și bătaia peștelui s-a dat în
jurul unor statui ale lui Buddha, licitate la sume în jur de o sută de mii de dolari. La licitațiile de la
Christie’s, am asistat chiar la dispute între milionarii chinezi.
Dar aici, la Artmark, cine erau acești milionari? Nimeni. Erau în sală câțiva rătăciți cu fețe
asiatice. Iar lucrările, de o frumusețe rară, adevărate bijuterii de artă asiatică, precum Marele
val, Netsuke din fildeș, reprezentând două maimuțe călărind un elefant,
Insecte și frunze, Libelule și flori de lotus, Flori de
cireș și până la frumosul lot 84, o piesă decorativă din fildeș sculptat, s-au dat la sume extrem de
scăzute, în jur de 2-300 euro, nici una nu a depășit dublul sumei estimate. Nici o licitație nu a depășit 3-4 pași
de strigare, nu am asistat la nici o dispută între clienți. Cine să cumpere în România artă japoneză sau chineză
din dinastiile Wei și Ming?
Iar marea calitate a acestor piese asiatice este exprimată ideal în titlurile lor, precum
Scriind pe un pom de cireș, Geisha, Curtezana Sagawara visând la
Daikoku, Poveste budistă, Lupta între un înțelept taoist și un pește
mare, Actorul, Scenă erotică, Sărutul, Un tânăr
sorbind ceai în timp ce iubita lui e în extaz etc. Micile tablouri evocă legende, mituri, întâmplări
cotidiene, având un caracter narativ. Nici Liu Hai, zeul prosperității, nu a avut noroc, nici
Kimona, aducătorul de noroc, nici alte statuiete prețioase, ca Vishnu, nici chiar cele Trei
înfățișări ale lui Buddha, care tot nu au primit darurile pe care le merită. Loturile asiatice conturează o lume,
reînvie istoria unor dinastii, au forță de document. Dar pentru cine? Ca și Colecția lui Răut, care acum o poartă
vântul în zări necunoscute.
Dar Casa de licitații Artmark își face datoria la modul cel mai profesionist cu putință. Nivelul
ei este departe, dar puterea de cumpărare a românilor este mică. Și nici nu există în România o atmosferă propice
pentru artă, un climat artistic de elită, care să genereze apariția colecționarilor, sufletul mișcării pieței de
artă. Cu o singură casă de talia lui Artmark nu se poate face primăvară. Dar ea rămâne un simbol pentru ceea ce ar
trebui să fie România ca piață de artă, din care a dispărut parcă orice competiție artistică.
Adevărata viață artistică trebuie să îmbine evenimentele din galerii cu spectacolul
licitațiilor, adică viitorul artei cu trecutul ei. Dacă trecutul se destramă, artiștii au datoria să pună în loc
noi și noi opere. Proiectele lor însă nu se văd. Galeriile de pe Calea Victoriei și din alte locații centrale sunt
goale, bate vântul prin ele, par că au fost părăsite, artiștii și-au luat de acolo ustensilele și au plecat. Unde
oare?
Grid Modorcea, Dr. în arte
2 octombrie 2017
Sărbătoare la Sotheby’s (II)
În fine, o licitaţie la care chiar mi-am visat să particip a fost aceea de cărţi rare şi
manuscrise: Fine Books & Manuscripts, Including Americana. O adevărată sărbătoare a cărţilor
şi manuscriselor alese! Caligrafii şi semnături celebre, cărţi din toate domeniile, literatura clasică şi modernă,
medicină, botanică, astronomie, ştiinţe navale, cartografie, fotografie, artă. Cu adevărat aici m-am simţit acasă,
în lumea cărţii, a marilor modele. Uluitor a fost că am văzut multe manuscrise celebre, cum ar fi cele aparţinând
unor scriitori ca Nathaniel Hawthorne, Walt Whitman, Edgar Allan Poe, Ernest Hemingway, Edward Albee, Fitzgerald F.
Scott, Jane Austin, David Henry Thoreau, Charles Dickens, Tennessee Williams, Geoffrey Chauser, Théophile Gautier
şi mulţi, mulţi alţii.
Sau ediţii princeps, ca opera completă a lui Walt Whitman, romanul
Emma lui Jane Austin, primele cărţi ale lui David Henry Thoreau, cărţi şi manuscrise ale lui
Charles Dickens, ca şi ale lui Tennessee Williams, Enciclopedia lui Denis Diderot şi D’Alambert, considerată piatra
unghiulară a ştiinţei, achiziţionată cu 38 mii de dolari, o ediţie princeps, din 1845, a povestirilor lui Poe, o
operă a lui Galiliei, cu sistemul lui astronomic, o carte ilustrată a lui Maxim Gorki, Les
Vagabonds, un grupaj de 9 scrisori aparţinând lui J. D. Salinger, scrisori şi autografe de Dylan Thomas
sau o carte de vânătoare, ilustrată, a lui Alexander Pope. Nu a lipsit nici o surpriză de alt gen, ca un disc al
companiei Warner Brothers, cu melodia lui Al Jolson, reper al cinematografului sonor, născut cu filmul The
Singing Fool (1928)! Uluitoare au fost şi cărţile conţinând hărţi vechi din Ţara Sfântă. De asemenea,
m-a fascinat un manuscris-partitură al lui Beethoven, o carte dedicată lui Einstein, alta lui Picasso, care şi-a
pus amprenta cu un desen inconfundabil pe copertă, aşa cum bine s-a dat, cu 26 de mii de dolari, o carte a lui
Vassily Kandinsky, Klänge (1912), excelent ilustrată cu picturi de-ale sale, dar mai ales m-a
impresionat ultimul autograf al lui Hemingway, pe cartea The Old Man and the Sea / Bătrânul
şi marea, scris cu puţin înainte de a se sinucide la Idaho, pe 2 iulie 1961.
S-au licitatat 128 de loturi şi fiecare a fost un eveniment. Suma totală colectată a fost de
1.725.813 dolari. Interesul pentru colecţionari a fost în partea a doua când s-au licitat documente din istoria
Statelor Unite. Cele mai mari dispute au întrunit manuscrise care proveneau de la preşedinţii Abraham Lincoln,
George Washington, Thomas Jefferson. O scrisoare a lui Lincoln s-a dat cu cu 250 de mii de dolari, iar o carte a
lui Jefferson despre constituţia statului Virginia cu 220 de mii de dolari. Apoi mare interes pentru cărţile de
călătorie, precum cea despre un voiaj în Indochina, a lui Marie Joseph Garnier, apărută la Hachette, dată cu 24 mii
de dolari, sau cea semnată de Karl Bodmer and Prince Maximilian, cu ultima licitare la 340 de mii de dolari. Tot
lotul a fost impresionant, cu rarităţi clasice de Georg, Hogenberg, Ortelius, Ptolemaeus. Disputate au fost şi
câteva documente despre statul Texas, achiziţionate cu 60 de mii de dolari.
Un erou al Statelor Unite este Alexander Hamilton, căruia i-a fost dedicat şi un musical celebru
pe Broadway. Ca şi multe cărţi. Un manuscris de-al său, conţinând observaţii legate de istoria Statelor Unite a
fost cea mai disputată piesă, începând de la 6 mii de dolari, ca, după 12 paşi, să se ajungă la 40 de mii! Au fost
şi alte documente importante, precum cele privind Războiul Civil sau semnate de alţi oameni de stat, ca John Quincy
Adams, ca şi o scrisoare foarte preţioasă privindu-l pe Franklin D. Roosevelt, de la soţia sa, Eleanor.
În esenţă, spectacolul unor astfel de licitaţii, care au o viteză uluitoare, se licitează
într-un interval de două ore circa 150 de loturi!, constă în diversitatea extraordinară a ofertei. Evident, nu se
pune problema profesionalismului celor angajaţi să facă licitaţiile. Interesant mai este şi faptul că licitatorii
se schimbă la o oră o dată. Şi cei mai mulţi sunt în vârstă. Iar un alt lucru important este faptul că ei, fără
excepţie, îşi pigmentează prestaţia cu mult umor. Nu scapă nici un prilej să nu adauge, aşa cum ar zice Geo
Saizescu, un surâs în plină vară. Sigur, bucuria cea mare este dată de faptul că participi la un act istoric,
fiindcă tot ce se licitează înseamnă muzeu, trecut reinviat, posteritate vie, care ne face martori la istoria
omenirii, furnizându-ne noi şi minunate repere de cultură.
Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York
24 iunie 2017
Sărbătoare la Sotheby’s (I)
Un lanţ de trei mari evenimente a avut loc recent la bătrâna Casă de licitaţii Sotheby’s, cu
sediul central la New York, pe York Avenue, dar răspândită în toată lumea şi înfiinţată la Londra în 1744. E mai
veche decât sora ei Christie’e, fondată tot la Londra, în 1766, dar părând mai bătrână, poate şi fiindcă sediul ei
central este în Rockefeller Plaza, loc istoric al New York-ului, într-o clădire veche, pe când Sotheby’s
străluceşte într-un adevărat palat modern, de oţel şi sticlă, cu o terasă-restaurant elegantă, unde participanţii
la licitaţii urcă să se simtă mai aproape de cer.
Licitaţiile au loc, de regulă, la etajul 7, într-o sală uriaşă prevăzută cu multe ecrane. Iar
piesele licitate sunt expuse în câteva săli învecinate, dar la alte etaje te aşteaptă expoziţiile licitaţiilor
viitoare, în special la etajul 10.
Prima licitaţie despre care am să vă scriu a avut ca obiect Impressionist & Modern
Art, cu piese moderne şi contemporane, semănând izbitor cu evenimentele anterioare pe aceeaşi temă, despre
care am tot scris. Aşa că nu voi insista, remarc doar că Picasso a fost din nou vioara întâi, cu 4 piese majore
licitate, printre care noutăţi ca Plant de Tomates (1944), dată cu peste 18 milioane de
dolari. A urmat Miró, cu mai multe taboluri, precum minunea Femme et oiseaux (1940),
Kandinsky, cu piese din faza pre-geometrică, precum tabloul abstract Bild mit weissen
Linien (1913), dar şi Giacometti, cu Grande Figure (1947), estimată la 25 de
milioane de dolari. Nu au lipsit piese rare semnate de Gustav Klimt, Matisse, Rodin, Modigliani, Léger, Gauguin,
Degas, Chagall, Paul Klee, Pissarro, Sisley, Munch, Beckmann, Kokoschka sau Archipenko.
M-a impresionat o acuarelă a lui Paul Cézanne, Baigneuses, la montagne Sainte-Victoire
au fond (1902 – 06), sugerând nişte siluete pe fond albastru, ca un joc de copii, pe un carton mic,
ordinar, care s-a dat cu peste 8 milioane dolari! Ca şi un desen de Van Gogh, Un coin de jardin à
Arles (1888), care a trecut de patru milioane de dolari! Splendidă este şi piesa lui Lucian Freud,
Strawberries, natură moartă cu căpşuni, sau sculptura Capul lui Jean Baptiste pe
tipsie de Rodin. O bijuterie este şi inelul lui Picasso, având pe el chipul pictat în stil cubist al
lui Dora Marr. A strălucit şi seria de italieni Lucio Fontana, Alighiero Boetti, Piero Manzoni, Pino Pascali,
Alberto Burri. Sigur, au fost şi mulţi americani, ca Man Ray, Alexander Calder, Ed Ruscha, John Chamberlain, Tom
Wesselmann şi alţii. Un interes a fost şi pentru Napoleon al lui Alfred Kubin.
Aşadar, numai piese una şi una, veritabile capodopere. Toate aceste lucrări s-au vândut cu
milioane de dolari. Nu a fost nici o surpriză, totul a fost previzibil, aşa cum a estimat Casa. Însă acest tip de
licitaţii nu se poate petrece decât în ţara milionarilor.
*
Am să mă opresc mai mult asupra următoarelor două evenimente, pentru a fi de folos Caselor de
licitaţii din România, fiindcă şi ele licitează cam aceleaşi tipuri de loturi. Primul eveniment s-a numit
Collections: European Decorative Arts. M-a interesat să văd ce-i atrage pe americani din arta
decorativă europeană, care a fost generos oferită, într-o diversitate extraordinară, cuprinzând secolele 17 – 20,
dar licitându-se şi piese din Renaştere, barocul italian, rococoul Italian şi suedez, neoclasicismul italian,
austriac şi rusesc sau barocul german. Evident, atenţia s-a concentrat spre mobilierele regale, aparţinând regilor
Frantei şi Angliei, lui Louis XIV, XV şi XVI, respectiv lui George II, III şi IV. De pildă, un interes deosebit
l-au stârnit o pereche de fotolii, fără furnituri!, aparţinând lui Louis XVI, date cu 22 de mii de dolari. Desigur,
s-au licitat candelabre, ceasuri decorative, bijuterii victoriene, vase chinezeşti aparţinând artistocraţiei
franceze, piese ornamentale din bronz aurit, multe obiecte de birou, fantastice oglinzi!
Dar pe mine m-a atras spectacolul licitării loturilor de carpete persane şi indiene, de o mare
frumuseţe, poate şi pentru că, printre ele, s-a aflat şi un mic carpet moldovenesc (Basarabia), lotul 115, extem de
rafinat, care a stârnit un mare inters, a atins mai multe praguri şi de la 5 mii de dolari a ajuns la 18 mii,
depăşind un masiv covor Louis XVI, stil Savonniere, care s-a dat doar cu 14 mii de dolari.
Licitaţia a avut două sezoane, loturile 1 – 125, şi a doua parte, loturile 126 – 241. O atracţie
deosebită a generat o măsuţă octogonală renascentistă, ca şi o alta stil Daniel Marot, la fel scaune şi mobilier
colonial din Ceylon, chiar şi tablouri, ca un peisaj arcadian atribuit lui Jean Victor Bertin. Nu a lipsit o
sculptură masivă din lemn reprezentând figura unui apostol, dar piese religioase au fost rare, ceea ce a dominat,
sculptural, au fost statui din marmură, cu adevărat decorative, precum La Frileuse de
Jean-Baptiste Carpeaux, ale cărui sculpturi decorative se află şi pe holurile lui Metropolitan Museum. Au mai fost
sculpturi alegorice semnate de Hector Lemaire, Jean Gérôme, Albert Carrier-Belleuse, Alexandre Stella, Ferdinando
Batelli sau Giuseppe Gambogi. O dispută acerbă a stârnit un birou aparţinând cardinalului Mazarin, din barocul
german, dar şi o pereche de birouri placate cu pietre preţioase, achiziţionate cu 105 mii dolari. Un set de scaune
din moblilierul lui Louis XVI nu a trecut de 19 mii de dolari, iar măsuţele din ebonite ale lui George IV de 9 mii
de dolari. Dar două scaune şi o pereche de birouri din timpul lui George II şi III, au fost date cu preţuri variind
între 15 şi 20 mii de dolari. La fel, o pereche de paturi imperiale, fără furnituri, au atins 19 mii de dolari.
Un interes special a fost pentru reducţia în bronz a celebrei Columne Vendôme din Paris, opera
lui Nicholas-Guy Antoine Brenet, dată cu 65 de mii de dolari. Un splendid fotoliu regal al lui George III s-a dat
cu 35 de mii de dolari. Oare cine va mai sta în el? O surprinzătoare dispută s-a dat pe o pereche de console
aplicate din camera lui Loius XV, cu licitaţia de la 4 mii, ajunsă la 17 mii dolari. M-am mirat că americanii, care
sunt foarte sensibili la tot ce înseamnă Imperiul roman, nu au disputat două busturi reprezentându-i pe împăraţii
romani Galba şi Vespasian. În schimb, şi-au disputat macheta celebrei ghilotine din războaiele napoleoniene, care
se estimează că a tăiat capetele la 80 de mii de prizonieri! Ghilotina seamănă cu o catedrală, cu spaţiul lamei de
tăiat drept turlă. Este şi acesta un simbol al istoriei, care se consolează alăturând religia de ghilotină. Aşa cum
altă dată a fost asociată de cruce/răstignire, de rug sau de ştreang. Vom vedea că şi în licitaţia următoare,
diversitatea şi calitatea sunt cheia unui spectacol de referinţă.
Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York
19 iunie 2017
Zborul lui Calatrava
Nu ştiu dacă pentru mulţi artişti plastici sau dealeri de artă înseamnă ceva să cunoşti un
artist ca Santiago Calatrava, dar pentru mine echivalează cu a-l cunoaşte pe Brâncuşi. Sau pe emulul lui Brâncuşi,
poate cel mai important sculptor contemporan. L-am cunoscut recent la Marlborough Gallery, una dintre cele mai
renumite galerii de artă din New York, care, la eleganta sa locaţie din 57 St., a organizat expoziţia Recent
Works, expunând 19 lucrări noi ale lui Santiago Calatrava (n. 1951, Valencia), realizate, cele mai multe, în
acest an, 2017.
Aici am avut surpriza să cunosc un bărbat puternic, cu părul negru ca tăciunele, cu o faţă
luminoasă, căruia nu-i dădeam mai mult de 50 de ani, deşi, de când tot scriu despre el şi-l pomenesc în cărţile
mele, mai ales în cele despre Brâncuşi, îl credeam mai bătrân. Sigur, are 66 de ani.
Suficient ca să măsoare o operă. Evident, Calatrava este supercunoscut, mai ales ca
architect, iar ca sculptor e o prezenţă vie pe Park Avenue, unde îi sunt instalate câteva lucrări de mari
dimensiuni, din aluminiu şi oţel inoxidabil. Dar aici, la Marlborough, au fost expuse lucrări de mici dimensiuni,
cu excepţia a două dintre ele, care mi-au prilejuit comentariul de mai jos.
În primul rând, trebuie să spun că este primul artist pe care îl cunosc la New York, care
a pronunţat numele lui Brâncuşi ca la noi acasă, adică a pronunţat diacriticele şi a accentuat pe litera ş.
Francezii şi americanii, occidentalii în general, l-au impus cu o pronunţie fără diacritice, neromânească, pe care
o transcriu aşa: “Brancuzi”. E o înmuiere a verticalei acestui nume de taraboste dac. Dar Calatrava l-a
pronunţat corect, o clară dovadă că e familiarizat cu el, iar respectul pentru opera lui Brâncuşi, prezent în
această perioadă, cum am arătat, în retrospectiva de la Guggenheim Museum, iar zilele trecute, la Christie’s, La
muse endormie (1910) s-a vândut cu cea mai mare sumă, 57, 4 milioane de dolari, peste Picasso, s-a dovedit
imediat, atunci când mi-a arătat lucrările pe care le considera de filiaţie brâncuşiană, cum vom vedea.
Era total de acord că ideea ZBORULUI este fundamentală pentru creaţia lui Brăncuşi. Şi, ca
o observaţie generală, trebuie spun că toate lucrările expuse de Calatrava la galeria Marlborough stau sub semnul
zborului. Dar dacă Brâncuşi doar îl sugerează, ne face pe noi să-l vedem, la Calatrava este evident, chiar epatant,
căci domină aripile, sferele, vertijurile, penele, uriaşele braţe înaripate, parcă ar concura personajul idilic din
Maleficient, filmul SF, cu sugestia unor vârtejuri aeriene, a tot ce se înalţă, ce zboară. Rezultă nişte
jocuri spaţiale, nişte metafore abstracte. Un spectacol ludic din bronz, oţel şi lemn de stejar.
Am fost copleşit de opera lui Calatrava. E ceva unic, greu de comparat cu ceva american.
Ca şi Brâncuşi, el explorează originile creativităţii şi evoluţia lor în structurile naturale ale umanităţii.
Calatrava este spaniol şi vertijul vine din tauromahia naţionala. O dovedesc şi gravurile care se află într-o sală
specială, unde domină capetele de tauri şi de copii.
Dar, după cum observaţi, nu pot să numesc nici o lucrăre, fiindcă toate nu au titlu, ci
doar cifre sau litere, aşa cum procedase Kandisnky acum o sută şi ceva de ani.
Şi i-am spus lui Calatrava, după ce am studiat atent toate lucrările sale, că eu le-am pus
un titlu fiecăreia. Iată titlul pus de el lucrărilor inspirate de Brâncuşi şi alături titlul meu:
S 106 A, Melcul zburător;
S 104 A, Peştele taurin;
S 105 A, Bufniţa mşiastră.
Ultimul titlu ar putea fi legat şi de creaţia lui Constantin Antonovici, “sculptor of
owls”, cum l-au numit americanii.
Calatrava zâmbea, era de o amabilitate copleşitoare. Accepta observaţiile mele. I-am
reamintit că practica folosirii titlului “Untitled” a fost lansată de Kandinsky, dar atunci ea însemna o frondă,
era un gest de avangardă, o atitudine nonconformistă, însă după el sute, mii de artişti plastici au invadat
galeriile cu lucrări fără titlu. Iar arta americană nu se mai obosea să-şi numească nici măcar expoziţiile. Şi
toată planeta plastică facea la fel.
Dar de la Brâncuşi citire, o operă fără titlu este o operă neterminată. I-am spus acest
lucru lui Calatrava. Care e cuvântul care defineşte opera lui? Încă nu există. Poate zborul. Ce important e la
Brâncuşi zborul! De el se leagă viteza şi naturalitatea. Iar în esenţa lor se află sacralitatea. Brâncuşi era un
profet al cuvintelor. Ştia să folosească limba ca pe sabia lui Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat cu opera lui
Leonardo, Michelangelo, Rembrandt sau Van Gogh, cu operele tuturor marilor artişti, dacă ei nu-şi numeau lucrările
sau le numeau aşa, ABC 1, ISIS 2 BCA 3, şi aşa mai departe? Dispărea orice urmă de istorie a artei, lipsea
comunicarea. Fiindcă numai numele, numai titlul, este cel care instituie un adevăr, dă viaţă unui lucru. În
Cratylos, Platon ne arăta că atunci când pronunţăm cuvântul pădure, trecem printr-o pădure. Numirea
dă viaţă lucrurilor, are forţa de întemeiere. Dumnezeu, la Geneza, când a făcut lumea, a avut grija să dea nume
tuturor vieţuitoarelor şi plantelor, tuturor fiinţelor şi nefiinţelor.
Sculpturile lui Calatrava nu sunt rupte de organic.
Cele indicate ca fiind de inspiraţie brâncuşiană, realizate toate în 2017, au asocieri
zoomorfe, dar şi o lucrare ca S 253 B ne sugerează Cocoşul brâncuşian. Iar cea mai mare dintre ele, de 5 metri, S
178 A (2011), ca o aripă cu zeci de pene în trepte, Calatrava spunea că poate fi asociată cu Stâlpul
nesfârşitului. De altfel, el este obsedat de magia originilor şi a spaţiului, cum a dovedit anterior în ciclul
arhitectural şi sculptural Infinite Spirit, pe baza unui tablou mistic, reprezentând un fluture angelic,
prelungit cu un arbore al vieţii, ce a devenit semnul infinit pe verticală, iar pe el un atom. Şi ideea a devenit
faimoasa construcţie numită Oculus, simbol al New York-ului, plasată la World Trade Center, în vecinătatea
Memorialului. Arată ca o pasăre gigantică, aşa cum l-am descris în art. “Memorial World Trade Center”. Rara avis.
Modelul futurismului vizionar.
Cele mai multe din recentele piese sunt din bronz pe soclu de stejar. Şi se specifică
faptul că sunt unice, nu au copii. Toate sunt zboruri, precum S 239 A, S 244 B (2014), S 232 C (2017), S 245 B
(2017), S 252 A (2017), S 242 A (2017), S 269 A si B, S 249 B (2014) sau P 253 06, fenomenală, ca o regină în
rochie de bal magic, singura realizată din “Alaskan Yellow Cedar”, cedru galben de Alaska. Se mai poate spune că
aceste forme sunt plante exotice speciale, care creează un univers geometric, de ikebana.
Mi-e greu să cred însă că fără asocieri cu arta lui Brâncuşi, se poate înţelege că
animalele pot să zboare, chiar şi târâtoarele, precum Ţestoasa zburătoare, observaţie pe care a făcut-o şi
sculptorul Michael A. Esbin, aflat în preajmă, care spunea că atunci când a văzut Ţestoasa lui Brâncuşi, a
încremenit. Nu a mai avut cuvinte. El este un mare fan al lui Brâncuşi, ba chiar un epigon, câteva din lucrările
sale sunt imitaţii brâncuşiene, poate şi pentru că are rădăcini românesti, prin părinţii lui.
O sărbătoare Calatrava, în care duhul tutelar al lui Brâncuşi a stat în preajmă, nu ne
poate decât bucura, ne face să ne simţim una cu zborul fără de limite al artei.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţă de la New
York
25 mai 2017
Imperialismul în artă
Imaginaţi-vă o mâzgălitură pe hârtie, aşa cum fac copiii când nu ştiu să deseneze,
mâzgălesc cu diferite culori o foaie albă. Scribble, cum zic americanii. Şi această mâzgălitură s-a licitat.
Cineva de lângă mine a deschis licitaţia şi a spus: 41 de milioane (de dolari!), fiindcă era o piesă inclusă la
categoria “Estmate on Request” / estimare la cerere. Şi milioanele au curs şi mâzgălitura a fost vândută cu 47 de
milioane de dolari! Deodată, am văzut cum toţi copiii lumii sar şi ei cu mâzgăliturile lor, vrem şi noi, vrem şi
noi, spun copiii din Africa sau din Peru sau din Mongolia, vrem să ne ajutăm familia, satul nostru, ţara noastră,
da, copii, dar voi nu sunteţi CY Twombly, nu vă cheamă aşa, iar mâzgălitura voastră nu a fost licitată la celebra
Casă de licitaţii Christie’s, şi nu sunteţi nici aici, în Rockefeller Plaza, la New York, în America, printre
milionari!
Şi tot aşa. La licitaţia Post-War and Contemporary Art, unde s-au licitat aproape
în exclusivitate lucrări aparţinând celor mai renumiţi artişti americani, nu am văzut o operă de artă, dar am văzut
cum se derulau milioanele, de parcă erau cărţi de joc. Cam din anii 80’, un grup de câţiva artişti, în jur de 20,
au creat o platformă de licitaţie ameţitoare. Aşa cum îmi spunea o distinsă doamnă de la biroul de presă al Casei
Christe’s, ca să nu deraiem, trebuie să părăsim complet criteriile estetice şi să ne plasăm în zona afacerilor, în
care criteriul îl consituie puterea şi banul. America îşi face în acest fel jocul, “pohta ce-am pohtit”, cum zicea
unul din domnitorii noştri care nu admitea replică. Europa vine cu Mona Lisa, iar America cu Campbell’s
Soup! Europa cu Sărutul, iar America cu Untitled la puterea “n”!
Dacă nu mai putem judeca arta cu criterii estetice, atunci aceea nu e artă. E o afacere,
în care obiectele casnice, să spunem, sunt tablouri, sculpturi, aşa cum sunt cele “four vacuum cleaners” / patru
aspiratoare ale lui Jeff Koons, care s-au vândut cu 6, 8 milioane de dolari! Dar ele nu sunt artă, sunt kitsch-uri.
Celebra licitaţie a fost invadată de kitsch-uri. Se vindeau numai surogate, la preţuri ameţitoare. Ca mult
promovata cutie de conserve a lui Warhol, la fel spălăcitul Dollar Sign sau piese fotografice, ca un
Self-portret sau mai ales Last Supper, adică Cina cea de taină a lui Leonardo, pe care el a
fotografiat-o, şi a virat-o în roşu, da, dar acest kitsch s-a vândut cu 16,5 milioane de dolari, aproape de trei
ori peste cât a estimat Casa! Vedeta a fost şi amantul lui, Jean-Michel Basquiat, care şi-a vândut mâzgălitura,
numită Fats II, o foaie de hârtie, pe care s-au rătăcit câteva cuvinte, ca “Blue Bird”, cu 4 milioane de
dolari! Basquiat, care mâzgălea pereţii oraşului şi murea de foame, iar la 27 de ani chiar a murit în urma unei
supradoze, a fost vedeta licitaţiei, fiind prezent cu alte mâzgăleli absurde. Dar uluitor a fost ce s-a întâmplat
cu fotografiile! Greu de imaginat ca o fotografie de Sigmar Polke, în care o femeie muscă dintr-un măr, se poate
vinde cu 15 milioane de dolari! La fel, Cindy Sherman şi-a vândut două din fotografiile ei cunoscute cu sume care
jignesc imaginaţia. O fotografie a Dianei Arbus, reprezentând un evreu uriaş cu părinţii lui pitici în casa lor din
Bronx, pe care o văzusem mai an la Gagosian Gallery, a fost dată cu 480 000 de dolari! Fotografia unui chip de
bărbat (“After Sam”) de Rudolf Stingel, a fost achiziţionată cu 9, 2 milioane de dolari! Lui Agnes Martin i s-a
vândut o coală de hârtie brăzdată de 4 linii cu 4, 2 milioane de dolari! Iar un pătrat alb, numit Agency, de
Robert Ryman, a atins 3 milioane de dolari! Dar ce spuneţi de lucrarea Untitled de Christopher Wool, care a
scris pe un carton cuvântul PLEASE, de şase ori, unul sub altul, aşa cum fac milioane de graficieni în lume, da,
dar “please”-ul lui Wool s-a dat cu 15,1 milioane de dolari! Un bust de femeie de Picasso, estimat la 4 milioane de
dolari, părea ridicol faţă de aceste fotografii sau atitudini avangardiste întârziate, fără nici o importanţă,
decât cu totul particulară, în cel mai bun caz documentară!
Există aici şi o mare diversiune. Americanii suplinesc lipsa de valori prin putere şi
bani. Ei influenţează astfel piaţa mondială. Răstoarnă criteriile, valorile. Dacă un kitsch se vinde cu zeci de
milioane de dolari, înseamnă că ori ne aflăm pe altă planetă, unde nu au ce căuta artişti ca Rafael, Tizian sau
Velázquez, ori că banul s-a devalorizat, că nu mai are nici el valoare! Să fie un semn al crizei, al marii crize
mondiale, de care se tot vorbeşte? Vă daţi seama că există o diversiune. Se pune accentul nu pe valoarea estetică,
ci pe cota de piaţă, pe care o stabileşte cel mai puternic. Astfel, americanii îşi impun non-valorile ca valori de
temut, orice kitsch devine valoare incontestabilă, pe care Europa nu are cum să o concureze! Kitsch-ul devine
regulă absolută.
Desigur, eu rămân de partea artei. Mă bucur că am trăit aşa ceva, ca să mă cunosc mai
bine. Evident că, asemenea altor ziarişti din preajmă, eram înmărmurit. Cu fiecare licitare parcă primeam o nouă
lovitură sub centură. Am ieşit de la Christie’s tulburat ca niciodată. Şi mi-am dat seama că rămân un sentimental.
Nu pot judeca arta decât ca umanist. Şi mă îngrozesc să spun, unde este morala când arunci cu milioanele pe
mizerii, speculând prostia, lipsa de instruire estetică a milionarilor, când pe stradă oamenii aleargă disperaţi
după un dolar? E mai greu să câştigi 10 dolari decât să arunci milioane pe o chiuvetă de Robert Gober licitată la
Christie’s şi vândută cu 4, 5 milioane de dolari!
Este o imagine cutremurătoare. Este imaginea imperialista a artei. Uriaşele decalaje
economice şi politice se răsfrâng în uriaşele decalaje estetice. Suntem departe de a considera că trăim într-o lume
normală. Orice societate îşi construieşte arta care o reprezintă, pe care o merită. Se poate spune că societatea
americană e o nonvaloare, după nivelul operelor licitate? Nu, fiindcă acest criteriu nu funcţionează exclusivist. E
loc pentru toţi, pentru toate experienţele. Adevăratul puls al artei americane este în galerii, aşa cum discutam cu
Carherine McCormick de la Gerald Peters Gallery, de pe 78 St., care expunea 29 de tineri artişti americani, în
expoziţia American Realism: A Survey / Realism American: un studiu. Este o replică fantastică dată
spectrului Christie’s, tratat ca o mafie a aranjamentelor, fiindcă sunt mii, sute de mii de artişti plastici
americani care se zbat să facă artă adevărată. Aşa cum învaţa la şcolile şi Academiile de artă. Aici, la GP
Gallery, am reţinut lucrările lui Daniel Sprick, un adevărat Repin al portretului, ca şi David Uhl, i-aş mai pomeni
pe Steven Assael, Michael Bergt, Chuck Close, Luigi Lucioni, Jeanne Duval, Jeffrey Ripple, Quang Ho sau Mare Sijan,
care a adus în galerie o femeie a străzii, expusă ca un portret viu.
Şi încă un argument al credinţei în artă. Printre zeci de kitsch-uri care au defilat la
Christie’s pe bani grei, s-a licitat şi o operă a unui mare artist european, Francis Bacon, Three Studies for a
Portret of George Dyer (1963), cu estimarea la cerere, şi s-a vândut cu 46 milioane de dolari. Deci cu un
million mai puţin decât mâzgălitura lui Twomby, deşi Bacon revoluţionează aici maniera de a picta portretul,
obturând total identitatea personajului. Cu două zile înainte, celebra sculptura Sleeping Muse a lui
Brâncuşi s-a vândut tot aici cu suma de 57, 4 milioane de dolari, depăşind toate recordurile. Este una dintre cele
6 versiuni în bronz ale Muzei. Vechiul record al lui Brâncuşi era sculptura din lemn Madame L. R., vândută
tot la o licitaţie Christie’s, dar la Paris, cu 37, 6 milioane de dolari. Acum, aici, la New York, unde Brâncuşi
şi-a câştigat notorietatea mondială, este şi pentru prima oară când o lucrare de-a sa se vinde cu mai mult decât
una de Picasso (Femme assise, robe bleu, vândută cu 45 milioane). Nimic mai fantastic! Să triumfle Musa
adormită, un simbol perfect al artei, o confirmare deplină a ceea ce Henri Rousseau i-a spus lui Brâncuşi în
faţa statuii Cuminţenia pământului: “Tu ai transformat anticul în modern”.
Aşadar, criteriul imperialist al puterii şi banului nu funcţionează dictatorial. Se
amestecă în poveste şi criteriul estetic. Evident, aceste excepţii confirmă regula. Dovadă că în acelaşi timp la
Sotheby’s, cealaltă casă de licitaţii faimoasă, un craniu pictat în anul 1982 de Jean Michel Basquiat, în stilul
cunoscut, ca un spectru al morţii, a fost vândut cu 110, 5 milioane de dolari! Se ştie şi cumpărătorul, un bilionar
japonez de 41 de ani, care de mult îşi dorea să cumpere acest tablou! Basquiat a depăşit astfel cota prietenului
său, Andy Warhol, căruia, în 2013, i s-a vândut lucrarea Silver Car Crash (Double Disaster) cu 105, 4
milioane de dolari!
Dar topul celor mai vândute lucrări din lume (în dolari) este următorul (cf.
Whudat):
1. Paul Cézanne, cu The Card Players, cu 250 mil.
2. Pablo Picasso, The Dream, cu 155 mil.
3. Francis Bacon, Three Studies of Lucian Freud, cu 142, 4 mil.
4. Jackson Pollock, Nr. 5, cu 140 mil.
5. Willem de Kooning, Woman III, cu 137, 5 mil.
6. Gustav Klimt, Portrait of Adele Bloch-Bauer, cu 135 mil.
7. Edvard Munch, The Scream, cu 119, 9 mil.
Iar pe locul 8, ceva fantastic, în locul lui Jasper Johns, cu celebrul lui Flag /
Steagamerican murdărit, a urcat Basquiat cu lucrarea lui fără nume: Untitled! Prietenul său, Warhol, a
coborat pe locul 11 cu Silver Car Crash.
Deci tot europenii sunt în frunte, tot artă. Pollock, cu o pictură abstractă, este pe
locul 4. Un alt american, De Kooning, e pe locul 5, iar Johns pe 9. Evident că bilionarii vor munci în continuare
să-i ducă pe artiştii americani în fruntea topului. Rămân însă la părerea că nu se poate compara Warhol cu Picasso,
Pollock cu Cézanne sau Basquiat cu Brâncuşi. Am face o impietate, l-am jigni pe Dumnezeu, care totuşi a creat
Frumuseţea. Topul imperialist este arătat ca un fel de sperietoare. Însă piramida este uriaşă, cu milioane de
artişti care ţin temelia artei.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
22 mai 2017
Bilanţul timpului
În condiţiile în care bilanţul celor 100 de zile - testul preşedintelui - este dezastruos
pentru Donald Trump, care ne scrie disperat că nu poate să-şi împlinească promisiunile din campanie din cauza
presei mincinoase, false (“fake media”), că e oripilat de adversitatea canalului CNN, care, totuşi, într-o emisiune
recentă, a demonstrat foarte clar, cu experţi politici, că sistemul american este creat în aşa fel încât la Casa
Albă nu poate apărea niciodată un dictator, că America, prin lege, prin constituţie, este ferită de o asemenea
alternativă, viaţa pare să fi intrat în normal, deşi protestele continuă. Permanent în faţa turnului de pe Fifth
Avenue, unde-şi are Trump reşedinţa newyorkeză, văd manifestanţi, care îţi dau fluturaşi cu “No Trump! America is
not fascist!” sau alte înscrisuri, cum ar fi fraudarea alegerilor cu 5 milioane de votanţi! Oricum, oamenii par că
s-au obişnuit cu răul, nu mai discută despre politică, dar ironiile la adresa preşedintelui sunt pe toate
gardurile, ba un actor, David Carl, specializat în roluri shakespeariene comice, a realizat un personaj insolit
“Trump Lear”! Sigur, nici Trump nu se lasă, el are microbul scandalului, fiecare apariţie a sa este o replică de
teatru. Acum a luat-o de la capăt cu Obamacare. Degeaba îi spune lumea că va fi urât dacă se leagă de sănătatea
oamenilor. Să-şi vadă de altceva! Da, dar el are ce are cu Obama, nu cu sănătatea oamenilor! Însă vendeta nu face
casa bună cu democraţia. Dar Trump bulversează toate conceptele, el vrea ca istoria să se rescrie, începând cu
el!
Din fericire, viaţa în galerile de artă, la biblioteci, în muzee sau manifestări culturale
se desfăşoară ca şi cum dulăul din cuşcă a fost domesticit, iar găinile din curte pot să-şi vadă liniştite de
ciugulit.
S-au reluat parcă în extaz expoziţii care fac bilanţul unor artişti. Astfel, la Richard
Gray Gallery, de pe Madison Avenue, vedem o retrospectivă a unui stâlp al artei americane, Jim Dine (n. 1935),
despre care am tot scris şi pe care l-am cunoscut acum vreo 10 ani la Pace Gallery, locaţia din Chelsea. Mi-aduc
aminte că avea pe cap o pălărie roşie. Acum, Mr. Dine era descoperit, cu chelie şi barbă, iar prin statură şi
înfăţişare îmi amintea de George Apostu, sculptorul nostru. Am schimbat câteva cuvinte cu domnia sa, era înconjurat
de fete tinere, se simţea bine, dar prefera să nu circule, să nu intre în contact cu toţi vizitatorii. Jim Dine
este un avangardist, un teribilist, asemenea lui Claes Oldenburg sau Damian Hirst, care tot în aceste zile îşi
expune la Gagosian etajerele lui farmaceutice, prospături, “Spring 2017”, aducând în plus, faţă de expoziţia
anterioară, piesa Adam şi Eva, reprezentând două cutii de sticlă în care se află, ca în nişte eprubete, un
cap de vacă şi unul de taur!
La Gray Gallery, în schimb, Jim Dine n-a avut curaj să vină cu nimic nou, deşi noul este
specialitatea sa, să şocheze o expoziţie colectivă, dar acum vedem o retrospectivă cu lucrări din anii ’60, precum
Window with an Axe (1961-62), The Chrome Lite. The Silverpoint Jacket (1964), The Hammer
Doorway (1965), celebrul dulap cu haine, numit My Tuxedo Makes an Impressive Blunt Edge to the Light
(1965), piesa avangardistă răsexpusă, ca şi Four Rooms (1962), patru panouri divers colorate, având în faţă
un fotoliu negru, iar în “camera” din dreapta un duş! Dar cea mai trăsnită dintre piese este Fred Astaire and
Ginger Rogers (1961), un panou gri, având în partea superioară un fir cu ştecher pus într-o priză!
Acesta este Dine, un teribilist, un ludic cu un start în instalaţii pop-art, care acum ne
stârnesc răsu-plânsu, ca în commedia dell’arte, fiindcă impresia generală este caricaturală. Piesele expuse sunt
glume, glumiţe, poante, caricaturi ale artei, fără valoare estetică, ci doar documentară, de interes istoric,
atunci când vorbim de mişcarea pop-art. Dovadă că Richard Gray a defilat la TEFAF, la recentul târg de artă modernă
şi antichităţi, numai cu lucrări ale acestui artist. Evident că Jim Dine a evoluat de la stadiul superficial al
unor lucrări ca Total Modness (The Big Floppy Collar by Gerald McCann) sau A Color Chart (1963),
singura piesă colorată, o simplă pânză cu 12 pătrăţele, aşa cum Hirst face buline! Eu i-am văzut altfel de lucrări,
mai consistente, aşa cum am scris la timpul potrivit în volumul Fine Arts in America (2012).
La Venus Gallery, tot de pe Madison Avenue, vedem o expoziţie dedicată pictorului francez
Bernard Buffet (1928 – 1999), un expresionist rătăcit, aparţinând unui grup anti-abstract, căruia i s-au expus
picturi realizate între anii 1956 – 1999, pe bază de desen. Pare o caricatură a avangardismului francez, care l-a
influenţat total, în special avangardismul, model fiind piesa Sainte-Madeleine (1957), în care o vede nud pe
această sfântă, într-o atitudine hamletiană, având în mâna dreaptă un craniu. La fel cum în alt tablou un clown
ţine la piept un cap de mort, ca ultimul ciclu, din 1999, să fie dedicat morţii, pe care o vede ca un schelet
îmbrăcat în costume regale, din epoca Regelui Soare.
Dar cea mai interesantă expoziţie mi s-a părut a fi la Nahmad Contemporary Gallery, aflată
la acelaşi etaj, în aceeaşi locaţie, care a imaginat un dialog între patru artişti postbelici, Lucio Fontana,
Alberto Burri, Yves Klein, Piero Manzoni, şi contemporanul Rudolf Stingel, pe ideea din titlul expoziţiei:
Monochome. Nahmad Gallery ne-a arătat şi la TEFAF opere ale acestor artişti. Evident, atmosfera post-belică
este redată prin pânze monocromatice, realizate în anii ’50 - ‘60. Atunci Fontana a lansat pânzele tăiate, un
curent cuprins în titulatura Concetto Spaziale (Concept spaţial). Stingel le dă o replică celor patru
clasici, realizând monocromia prin combinarea uleiului cu alte materiale precum Styrofoam (un fel de polistiren)
sau silicon.
Dar ceea ce a depăşit toate aşteptările normalităţii, făcând cu adevărat un bilanţ al
timpului, a fost TEFAF, aşa cum am arătat pe larg anterior în eseul dedicat acestui eveniment. Aşa cum, tot un
bilanţ al timpului face în aceste zile şi Guggneheim Museum cu retrospectiva colecţiilor sale, după cum am arătat,
la loc de cinste fiind colecţia Brâncuşi.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţă de la New
York
20 mai 2017
Banchetul suprarealist (II)
Am revăzut de zeci de ori lucrările din galeriile prezente la TEFAF. Ideea mea este vie.
Am avut şansa să o verific cinci zile la rând. Aproape că nu există artist modern şi contemporan să nu aibă o
dimensiune surrrealistă. Cine nu a practicat evadarea din real? Toţi. Cred că surrealismul, trăirea în
subconştient, adesea onirică, este o stare înnăscută a fiinţei umane. Şi orice artist simte nevoia de evadare
radicală. Mă şi întrebam dacă artistul străzii, Jean-Michel Basquiat, care mâzgălea pereţii New York-ului, a
evadat? Evident. Nici nu trebuia să văd la Patrick Derom Gallery din Bruxelles celebra lui lucrare
Thermopolae (1985), unde aduce în prezent preistoria artei, pictura pe pereţi. Şi cum discutam cu
galeristul, vai, ce mare paradox, Jean-Michel Barquiat a pictat pe stradă, a creat o artă graffiti, ca un manifest
anti-academic, dar acum s-a ajuns să-i fie pus în ramă orice bruion şi expus în galerii de lux! Iată cum banul,
capitalul, a asimiliat ceea ce a însemnat la origine un protest împotriva lui. Atitudine tipică de avangardist, de
suprarealist. Este ceea ce demonstreaza şi Bertolt Brecht în “Micul Organon” că s-a întâmplat cu teatrul
lui.
Fiecare dintre cele o sută de galerii avea povestea ei, reprezentată în limbaj
suprarealist. Nu ştiai unde să te opreşti, să întrebi, să afli, să te bucuri, să te extaziezi. Niciodată nu am
văzut Armory atât de fast. Giganticul hangar era împodobit mai ceva ca la Gala Met sau Gala Oscar, cu jerbe de
flori, totul era refăcut, gândit de arhitecţi şi scenografi. E prima oară când spaţiul expoziţional a urcat şi la
etaj, când s-a creat un fel de corabie gigantică care şi-a deschis toate pânzele să ne arate cum se înaintează în
oceanul fără fund al artei. Vernisajul a fost o mare sărbătoare, am recunoscut zeci de vedete ale artei americane.
Nici arta culinară nu s-a lăsat mai prejos, artizanii ei s-au depăşit pe sine, multe preparate erau făcute pe loc,
la vedere, ceva greu de crezut la acest nivel! Rafinamentul a mers până acolo încât pescari autentici au venit cu
coşuri de stridii şi le desfăceau pentru publicul ales, care nu se dădea în lături să guşte un produs marin
autentic.
Aşadar, luăm act pentru prima oară de TEFAF New York Spring, venit aici pe traseul
Maastricht – Basel – Hong Kong, un târg al capodoperelor plastice moderne şi al antichităţilor. Participare de
elită. Totul este aici consacrat, la nivelul absolut. Dar ceea ce m-a impresionat de-a dreptul a fost faptul de
nesperat, uluitor, că aveam în faţa mea, într-un evantai mondial, varii forme ale suprarealismului, o istorie a
artei, de la antichităţi milenare la picturi contemporane. Parcă acest târg, acest vast creuzet al artei mondiale,
părea o ilustraţie a cărţii mele Suprarealismul.
N-am avut bani să-mi ilustrez cartea, dar iată că piaţa mondială a artei s-a unit şi a
realizat acest miracol.
Sigur, multe piese erau noutăţi, piese de mare valoare, necunoscute, multe expuse pentru
prima oară aici, reliefând parcă o nouă latură a unor artişti fără graniţe. Dar cine nu a pictat suprarealist? Cine
dintre clasicii artei moderne nu are o dimensiune suprarealistă? Toţi, în frunte cu Picasso, Miró, Chagall,
Matisse, Rodin, Giacometti, Brâncuşi, Henry Moore, Paul Klee, René Magritte, Egon Schiele, Gustav Klimt până la
Calder, Lucian Freud, Wifredo Lam, CY Twombly, Andy Warhol, Jim Dine, Glenn Ligon, Louise Bourgeois, Manolo Valdés,
Lucio Fontana, Fernando Botero, Alberto Burri, Tomás Sánchez, Georg Baselitz, Tores Garcia, Edvard Munch,
expresioniştii germani, cu Otto Dix în cap, nu mai vorbesc de avangardişti, de toate “ismele” moderne! Cel puţin
Picasso pare ca o cascadă fără oprire, toate fazele creaţiei lui luminează în alt chip pistonul surrealist, mereu
apar noi şi noi lucrări, de parcă ar trăi şi creează la nesfârşit. Nu-i de mirare, fiindcă este artistul cel mai
prolific din lume, a realizat peste 50 de mii de lucrări în lunga şi rodnica sa viaţă.
Toată arta modernă era în floare prin reprezentanţii săi aleşi. Iar peste tot tronau
lucrări suprarealiste. Mai ales în cazul unor nume noi, pe care nu le-am mai întâlnit până acum în drumul meu, în
nicio galerie: Pierre Chareau, Robert Ashbee, Jean Prouvé, Jasper Morrison, Jean Dupas, toţi la galerii din Paris;
Sean Scully Ra, Bridget Riley, Alexander Bogomazov, Vladimir Kagan, George Rickey, Josef Hoffmann, Eric Fischl, Ben
Nicholson, Ma Desheng, Hiroshi Suzuki, Pieter Laurens Mol, David Bomberg, toţi la galerii londoneze; Albert Rateau,
Jean-Pierre Vitrac, Thomas Schütte, William Glackens, Carl Bergsten, Kehinde Wiley, Carmen Herrera, Alexandre Noll,
Mary Cassatt, Michelangelo Pistoletto, Joseph Cornell, Leonor Fini, Lygia Pape, Hans Hartung, Dana Schutz, Edgar
Negret, toţi la galerii newyorkeze; Palle Suenson – Copenhaga, Mario Merz la Cardi Gallery din Milan, Julio Le Parc
– Bruxelles, Josef Albers – San Francisco, Alfredo Volpi la Sáo Paulo, Alexej Von Jawlensky – Munchen, Ryuji Tanaka
– Antwerp, Kumi Sugai – Tokio şi mulţi alţii, cel puţin artiştii reţinuţi de mine sunt reprezentativi pentru arta
cu o dimensiune suprarealistă.
Dar şi mai uluitor este faptul că suprarealismul străluceşte perfect în arta arhaică. Deja
e un lucru comun să spui că artisşti ca Paul Gauguin sau Rousseau s-au inspirat din arta primitivă. Toţi marii
artişti moderni au revoluţionat istoria artei întorcându-se la originile ei, la preistoria artei.
Nu se poate imagina ce însemnau sculpturile din Congo sau Coasta de Fildeş expuse de
Jacques Germain Gallery. Nici Salvador Dali n-a imaginat asemenea măşti insolite şi personaje neconvenţionale.
Sigur, la capitolul antichităţi englezii s-au dovedit imbatabili, fiindcă au adus piese din British Museum, aşa cum
mi-a spus un galerist de la Charles Gallery, care spunea că nu este galeria Prinţului Charles, care are alte
treburi, e ocupat cu viitorul tron pentru care se bat deja Kate Middleton, Williams, Hary, dar şi Charllote şi
George, care au sufocat lumea cu imaginile lor, Enough!, spunea el, râzând, adică destul, e prea mult, e o
saturaţie, aşa cum a fost şi cu Diana. De dimineaţa şi până seara numai de ea se vorbea. Asta face presa, împinge
lucrurile la extrem şi totul se termină tragic.
Dar aşa erau şi antichităţile din galeria lui Charles, tragice, toate ciobite, cu urme de
lupte pe ele, fie că erau piese romane, egiptene, gotice sau carolingiene. La fel şi cele din celebra galerie de
antichităţi parisiene David Ghezelbash, plină de minuni autentice, nemaipomenite, din Egiptul antic, Grecia şi Roma
antică sau Orientul apropiat. Antichităţi am văzut şi la Merrin din NY, la Phoenix Ancient Art, la Gana Art din
Corea, la Anthony Meier Fine Arta din San Francisco, la Chenel Gallery din Paris şi Meyer – Oceanic Art, tot din
Paris, la Cahn din Basel, la Jacques Germain din Montreal, la Axel Vervoordt din Hong Kong şi la multe altele. Cel
puţin la Phoenix din Geneva era dezastru. Numai fragmente de statui, mâini, capete sparte, decapitate, câte un braţ
sau picior dintr-o statuie monumentală. Cu adevărat un banchet suprarealist. Ştergerea identităţii şi ancorarea în
simbol sau în kitsch, o realitate covârşitoare pe care o trăieşte cu voioşie arta americană. Iar la Chenel am văzut
un cap al lui Apollo, cu faţa ciuruită, ca şi cum un artist modern şi-a propus s-o lovească cu dalta şi ciocanul,
să-i dea un aspect suprarealist. Parcă erau salvate de la înec, de la un dezastru planetar. Statuile din piatră
lovite sau frânte te priveau întrebător. Nici zona cu totul exotică, precum rarităţile tribale de la Tambaran sau
minunile milenare de la Germain Gallery nu sunt lipsite de accidente istorice. De altfel, antichităţile reflectă
cel mai bine istoria belică a lumii, din care nu au supravieţuit decât ele, aceaste urme, urme nefericite, care
însă pe noi ne bucură şi poate ne fac fericiţi. Oricum, banchetul suprarealist începe cu ele şi e posibil să nu
aibă niciodată sfârşit.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţă de la New
York
17 mai 2017
Banchetul suprarealist (I)
O mare sărbătoare a artei, în luna pomilor în floare, este TEFAF – New York Spring, adică
târgul cel mai cuprinzător de artă modernă şi antichităţi din lume. Înfiinţat în 1988, TEFAF promovează, aşa cum
scrie în statut, “arta de cea mai bună calitate de-a lungul veacurilor, creând o comunitate a dealerilor și
experților din întreaga lume, care să inspire iubitorii și cumpărătorii de artă de pretutindeni”. De aceea, el se
mai numeşte şi “Your Art Community / Comunitatea ta de artă”. Dar iniţialele exprimă titulatura The European Fine
Art Foundation aka The European Fine Art Fair, târg ale cărui baze s-au pus în Helvoirt, Olanda, apoi a căpătat
amploare şi a ajuns să fie încorporat de americani în forma pe care o vedem acum, aici, la Park Armory, locaţia
obişnuită a târgurilor de artă newyorkeze.
Fericit destin pentru Armory, un fost depozit de muniţie al armatei americane, dublat de
un corp de elită însărcinat cu supravegherea preşedintelui ţării, dar e sigur că nici un ofiţer nu şi-a imaginat că
aici va fi sărbătoarea de elită a artei mondiale. Am văzut galerii din Tokio, Sao Paulo, Viena şi San Francisco,
Stockholm şi Hong Kong, galerii de pretutindeni, circa o sută de mari galerii, însă cele mai multe erau din Paris,
Londra şi New York, o triadă a oraşelor de aur. A fost o mare încântare să mă reîntâlnesc cu galerişti americani
despre care am tot scris, ca Richard Gray, Paul Kasmin, Francis Naumann, Maxime Savage de la Tambaran Gallery, cu
cei de la Acquavella şi Skarstedt, aflaţi alături, aşa cum sunt şi galeriile lor de pe 79 St., cu cei de la Sean
Kelly şi Marlborough, de la Hans Kraus şi Hammer, mereu cu surprize de valoare, sau să mă întâlnesc cu muzeografi
de la British Museum, cel mai mare muzeu din lume, dar mai ales cu galeriste de un mare rafinament din Paris, cu
care am discutat despre antichităţile de la Luvru, dar şi despre soarta Franţei, aflată sub presiunea teroristă şi
care nu-şi mai regăseşte pulsul.
Franta, simbolul raţiunii, trăieşte o criză de personalităţi!
La una din galeriile franceze, L’arc en Seine din Paris, am văzut şi o fotografie a piesei
Vrăjitoarea de Brâncuşi şi am putut să discut cu galerista ca la mine acasă, fiindcă şi ea era familiarizată
cu opera lui Brâncuşi, dar ştia mai puţine fapte despre cariera lui Brâncuşi la New York, în America, începând cu
anul 1913, când a debutat aici, alături de prietenul său Henri Matisse, cu care mergea frecvent la “Romanie Marie”,
celebrul restaurant românesc din Greenwich Village, şi cu care a făcut turneul post-Armory Show, mergând cu Matisse
la Chicago, apoi la Boston, turneu care i-a prilejuit să-i vorbească artistului francez despre ţara noastră, despre
rădăcinile sale. Atunci i-a vorbit şi despre iia românească, din care Matisse avea să facă peste ani o sărbătoare
picturală.
O sculptură de Brâncuşi, Nou Născutul, trona şi la etaj, în mijlocul boxei lui Paul
Kasmin, galerist american care a descoperit dubluri ale câtorva opere de Brâncuşi, pe care le-a expus acum câţiva
ani în galeria sa din Chelsea. Iar de atunci, oriunde participa la un eveniment major, se prezintă cel puţin cu o
lucrare de Brâncuşi. La târgul dealerilor de artă, care a avut loc tot aici, la Park Armory, a făcut un adevărat
eveniment din această comoară, reconstituind pasajul Impasse Ronsin din Paris, unde şi-a avut artistul român
atelierul.
Tot la etaj am dat peste galerii de lux, care expuneau şi modă, dar mai ales bijuterii.
Era acolo celebra Alexandre Reza din Paris, unde m-am întreţinut cu galerista Juan Yao, întrebând-o dacă vedetele
filmului francez, de la Brigitte Bardot şi Michelle Morgan la Isabelle Hupert şi Marion Cotillard, au purtat sau
poartă bijuterii Reza. Mi-a spus categoric că da. Rămâne să verificăm, oricum, e de crezut, fiindcă o mică podoabă
pe un deget costă circa 20 de mii de dolari!
Dar cea mai mare satisfacţie am avut-o la galeria Di Donna din New York, care şi-a numit
expoziţia “A Surrealist Banquet”, ceva fantastic, în care trona neasemuita sculptură Buste de femme
rétrospectif (1933) a lui Salvador Dali. Galeria e specializată în artă suprarealistă, fiindcă proprietarul ei
este specialist în domeniu, s-a născut la Paris, a studiat arta la Londra şi şi-a făcut mâna la New York, fiind
vicepreşedintele celebrei Case de licitaţii Sotheby’s. Şi apoi şi-a făcut galeria proprie, orientându-se spre
suprarealism. De ce? Vom vedea. Dovadă că toate lucrările erau unicat. Ca piesele lui Isamu Noguchi, Jean Arp sau
tabloul lui Magritte, L’ Explication (1962), reprezentând o sticlă având ca “umbră” un glonţ identic, iar
între sticlă şi glonţ un morcov, fiindcă morcovul este simbolul fricii, ţi-e frică de glonţ şi prinzi curaj bând
din sticlă.
Apoi exhibiţiile lui Claes Oldemberg, de care se ţine aproape şi Man Ray fotograful, care
acum ne surprinde cu o mică instalaţie, un holşurub pe rolul codiţei unui măr galben, acoperit cu un clopot de
sticlă, iar alături te şoca ironia lui César, care a realizat un calup de argint format prin compresarea unor
tacâmuri, greu de imaginat că există vreun banchet la care eşti servit cu astfel de tacâmuri compresate! Dar aici
era vorba de un banchet surrealist şi în acest domeniu totul e posibil! Nu mai insist, fiindcă am să revin cu o
cronică specială chiar de la galeria lui Di Donna, de pe Madison Avenue. Merită. La TEFAF nu ne-a arătat decât o
parte din comoară. Dar suficient, să facă diferenţa. Era o adevărată sărbătoare a surrealism-ului
nemuritor!
Într-o recentă carte, numită chiar Suprarealismul (2016), la care am lucrat ani
buni, am arătat că toată istoria artei are o dimensiune suprarealistă. Suprarealismul este o permanenţă a artei. Cu
această idee a fost de acord şi Emmanuel Di Donna, când i-am oferit cartea, arătându-i că baza surrealismului a
fost pusă de avangardiştii români, în frunte cu Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules
Perahim şi mulţi alţii, cărora le-am dedicat capitole speciale. André Breton le datorează totul. Cel puţin cu
Victor Brauner, căruia i-a prezentat prima personală, şi cu teribilul Jacques Hérold realiza celebrele “cadavre
exquis”. Una dintre lucrări, o colaborare în trei, am văzut-o expusă mai an chiar la MoMA. E foarte greu, deci, să
excluzi din mişcarea surrealistă contribuţia de pionierat românească. Însă nici unul dintre aceşti artişti
fondatori nu era prezent la Di Donna şi la nici una din generoasele galerii ale acestui neasemuit târg, în care
arta modernă şi contemporană nu a fost parcă niciodată mai aleasă.
Abia în acest context ne dăm seama cât de vitregită a fost soarta artiştilor români pe
care ţara nu i-a susţinut în nici un fel. România în continuare nu-şi cunoaşte destinul, dovadă că nu-şi impune
valorile, le lasă în voia soartei, să se impună de la sine sau cum o vrea Dumnezeu. Dacă ICR New York ar fi existat
(nu doar pe hârtie!), ar fi adus o galerie românească aici, să fie şi România reprezentată cu valorile ei. Şi în
această galerie i-am fi văzut laolaltă pe Brâncuşi, Tristan Tzara, Victor Brauner, Marcel Iancu, Jaques Herold,
Jules Perahim şi până la Corneliu Baba, George Apostu, Mircea Ciobanu, Mirel Zamfirescu, ar fi fost poate cea mai
şocantă prezenţă la acest faimos târg. Şi toată lumea ar fi vorbit, automat, de România.
Aşa, ea nu există. E fum, e abur, nimeni nu o pomeneşte. Doar eu? Cu o floare nu se face
primăvară. Iar pe Internet apare despre România numai de rău, numai ştiri urâte. Politrucii ţării, plătiţi regeşte
pe la consulate şi ICR-uri, nu-şi fac datoria, fiindcă nu au cultură şi nu ştiu ce rol are cultura pentru viaţa şi
imaginea unei ţări.
Aici, toate galeriile îşi reprezintă ţara de baştină, sunt mândre de artiştii cu care
defilează. Există un formidabil de discret patriotism prin valorile artistice. E teribil. Îi invidiez, fiindcă eu
bântui prin toate locurile culturale importante ale New York-ului şi România nu există. Iar acum, aici, ar fi avut
o şansă uriaşă să-şi arate forţa.
Arta românească există prin două dimensiuni principale, cum îi spuneam şi lui Di Donna,
prin Brâncuşi şi prin surrealism. Brâncuşi este verticala ei, iar surrrealismul, orizontala. Aceasta este crucea
artistică a României. Dar România nu ştie să-şi ducă crucea. Nici la retrospectiva de la Guggenheim Museum, cum am
arătat anterior, unde ne întâlnim cu colecţia Brăncuşi a muzeului, ICR New York nu şi-a făcut datoria. Nici acum. E
un Institut fantomă. Poate că este suprarealist şi nu ştim noi. E un fel de a trage mâţa de coadă. Parca ar
reprezenta o ţară bananieră, nu România surrrealistă şi profundă a lui Brâncuşi. Poate crede că o reprezintă, dar
pe partea negativă, fiindcă există şi conotaţia rea, cum ar fi anti-arta. Noi vorbim aici însă de un surrealism
creator, care este un joc superior, o expresie ludică, o gridophanie spirituală.
Va urma.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţă de la New
York
14 mai 2017
Corespondenţe între constelaţii
Nu este greu să spui că ai văzut un tablou de Juan Miró sau o sculptură de Alexander
Calder, dar este aproape imposibil să spui că ai văzut opera acestor artişti pe viu, într-o expoziţie! A vedea
circa 40 de lucrări ale unui clasic într-o galerie este un mare eveniment. A aduna cele 40 de lucrări înseamnă un
travaliu imens, de câţiva ani, fiindcă lucrările sunt adunate din toate colţurile lumii. Istoria artei se
desfăşoară de la simplu la complex, artistul creează, apoi vinde, iar un colecţionar adună. Când colecţionarul
moare, urmaşii îi vând colecţia, iar operele se împrăştie în cele patru vânturi. Numai o galerie, ca să arate ce a
făcut un artist, trebuie să adune ceea ce s-a împrăştiat.
Aşa ceva au făcut galeriile Pace şi Acquavella, care au adunat de pretutindeni circa 40 de
lucrări ale marilor artişti Alexander Calder (1898 – 1976) şi Juan Miró (1893 - 1983) şi le-au expus în paralel sub
titul Constellations, oferindu-ne cel mai fantastic spectacol de corespondenţă plastică şi ideatică, aşa cum
şi-a imaginat Baudelaire dialogul dintre limbaje. Miró se exprimă într-un limbaj pe suprafaţă, în plan, iar Calder
în spaţiu. Cei doi artişti s-au cunoscut la Paris, în 1926. Nu ştim cum a funcţionat empatia, dar este limpede că
prin similitudinea formelor plastice realizate de ei s-a demonstrat plenar universalitatea geniului uman, care, mai
ales în arta plastică, nu are graniţe. Tot atunci, Calder l-a cunoscut şi pe Fernand Léger, care practică forme
cubiste şi surrealiste inovatoare. Toată avangarda era o sursă de nou, dar totuşi nuanţele dintre Miró şi Calder
sunt inconfundabile.
Pe invitaţia evenimentului newyorkez, exista şi o fotografie cu cei doi artişti alături,
în faţa unei sculpturi de Calder, la expoziţia Fundaţiei Maeght, datată 1969. Poate că nu a existat o influenţă
reciprocă, dar modul de a concepe asemănător formele artistice este izbitor. Să fi fost o înţelegere între ei, o
concurenţă, Calder să arate că poate face în spaţiu ceea ce plăsmuieşte Miró în plan? Greu de spus, fiindcă ceea ce
face spaniolul în plan este inimitabil, sute de semne, de puncte şi linii, un miriapodaj magic, un parcurs
labirintic mai ceva decât o ţesătură de păianjen. Unele combinaţii sunt de o densitate irespirabilă. Pe când la
Calder, spaţiul, prin distanţa dintre obiecte, este respirabil. Miró este asimilat surrealismlui, iar Calder e
fondator al genului Kinetic art. Spaţiul populat de sârme de care atârnă obiecte suspendate, care se mişcă la o
adiere de vânt, seamănă cu constelaţia atomilor cerebrali. Formele sunt expresia ideală a artei, câte exprimă
Inocenţa. Jocuri de copil, nimic mai inocent decât să faci să se balanseze obiecte în aer, să le bată vântul şi să
cânte. Aşa cum fac ţăranii la noi morişti de vânt şi le atârnă de prispa casei. Dar obiectele nu sunt oarecare, au
forme de unelte primare, de pietre preistorice, de săgeţi sau păsări în zboruri frânte, totul este o inginerie
sui-generis, fiindcă formele au un echilibru fragil, o elasticitate instabilă, ca a unui acrobat pe
sârmă.
Nu există deosebiri între cei doi artişti, deşi unul s-a născut în Pennsylvania, iar
celălalt la Barcelona, în Spania. Pentru amândoi însă arta este un fenomen ludic, un joc al spiritului, al liniilor
şi punctelor, o fascinantă constelaţie imaginară. Formele sunt expresii ale spiritului liber, ale
combinaţiilor imaginative. Cei doi artişti sunt simbolul artei autentice, ajunsă la un înalt grad de inutilitate.
Nimic mai gratuit. Se atinge definiţia ideală a artei, care înseamnă lux al spiritului, profunda gratuitate. Adică
cei doi artişti au atins ceea ce Kant numea “finalitatea fără scop”, prin care definea estetica artei. Şi este o
plăcere estetică să vezi mişcarea brawniană a liniilor trasate de Miró şi zborul de pendulă al obiectelor cioplite
de Calder. El a realizat sculptură în mişcare. Iar punerea la un loc a unui număr mare de astfel de lucrări ne
arată un univers ludic de o unitate copleşitoare! Arta este joc secund, plăcere ludică, echilibru fragil,
instabilitate stabilă, permutaţie atomică, asemenea planşelor ştiinţifice care ne arată configuraţia craniană sau
nucleară, aşa cum vede Miró un peisaj marin sau o noapte instelată, iar Calder ancorarea obiectelor în spaţiu.
Impresia este de întâmplător, de improvizaţie, dar un studiu atent ne dezvăluie o întreagă inginerie, o ştiinţă a
echilibrului, căci felul cum sforile şi sârmale lui sunt organizate la limita dezechilibrului, generează o armonie
sui-generis. Interesant este că tot acest sistem de fire este ancorat prin obiecte recongnoscibile, ca pietre de
cioplit, unelte casnice, forme de săgeţi sau de păsări care îşi frâng zborul. Iar totul este colorat, impregnat
prin culori vii, de o spectaculozitate infinită. Obiectele lui Calder sunt colorate, aşa cum sunt şi tablourile lui
Miró, majoritatea fiind uleiuri pe pânză.
Universul celor doi artişti este o ilustraţie perfectă a ceea ce noi am numit
gridophanie, adică revelează o reţea de legături estetice, adesea cu suport mental în receptor, fiindcă
adevăratul spectacol se realizează în mintea noastră, a celor care facem legăturile nevăzute între cele două
universuri. Însă artiştii ne dau suficiente elemente ajutătoare, aşa cum sunt titlurile pânzelor lui Miró, precum
Femmes au bord du lac à la surface irisée par le passage d’un cygnet / Femei la marginea lacului la
suprafaţă irizate prin trecerea unei lebede” (1941). Multe din tablourile Constelaţiei le-a pictat la Palma de
Mallorca. Toate titlurile sunt metaforice, evident cu concreteţe în mintea artistului, dar vizual nu apare nimic
concret, ci, precum în tabloul citat, sute de fluturaşi, o ploaie de zboruri, toate negre, iar între ele diverse
forme colorate, ca un ochi albastru, un triunghi galben, altul albastru, un cerc roşu, o semilună colorată ca un
corn de taur, un ou negru cu un capăt verde, dar şi o formă de pasăre, amintind de o lebadă în zbor.
Calder, în schimb, îşi numeşte ciclul de sculpturi Constellation with Diabolo
(1943), constelaţiile fiind nişte forme geometrice ale sârmelor sau sforilor care leagă obiectele, toate colorate,
cu excepţia unora, mai aparte, care sunt negre. Evident, în postura lui Diabolo.
Există şi în teatru acesta tendinţa paralelă, de a vedea montată aceeaşi piesă în mai
multe viziuni regizorale. Iar plastica este şi mai generoasă. Dovadă masiva tendinţă de a reface azi clasicismul,
de a vedea ceea ce s-a mai făcut, dar cu alte mijloace, cu tehnici moderne.
Nimic mai inocent decât să te joci de-a formele fără fond. Mă gândesc ce-ar fi spuns
Maiorescu dacă pe vremea sa arta ar fi avut asemenea forme? Forme fără fond, forme fără sens, finalitate fără scop,
iată definiţii ale artei, care nu trebuie să aibă o finalitate practică. Să existe doar dorinţa de a te juca pe
aceste forme, cum visa Brâncuşi. În adâncurile ei intime, arta înseamnă gratuitate, un joc al convenţiilor care nu
duc nicăieri, decât la o plăcere a spiritului. Spectacolul mental este încununarea ei. O dovedeşte şi dialogul fără
egal dintre cele două galerii, dintre cei doi artişti neasemuiţi. Nu seamănă cu nimeni, decât între ei, unul cu
celălalt. Iar această corespondenţă se petrece, aşa cum spuneam, în mintea spectatorului, a celui care le leagă,
care vede aproape simultam cele două expoziţii. Cele două universuri artistice. Care sunt de o unitate formidabilă,
ca părţile complementare ale unui întreg, aşa cum trebuie să fie perfecţiunea.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţă de la New
York
6 mai 2017
Misterul multiplicării
Înca o dată, la Nohra Haime Gallery, avea să mi se confirme faptul stupefiant că plastica
americană este lipsită de critici. Sigur, sunt critici, şi foarte mari, dar ei nu frecventează galeriile,
expoziţiile curente, ei preferă să scrie despre Rembrandt sau Van Gogh încă o carte decât să consemneze la zi ce se
întâmplă pe piaţa artei. Şi nu sunt îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă. Nu pare să le pese că arta americană merge
fără busolă, iar fără Spirit Critic, totul devine anarhic. De fapt, cred că nici nu ştiu. Nu ştiu ceea ce eu observ
la tot pasul, faptul că toate galeriile, cu foarte rare excepţii, aparţin unor oameni de afaceri americani, în
general galerişti evrei, iar expozanţii, cu foarte rare excepţii, sunt non-americani, veniţi de pretutindeni, adică
îşi plătesc expoziţiile. Compensaţia ar fi vânzarea. Riscul este însă enorm, fiindcă în marea concurenţă, fără o
promovare intensă, sunt slabe speranţe ca un artist străin să se cumpere. Cunosc bine acest mecanism, fiindcă am
căutat şi eu să ajut câţiva artişti români să expună în galeriile de lux ale New York-ului.
Artiştii americani propriu-zişi, şi mai ales noi, sunt rari, tot mai rari. Dar America
este deschisă lumii, lasă loc tuturor experienţelor. În acest fel artiştii din afara Americii îşi pot exprima aici
boiul. Nu trebuie să te duci tu la ea, vine lumea la tine. Predomină arta-document. Aşa se întâmplă la Nohra Haime
Gallery, de pe Fifth Avenue, din buricul târgului, unde expune o artistă din Columbia, Ruby Rumié (n. 1958, Cartagena de Indias), care aduce imaginea unei realităţi greu de
imaginat. Nu este de mirare că expoziţia sa are un mare ecou internaţional, nu numai în ţările Americii Latine,
dar şi în Statele Unite, Canada sau Franţa.
Artista columbiană a avut o idee ieşită din comun: în aceeaşi rochie albă de mireasă a
îmbrăcat 53 de bătrâne din localitatea Cartagena şi le-a fotografiat. Expoziţia prezintă, deci, aceste portrete
cinematografice, la care adaugă un catalog cu numele bătrânelor, povestea lor şi câte un obiect de suflet, cum ar
fi o pagină din Biblie, o rugăciune, o cruciuliţă, o amuletă, iar Rumié a mai avut ideea să le eternizeze chipul în
nişte timbre, un catalog cu chipul acestor femei anonime, cărora le-a dat o pecete de fondatoare, de Mume ale
pământului, care conservă matricea ancestrală, căci numai oameni însemnaţi se află pe mărci sau timbre.
A făcut istorie. Uneori show-ul este live, căci le invită şi pe bătrâne să se arate la
câte o expoziţie în carne şi oase. Ideea multiplicităţii a luat-o de la ţărani, de la ceramişti, căci alte lucrări
ale artistei exprimă o multiplicare de obiecte din lut. Aşa sunt vitrinele cu rafturi pe care a pus zeci de vase,
toate diferite, şi ca formă, şi ca patină sau colorit. După acest model atavic, care se afla în bucătăria oricărui
gospodar, a creat şi expoziţia de la Haime Gallery. De la distanţă, bătrânele par una şi aceeaşi, datorită rochiei
în care sunt îmbrăcate. Spui că e un portret multiplicat în “n” copii. Dar privite de aproape, ne dăm seama că una
nu seamănă cu alta, ca frunzele într-un copac. Iar la intrarea în galerie se proiectează şi un film realizat de
Rumié cu personajele ei, bătrânele din Cartagena, un documentar sui-generis.
Iată o lume, departe de New York, dar care intră pe poarta mare a civilizaţiei prin ideea
unui artist plastic, de a aduce în prim-plan ceva atât de îndepărtat şi neobişnuit, dar atât de firesc. Ceea ce
impresionează, şi ţine deja de artă, sunt chipurile acestor bătrâne. Adică fotografiile ca atare, valoarea lor. Te
fac să te gândeşti la desenele cu bătrâni ale lui Leonardo. Valoarea lor o concurează pe aceea a fotografiilor lui
Mapplethorpe. Femeile stau pe scaun sau în picioare şi pozează, adică ne privesc cu gândurile lor, cu expresia
inocenţei, a stării lor feciorelnice, fiindcă sigur rochia albă de pe ele le face să se gândească la o vârstă când
visau, când încă nu intraseră în viaţă. Evident, chipul lor este îmbătrânit, dar frumos. Sunt 53 de bătrâne
frumoase, de o mare demnitate, energice, foarte expresive. Culoarea este creolă, deşi artista Ruby Rumié este albă,
un alb transparent, ca al nobililor cu o veche treadiţie pe pământul Sud-american. Expoziţia se numeşte Weaving
streets, în original tejiendo calle, o expresie folosită de bătrâne pentru a descrie plimbarea pe
străzile oraşului, care era ca o ţesătură (“weaving”) şi se petrecea probabil până la stingerea (un alt sens al
cuvântului “weaving”) lămpilor de iluminat. Noi am zice, a bate strada, mai putem spune, a ţese drumul. O stradă
ţesută (“tejiendo calle”) este un fel de Corso, cea mai aglomerată stradă centrală a oraşului.
Această realitate include ideea de multiplicitate. Ceea ce artistul aduce în plus, este
misterul. Şi lucrurile cele mai puţin poetice pot avea mister. O dovedeşte artista columbiană, care, în spiritul
artei de atitudine ce caracterizează popoarele latine, mărturiseşte că "probleme precum violența, uniformizarea,
barierele sociale și discriminarea constituie o preocupare constantă pe care încerc să o descopar prin munca mea,
prin intermediul unor instalații mari în care folosesc repetarea ca platformă de protest; corpuri ca obiecte ale
consumului de masă care dezvăluie dispariția patrimoniului nostru intangibil și fotografii care sugerează enigma
stratificării sociale, prin toate acestea intentionez să stimulez reflecția, jocul, plăcerea vizuală, emoția și
ancheta”. Cuvinte care s-ar potrivi şi pentru realitatea plastică românească actuală, ridicată pe treptata
dispariţie a patrimoniului naţional, tot mai puţin ocrotit, pe alterarea fondului artei populare, ce părea
intangibil.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondenţa de la New
York
3 mai 2017
Omagiu kitsch-ului
Marea retrospectivă de la Guggenheim Museum ne-a lămurit definitiv asupra unei realităţi
indubitabile: prevalarea artei europene asupra celei americane. Europenii cu arta, americanii cu banii. Şi este
suficient să vedem operele expuse aici, în această retrospectivă, comparativ cu tot ce ne prezintă galeriile
americane. Ce-am văzut la Guggenheim, am arătat, iar acum am să ofer, prin contrast, exemple din câteva recente
vernisaje. La Bernarducci, de pe 57 St., vedem o retrospectivă a acestei galerii axate în proporţie de 95 la sută
pe fotografie. Se numeşte “Size doesn’t Matter” / Mărimea nu contează. Peste 50 de artişti expun kitsch-uri fără
măsură. Domină nuduri feminine, maşini de lux, piscine, plaje, tot ce înseamnă calofilia unui El Dorado american.
Şi tot în zona de elită a artei, la Tibor de Nagy Gallery vedem universul artistei Sarah McEneaney, o ambianţă
domestică, plină de stângăcii voite, cultivând un realism naiv, precum un elev care învaţă să deseneze şi coloreze.
Într-o sală alăturată, rusoaica Vera Iliatova a imaginat un grup de fete care se plimbă printe flori-gigant, fără
să fie carnivore sau SF. Kitsch retrospectiv întâlnim şi la Gerald Peters Gallery, de pe 78 St, unde artista Pat
Lipsky, în expoziţia “Stain Paintings 1968 – 1975”, îşi vinde nişte făcături la preţuri exorbitante, prezentându-le
ca picturi în ulei sau acrylic pe pânză, dar în realitate este vorba despre watercolor (acuarelă). O escrocherie pe
faţă.
Invazia kitsch-ului a devenit eveniment. Iar semnificativ este ceea ce se întâmplă la
Francis M. Naumann Fine Art Gallery, de pe 57 St., deci din elita galeriilor newyorkeze, care a marcat 100 de ani
de la prima manifestare a celebrei Society of Independent Artists din New York printr-o expozitie kitsch. Galeria
este specializată în arta europeană avangardistă. Galeristul Francis Naumann este şi autor al unor eseuri dedicate
avangardei, dar mai ales al celor două cărţi despre viaţa şi opera lui Marcel Duchamp, publicate în 2012 şi 2014.
De altfel, expoziţia chiar este dedicată lui Marcel Duchamp, cu precizarea că este legată de ceea ce se relatează
în aceste cărţi.
Foarte laudabilă initiaţivă, dar care nu a trecut mai departe de nivelul kitsch al artei
americane actuale, impuse de mişcarea pop-art, care este ca o piatră de moară de gâtul unei păsări ce vrea să
zboare. Căci ce a făcut dl. Naumann, a cerut / comandat unui număr de 31 de artişti de diferite naţionalităţi, să
aducă un omagiu artistului Duchamp. Iar un fapt lăudabil. Dar le-a dat ca temă, ce credeţi? Lucrarea
Fountain (1917), ce fusese semnată “R. Mutt”. Care reprezintă un WC. Şi care, la timpul ei, însemna un
protest faţă de arta academică, era un gest de frondă anti-art. Dar azi ce poate fi? Un reper pentru arta kitsch.
Fiindcă în timp ce unii se afiliau mişcării Dada sau suprarealismului, marea artă îşi vedea de drum. Picasso,
Matisse, Klimt sau Brâncuşi îşi dădeau măsura cu opera nemuritoare.
Şi artiştii respectivi, de la Naumann Gallery, au intrat în joc, au căutat să facă, vorba
ceea, din closet bici! De pildă, rusul Alexander Kosolapov prezintă un triptic de pisoare din “revolutionary
porcelan”, având în interior nişte adezive suprematiste, cu un triunghi, un pătrat, iar pe ultimul stă scris
“Lenin”! Adevărată ironie schizofrenică. O altă lucrare, creaţia italianului Carlo Maria Mariani, reprezintă un nud
boticellian, deci o imagine renascentistă, nud văzut din spate, aşezat pe un vas de toaletă, având alături şi o
ramură cu banane, ca să ne sugereze că în timp de stă pe WC, frumoasa din imagine mănâncă din aceste exotice
fructe! Mike Bidlo vine cu o instalaţie de pisoare maro, fără nici o idee. Ca şi Richard Pettibone cu “The Blind
Man”. Un alt artist, Ray Beldner, mai ruşinos, îmbracă toaleta într-un ambalaj de lux, aşa cum vedeam la magazinele
de modă (“Peelavie”). Adică îţi vinde un obiect de rahat, într-un ambalaj fastuos. Totul este aşa. Precum este
kitsch-ul, la limita vulgarităţii.
Trebuie spus că toate aceste bazaconii, prezentate ca artă, stârneau răsul vizitatorilor.
În timp ce băiatul care servea băuturile, cânta: “If you have a body, you are an athlete”, fără vreo
legătură cu expoziţia, ca să întregească atmosfera surrealistă. Căci e vorba de o fântână, unde totul curge
(panta rei)! Nu m-ar fi mirat dacă apărea şi Trump pe o asemenea fântănă (fountain) duchampiană.
Orice este posibil când nu ai ce spune. Efectul este ridicol şi nul, nu mai este avangardist. Ceea ce în perioada
interbelică însemna o atitudine, Marcel Duchamp fiind unul dintre pionierii surrealism-ului, acum nu mai are decât
un efect rizibil. Aceasta se numeşte “An Homage” pe care galeria Naumann îl aduce lui Duchamp. Sau poate că
galeristul îşi exprima aici adevărata atitudine faţă de o perioadă semnificativă din istoria artei, dar care şi-a
trăit traiul?! E de preferat totuşi ceea ce vedem la Blum & Poe Gallery, de pe 66 St., unde Gavin Kenyon expune
pe pereţi preşurile de la uşi, pe care ne ştergem pe picioare, dar le construieşte din tablă sau bronz. El le
numeşte shrouds, adică giulgiuri, fiindcă sunt şi monocrome, cenuşii sau negre. E tot o atitudine de frondă,
de negare a formelor artistice de orice fel!
Mă gândesc din nou la retrospectiva de la Guggenheim, unde i-am văzut expuşi alături pe
Brâncuşi şi Duchamp. Noi avem tot respectul faţă de ceea ce francezul Marcel Duchamp a făcut pentru Brâncuşi, fiind
cea mai bună călăuză a lui în America. Şi tot el l-a sfătuit pe Brâncuşi să dea în judecată statul American,
respectiv serviciul vamal din New York, care a interzis intrarea în Statele Unite a unor lucrări, considerându-le
piese industriale, fapt ce a declanşat un faimos proces, câştigat de Brâncuşi, moment care l-a consacrat definitiv
ca fondator al artei moderne americane. Toată această poveste, implicit relaţia Brâncuşi-Duchamp, o redau pe larg
în cartea Brâncuşi în America. Da, dar şi din alăturarea de la Guggenheim se vede diferenţa colosală între
arta celor doi artişti. Brâncuşi depăşeşte timpul, epoca în care a creat, Duchamp nu poate fi înţeles decât în
perioada în care a trăit. Rămâne un avangardist francez americanizat. Şi un apreciat jucător de şah! De unde şi
omagiul adus de Sophie Matisse, nepoata lui Henri Matisse. În istoria artei, o partidă de şah între Brâncuşi şi
Duchamp este inegală. Unul aparţine eternităţii, celălalt unei epoci bine determinate, dovadă expoziţia de la
Naumann Gallery, care ne arată ce ridicol ne apare azi avangardismul. El nu poate fi tratat decât ca fenomen, ca
reper istoric, ca document, fiindcă altfel, după criterii artistice, artişti ca Duchamp nu au nicio valoare
estetică. La fel nici cele 31 de omagieri de la Naumann. Fountain a fost ceea ce avea să devină
Campbell’s Soup al lui Warhol, simbolul kitsch-ului American. O aberaţie a neputinţei creatoare. Iar acum,
ce salt vedem, ce mutare de şah istorică? Nici una. De la pop-art, Naumann Gallery ne prezintă
toilet-art!
De ce se menţine iluzia artistică numai la nivel urinal? O seamă de artişti importanţi,
31, printre care John Baldessari, Joseph Kosuth, Peter Saul, Douglas Vogel sau Ai Weiwei, fac filosofia
chibritului. Adică nu avem nicio satisfacţie estetică, dar nici măcar una culturală sau informativă, fiindcă, în
timp ce organizatorii de la Guggenheim au marcat relaţia Brâncuşi-Duchamp prin expunerea alăturată a unor lucrări,
Naumann Gallery nici nu-l pomeneşte pe Brâncuşi. De altfel, din mai multe discuţii pe care le-am avut cu dl.
Naumann, domnia sa este tributar la acest capitol datorită goanei sterile după cai verzi pe pereţi. Poate va scrie
măcar un eseu reparatoriu, Brâncuşi şi Duchamp. Merită.
Grid Modorcea, Dr. in arte Corespondenta de la New
York
22 aprilie 2017
Brâncuși într-o mare retrospectivă la Guggenheim Museum
Unul dintre cele mai mari muzee din America și din lume, Guggenheim Museum, a organizat un
adevărat regal al existenței sale: o retrospectivă a celor mai valoroase colecții pe care le deține de la
înființare. Muzeul, care și-a luat numele în 1952, dar s-a deschis în 1959, deține peste 7000 de lucrări,
evident, multe aparținând Fundației Guggenheim (1937), toate de referință, iar acum
desfășoară pe toată spirala de melc a etajelor sale, numai capodopere. Oricine intră în acest cilindru muzeal,
află istoria lui. Există la capătul drumului celor 7 etaje, pe care le urci în spirală, povestea realizării
acestei construcții unicat, numită de arhitectul ei, Frank Lloyd Wright, Templul Spiritului. Și devenit
landmark mondial. O caracteristică a colecționarului Solomon Guggenheim (1861 – 1949),
sprijinit de suportul aplicat al dealer-ului Karl Nierendorf și al artistei germane
Hilla von Rebay, a fost achiziția de opere inovatoare, ale avangardiștilor. Este uluitor flerul lui
Guggenheim de a colecționa piese ale unor artiști care în anii interbelici, când el
își întemeia afacerea, nu erau nimeni sau nu aveau în nici un caz gloria de mai târziu. Sute de artiști
necunoscuți atunci, au devenit glorii ale artei moderne. Însă Guggenheim i-a intuit pe toți. Și acum muzeul
prezintă toată cariera sa, cum a ajuns la acest rezultat unic în lume, aducând la vedere permanentele sale
colecții. Este o gigantică retrospectivă care cuprinde numai capodopere. Este o sărbătoare rară, ceva
uluitor!
Și o realitate istorică se impune de la sine: majoritatea lucrărilor, peste 95 la sută,
aparțin artiștilor europeni. Artiștii americani sunt rari, o prezență palidă. Tatăl lui Solomon, Mayer Guggenheim,
s-a născut în Elveția, făcea parte din comunitatea evreilor aschenazi. Familia Guggenheim
este extrem de numeroasă, cu un rol istoric, artistic și caritabil impresionant. Pe lângă Solomon, la fel de
celebri sunt John Simon și Peggy. Mulți din membrii familiei s-au ocupat de artă. Ca și alți colecționari evrei,
ei, în timpul ascensiunii naziste, au venit cu colecțiile lor în America. Solomon s-a născut în Philadelphia, dar a
moștenit averea tatălui său, implicit colecția. Cam așa este istoria a mii de evrei. America nu numai că i-a
primit, dar i-a asimilat, pe Guggenheimi și pe toți artiștii europeni și mondiali. Iar Solomon a continuat să
achiziționeze lucrări din Europa datorită celor doi colaboratori evrei germani, pomeniți mai sus.
Retrospectiva colecțiilor de la Guggenheim Museum este o perfectă oglindă a istoriei
moderne a lumii. Dacă, prin miracol, ar veni Trump să vadă această expoziție și ar vedea realitatea despre care vă
vorbesc, ce-ar face? Ar da istoria înapoi sau și-ar reconsidera poziția față de emigranți? L-ar acuza pe Guggenheim
că nu a achiziționat lucrări ale artiștilor americani? Nu se poate! Istoria artei nu se face cu Tomahawk-ul, iar
istoria Americii este datoare Europei, ba am putea spune că în mare măsură este o creație a ei. Și cred că acest
lucru este un fapt pozitiv, arată sensul către care trebuie să se îndrepte lumea, în orice caz, arată direcția pe
care trebuie să continue să meargă America. Nu cred că există o altă cale.
*
De-a lungul anilor, eu am văzut aceste lucrări cu diferite prilejuri, dar acum mă uitam ce
delir era pe capul studenților care vizitau muzeul, ce fericire faptul că descoperă deodată, văzând acest
eveniment, numit “Guggenheim Collection”, istoria artei moderne.
Bucuria mea era însă mult mai mare fiindcă acest fenomenal eveniment, ce se va desfășura
pe termen nedeterminat, include și prezența copleșitoare a lui Constantin Brâncuși. Așa cum am arătat în albumul
Brancusi in America (ediția engleză), Guggenheim Museum i-a organizat lui
Brâncuși, în anul 1955, o mare retrospectivă, prezentându-i atunci 59 dintre sculpturile sale, plus desene și
guaşe. Cu acel prilej, Brâncuși a declarat pentru “The New York Times”: “Without Americans, I would not have
been able to produce all this, or even to have existed. / Fără americani, n-aș fi fost capabil să produc toate
acestea, sau chiar să fi existat”. Deci “fără americani”, nu fără români, căci nu se știe dacă ar mai fi existat
dacă rămânea în România! În acel moment, Brâncuși era cel mai valoros artist din New York, din America, fiind
considerat fondatorul artei moderne americane. Acest lucru nu s-a întâmplat în Franța. Cercetările brâncușologilor
se opresc doar la porțile parisiene. Nu se poate imagina ce ni se revelează dincolo de ele, în America. Abia mult
mai tarziu, după ce am trăit experiența brâncușiană în America, l-am înțeles pe Barbu Brezianu, care îmi tot
spunea, “Modorcea, dacă ajungi în America, mergi pe urmele lui Brâncuși! Noi ne-am ocupat de un Brâncuși al
plaiurilor noastre și ale Franței, dar nimeni nu s-a ocupat de experiența americană a lui Brâncuși, nici chiar ei,
americanii, care este copleșitoare!” Așa este. O dovedește și acum, aici, expoziția de la Guggenheim Museum.
Solomon Guggneheim a avut intuiția de a achiziționa unele dintre cel mai valoroase lucrări ale sculptorului român,
unele dintre ele, organizatorii actuali expunându-le din nou acum.
De fapt, Brâncuși este regele acestei gigantice retrospective, este onorat din cale-afară,
întrucât, pe când ceilalți titani ai artei moderne, de la Bauer, Malevich, Kandinsky (preferatul lui Guggenheim,
cel care i-a cimentat cariera americană) la Picasso, Miró, Calder, Paul Klee, Piet Mondian sau Pollock, se află în
spirala normală a spațiului expozițional, lui Brâncuși i s-a dedicat o sală specială, la etajul 2, unde vedem 6
dintre sculpturile lui fundamentale, trei din marmură, Muza, Țestoasa zburătoare și Miracolul
(Foca), și trei din lemn de stejar, Adam și Eva, Vrăjitoarea și Regele regilor. Ceva
uluitor, toate piese originale, monumentale, cum nu se pot vedea decât aici. De pildă, King of Kings are
dimensiunile 300 x 48, 3 x 46 cm, o lucrare impresionantă. La București sau în altă parte, am văzut numai copii,
variante de mici dimensiuni.
Însuși suportul pe care se află lucrările, adică soclul, constituie opere în sine,
adevărate capodopere, cum este suportul Muzei, din stejar, în patru trepte, sau al Miracolului, o
perfectă “masă a tăcerii”, geamănă a originalului gorjean. Discutam cu artista Pelenakeke Brown din Noua Zeelandă,
și ea era uimită de ceea ce a spus Rousseau-Vameșul despre Brâncuși, de felul cum a transformat anticul în modern!
Adam si Eva, de pildă, este o temă primordială, dar pe care Brâncuși a adus-o la zi, printr-un archaism
sui-generis, construind dualitatea pe verticală. Exact ce vedem în arta Oceaniei.
Pe parcursul expoziției mai apare și piesa Jeune fille françoise, tot din lemn de
stejar, în compania lui Marcel Duchamp, care i-a deschis calea lui Brâncuși în America, și a lui Kurt Schwitters,
co-fondator al dadaismului, alături de Tristan Tzara, iar spre finalul expoziției apare și Măiastra, din
alamă șlefuită, minunea de la Peggy Guggenheim Museum din Veneția, fiindcă retrospectiva se termină cu lucrări
aduse din muzeul lui Peggy, cea care se luptase ani de zile să-l cucerească pe Brâncuși și să obțină de la el opere
preferate. Tot din colecția lui Peggy, avem surpriza să vedem și Le surrrealliste, tabloul emblematic al lui
Victor Brauner, artist marcat ca român născut la Piatra Neamț.
Aceste lucrări, aproape fără excepție, eu le-am mai văzut cu diferite ocazii, fie în
expoziții tematice, fie în colecții sau retrospective. Aș fi dorit să fie ceva nou, ceva legat de România, care
lipsește cu desăvârșire din această expoziție. Nu e prima data când consemnez cu tristețe dezinteresul României, al
ICR New York, pentru ceea ce puteam aduce noi, românii, ca noutate. Am vorbit cu cineva din oganizarea expoziției
și mi-a spus că ICR nu a comunicat curatorului că există volumul Brancusi in America, pe care eu l-am oferit
ICR-ului (cartea o poate avea oricine de pe Amazon), unde se pot găsi noutățile de care era nevoie pentru a mări interesul pentru
Brâncuși, pentru a dovedi că Brâncuși e încă viu, nu doar muzeal, cum îl consideră aici mulți contemporani, pe
criteriul că este “epuizat”, adică vândut tot, dat fiind că Brâncuși a realizat foarte puține opere, nu a fost
un artist prolific, ca Picasso, de pildă.
Dar el înseamnă ceva mai mult pentru români. Studiul meu aduce noutăți fundamentale despre
cariera Americană a lui Brâncuși, căruia, timp de 44 de ani, de când a debutat la New York la Armory Show, la prima
ediție din 1913, americanii i-au organizat sute de expoziții. De altfel, însăși retrospectiva de la Guggenheim
expune, pe lângă cele șase sculpturi din sala dedicată lui, zece fotografii din atelierul lui Brâncuși, luate de
fotografii americani Man Ray, Wayne Miller și Edward Steichen, artistul în curtea căruia, la Voulangis, Franța,
Brâncuși a ridicat în 1926 prima variantă a Coloanei fără sfârșit, pe care, în 1927, a tăiat-o în două, ca
să o poată transporta la atelier. Iar Steichen, apoi Stieglitz și alti zeci de americani, i-au pavat o frumoasă
carieră peste ocean.
Aceste poze au patina acelor ani de creație. Ca și lucrările care sunt cu adevărat piese
de muzeu. Cu alte cuvinte, ceea ce vedem acum la Guggenheim Museum este un Brâncuși consacrat, știut, răscunoscut.
Era de dorit un nou Brâncuși, un Brâncuși necunoscut, așa cum l-am descoperit eu pas cu pas în New York, mergând pe
urmele lui, pe care le-a lăsat discret, în special în Greenwich Village, alături de cei doi buni prieteni ai săi,
Pablo Picasso și Henri Matisse. Nu mă îndoiesc că Solomon Guggenheim, dacă ar fi trăit, știută fiind apetența sa
extraordinară pentru nou, ar fi marșat să facă un mare eveniment din descoperirea mea. Rămâne ca acest Brâncuși
nou, al viitorului, să se reveleze lumii altă dată, cum i-o fi voia, fiindcă pietrele au destinul lor și vorbesc
când le vine vremea.
Grid Modorcea Corespondența de la New York
19 aprilie 2017
Primăvara unei galerii
Un eveniment recent, expoziția „Spring Temper”, în care au expus trei tineri artiști,
pictorii puertoricani Sebastian Vallejo (n. 1982, San Juan) și Hector Arce-Espasas (1982, San Juan), amândoi cu
studii în Statele Unite, și sculptorul american Allan Tarantino (n. 1972, New Haven, Connecticut), mi-a revelat un
model de galerie americană. Există în Manhattan galerii discrete, care nu bat toba ca altele, fiindcă nu au ce
să-ți prezinte. Discreția este o calitate a valorii. Sunt oameni discreți care fac adevărate minuni. Așa este Godel
& Co. Gallery, de pe 74 St., unde am avut surpriza să întâlnesc o personalitate, dl. Howard J. Godel, cu
rădăcini românești. Am vorbit mult cu domnia sa despre România și mai ales despre Brâncuși. Despre Bâncuși am
vorbit și cu Tarantino, fiindcă sculpturile lui au calitatea pe care o acorda Brâncuși sculpturii, aceea de joc,
aceea care se adresează copilului din noi, care ar vrea să se joacă peste sculpturi, fără să știe cine le-a făcut.
Multe lucrări sugerează, prin formele lor delicate, grație animalieră, seamănă cu animale marine, precum ciclurile
Koan și Sango. Formele sunt simbolice, au calitatea șlefuirii îndelungate, pe care sculptorul român o ducea la
exces, până la starea de transparență.
Dimpotrivă, tablourile lui Vallejo și Arce-Espasas transmit neliniște, o pânză ca
Summer Garden, ori un amestec de ocean și pădure, amintesc de vertijurile lui Van Gogh, căci Vallejo
folosește multă pastă și culori vii, crude, șocante, pe când imaginile create de Arce au forța
unui labirint supraexpus, ca în Crown și Royal Palm. Deși își pictează tablourile,
el urmărește un efect fotografic negativ. Dar artistul prezintă și câteva interesante sculpturi din porțelan.
Neliniștite par și sculpturile biomorfice ale lui Tarantino, mai apropiat de budismul naturist, dar încremenirea
formelor le accentuează starea de joc, fiind un amestec zoomorf sui-generis, de schelete organice, ca în Koibito
(tors feminin și cap de iepure), Sango II (picioare umane care duc o palmă cu degete desfăcute). Materialele sunt
rare, Lacquer, Aqua-Resin, Indiana Limestone, Winterstone, dar și marmură de Carrara. Calitatea materialelor ajută
ideea de zbor, de transparență.
Această calitate principală am remarcat-o și în colecția galeriei Godel, prezentă într-un
album numit Recent Acquisitions, în care domină arta americană creată în intervalul 1790 – 1950. Sunt
prezenți cu lucrări 32 de artiști americani, mulți cu ascendență europeană. Colecția strălucește prin peisaje și
naturi statice, care duc la perfecțiune stilul calofil în artă. Așa sunt tablourile lui Rosen, Botke, Dietrich,
Heade, Peto, Harnett, ca și pânzele cinegetice ale lui Goodwin și Hinckley. Sunt pictori cu totul insoliți,
necunoscuți chiar, dar stăpâni pe o artă de invidiat, precum portretele lui Wood, Chalfant, Perry, Anshutz, Stock
sau peisajele țărănești semnate de Metcalf, Wendel, Durrie, Bierstadt, Hill, Fuechsel, Parton, ca și cele marine
ale lui Birch, Hart, Mellen, ce amintesc de Turner.
Iar ca surpriza să fie deplină, galeria Godel deține o colecție de rame, Fine Art Frames,
de la Ludovic al XIV-lea la Hudson River School, ca și de la faimoșii creatori de rame, Whistler și Stanford White.
Colecția înfățișează arta marilor meșteșugari care au creat de-a lungul timpului rame antologice, adevărate
capodopere, ce au pus în valoare arta marilor pictori. Adesea, o ramă poate salva un tablou. Oricum, contribuie la
valoarea lui, deși o ramă nepotrivită, poate să distragă atenția de la ceea ce prezintă un artist. Funcția ramei a
fost excelent studiată de Tudor Vianu în Estetica sa. Astfel de gânduri ne-a prilejuit expoziția de la Godel
Gallery, unde am avut reale satisfacții artistice.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondență de la New
York
3 aprilie 2017
Fenomenul „Asia Week”
Se află în plină desfrășurare evenimentul Asia Week. Dar săptămâna („week”) artei asiatice s-a
mai prelungit cu câteva zile, iar manifestările au cuprins tot New York-ul artistic, mai toate galeriile. Acum
câțiva ani, Asia Week abia prindea viață, iar ediția din acest an ne dovedește că a devenit un fenomen. Toate
marile muzee și sute de galerii, inclusiv centre culturale, cluburi sau instituții specializate țin conferințe,
dezbateri sau vernisează în aceste zile artă neasemuită din China, India, Japonia, Himalaya și sud-estul Asiei. Mai
mult, ca niciodată, celebrele case de licitații Christie’s și Sotheby’s au dedicat zile speciale în care licitează
numai artă asiatică.
M-a atras Christie’s, care a avut sesiuni de licitații non-stop, timp de 5 zile. La trei
dintre licitații am fost prezenți și noi. Dar, ciudat, în holul principal tronau nu piese asiatice, ci faimosul
triptic al lui Francis Bacon, Three Studies for a Portrait of George Dyer (1963), care automat mi-a adus
aminte de Adrian Ghenie, fiindcă el este cel mai mare imitator al pictorului eneglez. Și, urcând scările către sala
mare de licitații, mă întrebam, cum poate un om de talent să-și facă gloria imitând atât de izbitor un
maestru?! Văzându-i ucenicului tablourile, mereu te gândești la model. Oare arta chineză
poate fi imitată?
Am asistat la licitații de artă chineză, apoi artă din India, Himalaya și sud-estul Asiei.
Dar surpriza a fost colecția de artă asiatică a celebrei colecționare Marie Theresa Virata (n. 1923, Manila), un
membru proeminent al unei familii foarte bogate din Filipine. Soțul ei a terminat Havard, a ajuns mare economist,
investitor, banker. A avut relații constante cu oameni de seamă ai Americii, precum președinții Harry Truman și
Richard Nixon. Iar legătura cu arta s-a dovedit pentru Marie-Therese adevărata sa vocație, având, prin relațiile
soțului ei, un câmp larg de manifestare. Impresionantul catalog al licitației, pe lângă prezentarea pieselor
licitate, loturile 601 – 686, conține biografia ilustrată a acestei familii. Contactul cu marile muzee americane a
fost permanent. Și iată că acum, tot printr-o casă americană de licitații, cea mai mare din lume, face acest act de
despărțire de unele dintre cele mai frumoase piese de artă asiatică pe care le-a putut concepe mintea umană.
Colecția e dominată de vase, mobilier și tapiserii, toate vechi și foarte vechi, licitate la sume astronomice, de
sute de mii de dolari. De pildă, un fotoliu provenind din Hong Kong, sec. 17, a fost achizilionat cu 1 200 000
dolari! Multe piese proveneau din dinastia Qing. Un dulap de cabinet s-a dat cu 600 000 de dolari. Multe vase
imperiale, de o frumusețe rară, monocolore, s-au licitat de la sume de 50 000 dolari în sus. La fel și un vas sub
formă de sticlă ornată, din marmură albă, tot din sec. 17. O lume de vis apărea și dispărea sub ochii
cumpărătorilor, în marea lor majoritate asiatici. Cu aceste obiecte de preț, o mare familie își prezenta cartea de
vizită, dar în același timp și dispărea cu fiecare obiect din colecție înstrăinat. Aceasta este soarta colecțiilor.
Prin licitația lor suntem martori la felul cum se face și se desface istoria.
Așa s-a întâmplat și cu licitația colecției Harris, care a
cuprins loturile 801 – 888. Erwin Harris s-a născut în 1921 la New York. A fost un mare aventurier. Ca ofițer de
contrainformații, a colindat toată planeta și a avut un rol de mare importanță în relațiile SUA – Cuba. A fost o
figură enigmatică, ajungând să aibă strânse relații cu chinezii și să colecționeze artă asiatică. La reședința sa
din Miami și-a făcut o adevărată împărăție din valori asiatice. La Christie’s s-a licitat doar ceea ce s-a numit
Traders and Raiders on China’s Northern Frontier / Comercianți și Jefuitori de la Frontiera Chinei de
Nord.
Majoritatea pieselor licitate au fost sculpturi din bronz datând din secolele 12 - 10 î.H.
De pildă, o pereche de capete de dragoni, estimată de Christie’s la 2 – 3000 de dolari, s-a licitat intens și s-a
ajuns la 30 mii dolari. Obiecte casnice de mii de ani, cuțite, vase, linguri, fel de fel de suporturi și ornamnte,
cu forme animaliere, au avut aceeași soartă. Iar cea mai importantă piesă a licitației a fost o mască din bronz
reprezentând un fel de bour, sec. 6 î. H., perioada Zhou. Piesa se afla într-o vitrină în
mijlocul sălii de licitație. Casa a estimat licitarea la sume variind între 150 și 200 000 de dolari, dar nu a fost
achiziționată decât cu 90 de mii de dolari. Nici cumpărătorii asiatici nu au bani? Fenomenalele forme animaliere
constituie ceea ce am putea numi preistoria artei naive. Un lup din sec. 4 BC mi-a adus aminte de Lupa Capitolina,
lupoaica dacică. Multe obiecte reprezentau arme sau figuri de animale fantastice, potrivite pentru filmele SF,
precum un urs care iese dintr-un trunchi, de fapt, face una cu el, având gura deschisă amenințător. Și alte
ornamente reprezentau urși. Iată că și în preistoria omenirii, urșii nu i-au lăsat indiferenți pe oameni. Ultimele
piese licitate au fost adevărate bijuterii din pietre prețioase de jad, reprezentând bufnițe sau cuci. Însă
ornamente imperiale, de o mare delicatețe, rafinat cioplite, pe care nu le pot compara cu bufnițele românului
Constantin Antonovici, numit de americani “sculptor of Owls”. Este de-a dreptul uluitor cum Edwin Harris a putut să
colecționeze cu atâta osârdie numai piese preistorice, având o unitate desăvârșită. Iată o adevărată vocație de…
raider!
Chinezii au spus că dacă Trump deschide războiul comercial cu China, americanii au
pierdut. Și înclin să le dau dreptate dacă e să mă iau după a treia licitație la care am particiapt, Fine
Chinese Ceramics and Works Art. E adevărat, s-au licitat
piese de ceramică, desigur, ceramică artistică, capitol la care chinezii sunt imbatabili, iar spectacolul
licitărilor ne-a înmărmurit pur și simplu. Fiecare piesă licitată era aprins disputată, se ajunge la peste 20 de
pași, iar sumele din urmă nu se micșorau, ci creșteau la fiecare nouă strigare cu circa 20 de mii de dolari. De
pildă, la un simplu vas de spălat pe mâini, din dinastia Song (960 – 1234), licitația a pornit de la 12 mii de
dolari și “insignifiantul vas” a fost achiziționat cu 750 000 de dolari! Mai toate obiectele de ceramică din
loturile 1131 – 1289 au necesitat astfel de dispute strânse. Desigur, valoarea lucrărilor este inestimabilă. Ceea
ce am văzut, întrece cu mult imaginația europeană sau americană, fiindcă numai o cultură multimilenară, precum cea
chineză, poate ajunge la rafinamente desăvârșite, cum sunt vasele colorate, pictate cu motive florale sau cu scene
de vânătoare. Așa este magnigficul vas “Hundred Deer”, din perioada Qianlong, care a avut prețul de pornire 500 de
mii de dolari. Foarte disputate au fost statuile lui Buddha, sculpturi animaliere, un cap și un bust al lui
Bodhisattva din dinastia Tang, numeroase vase de ritual, o statuie a lui Bodhidharma, un fenomenal ciclu de vase
pictate numite “Phoenix”, statuiete și vase de cult din Dinastia Ming, copleșitoare dantelării spirituale, dintr-o
materie făcută să străbată veacurile, o adevărată trezorerie artistică, prin care reînvia istoria abisală a
poporului chinez.
La această licitație, organizată cu aportul substanțial al partenerilor chinezi, s-a văzut
puterea de cumpărare a Chinei. Prețurile tot creșteau, parcă nu mai aveau limite. Cele 289 de piese licitate, dacă
le adăugăm și pe cele din sesiunea I (loturile 1001 – 1120), au atins sume de peste 100 milioane de dolari! La
prima sesiune nu am putut ajunge datorită marelui event anual al străzii, Irish Parade, irlandezii fiind
considerați printre întemeietorii principali ai Americii, iar sărbătoarea lor cuprinde toată suflarea marelui oraș,
cu parada neobișnuită de pe Fifth Avenue. În această zi toți americanii sunt “verzi”, culoarea Sfântuluiu Patrick,
iar ca să ajungi la Rockefeller Plaza, unde se află Casa de licitații Christie’s, trebuie să traversezi drumul pe
care are loc defilarea, plus să treci de toate blocajele și de valurile de oameni, sute de mii, ieșiți să privească
parada și să fac sărbătoarea de neuitat. Dacă nu ai ceva verde pe tine, un fular, mănuși sau ochelari, primești o
bulină verde, să ți-o prinzi în piept, simbolic. În această zi se spune “I am Irish”! Iar catedrala Saint Patrick
era centrul manifestației. Totul e o sărbătoare neasemuită, despre care am scris nu o dată, și cum noutăți radicale
nu sunt, ceea ce am scris anii trecuți, e suficient pentru cei interesați.
Dar acum, Irish Parade s-a suprapus cu Asia Week și pot spune că am trăit în aceeași zi un
dublu eveniment. A fost ceva copleșitor. Ca să-mi revin, am mers la Fitness, la o locație de vis, care e vizavi de
Saint Patrick, și am înotat până târziu.
*
Un alt eveniment rarisim la care am participat a fost expoziția Ceramics a
celebrului artist sud-coreean Lee Ufan, organizată de Pace Gallery. Este prima expoziție de ceramică a lui Ufan în
Statele Unite și a cincea în total. În 1911 a avut la Guggenheim Muzeum o retrospectivă memorabilă a acestui
artist, despre care am scris în volumul FINE ARTS IN AMERICA. Cunoșteam mâna lui Ufan, cum se spune, și concepția
sa despre artă, el fiind unul din fondatorii școlii de avangardă Mono-ha. Simplitatea esențială constă în câteva
principii, care vizează absurdul, precum „să creezi ceva din nimic”. Aceasta este și una din dogmele lui Lars von
Trier, dar nu credem că cineastul danez a cunoscut lecțiile școlii Mono-ha, deși baza a fost pusă în anii ’60. La
Guggenheim am văzut cum Ufan sugerează infinitul printr-o piatră așezată lângă o linie sau o sfoară. Expoziția s-a
numit Marking Infinity. De altfel, demonstrația sa a avut următoarele teme: From Point, From
Line, From Wind, reducând arta sculpturii la aceste trei elemente, punctul, linia și vântul.
De data aceasta, am văzut cele mai simple încercări de a face din ceramică o formă. O
placă de ceramică de 44 x 60 cm, care are în centrul ei o ridicătură, ce sugererează un nas, este cea mai simplă
imagine a portretului uman. Chipul uman este perfect sugerat prin urma lăsată de degetul mare al artistului. Simple
alăturări de plăci de ceramică sugerează monumente, temple, spații moderne, locuri de agrement sau de joacă. Doar
din câteva cioburi, Ufan sugerează un întreg univers. Sunt și plăci pe care aplică bidineaua cu vopsea și trasează
urme sugerând o colivie, un animal sau un drapel. În același stil cu lucrările din teracoră, modelează forme și din
gresie roșie. Totul pare un spectacol ludic. Dar dincolo de acest aspect, dominat de culoarea roșie, într-o altă
sală a expoziției, Ufan atacă porțelanul și ne prezintă un evantai de piese nerealizate sau neterminate din
porțelan. Totul este alb. Contrastul este perfect imprimat pe vase mari, ca niște platouri albe din povești.
Lucrările nu au titlu și sunt forme organizate din cioburi de porțelan. Unele sunt marcate de pete de culoare, urme
pictate pe acest suport cu totul prețios și delicat. Dar suprema lucrare a artistului, o adevărată ars
poetica, este un monument din cioburi de porțelan, având în vârful său un vas întreg, perfect. Și în jurul
monumentului din cioburi sunt mii de alte cioburi. Este semnul muncii, al eforturilor artistului de a crea, de a
ajunge în vârf, de a escalada fruntarii, așadar, imaginea încercărilor lui repetate și izbânda din pisc. Este ideea
că la împlinire, la arta adevărată ajungi pe un drum de cioburi, fapt care exprimă și ideea de sacrificiu. Am putea
numi această lucrare, în spirit brâncușian, Coloana lui Ufan.
Ideea amintește de lucrarea artistului simbolist francez Gustav Adolf Mossa, Elle /
Ea (1905), de la Muzeul din Nisa, reprezentând un munte de cadavre umane în vârful căruia se află Ea, femeia, o
femeie nud, voluptuoasă, rubensiană, cu inele și alte podoabe, având pe cap o coroană de cranii ținută de doi
corbi. Femeia ne privește victorioasă, căci stă cocoțată pe mormanul victimelor sale. Muntele de cadavre amintește
și de grămezile de cadavre de la Auschwitz. Numai că pe vârful lor nu stă Hitler, ci Femeia, căreia Mossa i-a mai
dat un sens, prin bufnița aflată între brațele ei, în dreptul sexului. Este aceeași femeie din lucrările
Satiated Siren (1905) și Sphinxes (1906). Dar, categoric, ea reprezintă ideea istoriei ca un tăvălug
de cadavre și prevestește masacrele viitoare. Dimpotrivă, Coloana lui Ufan te duce numai cu gândul la munca omului,
la drumul plin de sacrificii pentru ca rodul creației să fie întreg.
Asia Week și-a imprimat deja persoanlitatea în viața tumultoasă, plină de evenimente, a
New York-ului. Oriunde mergeai, zâmbetul asiatic te întâmplina altfel decât în zilele obișnuite. Regretăm că una
din marile culturi ale lumii, arta persană, nu a fost prezentă întrucât Iranul se află pe Lista de embargo a lui
Trump. Politica nu ascultă de emoțiile estetice. Și ar trebui s-o facă, fiindcă arta, prin natura ei, are puterea
să depășească granițele politice, scopul ei major fiind tocmai acela de a uni oamenii și de a sluji
viața.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondență de la New
York
18 martie 2017
Marea ironie
Un eveniment care a concentrat atenția iubitorilor de artă americani s-a petrecut la
Skarstedt Gallery, de pe 79 St., atracția fiind o expoziție dedicată un Andy Warhol (1928 - 1987), considerat cel
mai influent artist american contemporan, iar titlul expoziției, Self Portraits (Fright Wings) /
Autoportrete (Peruci electizante), anunța o mare surpriză, poate că galeria, ne-am zis, a reușit să
cumuleze toate autoportretele artistului. A fost puhoi de lume. Mare parte din elita artei americane. Dar surpriza
a fost o mare ironie, fiindcă frumosul palat din zona de lux a Manhattan-ului era ocupat de un singur (!)
autoportret al lui Warhol, în cinci ipostaze. La etajul 1 era un autoportret, iar la etajul doi al frmoasei
locații, încă patru portrete identice. Deci cinci imagini, de dimensiuni impresionante, 203 x 203 cm, deosebindu-se
prin culoare. O aceeași fotografie mărită, virată în cinci nuanțe de culori spălăcite, albicios, roz, albăstriu,
turcoaz, verzuliu. Ele sunt datate 1986 și se specifică tehnica folosită: „acrylic and silkscreen ink an canavas /
acrilic și cerneală serigrafică pe pânză”.
Warhol a avut în Midtown Manhattan un studio de film, numit Factory, unde realiza filme și varii
ședințe foto. Multe albume s-au născut din aceste ședințe. Avea cam aceleași
persoanaje-obiect, în special dive pe care le-a lansat. Și realiza fotografii
nonconformiste, în special porno, homosexuale, așa cum era și proprietarul. Dar imaginea de față ne prezintă
figura răvășită a lui Warhol, cu părul în formă de țepi, cu totul demonic, arătând ca un drac sau un vampir
(dacă ar fi avut colți), de parcă părul i-a fost electrizat. De fapt, e vorba de o perucă, într-un deghizament
de clown.
De peste 30 de ani această imagine bântuie America și lumea. O vedem multiplicată în zeci
de expoziții. Marile târguri de artă au această imagine etalon a autoportretului realizată cu un an înainte de
tragicul sfârșit. Indiscutabil, Warhol a marcat arta modernă americană. El este reprezentantul cel mai de seamă al
curentului pop-art. Iubiții lui, în frunte cu Jean-Michel Basquiat, au făcut și ei aceeași carieră. Foarte mulți
cercetători ai artei consideră că Warhol și generația lui au stopat evoluția artei americane. După această
generație, nu a mai urmat nimic. A urmat, adaug eu, faza de imitații, pictorii actuali imită marea
artă clasică. Se realizează din nou pictura Renașterii, de pildă, dar altfel, cu noi tehnici. Însă majoritatea
celor cu care discut, numai oameni de artă, sunt conștienți că America plastică se află la o răscruce, să nu spun
la o înfundătură, fiindcă diversitatea este enormă și e greu să stăpânești fenomenul. Numai în New York există 5
mii de artiști plastici! Abia aștept să se deschidă marile târguri de artă din primăvară (începutul lui martie), să
văd noutățile în materie. Deocamdată, America plastică rămâne cantonată la experiențele mișcării pop-art, cu
varianta Installation. Dacă simbolul artei europene este Mona Lisa a lui Leonardo, simbolul artei
americane este Campbell Soup (cutita de conserve) a lui Andy Warhol. Iată o mare ironie!
Însuși evenimentul de la Skarstedt Gallery este o asemenea mare ironie, în spiritual lui
Warhol, căruia i-ar fi plăcut enorm să-și prezinte un autoportret fotografic într-un palat. Imaginea lui este aceea
a unui Devil împielițat, care bântuie acum America. O distinsă galeristă îmi spunea că dacă Warhol a dominat 30 de
ani arta americană, a făcut-o ca un spectru, el este vampirul artei americane actuale, așa cum în politică este
Donald Trump. Ferească Dumnezeu să avem un nou spectru încă 30 de ani!
Cred că nu este lipsit de semnificație faptul că portretul de la etajul 1 al galeriei este
însoțit de următorul citat, aflat pe peretele opus cu litere de-o șchioapă: „If you want to know all about Andy
Warhol, just look at the surface: of my paintings and films and me, and there I am. There’s nothing behind it /
Dacă vrei să știi totul despre Andy Warhol, privește doar la suprafață: vezi picturile și filmele mele și pe mine,
acolo sunt eu. Nu e nimic în spate” (Andy Warhol, 1967).
Așa este. Warhol s-a dezvăluit cu totul, cu toate viciile și deghizamentele lui, dar și cu
geniul său de pictor, sculptor, desenator, scriitor, actor, fotograf, cineast, colecționar, dar mai ales lider de
mișcare, devenind simbolul consumismului, cu o prezență mai mare poate decât a lui Picasso în lumea de manifestare
a artei. S-a scris despre el cât un turn Babel. A marcat o epocă, din care arta americană va ieși cu
greu.
Grid Modorcea Corespondență de la New York
25 februarie 2017
Fuga de România
Marele meu avantaj, față de alți comentatori ai artistului român
Adrian Ghenie, este faptul că înainte ca el să fie milionar, un artist cu multe zerori în coadă, eu l-am cunoscut
dintr-o fază anterioară, în 2011, când a expus prima oară la Pace Gallery din New York. Ba cred că numele lui i
l-am remarcat și mai înainte, la Armory Show, când i-am văzut o lucrare expusă de Mihai Nicodim Gallery din Los
Angeles. Acolo i s-a deschis cea dintâi poartă spre America. Deci nu pot fi acuzat de vreo influență, de faptul că
artistul a atins o notorietate pe bază de vânzări. Eu eram puternic atașat de arta plastică, eram de ani buni în
America și urmăream intens tot ce se expunea în galeriile americane. Și încercam să aflu
de ce lipsesc artiștii români în special din zona Chelsea, unde sunt concentrate cele mai multe galerii din America
și din lume. Aici este paradisul artei. Și locul îmi era ca a doua casă. Vedeam tot, circa 50 de vernisaje pe
săptămână, nu-mi scăpa nimic, experiență pe care am adunat-o în câteva cărți, începând cu FINE ARTS IN AMERICA. Și
începusem să descoper și artiști români, și așa mi-am planificat cartea ARIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, la care încă
lucrez.
Îl cunoșteam deja pe dl. Boris, sufletul lui Pace Gallery, cel care m-a invitat absolut la
toate vernisajele acestei celebre galerii newyorkeye. Știam și amănuntul că el avea
legături cu România, că părinții săi sunt originari din Cluj. Și într-o zi îmi spune că în curând va avea loc
verniajul expoziției unui clujean de-al său, un tânăr necunoscut, Adrian Ghenie, în plină afirmare.
Normal că m-am dus. Și acolo l-am cunoscut și pe artist. Am discutat cu el. Am scris despre ce am văzut. Evident,
nu m-a interesat nici o conjuctură decât valoarea lucrărilor lui. Tot ce am scris despre Ghenie
este născut dintr-o atitudine pur estetică. Sigur, era și dorința mea de a prezenta prin presa la care colaboram
valoarea unui artist român. Scrisesem în țară serialul de cărți ÎN CĂUTAREA
PORTRETULUI IDEAL. Știam că avem artiști mari, deosebiți, comparabili cu
marii artiști ai lumii, dar aici, la New York, total necunoscuți. Nici țara nu a făcut nimic pentru ei. Trebuia să
fac ceea ce puteam eu singur, cu forțele mele. Și atunci mi-a venit ideea cărții ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK.
Desigur, era inevitabilă ideea de a semnala prezența lor, deși anemică, în contextul artei americane și mondiale pe
care o vedeam zilnic în galeriile americane.
Aceste sunt datele principale ale interesului meu sincer pentru pictura lui Ghenie. Am
ținut să fac aceste precizări, fiindcă am observat că în presa din România sunt citat ca adversar al lui Ghenie,
ceea ce este o mare eroare. Nu am o natură contestatară fără acoperire, observațiile și rezervele mele sunt
orientate spre revelarea a ceea ce este valoros. Și din capul locului am remarcat talentul lui Ghenie, dar ceea ce
m-a surprins neplăcut a fost faptul că nu am descoperit în arta lui nimic românesc, nici o pecete națională. Vedeam
din plin cum defila aici arta mondială, nu mai era nevoie și de un român să facă ceea ce fac toți. Dacă am scris
despre retrospectiva lui Georg Baselitz de la Gagosian Gallery, de ce trebuia să văd și un român care îl imită?
Acest lucru l-am reproșat mereu artiștior români, tendința de a imita, de a-i imita pe străini. Ei așa cred că se
pot impune în lume, făcând la fel de bine sau mai bine decât ceea ce au făcut alții, care sunt repere. A fost tot
la Gagosian Gallery și o retrospectivă a altui mare artist, Francis Bacon. Și m-a
surprins apoi uimitoarea asemănare cu lucrările lui Ghenie.
Iar acum, în actuala expoziție, numită „Recent Paintings”, această filiație este
explicită, fiindcă Adrian Ghenie își numește multe lucrări (5) „study”, exact cum procedase cu mult înaintea lui
Francis Bacon. Ba ani de zile recordul vânzărilor a fost deținut de lucrarea „Three Studies of Lucian Freud”
(1969), cu suma de 142, 4 mil. dolari, care acum ocupă locul doi, după „Les femmes d’Alger” de Picasso. În această
direcție s-a angajat și Ghenie. Și e suficient să-i urmărim tot experimentul din jurul portretului făcut lui
Charles Darwin (?!?).
În ceea ce privește aderența vizuală, m-am lămurit în parte când am aflat că tânărul
artist român s-a stabilit la Berlin, unde avea contact cu arta germană, inclusiv cu opera lui Baselitz, cel care a
experimentat maniera lui Francis Bacon în tema hitleristă, adică a realizat portretele lui Hitler et co fără chip.
Exact cea ce am văzut și la Ghenie, în expoziția din 2011. M-a uimit această legătură nefirească la un român.
Ancorarea în modă, tema hitleristă, nu am luat-o decât ca pe un teribilism sau o nevoie instinctivă de succes. Iar
când am aflat de filiația lui pe linia Corneliu Baba, când mi s-a spus că și Ghenie este babist, am găsit afinități
cu Mircea Ciobanu, a cărui operă este dominată de o aură barochistă, un fel de paradă mistică, în care aurul
înconjoară personajele princiare fără chip. Pe linia lui Mircea Ciobanu s-ar fi putut dezvolta ceea ce el nu a
reușit până la capăt, căci moartea l-a luat de tânăr (vezi cartea noastră “Jaful secolului”, dedicată acestui
artist). Dar Mircea Ciobanu este superoriginal, fiindcă era de o vastitate culturală copleșitoare.
*
Iată de ce și acum, când văd o nouă expoziție Adrian Ghenie la Pace Gallery, nu mă
interesează câte zerouri a mai adăugat între timp artistul. El nu este Halep-up. Povestea cu zerourile îi aparție,
este problema lui, problema noastră este cu totul alta, ține strict de artă, e legată de întrebarea ce satisfacții
artistice, spirituale, ne furnizează artistul?
Am arătat ce s-a întâmplat la o licitație de la Goldart, unde un tablou de-al lui Ghenie,
„Flori”, s-a vândut cu 23 mii de euro, o lucrare de început a artistului, care este departe de a anunța pe artistul
de succes de mai târziu. M-a surprins să descoper nu ceea ce este definitoriu pentru un artist, faptul că în
lucrările de început se află sâmburii viitoarei cariere, așa cum se poate vedea la Brâncuși în primul rând, dar și
la Van Gogh și la toți mari artiști clasici sau moderni.
Bun, poate Ghenie este o excepție, mi-am spus. Și privesc acum, la Pace, lucrările lui,
care sunt tot déjà vu. Adică mereu te gândești la altcineva, la altceva din ceea ce ai mai văzut. Te gândești la
Dada, la experiențele neo-baroc, la abstract expresionism sau la arta narativă, fiindcă toate lucrările lui Ghenie
sunt realist abstracte, declanșează câte o poveste sau ilustrează o poveste cunoscută, precum biblica „Fuga din
Egipt”, pe care o actualizează, o conturează pe tema refugiaților. Există întâi un Study, varianta colaj, mică,
apoi lucrarea propriu-zisă, de mari dimensiuni, numită „Rest During the Flight into Egypt” (Odihnă în timpul
zborului în Egipt), reprezentând un tată și fiul său care stau pe un peron, cu bagajele lângă ei, iar în zare se
distinge un peisaj deluros, deși poate fi asemănat cu cel alpin din tabloul „The Alpine Retreat” (Alpinul retras),
unde refugiații sunt înlocuiți cu o divă pe un șezlong și un câine negru. Serialismul este inevitabil într-o astfel
de zonă creatoare, cu inspirația pe distanțe mici. La fel cum se întâmpla anterior și cu seria de lucrări închinate
lui Charles Darwin. Așa cum sunt acum seriile „The Storm” (Furtuna) și „Crossing the Sea of Reeds” (Traversând
marea trestiilor), o mostră de realism fantastic, anunțate de un Study, dar mai ales seria „Degenerate Art”,
începută în 2014 cu un tablou satiric (o capră draconică), ca să culmineze cu agresiunea plastică asupra unui cu
totul alt reper, Van Gogh.
Există în arta americană tendința de a imita operele clasice, de a le face cu totul
altfel. Am semnalat multe expoziții în care celebrul autoportret al lui Van Gogh din anul 1889 este luat ca suport
pentru tot felul de noi experiențe plastice. Este un tablou iconic. Am văzut acest autoportret transformat în
mozaic, pictat pe sticlă, fotografiat în fel și chip, combinat cu alte imagini, devenind un cal de bătaie. Iată că
acum Adrian Ghenie face din el un portret dadaist, îl îneacă într-o avalanșă de brazde coloristice trase cu
bidineaua. Rezultă un fel de monstru-urangutan, de personaj golemic, poate că se potrivea cu expoziția anterioară
„Golems”, deși tot ce vedem acum sunt tablouri recente, majoritatea din 2016 (15 lucrări, dintre care 5 de mari
dimensuni). Din seria de golemi face parte desigur și piesa „Moloch”, mai puțin reușită, personajul pare o
caricatură ruptă din desenele animate sau din umorul surrealist, dacă e să-l comparăm cu reprezentările vizionare
realizate de artistul american Michael Zansky, așa cum am putut vedea în atelierul său.
Mai rețin cele trei „autoportrete” (?!?), care pot fi portretele oricui din univers,
fiindcă sunt fără chip, înecate în pasta dadaistă multicoloră. Ceea ce făcuse demult un Picasso, în „Tête d’homme”
(1931), de pildă. De asemenea, expoziția mai cuprinde două tablouri de mici dimensiuni, jerbe de colorit
surrealist, „The Pervert” (Perversul) și „Lidless Eye” (Ochi fără capac), ca și colajul „Saint Christopher”, datat
2017, cel mai recent proiect, care este un study, ce anunță poate o nouă serie. Maniera este tot dadaistă, bine
surprinsă în „The Storm”.
Nu discut aici problema talentului, căci Ghenie are un talent puternic. Dar mulți au
talent, mii de artiști. Diferența o face viziunea. Deocamdată, Ghenie ne duce cu gândul la
influențele sub care se mișcă, pe care le-am semnalat. Brâncuși a intrat pe poarta mare a
artei mondiale cu ceva românesc foarte vechi, cum spunea Rousseau. El și-a impus noul pe verticală. Ghenie,
dimpotrivă, se mișcă pe orizontală, influențele lui sunt recente, pe linia
dadaism - baconism. Poate că adună influențe
universale ca să revină la matcă. Și ar fi bine să revină la matricea națională, fiindcă la rădăcina ei se află
seve de neînchipuit. Când le va descoperi, va începe adevărata lui identitate artistică. Ghenie trebuie să impună
rădăcinile românești, istoria națională, fascinantul tezaur mitic și religios, superior unor mituri străine de tip
Moloch. În tot ceea ce vedem la Pace Gallery, parcă e o fugă de România, de românism, să nu amintească nimic de
originea sa! E ca fuga din Egipt! E adevărat, România nu a făcut și nu face nimic pentru scriitorul și artistul
român. Dar trebuie să facem noi pentru ea. Iar dacă vrem ca străinii să respecte România, e necesar să-i prezentăm
și apărăm valorile. În „The New York Times” apare doar România protestelor, România corupției. Nu mai ieșim din
fatalitatea lui „22, cine-a tras în noi?”. Am cunoscut intelectuali americani care erau
fascinați de valorile noastre, despre care le vorbeam, și regretau că nu au știut nimic! Ce păcat că țara nu face
nici un efort să le impună! Așa cum fac alte țări cu eroii săi. De ce Ghenie nu ar impune prin arta sa mitul
originii la români, eroi legendari, echivalențe plastice ale Sunetului primordial sau de ce nu a făcut experimentul
său cu Van Gogh pe imaginea iconică a lui Brâncuși, care e departe de „arta degenerată”, fiindcă el nu și-a tăiat
nici o ureche (de aceea o fi arta lui Van Gogh „degenerată”?!). La Paris, Brâncuși a fugit de Rodin, nu de România,
ca să rămână cu tezaurul ei. Fuga lui Ghenie, e o fugă de el însuși. Poate că i-am dat de gândit! Și nu mă îndoiesc
că el va descoperi sau redescoperi ce a zămislit pământul nostru strămoșesc, adevăratele mituri naționale, că va
impune lumii simbolurile românești, așa cum a făcut Brâncuși, și cum l-a influențat și pe prietenul său, Matisse,
s-o facă. Ce mândrie de român a fost atunci când cel mai mare muzeu al Americii, Metropolitan Museum of Art, a
organizat expoziția cu „iia românească” a lui Matisse?! România are nevoie de noi artiști plastici care să nu fugă
de ea, ci s-o reprezinte în lume, care să-i impună valențele, comoara de virtuți ancestrale.
Grid Modorcea, Dr. în arte Corespondență de la New York
23 februarie 2017
Gastro- estetica lui Salvador
Dali
Este gastronomia o artă? Ce fel de artă? E suficient să vezi vitrinele New York-ului,
unde, lângă aranjamentele fashion, defilează sumedenii de spectacole gastronomice. Pe orice vreme, gastronomia este
regină. Iar acum, în aceste zile de iarnă, a venit un val de caldură oceanică, am intrat deodată într-un februarie
văratic, natura a explodat, mulți copaci și-au deschis ochii, unii au și înmugurit, și
toate străzile s-au umplut de mii de mese, ocupate de tot felul de boemi, îmbrăcați sumar, ca pe timp de vară.
Spectacolul gastronomic aici este peste tot, la fiecare pas, ai impresia că New York-ul este o masă lungă,
interminabilă, ocupată de oameni de toate culorile, care au venit din toate colțurile lumii să se bucure de vreme
și de fantasticele preparate newyorkeze. Gastronomic, sunt aici reprezentate toate popoarele lumii, vezi mii de
restaurante, fiecare cu specificul său culinar.
Sigur, totul este apetisant. Dar ca să fie artă, gastronomia trebuie să se adreseze și
spiritului, nu numai simțurilor. Dacă privești celebrele portrete ale lui Arcimboldo, sigur ai satisfacții
estetice, depășind percepția gastronomică oferită de legumele, plantele, fructele sau viețuitoarele din care sunt
făcute aceste portrete. Istoria artei este, într-un fel, o istorie domestică, în care se poate citi gastronomia
timpului, a fiecărei epoci în care a trăit un artist sau altul. Multe tablouri sunt cinegetice sau legate de
fastuoase bucătării aristocratice sau burgheze. Orice muzeu are asemenea capodopere pe subiecte
culinare.
Însă satisfacția supremă am avut-o nu văzând vitrinele și bucătăriile diverselor
restaurante, ci albumul lui Salvador Dali Les diners de Gala, apărut la faimoasa editură Taschen. Dineurile
sau cinele pentru Gala sunt adevărate opere de artă. Gala este celebra iubită a lui Dali, soție și muză, femeia
vieții lui, așa cum au fost pentru Picasso Marie-Thérèse sau Dora Maar.
„Când aveam șase ani, scrie Dali, am vrut să fiu bucătar”. Și această dorință l-a
marcat toată viața, iar la 68 de ani visul său s-a materializat într-o carte, cea despre care vorbim, Les diners
de Gala, care a apărut în 1973 în limba franceză, retipărită acum de Taschen, și care cuprinde 12 capitole
numite de Dali în felul următor:
1) Les caprices pincés princiers (feluri de mâncare exotice)
2) Les cannibalism de l’automne (alimente de ouă de mare)
3) Les suprêmes de malaises lilliputiens (felul întâi)
4) Les entre-plats sodomisés (carne)
5) Le spoutniks astiqués d’articots statistiques (melci-broaște)
6) Les panaches panachés (pește cu pește coajă)
7) Les chairs monarchiques (joc cu păsări de curte)
8) Les montres molls ½ sommeil (porc)
9) L’atavisme désoxyribonucléique (legume)
10) Les „Je mange GALA” (afrodisiace)
11) Les pios nouches (dulci deserturi)
12) Le délices petits martyrs (aperitive)
Formulările sunt, desigur, daliniene, intraductibile, deși o încercare aș face de dragul spectacolului
lingvistic:
1) Capricii domnești ciupite; 2) Canibalism de toamnă; 3) Disconfort liliputan suprem; 4)
Între mese-sodomizat; 5) Sputnik articots cu statistici lustruite; 6) Răcitoarele panașe; 7) Carnea monarhică; 8)
Ceasuri Mölls ½ de somn; 9) Atavism dezoxiribonucleic; 10) "Eu mănânc GALA"; 11) Nouches pios (?!); 12) Micii
martiri încântă.
Cele 12 capitole cuprind 136 de rețete, cu explicații, iar toate sunt însoțite de desenate
semnate de artist. O mare parte dintre aceste rețete sunt preparate curent în gastronomia franceză. Și se indică
locurile unde pot fi găsite permantent, inclusiv la celebrul restaurant parisian „Maxim” sau la Gara orașului
Lyon.
Albumul este o încântare a privirii. Arta plastică a lui Dali prinde aici contur culinar.
Aceeași imaginație fantezistă, plină de savoare și umor. Nu știu cum se poate mânca așa ceva, să strici cu mâinile
sau tacâmurile aranjamente care au înfățișări suprarealiste! Dar oricât de teribiliste ar fi rețetele bucătarului,
ele urmează o poetică, poetica artistului, numită Dalinian gastro-esthetics, întemeiată pe baza a ceea ce
artistul numește „coincidence of opposites” (coincidență a opozițiilor), având ca sursă un Eu cu totul special,
definit prin câteva trăiri particulare, cum ar fi: „Toate experiențele mele sunt viscerale” sau „Sunt
exaltat de tot ceea ce este comestibil”. Dali se consideră un „delirant” și un posedat de „conversie mistică”.
Însă toată estetica sa experimentală este subsumată unei întregi concepții, extrem de
originale, pe care o cuprinde în triada „filosofia gastronomiei”, „etica gastronomiei” și „teologia
gastronomiei”.
Iar și mai demn de reținut este faptul că rețetarul dalinian consolidează ceea ce este mai
subtil fundamental în religia sa, menită „to swallow the living God as is practiced in Sacrament of the Eucharist
/să înghită pe Dumnezeul cel viu așa cum se practică în Sacramentul Euharistiei”. Și care este religia sa? Aceea
prin care Dali se autodefinește drept monarhist, catolic, apostolic, roman și român. Acest crez, citat în
fiecare capitol, este tulburătoar, deși în rețetele lui nu găsim nimic românesc, nici un apropo măcar la bucătăria
românească. Avem în schimb din plin trimiteri la bucătăriile franțuzești și spaniole, ca și la cele indiene sau
asiatice, este chiar citată o rețetă a monarhului iranian Pahlavi, dar și o salată compusă de Alexandre
Dumas.
La capitolul canibalism găsim un aranjament piramidal din raci, iar la poalele acestui
munte, personaje decapitate, fiindcă racii urcă și decapitează cu cleștii lor tot ce întâlnesc în cale. Fastuoasele
arnjamente gastro-estetice reprezintă personaje vii, cu ochi magici, cum ar fi la capitolul 7 o bufniță monarhică,
foarte asemănătoate cu portretele lui Giuseppe Arcimboldo. Și aceste teribile aranjamente gastro-estetice, redate
prin fotografii color, sunt însoțite de desene suprarealiste, cu personaje ieșind parcă din panoplia lui Ubu Roi,
personajul lui Alfred Jarry. Dar la fiecare pas ne surprinde spectaoclul gastronomic, sardanapalic și rafinat, de o
mare bogăție, opulent, căci alimentele combinate sunt foarte scumpe, numai rarități, din păuni, fazani, maimuțe,
rinoceri, șerpi, fructe de mare, tot felul de păsări exotice, alături de care se află sticle cu băuturi dintre cele
mai alese.
Gastronomia lui Gali este rafinată și inaccesibilă pentru omul de rând, dar acesibilă
celor care au un simț în plus față de simțurile comune, și anume simțul estetic.
Grid Modorcea Corespondență de la New York
22 februarie 2017
Picassodoperele lui Picasso
Nici nu m-am dezmeticit bine (diferența de 7 ore față de București), că primii mei pași în
Manhattan m-au dus instinctiv către Gagosian Gallery, simbolul absolut al artei moderne. Știam că aici, la
sediul central de pe Madison Avenue, este imposibil să nu am o surpriză, să nu existe expus ceva nemaivăzut.
Și, într-adevăr, în spațiile de la etajul 5 al galeriei, am dat peste nume grele ale artei americane, ca Andy
Warhol, Cy Twombly, Charles Ray, Christopher Wool sau faimosul “Pendulum” al lui James Nares, ca și peste două
lucrări de David Reed, care anunțau ceea ce aveam să văd urcând la etejul 6, expoziția „Painting Paintings”,
care reunește piesele acestui valoros artist, expuse prima oară la New York în 1975, când el venise aici din
sudul Californiei. El a impus ideea de a vedea imagini precum Grand Canyon prin brazde diagonale. Uriașele
pânze creează senzația de univers paralel. Este o viziune gridophanică, acea de a revela zonele limitrofe, de
a privi lucrurile dinspre marginea lor.
Dar marea surpriză te așteaptă la parter, acolo unde este și librăria galeriei.
Vizitatorul descoperă aici un miracol, expoziția “Picasso’s Picassos”, o selecție din colecția lui Maya
Ruiz-Picasso, fiica lui Pablo Picasso și a muzei sale iconice, Marie-Thérèse Walter. Expoziția este organizată de
Diana Widmaier-Picasso, nepoata lui Picasso. Așadar, un eveniment în familie. Numai la noi a existat prejudecata
că, dacă ești actor, de pildă, iar soția ta actriță, și jucați împreună, asta înseamnă un fel de “nepotism”, cum
îmi spunea Victor Rebengiuc, care regreta că zeci de ani, anii tinereții și maturității, nu a intrat pe scenă
alături de Mariana Mihuț, soția sa, să nu se bârfească, să nu se spună nu știu ce prostii, când în toată America
vedetele se formează și se ajută în familie. Nu e star american să nu aibă o asemenea istorie de promovare în
familie. Cine să continue mai bine tradiția și harul, dacă nu fiul pe tată și fiica pe mamă? Picasso a avut un cult
pentru familie. Tot acest cerc familial la Picasso este sacru. În expoziție, una din lucrări se și numește “La
famille” și este senzațională! Fără teama de a greși, putem spune că opera lui Picasso este ca un jurnal de
familie. E firesc să fie așa mai ales în colecția lui Maya. Tot ce vedem, respiră viața de familie. Nu numai
fotografiile expuse, care fac parte din “albumul de familie”, reflectă această realitate, dar mai ales tablourile
propriu-zise sunt inspirate numai de/din familie, precum fantasticele portrete făcute lui Marie-Thérèse, apoi lui
Maya, în special cel cu păpușă și cal (“Maya à la poupée et au chaval”, 1938). Maya este văzută ca un copil
teribil, mereu cu păpuși ciudate, dar și cu câinele lui Picasso, Riki, care apare în fotografia de pe balconul
casei din Boulevard Henri IV din Paris.
Născută în 1935, când Picasso avea 54 de ani, Maya a fost marea lui iubire, deși mai avea
încă trei copii. Evident, colecția Maya este rezultatul unei extrordinare moșteniri. Picasso a murit în anul 1973,
lăsând în urma sa o vastă operă, de peste 5 mii de lucrări, incluzând picturi, desene, sculpturi, ceramică,
gravuri, litografii, plus poezii și o mare arhivă fotografică. Toate au fost lăsate ultimei sale soții și celor
patru copii ai săi. În 1979, operele au fost donate de moștenitori statului francez, care a creat Muzeul Picasso
din Paris, un muzeu monografic dedicat vieții și operei marelui artist spaniol. Maya și-a dedicat timpul și energia
sa geniului tatălui ei, să-l facă și mai cunoscut, prin expoziții în toată lumea, expertize și suport material. În
1980, ea a prezentat o parte din colecția sa într-o serie de expoziții din Asia, arătându-l pe Picasso în ipostaze
total necunoscute publicului, imagini intime, încă nepublicate. Și mereu a donat marilor muzee lucrări și
fotografii din albumul de familie.
Nu așa cum se întâmplă la noi, unde moștenitorii unor colecții nu știu cum să le facă mai
repede praf, pentru bani, așa cum am arătat în cronicile dedicate Casei de licitații Artmark. Însuși Brâncuși este
sacrificat, așa cum s-a distrus colecția obiectelor lui personale, dar și istoria piesei “Cumințenia pământului”
este cu cântec, moștenitorii nu au donat-o țării, Muzeului Național de Artă, ci a fost vândută prin jecmănire de la
populație! Cine vede Metropolitan Museum of Art, cel mai mare muzeu al lumii, vede că el este alcătuit în
principoal din mari colecții donate muzeului.
Expoziția de la Gagosian Gallery conține opera iconică a lui Picasso, ceea ce definește
stilul său inimitabil, care și-a pus amprenta pe toată arta secolului 20. Sunt tablouri celebre, toate capodopere,
pe care le-am numit Picassodopere, pentru a le distinge de celelalte capodopere ale artei universale. Ele acoperă o
perioadă de 40 de ani, fiind pictate înte anii 1931 și 1971, începând cu “La Baiser” (1931), un vorace sărut care
exprimă dragostea devoratoare, văzută ca violență, exact opus “Sărutului” lui Klimt și Brâncuși. Alte portrete
exprimă personaje care amintesc de arta vechilor maeștri spanioli, Velázquez și Murillo, precum “El bobo” (1959),
un fantastic personaj. De asemenea, vedem și o sculptură din plaster (ghips), reprezentând-o pe Francoise Gilot,
însărcinată, penultima amantă a lui Picasso, o pictoriță foarte tânără, lucrare numită chiar “La femme enceinte”
(1959).
Expoziția este primul capitol dintr-o serie de expoziții care vor prezenta această unică
și extrem de insolită colecție. Care-l prezintă pe Picasso ca om și artist. Aici avem completa revelație a stilului
picassian. În portretele lui Marie-Thérèse și Maya, toate răscunoscute, se remarcă ruptura totală față de tradiție,
care oferea iluzia tridimensională. Însuși titlul “Marie-Thérèse, face et profil”, ne oferă cheia noii viziuni, în
care fața și profilul personajului sunt redate simultan. Picasso descompune tridimesionalitatea și o reasamblează
pe suprafața plană a pânzei, adică renunță la iluzie, la convenția de a sugera spațiul. Așa este și portretul
“Marie-Thérèse avec une guirlande” sau portretul ei accoudée, adică înclinat. Lucrările sunt realizate în
anii ’30. Ochii aduși din față în profil, ca și gura pusă pe obraz, ne arată că modul nostru de a privi este o
convenție, ca un joc de copii, în care doar credința în ceea ce faci este totală. Dar dincolo de acest montaj
insolit al chipului, cu adevărat șocantă este culoarea. Pasta este crudă, total neprelucrată, iar acest colorit
puternic, naiv, rudimentar, face tabloul incredibil de viu. Portretele sunt cubiste,
geometrice, manieră care a triumfat datorită talentului cu care Picasso a știut să dea lovitura de grație artei
tradiționale, ucigând iluzia spațială. Plus că a plasat aceste figure descompuse pe fundaluri moderne, mono sau
bi-cromatice. Tot geniul lui Picasso se vede în felul cum privește portretul, ca pe un spectacol suprarealist.
Totul este decupat și montat altfel, deși există o continuitate, o unitate a mișcărilor, desenul prelungindu-se în
maniera de a îmbina la fel de simplu culorile, ghiralanda verde cu părul galben și bluza albastră. Sau în altă
ipostază, fețele lui Marie-Thérèse sunt total înecat în alb și numai luminile ochilor sunt albastre. La fel de
șocant este și portretul mușchetarlui, numit “Mousquetaire à l’épée assis” (1969), roșul fiind dominant, iar
sugestia personajului este dată de câteva elemente, ca pana de la pălărie, mânerul sabiei, un pantof, adică prin
arta de a descompune un persoanj cunoscut. Ce rost are să mai faci un mușchetar, când reperul este la tot pasul, în
cărțile de școală? Privitorul nu mai are nevoie decât de câteva elemente pentru a-l compune în mintea sa. Așa cum
un întreg masacru este redat prin elemente umane și animale disparate și aruncate la întâmplare, ca în
“Guernica”.
Picasso ne-a învățat să privim altfel un chip, să vedem nevăzutul, partea lui ascunsă, de
parcă am avea un al treilea ochi magic, prin care vedem și în spate, și în subconștient. Decuparea chipului,
dezmembrarea și reasamblarea duc la surrealism, la ceea ce au făcut Buñuel și Dali în “Câinele andaluz”. Totul pare
ca distugerea unei jucării și reasmblarea ei. Un joc păpușeresc. O operație mecanică. E ca și cum impecabila “belle
époque” ar fi văzută cu umor. Picasso nu s-a născut pe un teren gol, el a găsit la Paris mediul propice căutărilor
sale, datorită marii mișcări produse de impresionism. Dezmembrarea umană devine o
expresie a realității. Fața unui personaj este văzută din profil. Iar acolo unde există un portret redat cu
mijloace clasice, precum “Portretul unui om”, ceea ce îl face să fie compus, este culoarea, petele de culoare.
Aceste benzi de culoare din care e creat persoanjul, ne dau impresia unui colaj cromatic. E un fel de
personaj-curcubeu, o fantastică picassodoperă!
Picassodoperele sunt greu de concurat, dar influența lor a fost și este enormă. Mai ales
în America. Picasso a împins căutările la formele pe care le vor dezvolta artiștii curentului pop-art. Chiar și
genul “installation” este anunțat de el, ca și tot ce înseamană folosirea liberă a materialelor
netradiționale.
Impresionantă este influența pe care a avut-o opera lui Picasso în veacul trecut. Picasso
a marcat toată arta modernă. Și a fost suficient să ies din galeria Gagosian și să intru în Breuer Museum, aflat în
apropiere, că am și remarcat această influență izbitoare în retospectiva “The Sky Is a Great Space” a unei mari
artiste italiene, Marisa Merz (n. 1926, Torino). Deși protagonistă a mișcării Arte Povera, Marisa Merz și-a
manifestat marele talent ducând mai departe linia lui Picasso, experimentând pe elemente neconvenționale. Influența
lui Picasso este copleșitoare, fie în maniera de a trata portretele picturale, fie în modelajul portretelor din
ghips. Și exemple de a vedea picassian lumea sunt la tot pasul.
Nu e de mirare că Pablo Picasso este socotit cel mai mare artist al tuturor timpurilor,
inclusiv la capitolul vânzări. În top 10, el ocupă patru poziții, primul loc fiind deținut de “Les femmes d’Alger”,
lucrare achiziționată la suma record de 179, 4 milioane de dolari. Dar acest aspect nu mai conteză, este secundar,
rămâi cu viziunea nonconformistă asupra portretului uman, care este revoluționară, prin ceva foarte simplu și
inocent. În timp ce toate eforturile artiștilor mari ai lumii au fost spre reflectarea portretelor în spațiu, spre
reprezentarea spațialității, Picasso elimină spațiul și ne redă figurile în plan, ne redă frontalitatea din profil,
ca într-o operație anatomică. A readus arta la originile ei preistorice. E greu de prevăzut ce va fi mâine, căci în
prezent asistăm la ceea ce am numit clonarea artei universale.
Grid Modorcea 16 februarie 2017
Corespondență de la New York
De la cartof la Goldart sau viceversa
Artistul Alexandru Ghilduş a intrat în conştiinţa publică cu sculptura din Piaţa Revoluţiei,
care reprezintă o ţeapă din marmură albă în vârful căreia se află un conglomerat de materie fieroasă, care
seamănă cu un cartof, de aceea lumea a botezat această lucrare CARTOFUL. A fost mult timp contestată şi cred
că am fost singurul care am apărat-o, pe ideea că poporul român a fost tras în ţeapă pentru un cartof, altfel
spus, pentru o pâine, pentru viaţă. Apoi ţeapa este şi un simbol neaoş, draculian. I-am găsit rostul acolo,
sugerându-i totuşi artistului că ar fi mai la obiect dacă ar face ca din nebuloasa din vârf, să curgă câteva
picături de sânge. Şi, într-adevăr, ulterior au apărut urme de sânge prelingându-se de pe cartof pe marmură,
aşa cum este acum.
Despre artist nu am mai aflat nimic, nu aflăm nimic nici de pe Wikipedia, unde, spre
ruşinea lui, are mai multe premii decât opere. Relaţiile şi aranjamentele premiale nu ţin loc de artă, mai ales de
Goldart. Acest nume, legat de Ghilduş, a apărut prin anii două mii pe o casă de vânzări de artă aflată vizavi de
Conservator. Apoi n-am mai ştiut nimic de artist. Poate că artistul a făcut loc omului de afaceri. Ca acum să aflu
că are o casă de licitaţii, cu acealaşi frumos şi pretenţios nume, Goldart, pe strada Ion
Luca Caragiale. S-a ivit prilejul s-o vizitez recent, când am primit o invitaţie la licitaţia unui tablou de Adrian
Ghenie, artist căruia i-am urmărit cariera încă de la debutul său în America, la Pace Gallery, de acum cinci
ani.
Ghenie a crescut, a ajuns cu piesa Nickelodeon la cota de 9 milioane de dolari,
depăşind la acest capitol pe toţi pictorii români din toate timpurile. Îl mai întrece doar Brâncuşi. Dar Ghenie e
tânăr, are timp să-l lase şi pe Brâncuşi în urmă. Cine ştie, poate cu lucrarea de la Goldart! Şi am mers să văd
minunea lui Ghenie, anunţată atât de tentant pe Internet.
Casa de licitaţii Goldart se află într-o vilă boierească aflată în zona de lux a
Bucureştilor vechi. Am mers mai devreme să văd lucrările ce se vor licita. Am străbătut încăperile în care erau
expuse cele 109 lucrări aflate pe lista de licitaţie. Am dat roată de câteva ori, dar nu mi-a sărit în ochi nici un
tablou. Toate erau mate, şterse, fără valoare, multe din sfera mărginaşă a clasicismului interbelic, autori second
hand. Nimic deosebit care să-mi atragă atenţia, poate portretul nesemnat al unei anume Helena Fourment, aflat în
mijlocul sălii principale de licitaţii, pentru originalitatea sa, un nud ce se dezvăluia, acoperit parţial de o
haină de blană. Un kitsch mai răsărit. În rest, anost. Am întrebat pe cineva din staff-ul de organizare, unde stă
ascuns tabloul lui Ghenie, nu-l scot la vedere? Era însă acolo. Şi mi l-a arătat. Era la vedere, printre altele. Mă
aşteptam să văd o lucrare impresionantă, la nivelul estimării casei. Însă mare deziluzie. Era/este un tablouaş, ca
de elev. Se numeşte Flori. Un galben obosit, aproape monocromatic, fără nici o legătură cu şcoala lui Baba
din care se spune că artistul ar face parte. Cică e o lucrare de început, de debut, dar care seamănă cu sute de
alte tablouri florale ale pictorilor români de ieri şi de azi. Nimic deosebit, modest, cât se poate de modest,
departe de a anunţa pictorul atât de solicitat de mai târziu.
Ciudat, dar lucrările de şcoală ale lui Brâncuşi, de pildă, anunţă geniul său afirmat la
Paris. Interesează enorm lucrările de debut ale artiştilor, primii paşi, care conţin in nuce visul
artistului. Aici nu e cazul. Ghenie se dovedeşte ieftin. Dar acest tablouaş, de 44 x 33 cm, datat ’94, a fost
estimat de casa de licitaţii la valoarea de 20-40 mii de euro!! Şi s-a vândut fără nici o
dispută, unui domn tânăr, care, după ce l-a achiţionat cu 23 mii euro, s-a ridicat şi a
plecat. Venise special pentru această lucrare. Dacă Ghenie n-ar fi avut cota internaţioinală pe care o are, nimeni
nu s-ar fi mişcat, probabil că Flori ar fi rămas nevândut, nesolicitat, ca majoritatea lucrărilor din lot.
El, dacă era din familia lui Brâncuşi, nici n-ar fi trebuit să accepte să i se scoată la licitaţie aşa ceva. Sper
ca dorinţa de câştig să nu-i orbească viziunea de artist. De acum încolo, trebuie să fie atent la tot ceea ce
expune. Opera e aurul său, nu banii. Fiindcă banii se duc, aurul/goldart, rămâne, cum spune o vorbă
evreiască.
Peste 50 la sută dintre lucrările aflate pe lista de licitaţie nu au fost solicitate, iar
cele lictitate s-au dat cu preţuiri derizorii, în jur de două sute de euro! Singurul pseudo-eveniment a fost
tabloul Flori al lui Ghenie, din motivele arătate, majoritatea pieselor licitate nu au trecut pragul de o
mie de euro. Câteva au depăşit această sumă, ca un tablou de necunoscutul Mircea Doinaru, o natură statică de Ion
Pacea, un portret de Eustaţiu Stoenescu, o nucă în perete de Dorel Topan (?!), un tablou de Nicolae Vermont, o
sculptură de Marcel Guguianu. Multe tablouri clasice, realiste, nici un tablou neconvenţional. Totul marcat de
patina realismului, a desenului clasic.
A fost un fel de anti-eveniment. Aşa ceva nu poţi vedea decât într-o lume de începători.
Totul modest şi timid, precum comisarul/licitatorul, care parcă nu avea vlagă să strige lucrările, i-o fi fost
teamă că se cumpără!? O făcea plictisit şi transmitea în sală o aceeaşi stare de dezinteres. Părea că ne aflăm în
treabă. De parcă îi era indiferent dacă marfa de pe pereţi se vinde sau nu. Oricum, părea să ne zică, puzderia de
autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi nu merită alt tratament! Aşa cum comisarii de la Artmark au fost la
Christie’s sau Sotheby’s să înveţe meserie, e musai ca şi comisarul de la Goldart să meargă la Adina Matei de la
Artmark, să înveţe.
Mă aşteptam ca licitaţia să fie ca Ţepuşa lui Ghilduş, plină de curaj, de spectacol. Dar
între Goldart şi Casa de licitaţii Artmark este o distanţă ca între Artmark şi Casa de licitaţii
Christie’s.
Şi resurse ar fi. Există o anumită eleganţă, un anumit bun simţ, o nevoie reală de
comunicare, dacă n-ar exista o teamă, o precauţie nejustificată (dictatura câştigului cu orice preţ!), dar totul
deocamdată este prea modest, în primul rând prin lucrările care s-au expus şi s-au licitat. Interesul va fi mai
mare, dacă Goldart şi-ar respecta numele, dacă s-ar axa pe colecţii, să spunem. Deocamdată, aici nu a fost nici un
„goldart”, nici o piesă de aur, nici un eveniment notabil, nici o piesă disputată. A fost o licitaţie ca şi cum nu
a fost. Fără importanţă. Iar Florile lui Ghenie, care în clipa asta are o expoziţie la Pace Gallery din Chelsea,
New York, galeria care l-a lansat, expoziţie despre care sper să scriu curând, nici nu ar fi contat, treceau
neobservate. Poate nici nu se aflau pe lista de licitaţii, dar cota autorului i-a făcut şi pe organizatori să-şi
depăşească modestia, altfel spus, să-şi arate ne-profesionalismul sau faţa ascunsă. Ei au estimat o lucrare fără
valoare la un preţ nedrept, de o obrăznicie care seamănă cu cartoful din Piaţa Revoluţiei.
Grid Modorcea 16 februarie 2017
Geneza lui Eminescu (II)
În acest spirit, din acelaşi pântec inspirator ca Demonism,
este şi Rugăciunea unui dac, unde eroul este un fel de Cain, ba chiar Iov, care îl imploră pe Dumnezeu să-l
blagoslovească cu toate relele. Poetul nu-i cere milă sau iertare, dimpotrivă, spune dacul:
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec!
Este o rugăciune a deşertăciunii umane, a disperării, a absurdităţii existenţei, fiindcă
poetul nu vede nimic bun în lume, vrea ca totul să se întoarcă împotriva acestui strâmb creator. Fiindcă oamenii
sunt viermi cruzi. Demonism există şi în Rugăciunea unui dac, poezie unde găsim o limpede viziune
despre geneză, dar comună creştinismului şi mai ales hinduismului, ca în Rig-Veda:
Pe când nu era moarte, nimic
nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă
dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici
totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era
una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea
toată Erau din rândul celor ce n-au fost
niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în
sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
Şi, asemenea lui Augustin în Confessiones, Eminescu îl
defineşte pe Dumnezeu ca zeu „înainte de a fi zeii”. Mai mult:
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
Şi pe acest părinte al tuturor createlor şi increatelor, dacul îl
roagă să nu-l ierte, să-l umple de bube, să-l facă să se târască, să-l blesteme ca pe un ucigaş, aşa cum a făcut cu
Cain.
De ce? Inexplicabil în această poezie. Explicaţia o găsim numai în
Demonism, o poezie în vers alb, încă neterminată, nepregătită pentru a fi publicată, fiindcă Eminescu îşi
transmitea mesajele în rimă, aşa cum Brâncuşi nu dădea drumul în lume la o lucrare până nu o şlefuia cu mâinile lui
luni întregi şi uneori ani în şir! De ce dacul recurge la o astfel de rugăciune terifiantă, necreştinească?
Blestemul este congener răului. Şi am văzut că la baza lumii stă răul şi omul este condamant, fără putinţă de a-şi
schimba condiţia.
Pesimismul poetului marcheză pragul cel mai de jos, cel mai
întunecat, a ceea ce un filosof ca D.D. Roşca numea existenţa tragică la români.
Dar această poezie, Demonism, trebuie reabilitată total. Ca
act istoric măcar, ca document al feţei întunecate a poetului. Ea este anatemizată de biserică sau de şcoală, ca şi
Doina. Dar nu avem voie să trecem senini peste aceste capodopere ale gândirii eminesciene. Ele trebuie să
fie studiate mai atent de oameni, aşa cum teologii sunt invitaţi să mediteze la Demonism, fiindcă Eminescu
ni se revelează ca un profund cititor al Apocalipsei lui Ioan. Ce aveam aici? Ideea răului din vechiul
pământ, numit de Eminescu Titanul mort. Dovadă că Dumnezeu, în viziunea lui Ioan, se dezice de facere, de
Facerea dintâi. El distruge pământul şi cerul, care au zămislit o lume urâtă, un om monstruos, care a zidit marele
păcat, Babilonul, împărăţia Curvei celei mari, şi creează un pământ nou şi un cer nou. Această lumea nouă,
în care se află noul Ierusalim, va genera Civitas Dei, pe care Augustin o va identifica cu Biserica. Dar viziunea
lui Augustin, deşi preluată de Evul mediu şi făcută reper pentru Biserică, luată reper de biserica occidentală, e
departe de a se fi împlinit. Satana s-a eliberat. Ioan l-a aruncat în temniţa Adâncului numai pentru o mie de ani.
A mai trecut şi cealaltă mie de ani dată pentru învierea dintâi. Şi nu s-a întâmplat nimic. Nici Mesia nu a venit.
Noi trăim încă în lumea închipuită de Eminescu, a vechiului pământ, ne aflăm ancoraţi în viermuiala pe care
Mahabharata o numeşte Kali Yuga.
Eminescu ne dă aici cheia răului, ne explică parcă şi nebunia
teroriştilor, oricum, nu e departe de ea, deşi viziunea poetului este în spirit romantic, aşa gândeau toţi poeţii
blestemaţi, dar prea se potriveşte cu ceea ce mestecă Statul Islamic. Sigur, le-ar da argumente în plus. Iată, ar
spune ei, cine este Dumnezeul în care credeţi voi! Da, are dreptate poetul român, e un Dumnezeu care şi-a bătut joc
de voi, v-a făcut viermi din trupul unui titan mort. Nu am spus-o noi, arabii, musulmanii, a spus-o un poet
european, din alt neam, de altă religie, un ortodox, care a trăit acum 150 de ani, în alt timp, în altă lume, dar a
gândit ce trebuie, v-a avertizat, dar voi nu aţi vrut să auziţi, v-aţi astupat urechile! O să vi le destupăm noi cu
bombe!
Aţi auzit vreodată să se vorbească despre Geneza lui Eminescu? Ba în
şcoală este interzisă această poezie, toţi o consideră satanică! De ce nu o citesc teologii noştri?
Evident, Eminescu nu spune că e bine să fie aşa lumea, să arate aşa
cum e, fără nici o speranţă, dar el a observat ca nimeni altul lumea în care a trăit, plus că era şi un fabulos
cunoscător al istoriei, al religiei şi al bisericii practicante (era la el acasă în bisericuţa familiei de la
Ipoteşti sau la mănăstirea Agafton, unde stareţă era mătuşa sa, Olimpiada) şi a creat o viziune poetică
asemănătoare cu ceea ce crede el că a fost Geneza lumii. După cum au spus clasicii Maiorescu şi Ibrăileanu,
Eminescu a fost un mizantrop, un pesimist inconsecvent, fiindcă în antume este optimist, idealist, ca în poeziile
de dragoste, dar în postume este adesea tragic, precum acest vers: „Am blestemat viața în însuși al ei
miez”. Fatalismul la români nu a fost o vorbă goală!
Dar e loc şi pentru viziunea eminesciană, în paralel cu viziunea
Sfântului Augustin, care face o amplă analiză a creaţiei umane, respectiv ideii din Geneză că omul a fost făcut
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Oricărei reprezentări, oricât de inspirate, el îi răspunde cu definiţia
genială: „Dumnezeu este spirit, care nu are membre în lung şi lat”.
Sigur, Eminescu nu l-a cunoscut pe Augustin, nu i-a citit paginile
despre cum vede acesta pedepsirea răului. Augustin spune că batjocura vine din necunoaşterea legilor. Ba are şi o
idee, vorbeşte de „particulele lui Dumnezeu”, adică anticipează teoria lui Higgs, teoria boson-ului. Dar ideea că
boson-ul va distruge universul, că îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă, seamănă cu racla despre care
vorbea Eminescu!
Sigur, poetul prezintă în Geneza sa demonică o imagine vizionară, dar
este cosmogonică, adică se referă la creaţie, la geneză. Demonism este, categoric, Geneza lui Eminescu, aşa
cum l-a văzut el pe Dumnezeu, pe om, ca vierme din Titanul Mort, asemenea lui Dumnezeu, care nu-i iubeşte pe
oameni, dimpotrivă, fiindcă oamenii sunt greţoşi. Ce vierme nu e greţos? Dar sunt şi popoare care se hrănesc cu
viermi şi consideră că hrana asta e un lux, precum bomboana de pe colivă!
Însă Eminescu a fost şi un om de ştiinţă în Luceafărul, un alt
poem cosmogonic, unde imaginează demiurgia lumii, în consens cu „Lumea ca voinţă şi reprezentare” a lui
Schopenhauer, dar mai ales cu viziunea kantiană a pluralităţii de lumi care se nasc şi mor perpetuu, cum zice şi
Eminescu:
Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare;
Aici lucrurile sunt mai cunoscute, ca şi viziunea lui din
Scrisoarea I, Gemenii şi alte poeme cosmogonice antume.
Nu este greu să ne dăm seama că între ştiinţă şi mistică există o
punte, aş numi-o calea îndumnezeirii. Şi una şi alta merg pe ea, o definesc, se raportează direct şi indirect,
savanţii se folosesc de limbajul mistic, iar mistica împrumută termeni ştiinţifici. Se vine din direcţii diametral
opuse, dar se urmăreşte acelaşi scop.
Grid Modorcea 15 ianuarie
2017
Geneza lui Eminescu (I)
Toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Geneza biblică. Aceasta este luată
drept reper în toate interpretările lor morale, filosofice, religioase, dar mai ales astronomice, referitoare la
naşterea universului, la creaţie, la natura umană. Şi culminează cu filosofia lui Augustin, care face în
Confessiones o analiză a genezei în raport cu Dumnezeu. De fapt, el îl defineşte pe Dumnezeu în funcţie de
felul cum a creat geneza lumii. Este poate cea mai originală analiză a genezei, temelie pentru teologia
universală.
Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţifice asupra
genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula
lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa,
fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de
secundă!
Dar nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care
poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai
puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale,
pusă la index de biserică.
De ce? Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui
Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este
bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”.
Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl
defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există,
este răul.
Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e
satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa
noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa
universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui
Dumnezeu.
Şi ne spune poetul în stil apofatic:
Să nu ne înşelăm. Impulsul prim La orice gând, la orişice
voinţă, La orice faptă-i răul.
Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e
rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului:
Suntem copii – etern nefericiţi. Dar în zădar, căci suntem după
chipul Şi asemănarea lui. Noi suntem răi Fără de a avea puterea lui.
Răi putem fi Mai ca şi el – dară din neputinţă Se naşte ironia vieţii
noastre.
Şi întrucât...
Făcuţi suntem După asemănarea-acelui
mare Puternic egoist, carele singur Îmbrăcat în mărirea-i
solitară Ridică-n cer înnourata-i frunte,
ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ
facem paşii în istorie:
Şi această dorinţă, Temei la state, naţiuni şi
cauza Războaielor cumplite care sunt Paşii istoriei, acest e…
răul.
Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia,
prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu,
simbol al răului:
O, demon, demon! Abia-acum pricep De ce-ai urcat adâncurile
tale Contra nălţimilor cereşti; El a fost rău şi fiindcă
răul Puterea are de-a învinge… învinse. Tu ai fost drept, de-aceea ai
căzut. Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume: El e monarc şi nu vrea a
cunoaşte Decât voinţa-şi proprie şi-aceea E rea. Tu ai crezut, o,
demon, Că în dreptate e putere. – Nu, Dreptatea nu-i nimic făr-de
putere.
Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită,
căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa
demonică:
O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie Bătute-n ea şi soarele-i
fereastra La temniţa vieţii.
Este o imagine pe care numai un romantic o putea închipui. Universul este aşa, funerar,
nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul!
Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem
buni:
Atuncea când ne naştem, răsăriţi Abia din carnea vechiului
Titan, Noi suntem buni – până suntem copii.
Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă...
Noi viermuim în mase în cadavrul Cel negru de vechime şi
uscat Al vechiului pământ care ne naşte – Certându-ne-ntre noi,
fiinţi ciudate, Greţoase în deşertăciunea lor.
Viaţa noastră?
Viaţa noastră e o ironie, Minciuna-i rădăcina ei.
Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A
fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus.
Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am
apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire:
Şi din viaţa noastră, întemeiată Pe rău şi pe nedrept şi pe
minciună, Şi din ştiinţa morţii – a renturnării În corpul mort, din
care am ieşit, Se naşte veşnica nefericire.
Din moartea Titanului bătrân venim:
Din carnea-i putrezită, din noroi S-au născut viermii negrului
cadavru: Oamenii. Spre a-l batjocori până şi-n
moarte Ne-am născut noi, după ordin divin, Făcuţi ca să-şi petreacă
Dumnezeul Bătrân cu comica-ne neputinţă, Să râdă-n tunet de
deşertăciunea Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el, Să poată zice-n
cruntă ironie: Pământ rebel, iată copiii tăi!
Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în
batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să
fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a
îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor
oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare!
Dar vom vedea cum Apocalipsa lui Ioan confirmă viziunea lui Eminescu.
Grid Modorcea 12 ianuarie 2017
Artmark şi prăpastia culturală
Am arătat anterior (vezi „Gaudeamus şi invazia de zombi”) ce prăpastie există între
generaţia mea şi generaţia actuală de cititori. Ne desparte o prăpastie de 50 de ani. Eu mă consider ca făcând
parte din generaţia oamenilor de carte, oamenilor de cultură, care am făcut şcoală temeinică şi din bibliotecă a
doua casă. Pe când generaţia de azi face şcoală la YouTube şi n-o interesează cărţile de pe standurile târgului, de
aceea vânzarea a fosat un fiasco. Tot acest gol de care vorbim se petrece pe fondul dispariţiei modelelor. Tânăra
generaţie nu mai are repere, de mari români, de personalităţi ştiinţifice sau culturale. Cei care se duc lasă un
gol imens, sunt de neînlocuit. Din urmă nu mai răsare nimeni. Tinerii nu ne dau semne că vor ceva anume, să
înţelegem ce trebuie să facem ca să-i ajutăm. Cartea este un miraculos mijloc de legătură între părinţi, bunici şi
copii. Dar tăcerea sau şovăiala tinerilor de azi, ne dau de gândit.
Se ridică întrebarea, cum să umplem acest gol, cum să facem punţi între generaţii? Cine să
le facă? Cei care au făcut „pasarelele” peste Bucureşti? Politicienii? Adică aceia care au vândut ţara? 40 la sută
din ea e pe mâna străinilor şi noii aleşi, care se aleg între ei, abia aşteaptă să mai vândă încă pe atât în noul
lor mandat! Slabă speranţă de la clasa politică trădătoare, care lucrează împotriva poporului, în frunte cu dl.
Lucru bine desfăcut, fiindcă de făcut nu a făcut nimic, în afară de a-şi arăta împăunarea deşartă! Nu există un
politician, dublat de un om de cultură, pe care să-l respecţi, de la care să aştepţi un reviriment epocal, nici un
român verde măcar, care să spună că România trebuie redată românilor, aşa cum a spus Donald Trump despre America,
să fie a americanilor! Iar românismul adevărat nu există acolo unde nu există carte, învăţătură!
De aceea, nu vedem nici filme româneşti pe piaţă, fiindcă producţia naţională e
sancţionată de public, rulează fără spectatori, orice film este scos din programare a treia zi după premieră. Se
consolează unii cu premiile pe care le iau în disperare, marcând golul de interes naţional. Cel puţin filmul mai ia
premii internaţionale, dar teatrul e la pământ, s-a autoizolat complet, s-a redus la o gaşcă teatrală suficientă
sieşi. Opera? A atins performanţa să penduleze între faliment şi o premieră pe an! Televiziunile, presa, trăiesc
din imitaţii de ambalaj, din americănisme. Nimic original. Muzica? Am arătat în două cărţi masive, Istoria
Festivalului Internaţional „George Enescu” şi Sunetul Primordial, ce prăpastie există între generaţia
melomanilor şi actuala generaţie a melomacilor sau aplaudacilor, care aplaudă după Băsescu între părţile unui
concert de Beethoven! Degradarea publicului este evidentă, oricâte eforturi fac organizatorii. Fără oameni de
cultură, fără melomani, fără iniţiaţi în muzică, Festivalul enescian pluteşte ca o corabie beată, cum ar spune
Rimbaud! Cine să formeze o nouă generaţie de melomani?
Acest lucru este valabil şi pentru arta plastică. Am relatat recent cum s-au distrus două
colecţii celebre licitate la Casa Artmark, colecţia de obiecte personale aparţinând lui Brâncuşi şi Colecţia de
portrete a vechii familii boiereşti Manu! Piloane de cultură naţională vândute aiurea, destrămate, în loc să fie
mândria Muzeului Naţional de Artă. Deunăzi am participat la o nouă licitaţie, Licitaţia de Postmodernism şi Artă
Contemporană. Licitaţia a avut loc la Athénée Palace Hilton şi organizată impecabil, cum ne-a obişnuit această Casă
de licitaţii, pe care o iubim şi o considerăm un virtual focar de cultură al României noi, libere, democrate şi
capitaliste. Dar degeaba este vopsit gardul, totul arată strălucitor, dacă înăuntru bate viforul, pustia, fiindcă e
inadmisibil să defileze pe podium zeci de lucrări valoroase fără nici o strigare, iar lucrări etalon de Ion
Ţuculescu sau Horia Damian, precum La pyramide rouge, reprodusă pe coperta frumosului catalog al licitaţiei,
să nu depăşească pragul de jos al estimării! Sau dacă tablouri ale celebrilor artişti Natalia Dumitrescu şi
Alexandru Istrati, cei care se află în cimitirul Montparnasse în acelaşi mormânt cu Brâncuşi, căruia i-au îngrijit
bătrâneţea şi au devenit moştenitorii lui legali, au fost ignoraţi, nu au primit nici o strigare sau au atins
preţuri de 700 euro! Nu mai spun de Mircea Ciobanu, faimos pictor român care a murit în exil, ale cărui lucrări
ating în Elveţia, Franţa sau Statele Unite cota de 40 de mii de euro, iar aici i s-au vândut două minunate piese cu
preţuri modeste, una cu 1.800 euro, deci de 20 de ori şi ceva mai puţin decât cota
sa!
Cam asta e diferenţa între o lume bazată pe cultură şi una care şi-a pierdut cultura. Sau,
şi mai precis, între o Casă ca Christie’s şi Artmark. Amândouă organizează la fel de perfect o licitaţie, dar la
una tablourile se vând cu milioane de dolari, iar la noi, totul e un fiasco. De ce? Foarte simplu, fiindcă nu
există o piaţă de artă, totul se face izolat şi cu un cumpărător anemic, fiindcă nu există o clasă de colecţionari.
Eu am crescut cu imaginea unui model ca Zambaccian, căruia îi vizitam muzeul ca pe un reper al artei, pe când azi,
cine sunt colecţionarii? Chiar pe strada Zambaccian, marele colecţionar Năstase, fost prim-ministru, s-a încurcat
cu o anume Tamara şi a ajuns după gratii. Cum a ajuns şi alt mare colecţionar, Fecali, după cum îi spune dl.
Patahârbici, cel ce a dus de râpă ICR-ul, un „promotor” al culturii naţionale care s-a dovedit anti-român, fiindcă
şi-a consolidat puterea pe „ponei cu zvastică” şi pe această deviză: „Eminescu este cadavrul nostru din debara,
de care trebuie să ne debarasăm”! Bun, s-a debarasat. Şi ce a pus în loc? Şi-a tradus el cărţile, le-a tradus
pe banii ţării în 17 limbi, să afle toată lumea cum îi consideră el pe români, patibulari, iar despre poporul român
scrie că are „structura fecalei”, aşa vede Patahârbici poporul care îi dă să mănânce şi ţara unde respiră aerul
vieţii! Poate s-o fi analizat pe sine şi a simţit un miros de fürer pestilenţial! Acesta e reperul cultural al
patriei române? Politica a impus cu forţa şi altoiul Patapleşanu, care s-a dovedit nefast, fiindcă acest trident
este anti-românesc, cei trei liicheni nu pot fi repere pentru o generaţie care trebuie să lupte ca România să fie a
românilor! Cum să vândă Artmark o piesă ca L’oiseau de Jules Perahim, chiar şi pe o nimica toată, cum s-au
vândut alte trei piese, Le couple, Nălucă şi Paroles, cu 280 şi respectiv 300 euro, când piaţa
de artă nu există, e formată din asemenea zombi, de foşti sau virtuali puşcăriaşi?!
Sarcina lui Artmark este să educe o generaţie nouă de iubitori de artă, să formeze noii
colecţionari. Altfel, se autoizolează, şefii ei vor trăi într-un turn de fildeş, în care va bate vântul tot mai
tare! Cineva mă întreba, dar de ce nu se licitează şi străini? Când vom vedea licitat la Artmark un Van Gogh, de
pildă? Dar nu vom vedea licitat nici un Adrian Ghenie, a cărui cotă s-a ridicat la milioane de lire sterline! I-a
fost licitată anterior o piesă, dar la un preţ departe, foarte departe de cota sa! O doamnă a Casei mă întreba dacă
pe colecţionarii americani îi interesează arta românească? Păi nu-i interesează pe români, cum să-i intereseze pe
ei! Pe Artmark nu o interesează o carte ca Suprarealismul, în care se află prezentări ample ale unor artişti
pe care Casa îi vinde, ca Jules Perahim, Marcel Iancu, Victor Brauner, Magdalena Rădulescu, Jacques Hérold, Tristan
Tzara, Mircea Ciobanu, fiindcă piaţa de artă se formează din interior. La Christie’s sau Sotheby’s se face cultură,
aceste Case de licitaţii sunt în primul rând focare de cultură americană şi mondială, apoi sunt piste de
afaceri.
Afacerea în artă nu se poate fără cultură. Iar prima lecţie este acceptarea criticii,
asumarea Spiritului Critic, singurul care trebuie să guverneze un popor. Afacerile, adesea păguboase, au ucis în
România Spiritul Critic, care a strălucit în epoca interbelică, fiind atunci regele culturii, în special al artelor
plastice. Transformarea lui în „critica de jos sau de partid” a dus la hiatusul de care vorbim. Iar o instituţie
etalon ca Artmark trebuie acum să înceapă acest program de umplere a golului din interior, să-şi înveţe personalul
să fie de elită, elita noii generaţii de oameni de artă. În condiţiile în care UAP este ca şi cum nu este, când
viaţa plastică a galeriilor e la pământ (sunt în toată Capitala galerii cât pe o stradă oarecare din New York!),
Casa Artmark trebuie să devină şcoală, universitate, să aibă constant cursuri de artă, de marketing artistic, să
formeze dealeri de artă, esenţiali pentru mişcarea estetică din România şi pentru dialogul global al pieţii de
artă. Ea deţine cheia ca să formeze noua clasă a colecţionarilor. Deocamdată, în această unitate dintre artă şi
comerţ, observ că Artmark tinde de la an la an mai mult spre comerţ.
Dovadă şi ultimul eveniment al toamnei, licitaţia colecţiei Halfon-Elias, o colecţie
eclectică, cu piese răzleţe, de la scene din lumea arabă la nuduri ale şcolii franceze din sec. XIX, multe
kitsch-uri, licitaţie dominată masiv de vânzări la preţuri extrem de mici, sub 500 euro, cu un vârf
într-o sculptură a lui Boucher şi un tablou numit Vânzătorul de elixir, o imitaţie academică. Gusturi
îndoielnice, de la bancheri pozând în Mecena. Departe de unitatea şi valoarea colecţiei Manu. Se vinde de toate
pentru toţi, de la cutii şi cutiuţe la linguriţe şi şerveţele de masă! Fiindcă totul e de vânzare, cum ar zice
Andrei Wajda.
Dimpotrivă, ar trebui să prevaleze cultura. Artmark trebuie să facă cultură dacă vrea să
vândă, dacă vrea să nu bată vântul peste autori ca Theodor Aman, Horia Bernea, Horia Damian, Dan Perjovschi, Daniel
Spoerri, Eugen Popa, Gheorghe Anghel, Benedict Gănescu, Paul Neagu, Ion Nicodim, Gheorghe Vânătoru, Paul Ackerman,
Dan Bota, Aurel Cojan şi mulţi alţii, cu unele lucrări de excepţie, dar care nu au avut nici o strigare! Şi dacă nu
vrea ca un Corneliu Baba sau un Marcel Chirnoagă să se vândă cu 400 euro!
România are piaţa de artă pe care o merită, pe care adică o are şi economia ei. Sărăcia nu
poate face casă bună cu cartea, teatrul, filmul, muzica sau arta plastică. Ele se dezvoltă şi înfloresc pe un teren
de viaţă prosper. Casa Artmark, care se laudă cu recorduri peste recorduri, se vrea o excepţie (şi aşa este!), dar
cu o floare nu se face primăvară, iar ea va începe să conteze pe piaţa mondială când se vor licita aici şi autori
ca Warhol, Basquiat, Lichtenstein, Twombly, De Kooning, Rothko, Newman, Baldessari, Gustav Klimt şi poate şi
Picasso, de ce nu?! Eu sper ca prăpastia să se umple şi noua generaţie să apuce să trăiască şi acest
fenomen!
Grid Modorcea 25 noiembrie 2016
Un pilon de rezistenţă al neamului, vechea familie boierească Manu, se clatină
(II)
Pentru a cunoaşte o ţară şi oamenii ei, nu e nevoie de tratate politice, de congrese ale
partidelor, de cutremure sau alte calamităţi, e suficient să asistaţi la o licitaţie a unei opere de patrimoniu,
fiindcă toată această Colecţie Manu, a uneia dintre cele mai vechi familii boiereşti, în anul 1948 a intrat în
posesia statului român, a făcut parte din patrimoniul naţional al României. Adică statul a luat-o cu japca, aşa cum
s-a întâmplat şi cu Cuminţenia pământului şi alte valori atunci când a pătruns în ţară cizma sovietică.
Totul a fost confiscat. Abia de curând multe bunuri încep să revină moştenitorilor legali, cum s-a întâmplat şi cu
Colecţia Manu, intrată în 2015 în posesia urmaşilor lui Constantin G. Manu, pe care ei acum au scos-o la licitaţie,
cu gândul să ajungă probabil în sălile de unde a fost luată, Muzeul de Artă al României. Are o valoare
inestimabilă, nu numai artistică, dar şi morală, şi istorică. Iată un moment ideal în care România putea să
demonstreze că este normală, mândră şi prosperă, aşa cum crede alde Johannis, frate bun cu Ciolannis. Nu este nici
normală, nici prosperă. Este mitomană, asta da! Fiindcă aşa cum a lăsat ca şi obiectele lui Brâncuşi să se
risipească, la fel a procedat şi cu această colecţie istorică. Statul român, prin nici o instituţie a sa, nu a fost
prezent să liciteze un tablou, unul măcar, cum ar fi, de pildă, Portretul Domnitorului fanariot Nicolae
Mavrogheni (circa 1787), cea mai timpurie pictură românească, opera lui Grigore Popovici Zugravul (activ în
perioada 1780-1800). Acest tablou nu a fost solicitat de nimeni. Nici altele nu s-au vândut. Dar comisarul de
licitaţie, Adina Matei, consideră că a fost o licitaţie reuşită, fiindcă au fost câteva tablouri foarte disputate
şi preţurile au fost notabile. Iată ordinea lor în funcţie de sumele adjudecate:
1. Vorniceasa Anica Manu şi Dimitrie, fiul ei (1848), ulei pe pânză, 95 x 87, 5 cm,
operă a pictorului Constantin Daniel Rosenthal, artist legendar, paşoptist, evreu convertit la creştinism, cu
studii la Paris şi în Anglia, francmason, acceptat să expună la Salonul Oficial francez, iar soţii Ioan şi Anica
Manu se aflau în cercul lui Rosenthal şi al celorlalţi paşoptişti – 16 000 euro;
2. Caimacamul Constantin Cantacuzino (circa 1820), ulei pe pânză, 84,5 x 67, 5 cm,
artist Pavel Djurcoviciu (1772-1830) – 13 000 euro;
3. Doamna Sofia Ipsilanti, soţia lui Constantin Vodă Ipsilanti (1800-07), ulei pe
pânză, 76 x 63 cm, de Mihail Töpler (1780-1820), artist străin, născut la Toplitz, Boemia, venit în
Ţările Româneşti pe la 1800, lăsându-ne o serie însemnată de portrete semnificative pentru cunoaşterea acelei
perioade istorice – 13 000 euro;
4. Hătmăneasa Maria Cantacuzino (1810-15), ulei pe pânză, 85,5 x 68 cm, de Mihail
Töpler – 12 000 euro;
5. Mihail Manu, Marele vornic al Ţării Româneşti şi Ecaterina, fiica sa (1808-10),
ulei pe pânză, 102,5 x 75 cm, opera aceluiaşi Mihail Töpler – 11 000 euro;
6. Marele ban Constantin Năsturel Herescu, ulei pe pânză, 118 x 90, 5 cm, de
Gheorghe Popescu (după Nicolae Grigorescu) - 6 000 euro (sub valoarea de pornire, estimată la 7 000
euro);
7. Vorniceasca Anica Manu (1905), ulei pânză, 75 x 59,5, de Alexandru Bănulescu – 4
000 euro.
S-au mai dat patru tablouri cu preţuri între 900 şi 1.500 euro,
iar lucrarea Ioan Manu, marele vornic al Ţării Româneşti, în costum oriental (1840-60), ulei pe pânză, 75 x
62 cm, de Anton Chladek (1795 – 1882), deşi s-a licitat şi a atins o cotă de 15.000 euro,
dar nu a fost suficient, fiindcă proprietarul a stipulat în contract că adjudecarea trebuie să se facă la minimul
de 18.000 de euro. Şi pe bună dreptate, fiindcă acest portret este o capodoperă
fascinantă. Şi toate portretele lui Chladek sunt remarcabile, dar au rămas nesolicitate. Anton Chladek e un artist
de origine cehă, stabilit definitiv la Bucureşti în 1835, găsind în familia Manu o protecţie necesară, devenind
portretistul ei principal.
Şi alte minuni de tablouri au rămas fără cumpărător, precum cele ale eroilor principali ai
colecţiei, Gheorghe Manu, Ioan Manu şi Alexandrina Manu. La fel, tabloul votiv cu Ctitorii Bisericii de la
Leordeni, Marele Vornic Mihail George Manu şi familia sa de Gh. Popescu. Nu mai vorbim de capodopera lui
Theodor Aman, Alexandru Manu (1860-64), ulei pe pânză, 116 x 89 cm, cu preţul de pornire
25.000 euro, devenit un ideal utopic pentru români!
Însă cele zece tablouri rupte din colecţie au deschis drumul împrăştierii ei. Nu se mai
poate face nimic, deja colecţia este frântă. Şi la New York, când asist la licitarea unei colecţii, mi se rupe
inima, cum a fost celebra Taubman Collection licitată de Sotheby’s, cea mai mare colecţie de artă modernă a
secolului 20. Setul total al colecţiei a fost estimat la 377 milioane de dolari! Însă acolo sumele solicitate au
fost pe măsură. Şi toată colecţia vândută.
Dar una este să te desparţi de un tablou de Monet sau Degas, bunăoară, şi cu totul alta de
portretele familiei Manu, care constituie un mare document artistic şi istoric, o colecţie de importanţă naţională,
de neînlocuit, ele fiind tot la fel de preţioase precum manuscrisele lui Eminescu, să spunem. Dar poate că aceasta
este soarta colecţiilor, să se nască, să crească, să fie conservate, ca apoi să îmbătrânească şi să moară, să
devină istorie sau să fie definitiv distruse, au şi ele, deci, destinul omului. Colecţia Manu însă, pentru noi,
românii, trebuie să rămână un model iconic, fiindcă ea ne arată ce credinţă, unitate şi forţă are familia pentru o
ţară. Dacă familia e puternică, şi ţara e puternică. Azi ideea de familie este la fel de bulversată ca şi alte
valori, pe măsura familiilor corupte care conduc ţara. Un pilon de rezistenţă al neamului, familia Manu, se
clatină, nu mai e înteg. Şi acoperişului, ce stă să se prăbuşească, nu-i pasă.
Grid Modorcea 12 octombrie
2016
Un pilon de rezistenţă al neamului, vechea familie boierească Manu, se clatină
(I)
O Casă de licitaţii este ca un medic care ia pulsul bolnavului. Bolnavul este România
actuală, iar medicul este Casa de licitaţii Artmark. După ce am trăit ruşinea lipsei de interes a statului pentru
Colecţia de obiecte Brâncuşi, licitaţie prezentată amplu anterior, acum am să prezint o altă mare licitaţie, etalon
pentru soarta României, dat fiind că Licitaţia respectivă s-a referit la Colecţia uneia dintre cele mai vestite
familii boiereşti din România, Familia Manu, o familie cu rădăcini în timpuri cvasi-mitice, având strămoşi
primordiali, aşa cum se considerau majoritatea familiilor boiereşti de pe teritoriul Ţărilor Româneşti. Rădăcini
mai apropiate s-au găsit în Italia, sec. XIII, cu numele Mano/Manos, în perioada lui Carol de Anjou. Se consideră
însă, cu certitudine, că ramura românească a Manuleştilor se trage din familia Mano de la Constantinopol. Manoil
Mano (1610-1699) a fost patriarh în capitala otomană şi fondator al Academiei acestui oraş. Familia Manu a dat
ţării noastre o seamă de personalităţi care au făcut istorie. Aşa este generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care a
fost general de divizie, erou al Războiului de Independenţă, primar al Bucureştiului, prim-ministru, lider
conservator şi sfetnic al regelui Carol I, cu care fusese coleg la Şcoala de artilerie de la Berlin. De reţinut şi
faptul că Regele prezida cel mai exclusivist club aristocratic din Romînia, Jokey Club, iar Gh. Manu era
vicepreşedintele acestui loc select. Relaţia dintre familia regală şi familia Manu era strânsă, iar balurile
organizate de Alexandrina, soţia lui Gh. Manu, erau onorate de Rege şi Regină. Şi invers, la balurile organizate de
curtea regală, familia Manu era la loc de cinste. Poate nu e întâmplător faptul că, pentru serviciile aduse ţării,
Gheorghe Manu a fost primul ofiţer român decorat cu „Virturea militară”, cu
„Steaua României” în grad de comandor şi cu Ordinul Carol I, în grad de Colan,
grad pe care nu l-au mai primit decât personalităţi de talia lui Ion C. Brătianu, Petre P. Carp, Nicolae Iorga,
Nicolae Titulescu sau Alexandru Averescu. Aceste decoraţii se află vizibil şi pe pieptul impozant al portretului
realizat de Alexandru Bănulescu, licitat, dar neachiziţionat de nimeni! Evident, Gh. Manu a fost şi colecţionar de
artă, în primul rând a conservat şi a extins colecţia propriei sale familii, moştenită de la tatăl său Ioan Manu
(1803-1874). Cine a fost Ioan Manu?
Aşa cum ne informează tot excepţionalul catalog al licitaţiei, după devasatorul incendiu
care a cuprins Bucureştii anului 1847, Ioan Manu a organizat servicul de pompieri, apoi a fost Agă (şef al
poliţiei) în perioada Revoluţiei de la 1848 şi sfetnic a trei domnitori, Ghica, Bibescu, Ştirbei. A ajuns Mare
Vornic şi Caimacam (conducător intermediar) al Ţării Româneşti în ajunul alegerii ca domnitor al lui Alexandru Ioan
Cuza. Soţia sa, Anica Manu, este considerată de artiştii vremii protectoartea poeziei române, dat fiind că în casa
Manu, situată pe locul actualei clădiri a Fundaţiei Universitare Carol I, era loc de întâlnire al artiştilor
vermii, al Societăţii Filarmonice şi unde s-au pus bazele Tetrului Naţiuonal. Tot în saloanele acestei case, Ion
Heliade Rădulescu a citit pentru prima oară celebra sa poezie Sburătorul. Anica provenea din familiile
boiereşti Scarlat Ghika şi Năsturel Herescu.
Toţi Manuleştii au poveşti fantastice, de mari ctitori, politicieni de vocaţie şi aleşi
oameni de artă sau de condei, ca Manoil Manu (1762-1835), care a ţinut un Jurnal pe tot parcursul vieţii, un mare
document istoric, în tradiţia moşternită de la familie, el fiind şcolit la Constantinopol, unde s-a născut, dar la
17 ani intră în serviciul domnitorului Moruzi al Moldovei şi parcurge toate treptele, până ajunge Mare vornic al
Ţării Româneşti. Nu mai vorbesc de portretele care marchează legăturile familei Manu cu familiile Cantacuzino,
Năsturel Herescu, urmaş al cărturarului Năsturel Udrişte, şi alte familii de viţă boierească veche.
Aceşti doi mari oameni, Ioan şi Gheorghe Manu, au fondat colecţia de artă a familei, care,
după 1900, a intrat în posesia fiului lui Gheorghe Manu, Constantin, ajuns ministru plenipotenţiar la Londra şi
Constantinopol. Constantin Manu a gospodărit şi a păstrat colecţia intactă până în anul 1948, când a fost
confiscată de către Ministerul comunist al Artelor.
Colecţia Manu este eminamente o colecţie de portrete, cuprinde 24 de tablouri reprezentând
chipurile importante ale familiei, dar şi alianţele lor politice şi rubedeniale. Este in nuce un portret
genealogic al acestei mari familii boiereşti. Iar valorarea ei istorică este întregită de valoarea artistică, dat
fiind că portretele au fost realizate de mari artişti ai timpului, ca Theodor Aman, Mihail Töpler, Anton Chladek,
C.D. Rosenthal, Gheorghe Tattarescu sau Pavel Djurcoviciu, fapt care îi conferă statutul de cea mai importantă
colecţie de pictură veche românească, cuprinzând sfârşitul sec. XVIII, tot sec, al XIX-lea şi începutul sec. XX,
imortalizând patru generaţii ale acestei importante familii boiereşti din Muntenia. Frumuseţea unor tablouri te
duce cu gândul la Rembrandt şi la alţi mari portretişti ai artei mondiale. Aceşti pictori, protejaţi de familia
Manu şi alte familii boiereşti, marchează ceea ce în arta apuseană se numeşte aristocraţia de curte, fiindcă şi
vechile familii româneşti se integrau modei timpului, aceea de a fi imortalizate de pictori. Încă nu apăruse arta
fotografică şi atunci penelul ţinea loc de aparat de fotografiat.
Grid Modorcea 10 octombrie
2016
Trecut-a Brâncuşi aievea pe la Artmark (II)
Evident, licitaţia ne-a întristat, fiindcă problema cheie era ca aceste artefacte
brâncuşiene să rămână la un loc, într-un spaţiu public. Din ceea ce ne comunică dl. Emilian Radu, aflăm că dânsul a
achiziţionat aceste piese de la urmaşii legatorilor lui Brâncuşi, artiştii români Natalia Dumitrescu şi Alexandru
Istrati, şi faptul că domnia sa nu a reuşit să afle nici un interes din partea cuiva, în primul rând a statului
român, ca acest spaţiu special să existe. Vinde aceste piese acum, pentru că are prilejul să doneze 50 la sută din
suma încasată în contul subscripţiei publice Cuminţenia pământului. Asta vrea statul român, pomană. S-a
ajuns la acest paradox, nevisat de Brâncuşi, ca hainele şi obiectele sale să ajute la cumpărarea unei opere de
Brâncuşi! Omul din viaţă ajută Artistul din eternitate.
Este o ruşine pentru România, pentru cultura ei, pentru instituţiile autorizate ale
statului! Acum această colecţie începe să fie risipită. Cui? Unde? Încotro? La fel cum a fost risipit şi atelierul
lui Antonovici din New York, fiindcă statul român, prin Andrei Pleşu, a refuzat donaţia artistului! Acum lucrările
lui şi saboţii lui Brâncuşi, ca şi dalta şi ciocanul, se află cine ştie pe unde, pe la jecmănitori! Caută acul în
carul cu fân. Cum se va întâmpla şi cu aceste piese licitate de Artmark, care şi-a făcut treaba în mod foarte
profesionist, având la pupitru un remarcabil comisar de licitaţie, Adina Matei.
A exista o dispută între doi cumpărători, care au luat majoritatea pieselor licitate, după
cum urmează:
1. Cădelniţa lui Constantin Brâncuşi, obiect din tablă creat de sculptor şi
utilizat în atelierul său din Impasse Ronsin. Are o înălţime de 49, 6 cm. Este un simbol al vieţii religioase a lui
Brâncuşi, care participa curent, atât în ţară, cât şi la Paris, la slujbe religioase în calitate de cântăreţ şi
paracliser. Preţul de pornire a fost 4 050 euro şi, după câteva trepte, în care licitatoarea a făcut eforturi
informative deosebite, a fost achiziţionat cu 6 000 euro.
2. Vestă de lucru a sculptorului. Este o vestă verde cu anchior, din bumbac
tricotat, 50 x 40 cm. E posibil ca această vestă să fi fost tricotată chiar de Natalia Dumitrescu, căreia Brâncuşi
i-a confecţionat trei perechi de andrele, cum vom vedea. Preţul de pornire estimat: 1 650 euro, dar licitarea s-a
oprit la 1 800 euro.
3. Bilet manuscris, pe care Brâncuşi a scris: „une pensé par jour par Dodoică /
le serveau c’est / l’enfant prodig du / vantre”. Acest aforism, „Creierul este fiul risipitor al pântecului”,
este atribuit lui Dodoică, un apelativ pe care Brâncuşi îl folosea pentru „sinea mea”, ca să folosim o expresie de
pe un alt manuscris dedicat lui Modigliani. Preţul de pornire estimat: 3 000 euro, nu a fost depăşit.
4. Pardesiu Burberrys, de culoare kaki, din stofă fină, folosit de Brâncuşi drept
halat de lucru. S-a vândut exact cu preţul de pornire: 4 250 euro.
5. Valiză franţuzească de voiaj, folosită de Brâncuşi în drumurile sale spre
Statele Unite. E o valiză din piele bej, având pe capac lipite etichete de călătorie Franţa-SUA ca „French Line”,
„Cunard Line”, „United States Lines”. Brâncuşi a călătorit în Statele Unite cu cel mai mare, modern şi rapid liner
al timpului, SS Champlain Transatlantique, lansat la apă în 1932. Eticheta Champlain ne indică faptul că Brâncuşi
şi-a folosit acest geamantan în ultima sa vizită în SUA, la expoziţia Art in our time de la MoMA, New York,
10 mai 1939 (cf. Brancusi in America, p. 29). Anul următor, iunie 1940, o mină germană a scufundat acest
vapor. Preţ de pornire: 6 150, s-a vândut cu 7 000 euro.
6. Valiză de călătorie, din piele maro, cu husă de protecţie şi husă olografă
indicând adresele din Bucureşti şi Paris, însoţită de scrisoarea de provenienţă a nepoatei sculptorului, Ioana
Brâncuşi.
Preţ de pornire: 5 000 euro, nu a fost cumpărată, cu tot efortul licitatoarei de a striga
obiectul şi de a-i prezenta detaliile.
7. Set de două andrele, pentru pictoriţa Natalia Dumitrescu, realizate de Brâncuşi
din metal şi din dopuri acoperite cu foaie de oţel imprimată cu marca de vermut Ballor Torino. Preţ de pornire:
1270 euro. A fost cea mai disputată piesă a licitaţiei şi, după mai mulţi paşi, s-a adjudecat cu suma de 6 500
euro.
8. Al doilea Set de două andrele, realizate de Brâncuşi din lemn şi dopuri de
şampanie, vopsite cu ceară maro-roşcat, destinate tot Nataliei Dumitrescu, care le folosea pentru a împleti diverse
obiecte de vestimentaţie. Aceste andrele seamănă cu nişte beţe de ţambal. Preţ de pornire: 1 270 euro şi s-au
vândut cu 1 800 euro.
9. Al treilea Set de două andrele, realizate de Brâncuşi, pentru Natalia
Dumitrescu, din lemn şi dopuri de vin, vopsite în ceară roşie. Andrele la fel de lungi ca precedentele, circa 47
cm. Acelaşi preţ de pornire: 1 270 euro, s-au achiziţionat cu 2 250 euro.
10. Fotografie inedită, cu bromură de argint, dimensiuni 14,1 x 9 cm,
reprezentându-l pe Brâncuşi lucrând la joagăr pentru tăierea unui bloc de piatră. Pe verso scrie provenienţa: „2
iulie 1938 / din colecţia mea. Dr. M. Marcu / Tg. Jiu / Brâncuşi la joagăr, lucrând în şantierul din grădina
publică”. Fotografia a fost achiziţionată la preţul de pornire: 3000 euro.
11. Costumul de zi, purtat de Brâncuşi în perioada parisiană, alcătuit din trei
piese, pantaloni gri din stofă tip lână, pepit alb-negru cu inflexini de verde, vestă bleumarin din stofă tip lână,
sacou bleumarin închis, din stofă tip lână Sleator & Carter. După acest costum ne dăm seama cât de scund era
Brâncuşi. Pantalonii au o lungime de 91 cm. S-a dat cu preţul de pornire: 4 950 euro.
12. Costumul de seară, format tot din trei piese, pantraloni, vestă şi sacou, toate
bleumarin închis, din stofă tip lână. Costumele lui Brâncuşi sunt de cea mai bună calitate, creaţii
marca Burberrys sau Sleator & Carter, ambele case de modă importante din Parisul interbelic, ceea ce ne
dovedeşte că Brâncuşi prefera croiala anglo-saxonă. S-a vândut tot cu acelaşi preţ de pornire: 4 950 euro.
13. Ansamblul tuturor loturilor colecţiei „Brâncuşi – Omul şi lucrurile”.
Preţ de pornire: 50 000 euro. Nu s-a achiziţionat.
Deci colecţia, în ansamblul ei, nu a stârnit nici un interes din partea Ministerului
Culturii, în primul rând. Este un grav semnal de alarmă pentru viitorul cultural al României. Dacă Brâncuşi a lăsat
indiferent ministerul, vă daţi seama ce respect au politrucii şi culturnicii ţării pentru ceilalţi artişti români!
Bine că alde Şuteu devin tot mai neîncăpători. Nimeni nu a oferit preţul de pornire, iar o doamnă de lângă mine
mi-a spus că nu ştiu ce cântăreaţă obscură, Delia parcă, şi-a permis să-şi cumpere un apartament cu 1, 4 milioane
de euro! Se laudă peste tot pe Internet. De neimaginat! Aşa ceva a atins numai opera lui Brâncuşi. E adevărat, cota
ei este inestimabilă, iar recordul este deţinut de Madame L.R. – 37 milioane dolari. Cu doar 50 de mii de
euro, Muzeul Naţional putea avea o colecţie de referinţă, un adevărat dar pentru poporul român, pentru cartea lui
de vizită. Dar aşa, această colecţie nu va mai fi nici a unui colecţionar, nici în patrimoniul statului, s-a
împrăştiat deja!
Şi mă gândeam ce fantastică ar fi fost pentru Christie’s o astfel de ofertă! Licitaţia ar
fi fost animată, iar sumele mult mai mari! Americanii, care l-au iubit enorm pe Brâncuşi, care i-au organizat în
timpul vieţii sute de expoziţii, ar fi făcut un eveniment de referinţă din acest moment, care ne oferă şansa să-l
vedem aievea pe Brâncuşi, aşa cum l-am simţit eu când una din gazdele Artmark a ţinut să facem o fotografie lângă
valiza de voiaj a lui Brâncuşi. Hainele sau obiectele intime constituie cel mai fantastic mijloc de a-l vedea pe
cel care le-a folosit, de a-l reînvia. M-am gândit automat la poezia lui Ion Pillat,
Aci sosi pe vremuri, în care nostalgia vremurilor de altădată este retrăită aievea. La fel, m-am gândit la
capodopera lui Ang Lee, Brokeback Mountain (2005), film încununat cu 3 premii Oscar, la secvenţa când unul
din eroi se duce acasă la prietenul dispărut şi îi ia hainele. Este un moment antologic, de o mare emoţie umană.
Dar astfel de sentimente nu există în cazul statului român, care aşteaptă din toate direcţiile numai pomană, lăsând
ca istoria şi valorile să-i treacă printre degete, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul licitării Colecţiei Manu, cum
voi arăta în articolul următor.
Grid Modorcea 7 octombrie
2016
Trecut-a Brâncuşi aievea pe la Artmark (I)
Mereu, la New York, când mă aflu la Christie’s sau Sotheby’s, cele două mari case de
licitaţii ale Americii şi ale lumii, gândul îmi zboară la Artmark, minunata casă de licitaţii din România şi îmi
spun ce bine ar fi să fie aici şi cei care fac să funcţioneze această casă, fiindcă o casă de licitaţii este ca o
bursă de valori, este focusul artei unui oraş, al unei ţări. Anul acesta am fost martor la evenimente rare, chiar
şi pentru Christie’s, cum a fost Impresionist & Modern Art, unde disputa a fost nu între mii sau sute de
mii de dolari, ci între milioane, adică a fost un spectacol al milionarilor Americii (de pildă, tabloul Le basin
aux nymphées (1919) de Claude Monet s-a vândut cu 27 045 000 de dolari, fiind estimat de specialiștii casei de
licitații la sume între 25 și 35 milioane de dolari), eveniment despre care am scris pe larg (vezi art.
Milionarii de la Christie’s). Şi de fiecare dată mă grăbesc să trimit la Artmark cât mai repede articolul
despre licitaţia la care am asistat, să-i pun la curent pe specialiştii ei cu ce se întâmplă acolo.
Nu exagerez cu nimic dacă vă spun, aşa cum mi-a mărturisit nu o dată un mare galerist
american, de origine română, Ştefan Stux, că sunt singurul critic de artă român care fac sistematic cronica
plastică a evenimentelor artistice care se petrec în Manhattan, vârful aisbergului culturii mondiale. Nu a mai
făcut şi nu mai face nimeni aşa ceva. Românii sunt la curent, prin sute de articole pe care le scriu pentru ei, cu
tot ce se întâmplă mai valoros la New York, în domeniul plastic în primul rând, apoi în cel al cărţii, filmului,
teatrului, muzicii, anticariatului sau al show-ului de divertisment. Dar adesea trimit şi articole politice sau
reportaje, cum a fost recent reportajul despre pelerinajul pe care l-am făcut la Mănăstrea Sf.
Nektarios.
Însă arta plastică mă interesează în mod deosebit, poate şi pentru faptul că Brâncuşi
înseamnă enorm pentru americani, e mai cunoscut decât România. Această activitate îmi ocupă cel mai mult din timp,
fiindcă la New York există o intensă viaţă plastică, este o efervescenţă uluitoare, prin manifestarea a sute de
galerii (numai în Manhattan sunt 1 500 de galerii), a mii de artişti din America (numai la New York activează 50 de
mii de artişti plastici) şi din toată lumea, dar mai ales prin seria fantasticelor târguri de artă, de orice
natură, începând cu faimosul Armory Show.
Desigur, o notă cu totul aparte o constituie evenimentele de la Casele de licitaţii, care
arată pulsul comercial al artei, ierarhia stabilită de vânzări, cât şi puterea de cumpărare a populaţiei. O casă de
licitaţii este seismograful care indică foarte exact starea naţiunii. Şi la noi se vede şi mai limpede decât într-o
ţară ca un cosmos. Aici, în România, o casă de licitaţii este un lux. Şi lux este la Artmark, într-o ţară în
permanent reflux, licitaţiile sunt organizate impecabil, cu o atenţie deosebită acordată cumpărătorului. Echipa
este profesionistă, iar funcţionarea ei se află la un standard internaţional. Urmăresc de mult, de la înfiinţare,
respiraţia acestei case şi îi doresc viaţă lungă. Evident, fiecare licitaţie este bine pregătită de dl. Mihail
Stomff şi însoţită de catalogul licitaţiei, tipărit în condiţii grafice excelente.
Dar... există un of, un mare of, desigur. Aşa cum discutam şi cu dl. Valeriu Sângiorzan,
vicepreşedinte Artmark, agitaţie se face la o colecţie Vadim, de pildă, unde vine şi presa scrisă, şi televizunea,
nu la o licitaţie cum ar fi Colecţia familiei boiereşti Manu, de valori care privesc istoria României şi marchează
începuturile picturii româneşti (sec. XVII-XVIII). Adică decepţia este mare, perceperea valorilor este total
deformată de interese colaterale, neartistice. Nemaivorbind de faptul că puterea de cumpărare a românilor este
mică, iar cei cu bani, milionarii României, nu au nici o legătură cu arta, încă nu au descoperit-o.
*
Dovadă recenta licitaţie Brâncuşi, care ar fi trebuit să fie de nivel mondial. Am mers cu
mare interes, stăpânit de o curiozitate febrilă, fiindcă era vorba de obiecte personale ale celui mai mare artist
român, fondatorul artei moderne, aşa cum îl consideră artiştii şi specialiştii din America.
Licitaţia Brâncuşi a fost pusă sub semnul susţinerii subscripţiei publice a piesei
Cuminţenia Pământului. S-a licitat un ansamblu unic de artefacte personale, având ca provenienţă atelierul
Brâncuşi de la Paris. Colecţia, numită “Brâncuşi – Omul şi lucrurile”, aparţine sau aparţinea familiei Emilian
Radu. Sigur, este un fapt prin sine uluitor existenţa acestei colecţii, efortul de a achiziţiona, în timp, aceste
piese. Obiectele lui Brâncuşi, care au fost expuse publicului în sălile Artmark – Palatul Cesaianu-Racoviţă în
perioada 13-27 septembrie, ne-au răscolit fiinţa. Pe unele le ştiam de la Paris, iar
altele îmi aduceau aminte de ceea ce Brâncuşi a spus despre sine, că „am devenit un comis-voiajor planetar”. Încă
nu a existat pe pământ un artist care să-şi fi făcut un asemenea lobby propriei
opere, să fi călătorit cu ea, să o expună, să o susţină. Şi prezenţa lui Brâncuşi în galeriile americane, timp de
44 de ani, cum arăt pe larg în cartea Brancusi in America (2014), ediţia engleză, scoasă la Amazon, se
datorează enorm tenacităţii sale, de a fi mereu acolo unde trebuie.
Aceste obiecte licitate de Artmark mi-au amintit automat de saboţii lui Brâncuşi, pe care
i-am văzut în picioarele lui Constantin Antonovici, atunci când l-am filmat în atelierul său din New York. Şi dalta
şi ciocanul cu care lucra, fuseseră tot ale maestrului gorjean. Antonovici a fost elevul lui Brâncuşi la Paris timp
de patru ani şi, odată cu recomandarea scrisă pe care Brâncuşi i-a dat-o, i-a dăruit şi o daltă şi un ciocan, dar
şi acei saboţi, pe care Antonovici îi purta cu mândrie şi se simţea inspirat, cum spunea el, parcă era o pasăre
măiastră, deşi el a sculptat toată viaţa numai bufniţe. Dar ce, nu e şi bufniţa o pasărea măiastră?
Ei bine, aceste artefacte personale ale lui Brâncuşi licitate de Artmark nu au stârnit
interesul românilor, al colecţionarilor români! Evident, mă aşteptam să văd o dispută între muzee, între Muzeul de
artă din Bucureşti şi cel din Craiova, în primul rând, fiindcă posedă cele mai multe dintre lucrările din România
ale lui Brâncuşi. Sau între fundaţiile Brâncuşi din ţară, şi nu numai, fiindcă sunt o mulţime. Unde erau hulpavii
Crăciun şi Varia, să ia andrelele lui Brâncuşi să mai împletească ei gogoşi, ca mari brâncuşologi şi stâlpi ai
culturii naţionale?!
Va urma.
Grid Modorcea 5 octombrie
2016
Arhitectura viitorului și alte expoziții (II)
La capitolul „Din colecțiile muzeului MoMA”, fenomenală este retrospectiva 1960 -
1969, care ne arată în parte ce valori conține acest mare muzeu american. Această expoziție cuprinde peste 350 de
lucrări. Cu toate acestea, colecția Muzeului de Artă Modernă deține peste 7.000 de obiecte din anii 1960, care se
întind pe o gamă de medii și departamente mult mai mare decât se pot vedea acum. Aceste obiecte sunt mereu
valorificate, sunt combinate cu alte expoziții, cu alte evenimente, plus că ele există permanent în colecția online
a muzeului, grupate pe ani sau pe un anumit gen. Acum, etajul patru e ocupat cu lucrări exclusiv din anii 1960,
lucrări din toate departamentele curatoriale, inclusiv din Arhivele Muzeului. Această prezentare se concentrează pe
un deceniu în care experimentele artistice interdisciplinare au înflorit, mediile tradiționale au fost
transformate, iar evenimentele socio-politice de pe tot globul au fost excelent reflectate. Mai multe săli prezintă
cronologic, pe fiecare an al deceniului, opere ale clasicilor moderni. Acest principiu simplu de organizare scoate
în evidență felul cum a evoluat arta modernă, pașii ei făcuți pe diferite teme istorice sau estetice, ne arată mai
ales ce „isme” au mai apărut, dar în același timp își propune să ofere o varietate de descoperiri proaspete și
conexiuni neașteptate. Expoziția este produsul unui efort de colaborare între curatori din toate departamentele, și
ni se promite că astfel de prezentări vor avea loc periodic, reflectând profunzimea și bogăția colecțiilor
muzeului, dar și dovada că există nenumărate moduri de a explora istoria artei moderne, arhitectura, design-ul și
imaginea în mișcare.
În acest capitol poate fi inclusă și colecția lui Rachel Harrison Perth Amboy,
intrată în depozitul MoMA din 2011. Expoziția este numită așa după un oraș din New Jersey, unde s-a petrecut un
miracol, o aparitie a Fecioarei Maria, care a apărut pe fereastra unei case cu două etaje, chiar la locul de muncă
al artistei Rachel Harrison. Perth Amboy exemplifică o abordare interdisciplinară de a face artă. Lucrarea
cuprinde 21 de fotografii, asamblaje sculpturale individuale și un labirint deschis făcut din carton. Este nevoie
de ipostazieri speciale pentru a putea privi elementele de bază, care sunt esențiale pentru orice experiență de
artă vizuală. Aceasta este prima prezentare la MoMA a faimoasei instalații Perth Amboy.
*
La etajul 5, în sălile de pictură și sculptură modernă, era cea mai mare afluență de
vizitotori, fiindcă aici sunt expuse capodoperele artei moderne. E o mare lecție vizuală. Mulți erau curioși să
descopere opera lui Brâncuși, prezent cu 6 lucrări fundamentale, pe care le-am descris nu o dată. Lipit de peretele
care separă operele lui Brâncuși, se află un tablou monumental al lui Picasso, Trei muzicieni, unde
erau foarte mulți vizitatori și fotografiau. Dar cei mai mulți, ca la urs, erau adunați în fața tabloului
Adele Bloch-Bauer II al lui Gustav Klimt, ca la Mona Lisa de la Luvru. Adele a fost
soția unui foarte bogat industriaș vienez, Ferdinand Bauer, iar ea se ocupa de artă. Klimt locuia și lucra la
această familie și, normal, o picta pe stăpâna casei, care îi oferea adăpost. Situație similară cu a lui Brâncuși
ca student la Belle Arte în București, când locuia la arhitectul Brandl, a cărui fiică, Lucia Brandl, era
colecționară. Iar Brâncuși, pentru găzduire, îi ofera mici sculpturi, pietre pe care le cioplea rudimentar, le
dădea anumite forme primitive. Această manieră a păstrat-o și în tăieturile târzii, în special în lucrările din
lemn, cum este Plato, capul oferit lui Tristan Tzara pentru cartea-album Dadaglobe, pe care
v-am prezentat-o pe larg anterior.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
7 septembrie 2016
Arhitectura viitorului și alte expoziții (I)
Marele muzeu de artă contemporană, MoMA, este ca un labirint, în care ieși dintr-o
expoziție și intri în alta. Peste tot, chiar și pe holuri, sunt capodopere. În marea sală de la etajul I, unde de
regulă mergi să te odihnești, acum, pe banca pe care stai, îți apare în față o hartă. Sunt acolo mai multe hărți
ale lumii și explicații video, în care ești invitat să vizitezi mai multe locuri magice de pe acest pământ. Cu un
indicator ți se arată unde ești și unde poți sau vrei să ajungi. De pildă, pleci din Etiopia și ajungi la Roma. Pas
cu pas ești condus prin Africa, ajungi la Mediterană, apoi te agăți de Italia.
Ți se pare că e un joc turistic, dar dacă te apropii de informațiile expoziției, descoperi
că ești martor la o reprezentare foarte dramatică. E un fel ingenios, foarte vizual, de a povesti o drama. Tot
acest joc savant are un autor, de fapt, o autoare, Bouchra Khalili, și un nume: Proiect cartografiat de
călătorie.
Această expoziție prezintă, în întregime, Proiectul Bouchra Khalili cu hărțile unor
călătorii neobișnuite (2008-11). Vedem o serie de video-clipuri care detaliază poveștile a opt persoane care au
fost forțate de circumstanțe politice și economice să călătorească în mod ilegal. Sunt, așadar, opt călătorii sub
acoperire, toate având ca centru bazinul mediteranean. Khalili (n. 1975, Casablanca), o marocană cu studii la
Sorbona, a întâlnit subiecții săi întâmplător în centrele de tranzit din Europa, Africa de Nord și Orientul
Mijlociu. Ca urmare a unei reuniuni internaționale, artista a invitat fiecare persoană să-i povestească felul cum
s-a desfășurat călătoria și a rugat-o să o traseze cu un marcator pe o hartă geopolitică a regiunii.
Video-clipurile sunt dotate cu vocile subiecților și se văd mâinile lor cum desenează traiectoria drumului parcurs
pe hartă, în timp ce fețele lor rămân nevăzute.
Evenimentele sunt prezentate pe ecrane individuale poziționate în zona largă a spațiului
expozițional. În acest fel, o rețea complexă de migrație este relevată de către cei care au experimentat-o,
refuzând formele de reprezentare și vizibilitate cerute de sisteme de supraveghere, control internațional de
frontieră, precum și contacte mass-media. Afișate împreună, videoclipurile funcționează ca o hartă geopolitică
alternativă, definită de viața precară a apatrizilor. Munca lui Khalili preia provocarea de a dezvolta abordări
critice și etice la probleme vitale, cum ar fi cetățenia, comunitatea și agenda politică.
*
O altă expoziție ne introduce în arhitectura japoneză a viitorului, în opera unor mari
arhitecți japonezi. Expoziția se și numește A Japanese Constellation, numindu-i din titlu pe Toyo Ito, SANAA
și școala lor. Expoziția se concentrează pe rețeaua de arhitecți și designeri care s-au dezvoltat în jurul
câștigării premiului Pritzker Toyo Ito și SANAA. Oferind o imagine de ansamblu asupra carierei lui Ito și a
influenței lui ca mentor pentru o nouă generație de arhitecți japonezi, expoziția prezintă lucrări recente de
designeri aclamți la nivel internațional, cum ar fi Kazuyo Sejima, Ryue Nishizawa, Sou Fujimoto, Akihisa Hirata și
Junya Ishigami.
Este prezentată o operă pivot a lui Toyo Ito (n. 1941, Seul), Sendai
Mediatheque, finalizată în 2001, adică Biblioteca din Sendai, unul dintre cele mai senzaționale temple ale
cărții. Am văzut multe biblioteci la viața mea, dar acest spațiu este uluitor prin ideea
de transparență, cu care este asociat de regulă spiritul. Este construit din oțel și sticlă pe ideea unor suluri de
hârtie, așa cum sunt prezentate diplomele sau epistolele medievale. Stâlpii de susținere ai clădirii sunt aceste
forme circulare, supraetajate. Totul pare ca o bijuterie teatrală, de o mare armonie muzicală.
De altfel, ceea ce domină în această arhitectură a viitorului nu sunt blocurile de locuit,
cum te așteptai, ci spațiile culturii, ale sufletului, adică vedem uluitoare clădiri care sunt biblioteci, teatre,
muzee de artă. Așa este creația lui SANAA Muzeul 21 al Centrului de Artă Contemporană, Kanazawa (2004), cu 44 de
modele ce variază în scară de la case mici la muzee. Clădirile sunt create prin intermediul intersectării unor
spații separate prin perdele translucide. Schițe, modele și imagini dezvăluie invenția structurală, gândirea
non-ierarhică, cu noi utilizări de transparență și de luminozitate, care se leagă între aceste spații. Se vorbește
în termeni apicoli, de o polenizare încrucișată, manieră care a devenit deosebit de relevantă la începutul sec. 21.
Expoziția evidențiază impactul global și inovator al arhitecturii contemporane din Japonia, începând cu anii 1990.
Există și o zonă aplicată, relevând o rețea de corpuri de iluminat la locul de muncă.
Așadar, o constelație arhitecturală japoneză concepută ca o reflecție asupra transmiterii
unei sensibilități vizuale, sugerând un model alternativ descris de arhitecți a fi un “star-system”, bazat,
evident, pe individualitatea creatoare, pe originalitatea fiecărei părți a constelației.
Ceea ce m-a uluit de-a dreptul este teatrul din Taiwan, o clădire fantastică, ca un buchet
de nuferi, cu interioare labirintice. De asemenea, un alt teatru construit sub pământ, în Tokio. Zeci de
construcții ale viitorului. O imagine de felul cum va arăta planeta de mâine populată de om.
Dar viitorul poate arăta și așa cum îl vede Bruce Conner în expoziția It’s All
True, ce constă dintr-o pânză uriașă ce reprezintă o ciupercă atomică, iar în sala de expoziție, pe podea,
vedem ce rămâne, un maldăr de cărucioare pe care sunt încărcate resturi din civilizație, o imagine
post-apocaliptică, desigur.
Va urma.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
27 august 2016
Eveniment la Consulatul Argentinei
În Manhattan, Consulatul General al Argentinei, de pe 56 St., este unul dintre locurile
cele mai efervescente ale artei. Mi-aduc aminte cu plăcere despre evenimentele la care am participat aici, cum ar
fi expoziţia lui Hernan Ricaldoni dedicată subiectului Pampa, felul cum un artist vede viaţa din Patagonia natală.
De data acesta am văzut chiar Life, cum se numeşte expoziţia lui Marcos Iruxta, un artist autentic, adevărat, dacă
e să-l punem în contextul artei americane, dominată de kitsch, pop-art, colaje, imitaţii, instalaţii. Marcos ne
transmite mirosul puternic al pastei, lucrările sale sunt dependente de triada minte-suflet-mână, aşa cum spunea şi
soţia sa, pe care am cunoscut-o, de asemenea, la vernisaj. Aşa cum a observat, de altfel, în scurta sa prezentare,
rostită în engleză, şi consulul general al Argentinei, domnul Eduardo Almirantearena. Consulatul este locul de
manifestare a artiștilor argentinieni, pentru vizitatorii de pretudindeni.
De ce nu ar putea şi Consulatul general al României să facă aşa ceva? Fiindcă doamna
consul Costache spune că nu asta este sarcina unui consulat. Adică nu are sarcina să prezinte
valorile României la New York, unui public internaţional, care să ia act de ele?! Un consulat reprezintă ţara, nu
interesele private ale unor indivizi care vor să-şi schimbe cetăţenia sau au alte probleme consulare. E ca la
Olimpiadă, unde clasamentele indică ţările, nu indivizii. Aici e tragedia lui Halep, care nu a înţeles ceea ce a
înţeles o Cătălina Ponor, de pildă. Sportivii români ar trebui să primească toţi o medalie morală pentru că au
reprezentat România. Numai şi participarea în sine înseamnă victorie. Şi ce poate reprezenta mai profund o ţară
decât un artist? Dar trebuie să treacă 200 de ani ca alde Costache să înţeleagă acest lucru. Nimic nu justifică
atitudinea d-nei consul, care te trimite la ICR, care nu există, e o fantomă. ICR-urile mănâncă banii ţării
degeaba, ar trebui desfiinţate. Nici un eveniment de răsunet pozitiv nu s-a întâmplat la ICR New York timp de 6
ani, de când locuiesc în Manhattan şi bat curent drumurile la evenimentele artistice ale oraşului.
Dar aceste gânduri triste mi-au fost declanşate de splendoarea manifestării de la
Consulatul Argentinei, de atmosfera de elită de aici, de prezenţa unor distinşi artişti, dar mai ales de calitatea
lucrărilor lui Marcos. El realizează din pastă groasă, pe care o modelează în forme de basorelief pe pânză, viziuni
abstracte. Sunt viziuni de dincolo de orizont, chiar dacă ni se pare uneori că soarele s-a rupt şi deformeză tot
universal, ca în tabloul numit chiar Universe. Sigur, există, ca şi la Hernan Ricaldoni, obsesia
fantomelor, a mitologicului, a configurării unor forme care ar exprima ceea ce nu vedem, ceea ce face parte din
magia trecutului sau din neant. Aşa este personajul My Soul sau cel din
Lion’s Face, fiindcă adevărata faţă a leului este ca a unui zeităţi la care şi gauchos din Pampas se
închină. Ceea ce domină însă picturile lui Marcos Iruxta, şi el nativ din Patagonia, este vertijul, mişcarea care
se formează în jurul unui nucleu, ce devine un focar iradiant, care deformează materia. Aşa sunt lucrările
Mather Nature, Earth, Dream, Beyond, My First
Step, Sunrise, Sky şi însăşi Life, lucrarea care dă titlul
expoziţiei şi care se vrea a fi imaginea celulei din care se iveşte viaţa. Pasta devine materialitatea lumii, care,
datorită vertijului central, capătă forme extreme, de fapt, se dezintegrează. Pânzele sale seamănă cu nişte
fotografii făcute de sateliţii umani pe Lună sau pe Marte, după cum se poate spune că sunt găurile negre ale
univesului, găuri ce nu sunt haos, ci păstrează în ele memoria pământului, cum este My Soul, pe care
artistul îl vede în neant. El așa simte lumea, precum e natura Patagoniei, mereu în mişcare: “We are always
changing, always moving, just feel the universe / Suntem întotdeauna în schimbare, mereu în mişcare, simt doar
universul”.
În paralel, într-o sală alăturată, s-a desfăşurat şi vernisajul artistei Analia Galligani,
apropiată de kitsch întrucât culorile crude reprezintă un decorativism copilăresc, forme tipice curentului pop-art,
bune pentru Outsider Fair Art. Sau, de ce nu?, pentru scenografia unui film de desen animat.
*
Tot la acest eveniment, l-am cunoscut pe pictorul rus Alex Khomski, care deplângea
faptul că ruşii nu au galerii importante în Manhattan, care să promoveze arta rusă contemporană, aşa cum fac
argentinienii şi alte ţări. Despre galeria lui Shapiro nu avea cuvinte prea entuziaste, ba se mira cum de echipa
lui se comportă aşa de rudimentar când le faci un dar, cum ar fi cronica la un eveniment ca Mikhail Tarkhanov. El,
Khomski, mi-a oferit un catalog al artei sale, în care am văzut ceva de necrezut: toate marile simboluri religioase
sunt realizate din… cârnaţi! Vedem, de pildă, crucificarea, dar nu a Mântuitorului, ci a unui cârnat, care e pus pe
un stâlp şi în el sunt înfipte 11 furculiţe! Un fel de parodie sau caricare a Sfântului Sebastian?! Ideea este că
Biserica s-a înfruptat din mitul crucificării. Artistul foloseşte special aceste elemente de pop-kitsch pentru a
demasca faptul că istoria omenirii, tradusă în istoria religiei, este o istorie a consumismului. Nu există nici o
portiţă de evadare din această masă productivă, din această lume în care conflictul este între Fresh Food şi Fast
Food. Însuşi simbolul iudaic, al sfeşnicului ebraic, este un cârnat mare cu mai multe braţe din cârnaţi mai mici.
Şi ce se află desupra imaginii Pieţei Roşii din Moscova? Sigur, un cârnat sub forma unui covirg. Dar deasupra
Americii, cu imaginea Statuii Libertăţii? Desigur, un chesterburger! Totul este o istorie din cârnaţi, zborul,
cuadratura cercului, iubirea, Mezuza evreiască, obiectul neindentificat deasupra New York-ului, Kosher, simbol
mozaic al mâncării, pregătite după ritual, totul se reduce la un aranjament cu / din cârnaţi. Însuşi dolarul are o
formă din mai mulţi cârnaţi în formă de “S”. La fel, Dolarul versus Euro, e un dialog între cârnaţi. Celebra marcă
Mercedes este compusă tot din cârnaţi. E o viziune cam nemţească, fiindcă numai acolo am văzut într-o sală de
concert un domn care, spre atenţionare, îl bătea pe umăr pe un spectator din faţa sa cu un cârnat. În unele
imagini, mai apar lângă cârnaţi şi hot-dog, şi sticle de Ketchup sau Honey, iar în altele în loc de cârnaţi, vedem
castraveţi, banane sau ananas. Însuşi celebrul Suprematism, curentul care a propulsat arta abstractă rusă,
este ridiculizat, prin imagini cu diverse zarzavaturi. Alimentele devin simboluri pentru arta
abstractă. Precum Golden babana, care într-adevăr estre fructul de aur al americanilor. Dar cel mai
şocant rămâne faptul că Marile smboluri religioase sunt caricate, devin o imagerie consumeristă. Este o grea
pedeapsă pe umerii religiei, ai bisericii, poate nedreaptă, fiindcă biserica nu se identifică numai cu consumismul.
Cum, nu există nimic sfânt pe pământ? Khomski are o viziune prea cârnăţărească asupra lumii.
Există în istoria artei asemenea viziuni, au creat olandezii, un Bosch sau un Bruegel,
imaginea lăcomiei, a desfrâului gurmand. Sau există antiteze vegetale, precum cea a lui Archimboldo, care a văzut
omul şi lumea lui din perspectiva legumelor. Singur, este o viziune ironică, dar
plauzibilă, fiindcă omul acestui veac consumerist a transformat arta în
kitsch. Şi prezentarea lucrărilor are ţinută, rama este asemănătoare icoanelor din biserici, iar
culoarea este remarcabil potrivită, cu riscul de a cădea în naturalism. Catalogul, numit Modern
Icons, exprimă o atitudine simbolică şi gesul lui Khomski trebuie să ne dea de gândit.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
16 august 2016
Mare eveniment – un avangardist rus, Mikhail Tarkhanov
Nu o dată am regretat că în Manhattan nu am dat peste galerii rusești. Am descoperit doar
o mare colecționară, Tatiana, care prezenta la Chelsea Museum lucrări ale unor artiști ruși interziși, confiscate
de stalinism. Ea reușise să le depisteze și să le aducă în America, să le comercializeze. Dar Tatiana și fiica ei
au dispărut. De vreo trei ani n-am mai auzit nimic de ele. Am auzit însă de Shapiro Auctions. Nu știam însă că
Licitațiile Shapiro aparțin unui rus, pe nume Gene Shapiro. Și deunăzi am avut ocazia să-l cunosc cu prilejul unui
vernisaj insolit, care a avut loc la galeria sa de pe 74 St.
Și ce am descoperit, mi-a umplut inima de bucurie, o atmosferă de elită la o galerie
elegantă care promovează din plin artiști ruși. La acel vernisaj a fost prezentat graficianul și abstracționistul
rus Mikhail Tarkhanov (1888 – 1962), un artist de avangardă, care a studiat sub îndrumarea lui Vasilij
Kandinsky și Vladimir Favorsky. Ba în anii ’20 el se afla în avangarda rusă alături de alți celebri artiști, ca
Natan Altman, El Lissitzky, Kazimir Malevich, Alexander Rodchenko. Dar în 1932, grupul este scos în afara artei
întrucât nu se conforma realismului socialist impus de Comitetul Central al Partidului Comunist. Operele abstracte
ale lui Tarkhanov erau confiscate. Din 1932 și până la moarte, deși a fost angajat oficial la diferite instituții,
totuși a lucrat artă abstractă în secret. Aceste opere necunoscute, aflate în colecțiile unor mari muzee ruse, ca
Tretyakov sau Pushkin, le expune aici Shapiro, pentru prima oară în America. Păcat că la vernisaj nu au fost unii
dintre amicii mei americani, să vadă că arta abstractă cu care se laudă americanii, după explozia pop-art, a fost
cu decenii înainte creată și anticipată de Tarkhanov. Nu numai Kandinsky și Malevich sunt părinții artei abstracte
americane, ci și Tarkhanov. Lucrările sale din ciclurile de desene geometrizate îi anticipează pe Damien Hirst,
Mark Rothko, Barnett Newman, Robert Motherwell, Helen Frankenthaler și alți artiști care fac mândria colecțiilor
lui Gagosian. Nu e greu să găsești corespondențe cu Mikhail Larionov, născut la Tiraspol, în Moldova, ca și cu
Natalia Goncharova, ambii cu carieră în Franța, dar formele lui Tarkhanov le întâlnim și la Paul Klee, Piet
Mondrian sau Robert Delaunay.
Ba am descoperit ceva și mai senzațional, o coincidență incredibilă între stilul
peisajelor lui Tarkhanov și cel al lui Edgar Degas, prezentat într-o retrospectivă unică la MoMa, despre care am
scris într-o cronică anterioară. Ceea ce la Degas era un abstracționism incipient, datorită felului cum artistul a
abordat tehnica monotipului, de la figurativ la nonfigurativ, la Tarkhanov viziunea este cu adevărat abstractă,
sugerând însă forme figurative. Interesante sunt și vitrinele în care sunt expuse încercări de laborator,
crochiuri, fel de fel de experimente, cât și docmente ale timpului, din anii ‘40 în special, când artistului i se
dirija munca.
Este de așteptat ca Guggenheim Museum sau alte muzee mari ale New York-ului să preia
aceste „abstract compositions” ale lui Tarkhanov și să le pună în circuitul valorilor, alături de clasicii ruși
amintiți mai sus. Istoria artei este și o istorie a șanselor. Tarkhanov nu a avut șansa lui Archile Gorky, să
spunem, dar nu este timpul pierdut, fiindcă marea șansă, șansa adevărată a artei, este timpul, valoarea în
timp.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
9 august 2016
Spectacolul fotografiei
Cel mai mare eveniment al artei fotografice este târgul The Photography Show, organizat de
AIPAD (The Asociation of International Photography Art Dealers, înființată în 1979, cu sediul central
la Washington DC) la Park Avenue Armory, aceeași generoasă locație, de unde v-am transmis și cronici despre târgul
anticariatelor, al cărții rare, și despre târgul dealers-ilor de artă. Acum intrăm în magia artei fotografice, în
istoria acestei minuni a lumii, care a avut menirea să pregătească apariția cinematografului - și fotografiile lui
Eadweard Muybridge, cel care a creat primul iluzia mișcării, sunt aflate peste tot ca un respect față de acest
pionier al fotografiei în mișcare.
Când a apărut fotografia, s-a spus că această invenție este moartea picturii. Dar n-a fost
să fie așa, pictura s-a dezvoltat în forme abstracte, lăsând fotografiei locul realismului. Așa s-a spus și despre
film, că este moartea teatrului. Dar teatrul s-a dezvoltat mai departe, e drept, încorporând în reprezentările lui
și proiecțiile cinematografice, așa cum au procedat unii mari regizori ca Meyerhold și Piscator, după cum
fotografia, încet-încet, a preluat de la pictură anumite tehnici plastice și a devenit o artă de sine
stătătoare.
Ceea ce este uluitor la evenimentul The Photography Show este tocmai acest aspect, al
fotografiei picturale, al îmbinării tehnicilor fotografice, ale video și new media, cu arta picturii. Ai deja
imaginea unei industrii profesioniste. Multe galerii nici nu mai prezintă fotografii clasice, ne oferă doar pictură
fotografică, o artă nouă, cu efecte artistice remarcabile. Adică artistul fotograf e și pictor, care împină arta
penelului cu camera de fotografiat, realizând adevărate tablouri, la concurtență cu pictura. Și nu mă refer la
tehnicile digitale ale fotografiei, la performanțele pe care le-a introdus computerul, fotografiile rezultate fiind
de-a dreptul șocante, compoziții rare, cum am văzut în special la galeria Fahey/Klein din Los Angeles, compoziții
foarte sofisticate pe bază de colaj, mari panouri care intră deja în sfera artei decorative, a artei
ambientale.
Dovadă că acest eveniment este opera galeriilor de artă. Aproape o sută de galerii din
toată lumea, din Canada până în India și Japonia, se întrec să ne arate acest spectacol deosebit, al mariajului
dintre pictură și arta fotografică. Majoritatea galeriilor sunt din New York, despre care am scris și pe care le
cunosc bine, specializate numai în expoziții de artă fotografică, precum Naiyla Alexander, Laurence Miller, Howart
Greenberg, Edwynn Houk, Alan Klotz, Gitterman, Bruce Silverstein, Danziger, Keith de Lellis sau Steven Kasher, cele
mai multe cu sediul în Downtown, Manhattan.
Am participat la eveniment în ziua numită Opening Night Preview, o previzionare specială,
la care a particpat numai presa și vip-urile, în frunte cu Bill de Blasio, primarul New York-ului. Sute de ziariști
și artiști de toate categoriile au fost beneficiarii unei seri deosebite, de neuitat. Am avut parte de o experiență
deosebită, de la explicațiile în grup ale unor galerii la un festin ireproșabil din partea sponsorilor.
Sigur, evenimentul s-a derulat pe două mari direcții, pe de o parte, istoria fotografiei,
prezentarea unor imagini aparținând unor artiști clasici, americani sau europeni, percum Lewis Carroll, Henri
Carter-Bresson, Robert Doisneau, Paul Horst, Andre Kertesz, Dora Marr, Man Ray, Robert Mapplethorpe, Moholy-Nagy,
Edward Weston, Edward Steichen, Paul Strand, Alfred Stieglitz (artistul care i-a organizat lui Brâncuși prima
personală la New York) și zeci de alți monștri sacri ai acestei arte, pe care îi poți vedea concentrați la o
singură galerie, Vintage Works din Chalfont, Pennsylvania, iar pe de altă parte, noutățile și experimentele de
ultimă oră.
Sunt fotografii absolut picturale, care amintesc direct de arta unui Vermeer, precum
Portrait of the Eternal de Manuel Alvarez Bravo, Phie on plinth de Richard Learoyd, portretul indonezian de
Sebastiao Salgado sau The Daughters de Lisa Holden, ce dovedesc o fantastică pelucrare a întunericului și luminii.
Ceea ce mi-a reținut în mod deosebit atenția au fost experimentele de la Catherine Edelman Gallery din Chicago sau
portretele realizate de faimosul artist chinez Zhang Wei, de la Audrey Hepburn și Marilyn Monroe la John Lennon și
Steve Jobs, prezente la galeria 798 Photo din Beijing. Teribile, violente, sunt și imaginile expuse de
Gun Grundemark Nilsson din Stockholm, Suedia, sau imaginile din Palmira în ruine, la James Hyman Gallery din
Londra. Nu mai vorbesc de realismul puternic, rece, dur, al imaginilor prezentate de galeriile din Germania și
Austria.
Nu trebuie să mai repet că România lipsește și de la acest eveniment, fiindcă se va spune
că am ceva cu România. Sigur că am, fiindcă sunt român și am ajuns să vorbesc singur despre România. De data acesta
am vorbit cu galeriștii de la Paci Contemporary din Brescia, despre istoria României, despre momentul unirii
dacilor cu romanii. Dar nici ei nu știau că noi avem legături de rudenie cu Roma imperială. Așa e când timpul
trece, iar politicienii de azi fac ca istoria să curgă cum vor ei sau să fie uitată. Bine că există fotografia s-o
imortalizeze.
Grid Modorcea 16 aprilie 2016
Corespondenţă de la New York
O civilizație apusă care ne uimește
Noutăți extraordinare la Metropolitan Museum of Art, care a deschis acoperișul său, de
fapt, a dezvăluit o uriașă terasă la ultimul etaj, ce dă spre Central Park, având o formidabilă vedere a
Manhattan-ului. O imagine cu adevărat de pe altă lume, greu de surprins din altă parte.
Artista engleză Cornelia Parker a imaginat plasarea aici a unui obiect tranzitoriu,
sinistra casă-hambar din filmul Psycho de Alfred Hitchcock, care are legătură și cu două din
tablourile unui artist american clasic, Edward Hoper, care a pictat un hambar roșu și un conac. Acest obiect
tranzitoriu, de 30 de picioare (9, 1 m) înălțime, este plasat pe acoperișul lui MET, poziționat deasupra lui
Central Park, oferind un contrast neobișnuit cu panorama Mantattan-ului, cu tot orizontul brăzdat de zgârie-nori,
unul mai original ca altul. Această insolită instalație se numește Acoperișul Grădină, întreg titlul ei
fiind The Roof Garden Commission: Cornelia Parker, Transitional Object (PsychoBarn).
Casa, cam dărăpănată, din lemn, cu vopseaua scorojită, sprijinită în spate de niște
schele, ca decorul din film, face, așadar, un formidabil contast cu imaginea măreață a zgârie-norilor newyorkezi.
Relația dintre aceste simboluri a două lumi opuse, vechi și noi, este o operă de artă.
Dar dacă aici sensul este pozitiv, de la casa simplă, țărănească, spre civilizație, în
interiorul muzeului, la etajul doi, putem vedea o realitate exact contrară, într-o expoziție monumentală:
Pergamon and the Hellenistic Kingdom of the Ancient World / Pergamon și regatul elenistic al lumii antice,
care ne șochează prin sensul ei negativ, căci ne arată cum trăiau oamenii acum 2.500 de
ani, în perioada elenistică, perioadă cuprinsă între două morți imperiale, moartea lui Alexandru cel Mare, 323
î.Hr., și sinuciderea Cleopatrei, 31 î.Hr., o civilizație ajunsă la o treaptă greu de imaginat azi, după toate
cuceririle umane, cuceriri care au dus și la distrugerea acestei vechi civilizații.
Văzând panorama orașului Pergamon rămâi uimit de spendoarea lui monumentală. În ciuda
intervalului care a trecut de atunci, omenirea pare că nu a evoluat, ci o involuat. În pofida revoluției
tehologice, nici o țară a lumii nu cunoaște o asemenea spendoare arhitecturală. Am văzut recent o expoziție la MoMA
cu arhitectura japoneză a viitorului, dar cât de fragil este orașul de mâine față de ceea ce a fost un oraș ca
Pergamon! Fabuloasa Acropola construită aici, mai impresionantă decât cea de pe colina Atenei, a capturat
imaginația artiștilor, deoarece săpăturile au început la sfârșitul secolului al 19-lea. Orașul antic Pergamon a
fost capitala dinastiei Attalid, care a domnit peste mari părți din Asia Mică.
Cel mai recent efort de a aduce cetatea antică la viață a fost o enormă panoramă de 360 de
grade, măsurând aproape 340 de picioare lungime și 82 de picioare înălțime, realizată de artistul persan Yadegar
Asisi. Imaginea este plasată într-o rotondă și oferă o introducere captivantă în măruintaiele
expoziției. Cu adevărat ce vedem sunt măruntaie ale unei opere gigant a minții umane.
Este realizată macheta Acropolei și în jur ce a rămas din ea, zeci de cioburi din
sculpturile și bogățiile ei. Impresionează statuia din marmură a Athenei Parthenos, numită așa fiindcă era plasată
în Templul Partenon închinat acestei zeițe, Acropola fiind locul care adăpostea principalele
edificii de cult ale grecilor. Statuia are dimensiuni impresionante: 457 × 130 × 94 cm,
având 3500 kg, minune datată în anul 170 î. Hr., realizată dintr-un singur bloc de marmură. Un loc de pelerinaj, aș
zice, îl constituie și un fragment de cap de tânăr despicat, ca și cum capul i-a fost tăiat în două, sec. 2 î. Hr.
El se află la intrare, pe afișul expoziției. Iată alte opere de artă desăvîrșite, care parcă au fost create de
ființe superioare, din alte lumi, nu de oameni:
Herakles, statuie din bronz, sec. 3 î. Hr. Statuia lui Alexandru cel Mare călare, creație
romană, sec.1 î. Hr. Tot din același secol, o statuetă din teracotă a lui Diadoumenos, cu tineri care îi leagă un
filet în jurul capului. O statuie reprezentînd o combinație de Rython și Centaur, din aur și argint 160 î. Hr. Un
Cameo cu două capete, din sardonix, sec. 3. Partea superioară a corpului unei regine, marmură, sec. 2. Tot din
marmură, statuia unei figuri feminine în stil archaistic, 150 î. Hr. Un formidabil cap al lui Pan realizat din
fildeș! O statuetă de bronz a unui dansator voalat și mascat. O stelă funerară a unei femei așezate pe un tron. Tot
din marmură, un hermafrodit dormind. O statuie din bronz a lui Eros dormind. Portretul din bronz al unui om din
Delos. Portretul din marmură al unui general roman din Tivoli. Tot din marmură, un model numit Kalix-Crater, din
așa-numitele “Vase Borghese”. Statuia unui tânăr, de fapt, ce a mai rămas din ea, capul și brațul drept, din
marmură, sec. 2 î. Hr. Portret din marmură al lui Pompei cel Mare, 50 î. Hr. Vase de teracotă formidabil pictate,
cu scene de luptă sau din viața artistocrației grecești, cum ar fi Hidra neagră cu glazură și decorație policromă.
O formidabilă coronă de aur adusă de la Muzeul din Thessaloniki, orașul de baștină al regelui Filip, tatăl lui
Alexandru, 325 î. Hr. Brățări din aur, 200 î. Hr. O pereche de banderole din aur, sec. 3. Un medallion cu bustul în
relief al Atenei, din aur, sec. 2 î. Hr. O diademă din aur, 250 î. Hr. Monezi de aur, având pe ele chipul lui
Mithridates (120 - 63 î. Hr.). M-a impresionat îndeosebi un formidabil mozaic cu muzicieni ambulanți, cam ce vedem
current azi în Central Park. Deci această invenție, a teatrului de stradă, e veche de pe vremea stră-strămoșilor
noștri. S-au mai salvat multe piese în basorelief, precum Friza din Telephos și friza care îl reprezintă pe
Herakles cu fiul său, 160 î. Hr. Din același an, o sculptură din piatră, o statuie reprezentând un triton
(akroterion) din Marele Altar, sec. 4 î. Hr. O cupă din sticlă cu mânere de argint.
Am oferit aici la întâmplare câteva exemple ca să vedeți extraordinara diversitate a
tezaurului. Dar dacă la Acropola ateniană, refăcută de Pericle, după ce a fost complet distrusă de perși, știm cine
au fost artiștii principali, ca renumitul arhitect Ictinios sau școala de sculptură a lui Fidias, aici nu ni se
indică nici un nume de artist. Și evident că au fost sute, chiar mii, o adevărată pepinieră a artei
antice.
Abia acum putem să spunem ca în Mahabharata că omenirea trăiește perioada Kali Yuga,
perioada neagră a evoluției ei, fiindcă expoziția ne arată culmea la care a ajuns civilizația umană, în același
timp cu demonul omului de a distruge ce a înălțat. E suficient să vezi cum arăta
Pergamon, splendoarea lui, din imaginea reconstituită la proporții monumentale, și ce a mai rămas, resturile
dezastrului făcut de om, plăcerea lui de a cuceri și distruge ceea ce au făcut alții, distrugerea fiind fatala
replică la măreție. Ce a rămas din celebra Athena Parthenos, cu brațele și picioarele rupte, cu figura
desfiguerată! Dar ce a rămas din însuși Zeus? Capul mutilat și un singur braț rupt. Suficient totuși, pentru a ne
imagina cum arăta una din minunile lumii antice, Zeus sculptat de Fidias. Peste tot reprezentările măreției
olimpiene spulberate, ca după un război atomic. Forme post-apocaliptice. Bucăți din temple, din statui, din cai și
călăreți, totul fiind o imagine a unui dezastru reconstituit. Piesele din bronz reconstituie la scară miniaturală
marile monumente ale orașului, cum ar fi statuia ecvestră a lui Alezandru Macedon călare pe Bucifal. Una din săli
insistă pe cuceririle lui Alexandru cel Mare, care a transformat lumea antică, făcând posibile comerțul și
schimburile culturale pe distanțe mari. De asemenea, este redat accentul pus pe artă, pe artiști, tot atât de mare
ca și pe judecători. Patronajul artistic extins de Alexandru a oferit un model pentru succesorii săi, regii
perioadei elenistice, care au venit să domnească peste o mare parte a imperiului său.
Pentru prima dată în Statele Unite, această importantă expoziție de împrumut internațional
se concentrează pe bogăția uimitoare a imperiului elenistic, pe măiestria remarcabilă și realizările tehnice
uluitoare pe durata a trei secole elenistice, între moartea lui Alexandru și impunerea Imperiului Roman, secolul I
î.Hr. Expoziția reunește 264 de opere de artă care au fost create prin patronajul curților regale ale celor patru
regate elenistice, cu accent pe orașul antic Pergamon. Privitorul are în față exemple din varii medii – lucrări din
marmură și bronz, sculpturi din teracotă, bijuterii din aur, vase de sticlă și pietre gravate, metale prețioase și
monede de aur, toate acestea dezvăluie moștenirea durabilă a artiștilor perioadei elenistice și influența lor
profundă asupra artei romane.
Expoziția reprezintă o colaborare istorică între The MET și Muzeul Pergamon din Berlin, cu
participarea a numeroase muzee importante din Grecia, Italia și alte țări europene, dar și din alte zone ale lumii,
ca Maroc, Tunisia și Statele Unite. Expoziția cumulează, deci, pentru prima oară, într-un mod sincretic, obiecte
care nu au părăsit niciodată până acum colecțiile muzeale.
*
Orașul Pergamon se află în Turcia de astăzi, cunoscut sub numele de Bergamei. L-am vizitat
cu câțiva ani în urmă. L-am descris în cartea mea numită Între (2010). Este o ruină. Curatorii
expoziției ne-au arătat și imaginea de azi, dar au reconstituit și imaginea reală, diferența dintre ele fiind în
închipuirea noastră golul lăsat de istorie, ceea ce nu știm să punem în loc. Niciodată omenirea nu se va mai ridica
la măreția pe care ne-o oferă arta antichității, fantasticele opere create de străbunii omenirii. Sculpturile,
îndeosebi, ne arată că meșteșugul cioplirii în marmură era de nivelul școlilor publice, o meserie de masă, fiindcă
altfel e imposibil să ne imaginăm artiști independenți care să fi realizat o cantitate uriașă de sculpturi. Știm
cât de greu i-a fost lui Michelangelo, cel mai înzestrat sculptor al Renașterii, să cioplească mormântul Papei
Iulius II, rămas neterminat. Darămite să cioplești mii de sculpturi pentru un oraș întreg?! Iar frumusețea
orașului, aflat pe un deal muntos, este străjuită de un gigantic amfiteatru, unde se reprezentau spectacole ca în
imaginile pe care le vedem în expoziție, însoțite de câteva măști de personaje.
Acropola, edificiul cultic, se însoțea cu teatrul. Orice spectacol avea un
decor unic, patria. Patria era ceva imuabil pentru greci, mai ceva decât zeii chiar. Unde
mai există azi vreun spectacol în care decorul să reprezinte patria? Unde mai este patria pentru lumea care se
destramă, care aleargă după iluzii din care lipsește identitatea națională? Omenirea s-a desprins de ideea de
patrie, iar imaginea de azi a orașului Pergamon e o dovadă. E tot atâta distanță între cele două imagini ca și
aceea dintre patrie și lipsa de patrie. Acest gol au încercat oare să-l umple războiele neîncetate care au marcat
istoria? Dar unde au dus aceste războaie? La democrație, veți spune, poate. Dar imaginea teatrului antic ne oferă
și felul în care se constutuia demos-ul grec, unde senatorii stăteau în primele rânduri și oamenii de rând și
sclavii mai apoi. Noi spunem azi că am abolit sclavagismul, dar descoperim că și cele mai democratice țări practică
o dictatură mascată. Și, la urma urmei, ce înseamnă libertatea? La ieșirea din muzeu, pe
scările celebrului MET, stau vizitatorii și privesc la un saxofonist care se străduie să facă giumbușlucuri
muzicale. O distracție ieftină. Lumea aplaudă, aruncă bancnote verzi muzicantului ambulant. Mulțimea se simte bine
și crede că acesta e libertatea. Poate. Dar adevărata libertate se află în muzeu, acolo, unde putem vedea istoria
omenirii în capodopere, chiar și în capodopere mutilate, așa cum fac azi violatorii de tablouri. Libertatea este un
lux. Ce înseamnă libertate pentru toți? Cine nu a stat în lanțuri, spun revoluționarii,
nu are simțul libertății. Libertatea este ceva instinctual sau se câștigă prin educație? Libertate pentru toți.
Poate libertatea de a trage cu pușca. Fiindcă în timp ce muzeul ne arată astfel de realități, ca orașul Pergamon
sau precum arta Oceanei, arta aztecă, arta Egiptului sau a Renașterii, atentalele se țin lanț, în toate țările
lumii, de la Istanbul la Bagdad și Central Park. Perioada Kali Yuga e spre sfârșite. Să sperăm că un nou ciclu
istoric va readuce perioada de aur a omenirii, când la libertate și la democrație se poate ajunge numai prin
educație.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
27 iulie 2016
Specific și Universalitate
Una dintre ideile care mă obsedează când văd expozițiile din galeriile americane este
legată de specific. Șansa de a vedea ce fac artiștii pământului este aici foarte mare, dacă nu unică, greu de
crezut că în altă parte prezența lor este atât de frecventă. Și urmăresc cu îndârjire artiștii din varii părți ale
lumii, care vin în America să reușească, să expună în galerii centrale, plătindu-și expozițiile. Mai ales când sunt
tineri, debutanți, în plină afirmare. Și se întâmplă următorul fenomen: ei nu vin cu arta de acasă, specifică,
originală, inconfundabilă, ci vin să fie americani sau să arate că pot picta sau instala ca și ei, vin să imite, să
asimileze ceea ce văd în expozițiile americane. Și ce văd? Arta kitsch, pop-art, instalații, tot felul de
experimente vizuale, uitând cu desăvârșire de unde se trag, ceea ce au învățat acasă, de la maestrul sau maeștrii
lor, care i-au învățat meșteșugul transformării fantasticului în concret.
Așa se întîmplă cu coreanul Eddie Kang, care expune la Sandra Gering Gallery, de pe 63
St., o instalație numită Big City Life Loveless / Mare oraș de viață neiubitor, în care
ne arată ce a învățat el aici, în America, fiindcă, deși e născut la Seul, a studiat arta plastică, filmul,
animația și tehnica video la Rhode Island School of Design in Providence. Adică ne oferă tablouri pentru copii, în
stil Disney, foarte reușite, atractive, așa cum este de altfel animația asiatică. Ba a adus și niște cutii cu
jocuri, pe care le oferea copiilor care au venit cu părinții la expoziție. Evident, aceștia știau despre ce este
vorba, fiind invitații artistului. Evident, desenele sunt realizate cu talent, cu meșteșug, dar emană și o
anumită puritate, sinceritate și spontanietate specific coreeană. Kang prezintă personaje
animate, sub formă de picturi, sculpturi, video, păpuși, sunet și lumină, toate combinate și dominate de umor
antropomorfic.
Luna trecută am putut lua contact cu arta coreană în forța ei clasică, prin expozițiile
lui Chung Sang-Hwa și Kwon Young-Woo, comentate anterior. Am văzut ce înseamnă specificul
coreean. Dar artiștii erau bătrâni, din generațiile trecute, pionieri ai stilului Tansaekhwa. În general, artiștii
formați, care și-au găsit un stil și au un nume, nu mai pot fi influențați. Ei dau lecții amatorilor de senzații
tari. Dar tinerii, mai ales asiaticii, sunt dornici să se afirme și cred că o pot face dacă imită ceea ce văd în
expozițiile americane, cu gândul să facă și ei ceea ce cred că le place vizitatorilor.
Nu toți simt tentația asta. De pildă, la Institutul Ceh, de pe 73 St., nu ai să vezi nici
o abatere de la specificul artei cehe. În expoziția Youth Explosion: The New Bohemia /Explozia
de tineret: Noua Boemie, dublată de vizionări de filme, spiritul ironic și accentul pe erotism sunt totale,
așa cum ne-a obșinuit școala cehă de film. La fel, expozițiile sunt foarte personale, mereu pe linie
nonconformistă, pe atitudine, pe jocul erotic, pe elementul ironic față de real. Zece tineri artiști din Cehia ne
arată cum percep ei viața. Iar elementul central este libertinajul adolescentin. Folosind o varietate de mijloace
media, ei explorează subiecte personale, politice și sociale, incluzându-le într-un context global. Ei creează un
impact dinamic cu America, fiindcă orientarea este spre dialog, spre experiențele culturii universale.
La Stellan Holm Gallery, de pe Madison Avenue, expune tânărul Clinton King. Expoziția sa
se numește Spectral Evidence. Este foarte înzestrat cu spirit ludic, multe viziuni de-ale sale fiind marcate
de titlurile lucrărilor: Evasive maneuvers, Second nature, Gypsy Witch, Metal on Metal, May Flower, Adamant
serene, Bordelines, Nocturnal Blonde, Prom Blue, Green Knight, Wrong Tube. Unele din aceste titluri au
rezonanțe franțuzești, fiindcă soția lui King este franțuzoaică și King însuși are un spirit ironic. Oricum, din
discuția cu el am reținut că generația sa are datoria să aducă ceva nou, să facă un pas mai departe față de
generația lui Warhol, față de pop-art în general, un stadiu fatal la care s-a oprit, deocamdată, arta
americană. E timpul ca noua generație să vină cu suflul ei proaspăt, așa cum îl văd la Academiile de artă, altfel
artiștii americani vor fi ocupați la ei acasă de arta asiatică sau din alte colțuri ale lumii.
Și nu mai departe avem un exemplu senzațional la Blum & Poe Gallery, de pe 66 St.,
care ne face o nouă surpriză după expoziția etalon a coreanului Kwon Young-Woo. De data aceasta este vorba despre
artista mexicană Pia Camil (n. 1980), un adevărat fenomen, în tradiția sculpturii mexicane, în care elementul sacru
este prezent prin măști și forme de crucificare. Există un mare suflu decorativ în arta ei, dar și mult mister, așa
cum este însăși figura artistei, care aduce cu Frida Kahlo, o apropiere inevitabilă, iar acest fapt este o grea
moștenire pentru noii artiși mexicani, care trebuie să se ridice la stracheta înălțată de o școală unică în lume.
Arta mexicană obligă, îi obligă, iar Pia Camil se ridică la nivelul ei, prin opere remarcabile, precum seria de
interioare Creede, Ouray și Ophir, Curay Cloak, Valparaiso Green Cloak for Three, Telluride Tunic și
mai ales seria Bust Mask, sculpturi cu măști pe socluri foarte înalte, ca niște stâlpi de templu. O
sală întreagă îi este oferită lucrării Pagosa Springs Stage, un adevărat decor teatral, străjuit de o
enormă cămașă mexicană, parcă luată din filmul Que Viva Mexico! Însă expoziția are un nume cam nepotrivit,
pop-art: Slats, skins and shop fittings / Șipci, piei și accesorii de magazin,
de parcă piesele expuse au fost create pentru un shop. Și imediat înțelegem dacă știm că artista e absolventă a
Școlii de Design din Rhode Island (o fi fost colegă cu Eddie Kang?!), apoi are Masteratul obținut la o școală de
artă din Londra. Mai mult, expoziția este adusă aici de la Centrul de artă din Cincinnati, deci are un anumit
specific comericial, fiind concepută în tradiția Minimalismului, a stilului american predilect. Din discuția cu
artista, am înțeles că măștile sale, de pildă, au atingeri cu un concept psihanalitic, cu persona lui Carl Jung.
Există aici referințe duale, fiindcă arta primitivă, cum este și masca, este adusă în actualitate, desacralizată,
în fond, prin uzul ei modern. Consumismul își pune amprenta și pe arta maiașă, pe o tradiție care înseamană viață,
care iese din consumismul estetic. Expoziția lui Pia Camil ne face să medităm la interferența dintre viață și
abilitățile inspirației moderne.
Așadar, problema specificității, a unui anumit specific național, capătă noi ramificații,
se transformă într-o problemă de estetică generală, de adaptare a unui specific la influențe universale.
Indiscutabil că în tot acest proces, care presupune schimbarea mediului de viață și de cultură, există o anxietate
a influențelor, așa cum spunea Harold Bloom în cartea sa The Anxiety of Influence (1973). Artiștii
sunt tot mai umblați, tot mai școliți, trec prin focarele principale ale artei moderne, specificul particular se
pierde într-un transfer de influențe generale, care în fond înseamnă moda timpului. Este, inevitabil, o trăsătură a
epocii noastre, a globalismului cultural.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
17 iulie 2016
Dezvăluiri în stil paparazzi
Nu am mai scris de mult despre Gagosian Gallery, faimoasa galerie a Americii, cu filiale
în toată lumea, fiindcă îmi rezerv timp special pentru ea, așa cum fac și în cazul marilor muzee, ca MET, MoMA sau
Guggenheim. Sigur, ca orice firmă care se respectă, Gagosian Gallery se prezintă cu evenimente de excepție. Așa
este expoziția de fotografii a lui Jean („Johnny”) Pigozzi, unul dintre cei mai mari paparazzi ai lumii, născut la
Paris în 1952 și cu travaliul actual între New York, Londra, Paris și Antibele franceze. În acest din urmă loc,
familia lui Johnny Pigozzi are o vilă, cu o piscină faimoasă, supranumită „blue pool”. Aici, în acest mic paradis,
au venit de-a lungul anilor multe din starurile de la Hollywood, tot felul de vedete, actori, modele, muzicieni sau
scriitori, iar Johnny i-a fotografiat în stil paparazzi, i-a surprins în ipostaze familiare, intime, care nu sunt
accesibile oricui. Multe dintre poze au fost făcute de Johnny pentru revista „Vogue”, la care lucrează. Așa sunt
fotografiile de la câte un party organizat la ziua de naștere a unei vedete sau alteia. Fotografiile color și
alb-negru surprind, în ipostaze insolite, celebrități ca Graham Greene, Robert Altman, Elizabeth Taylor, Sharon
Stone, Robert de Niro, Anne Bancroft, Mel Brooks, Bono, Mick și Bianca Jagger, Naomi Campbell, Dennis Hopper, Jack
Nicholson, Elle Macpherson, Helmut Newton, Julian Schnabel, Uma Thurman, Kirk și Michael Douglas, Jane Fonda și
mulți alții, în special milionari, ca filantropul și producer-ul David Geffen sau ca patronul galeriei care a
organizat acest festin fotografic, Larry Gagosian.
Evident, toți în ipostaze relaxate, în libertatea lor neoficială. Dar sentimentul este de
surpriză, parcă un ochi nevăzut se strecoară printe ei și-i surprinde instantaneu. E ca un fel de demascare, de
dare la o parte a unei cortine de la cada de baie, o privire prin gaura cheii. Sigur, e și aceasta o formă de a
face artă indiscretă: chemi la tine acasă vedete și le surprinzi demachiate. Dar ele nu se supără, se supără dacă
nu le dezvălui și fața nevăzută a vieții lor. Aceasta este condiția ingrată a unei vedete, să nu aibă viață
tăinuită, totul să fie public. Dovadă că acest „blue pool” e ca un stup de albine, a atras vedete din toată lumea.
Și, sigur, se putea să lipsească din acest loc tocmai Woody Allen? Un singur lucru mă miră, cum de el a ratat un
asemenea subiect, cum de nu a făcut un film despre acest paradis al starurilor, căci și el este un cineast
paparazzi!?
În același spațiu central de pe 980 Madison Avenue, Gagosian ne mai prezintă doi monștri
sacri ai artei, cu lucrări recente, englezii Howard Hodgkin (n. 1932), cu expoziția „From Memory”, și Damien Hirst
(n. 1965), cu expoziția „Tobacco”, care este o ironie la adresa fumatului și băuturii, de aceea expune vitrine
tentante, cu senzaționale colecții de pachete de țigări și sticle de alcool care ucide, nu întâmplător în preajma
vitrinelor atrăgătoare cu astfel de produse se află un tablou numit ironic „Ambulance” și altul numit „Hospital”.
Tablourile sunt decorative, ca niște tapete. Și Hodgkin este la el acasă aici, unde a avut zeci de expoziții. De
data aceasta, el prezintă fascinante tablouri de ulei pe lemn, de un colorit pur, crud, ca Morning, Music,
Autumn Landscape, Love Song sau piese dedicate unor prieteni, fiindcă totul este ca un flash back „din
memorie”. Iar aceste amintiri sau rememorări sunt niște urme de pensulă, de culori, având o fascinantă armonie,
fiindcă urmele sunt de o mare simplitate și de o mare poezie coloristică. O pictură abstractă, dar cu un
surprinzător efect sentimental. Totul e nonconformist, așa cum Gagosian ne-a obișnuit și cu celelalte expoziții
organizate aici.
*
Același spațiu central adăpostește și alte galerii, precum Higher Pictures, specializată
în fotografie simplă, realistă, netrucată, sau Venus, o galerie plină de surprize. De data aceasta, vedem aici ceva
senzațional: lucrarea Little Electric Chair a lui Andy Warhol, realizată în 1964. Acest scaun
electric este real și artistul îl prezintă în varii fotograme,
ca un serial fotografic, în care imaginea își schimbă culoarea, galben, roșu, albastru, verde, maro, alb-negru. Un
alt tablou le rezumă pe toate, fiind ca un rolfilm cu 12 fotograme. E în stilul pop-art. Povestea acestui
scaun electric este senzațională. Ea face parte din seria anilor ’60 numită Death
and Disaster, în care artistul explorează imageria tragismului post-belic așa cum a fost reflectată în
media americană. Unul dintre fenomenele care au zguduit atunci America a fost acest Little Electric
Chair, devenit simbol pe data de 13 ianuarie 1953, când a fost anunțată sentința de condamnare la moarte pe
scaunul electric a cuplului Julius și Ethel Rosenberg la celebra închisoare corecțională Sing Sing. Ethel era
actriță și cântăreață, iar Julius inginer-electrician. Au fost
căsătoriți și au avut doi copii. Erau comuniști și se pare că au fost victime ale mccarthismului, care îi viza pe
evrei. Pedeapsa a fost la un pas de a fi comutată, dar până la urmă execuția a avut loc. Erau în floarea vârstei,
ea avea 37, el, 35 de ani. Ei s-au făcut vinovați de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice în legătură cu secrete
ale bombei atomice. Datorită acestor informații, sovieticii și-au construit propria bombă
atomică.
Warhol a început să lucreze la structurarea acestei imagini a scaunului electric în 1963,
exploatând-o grafic și încercând, declară el, să demitizeze senzaționalul ei, care seamănă cu celebrul jaf al
băncii națonale, săvârșit tot în anii ‘50, la București, de frații Ioanid, tot evrei, caz supermediatizat în acea
vreme. Finalul e la fel de criminal. Warhol își numise inițial seria de prelucrări coloristice „Sing Sing Death
Chamber”, fiindcă și camera morții, și Sing Sing sunt nume de rezonanță la capitolul faptelor de groază.
Sigur, această demascare este în stilul paparazzi al lui Pigozzi. Și Warhol a vrut să
arate banalitatea unei tragedii, să atenueze ceea ce înseamnă „capital punishment” / pedeapsa capitală, dat fiind
că acest caz a fost extrem de controversat, înșiși sovieticii au considerat că Ethel nu a
avut nici o implicație, doar Julius a fost dovedit spion.
Problema este tot atât de gravă: ai voie să prezinți lucruri intime, pe care să le
comercializezi? A dezvălui în stil documentar sau reportericesc o crimă, este una, și a face din acest fapt o
afacere, a eterniza obiectul crimei, este altceva. De fapt, Andy Warhol ne-a obișnuit cu astfel de șocuri
pop-art, făcând vedete din cutii de conserve, din celebra Campbell’s Soup. În timp, dacă nu cunoaștem
subiectul senzațional pe care ni-l dezvăluie seria de imagini colorate, putem să confundăm scaunul electric cu
scaunul unui regizor de film, care urmează să urce în el și să dea „Motor”. Un scaun asemănător avea Stanley
Kubrick.
Aceste imagini au valoare de document, deși documentul real, expus într-o vitrină la
intrarea în galerie, este mult mai senzațional decât imaginile spălăcite ale lui Warhol. Timpul a atenuat de data
aceasta nu fapta, nu crima, ci imaginea ei prelucrată, edulcorată. Warhol a vrut să-i dea forță tocmai prin
repetiție. Dar dacă un scaun sau o conservă le prezinți de zeci de ori, scaunul sau conserva nu devin altceva,
impactul nu se mărește, ci se diminuează. Warhol știe însă că repetiția fixează, așa cum școlarul știe că
repetitio est mater studiorum.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
16 mai 2016
Un avangardist al manifestului
Una dintre galeriile cele mai originale din superoriginalul Manhattan este Hauser &
Wirth, o cunoștință mai veche, despre care am scris nu o dată. Aflată în plin Midtown, o concurează pe Gagosian
Gallery, cel puțin prin spațiul fantastic de generos: trei etaje foarte largi, cu vedere spre 69 Street și Madison
Avenue.
Particularitatea o constituie prezența unor artiști insoliți, precum, mai an, Leon Golub
sau, mai recent, Fausto Melotti, despre care am scris pe larg în articolul Estetica zădărniciei. De
data aceasta, galeria a venit cu o altă surpriză: tânărul artist nonconformist Stefan Brüggemann, care s-a
desfășurat în toate spațiile galeriei, prin genul installation, pe bază de texte, începând cu texte scrise
direct pe perete, în maniera graffiti a lui Jean-Michel Basquiat, apoi scrise pe oglinzi și terminând, la ultimul
etaj, cu texte scrise direct pe plastic. Sigur, această manieră își are sorgintea în avangardismul francez, iar în
America este reprezentată de doi corifei ai artei moderne, John Baldessari și Glenn Ligon. Limbajul este
intertextual și explorează tot ce înseamnă ideea de rasă, limbă, voință, sexualitate, individualitate.
Stefan Brüggemann, care mi-a spus că e născut în Mexico City, în 1975, dar
trăiește și lucrează și la Londra, și în Germania, actualizează toate aceste experiențe și adaugă ceva în
plus, spectacolul manifestului. Totul este manifest existențial și politic, dar în maniera enigmatică a
plasticianului, care învăluie textele în oglinzi și pastă de culoare. Trebuie să faci slalom în toată
expoziția ca să deduci că e vorba despre o atitudine, în maniera furioșilor englezi. Actualitatea este
recognoscibilă prin frânturi de gânduri ca acestea: “Maybe the next one the islamist” (scris pe fundal
negru, cu roșu și alb), “Promise you won’t forget me” (roșu pe negru), “Good news hidden data”
(negru pe alb), “What in the world no place” (alb pe negru), sau ironii de tipul:
“Never doubt forget your passwort”, “Gigantic hole in my heart”, ca să existe și mesaje directe
pentru vizitator, cu scuzele și mulțumirile de rigoare: “I’m sorry” și “Thank you”.
La parter, Stefan Brüggemann folosește replici de dialog din filmul classic al lui Orson
Welles Citizen Kane (1941), pictând literele direct pe perete, cum am spus. I-am sugerat artistului
să creeze un racord cu celălalt mare film al timpului, Que Viva Mexico! (1931), proiectul mexican al
lui Serghei Eisenstein, total mutilat de cenzura stalinistă (a fost reconstituit de Alexandrov în 1979, când a avut
loc premiera americană). De regulă, intertextualiștii folosesc această manieră pictografică pentru a relata
povești, cum face Ligon cu Decameronul. Dar aici avem cuvinte caligrafiate peste care se suprapun
titluri de texte publicitare apărute în mass-media timpului. Ideea a prins contur în 2009, iar de atunci artistul
tot inovează, adaugă noi linii în funcție de locurile unde expune, adaptându-se la realitate sau obligând
realitatea să se muleze pe forma instalației sale, care este serială, având numele Headlines and Last Lines
in the Movies.
Fapt care se vede și mai pregnant la etajul trei, unde penelul este folosit mai intens,
trăsăturile de pensulă astupând sau amestecând textele, de un lirism evident. Ca și Basquiat, Brüggemann este poet,
apelează și la cuvânt. În acest fel, se poate spune că instalațiile artistului sunt vii, nu sunt fixe, sunt mereu
în derulare.
Etajul doi, care revoluționează maniera intertexualistă, oferă un spectacol pe zeci de
oglinzi, pe care se află fragmente dintr-un poem, Timeless, scris cu litere de tipar, font Arial, pe
care l-am putut reconstitui cuvânt cu cuvânt. El sună astfel:
From moment to moment in no time
From time to time in no time
From idea to idea in no time
From place to place in no time
From thought to thought in no time
From kiss to kiss in no time
From coke to coke in no time
From life to death in no time
Adică:
Din clipă în clipă, în cel mai scurt timp
Din când în când, în cel mai scurt timp
De la idee la idee, în cel mai scurt timp
Din loc în loc, în cel mai scurt timp
De la gând la gând, în cel mai scurt timp
De la sărut la sărut, în cel mai scurt timp
De la coca-cola la coca-cola, în cel mai scurt timp
De la viață la moarte, în cel mai scurt timp
Expozițiile lui Stefan Brüggemann sunt teribiliste, atrag lume pestriță, sunt
căutate, sunt aclamate, dovadă că le găsim pretutindeni, la Londra, Paris, Madrid, Dublin, New York, Mexico City,
Guadalajara, Berlin, Toronto, Manchester, Dubai, Seattle, Düsseldorf, Shanghai, Venice, Torun, Basel, Miami, Sao
Paulo, Porto, Cork, Geneva, Praga, Liverpool, Seul, Caracas, Nottingham, Montreal, Vancouver, Chicago, Frankfurt,
Reykjavik, Antwep, Lisabona, Berna, Rio de Janeiro, Barcelona sau Roma. Iar în multe din aceste locuri,
instalațiile lui Stefan Brüggemann se află în muzee sau colecții particulare. Oare de ce? Ca în orice succes,
răspunsul rămâne un mister.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
9 iulie 2016
Foto: Michael Matthews
Lecția coreană
Nu o dată am semnalat fenomenul invaziei artei asiatice în muzeele și galeriile
newyorkeze. Dar și la marile târguri, arta asiatică este o prezență puternică. Pentru a înțelege mișcarea
lucrurilor în sfara politicii, e necesar să observi cum evoluează ele în sfera culturii. Pe timp de pace, a ocupa o
țară, un spațiu, înseamnă a le cuceri prin cultură. Americanii au înțeles primii acest lucru. În perioada
interbelică a existat un cod, codul Hays, care stipula că acolo unde pătrunde filmul american, pătrunde și marfa
americană. Prin film, americanii au ocupat lumea și cu mărfurile lor. Acest lucru încearcă să-l imite și asiaticii.
America este discret ocupată de arta asiatică. Am semnalat ce arie a cuprins evenimentul Week Art, o manifestare a
artei tradiționale chineze, și cât de vertigios se extinde Chinatown. Acest lucu poate fi constatat și în ceea ce
privește Koreatown. Numeroase galerii coreene au apărut peste tot, în special în zona Chelsea.
Dar acum am să semnalez prezența artei coreene și în Midtown Manhattan, în buricul
târgului, cum se spune, la două garerii de excepție, galerii de lux, Dominique Lévy de pe Madison Avenue, și Blum
& Poe de pe 66 St.
În primul caz, s-a peterecut un adevărat ferment, prin prezența marelui artist Chung Sang-Hwa (n. 1932), eveniment la care participarea coreeană, a ambasadei Coreei de Sud
în America, a fost copleșitoare. Este prima personală a acestui artist la New York. Chung este fondatorul
curentului numit Tansaekhwa, care în traducere literală însemană „monochrome painting / pictură
monocromă”.
Biografia lui Chung este tulburătoare. Am discutat cu domnia sa și despre împărțirea
pesinsulei Corea, în Nord și Sud, și despre intrarea acestor părți, în 1945, sub sfera de influență sovietică și
respectiv americană. El a participat și la războiul corean, când nord-coreenii, sprijiniți de China și sovietici,
au invadat țara sa, Corea de Sud. I-au salvat americanii, cărora le datorează tot ce însemană azi civilizația
sud-coreeană. Sud-coreenii se consideră parte din America, sunt efectiv americanizați.
Trebuie spus că în perioada postbelică, arta și cultura din Corea au căpătat amploare, iar
activitatea lui Chung se situează în pas cu această evoluție. La mijlocul anilor ’60 a apărut mișcarea
Tansaekhwa, pe care el a îmbrățișat-o ca fiindu-i proprie. Este o mișcare care s-a considerat o emancipare
față de influența japoneză, indicând o nouă poziție într-un timp al independenței, când raporturile s-au schimbat
și arta coreană a suferit influența abstract-expresionismului american. Căruia i s-au adăugat arta informală din
Franța și puternicul curent Gutai din Japonia, o rodnică școală, care se manifestă și azi, așa cum am avut ocazia
să arăt atunci când am comentat târgul de artă Armory Show.
Și mișcarea Tansaekhwa este informală, dar se distinge prin asimilarea tradiției
locale cu inovația minimalistă. Ea este, în fond, un curent minimalist, dar ceea ce frapează este travaliul,
fenomenala migală de a crea emoții în plan abstract, realizând o corespondență cu taoismul, neo-confucianismul și
budismul, dar și cu filosofia estului. Mișcarea Tansaekhwa nu are un manifest artistic, în maniera
europeană, a futurismului sau surrealismului, de pildă, dar ea funcționează ca o asociație cuprinzând artiști ca
Chung Sang-Hwa, Park Seo-Bo, Lee Ufan (despre care am scris pe larg, analizându-i retrospectiva de la Guggenheim
Museum), Yun Hyong-Keun, Ha Chong-Hyun, Chung Chang-Sup și Kim Tschang-Yeul, printre alții.
Arta creată de Chung este de un mare rafinament. Este făcută cu migală, vezi pânze mari
acoperite cu pătrățele, mii de pătrățele monochrome sau cu mii de linii. Chung Sang Hwa mi-a spus că el folosește
tehnica acrylic pe pânză, totul este pictat și instalat cu mâna lui, nu se folosește defel de tehnica
digitală, deși ceea ce vedem are un efect digital, datorită perfecțiunii execuției, ceea ce înseamnă că tot mâna
omului, când crează ceva autentic, a dus la formele digitale. Este direcția perfecționismului în artă. Ca un zidar
meticulous, Chung amestecă argilă, apă, zgură, lipici, caolină, creând o pastă pe care o așează pe pânză în mod
ritualic, de parcă ar însămânța un câmp, ar pune răsaduri și ar crea straturi. Suprafețele devin niște benzi
narative, niște segmente stratificate și multiplicate dintr-o hartă planetară, așa cum se vede pământul din cosmos.
Un critic sud-corean a numit această pictură „arhitectură metaforică”. Eu aș numi aceste pânze peisaje metafizice.
În fond, ceea ce crează Chung este o artă a răbdării, care mi-a adus aminte de un reper în domeniu, un monument al
răbdării, artistul japonez On Kawara (1933 – 2014), un alt fenomen cu retrospectivă tot la Guggenheim Museum. De
altfel, Chung a trăit o vreme la Kobe, Japonia, și cunoaște bine tehnica Gutai. Prin el, se vede că arta
asiatică are o unitate în ceea ce privește viziunea, chiar dacă diferă detaliile. Chiar și când a trăit la Paris,
și a asimilat stilul informal, el și-a păstrat esența asiatică.
*
În limbaj uzual vorbind, aceste tablouri au un aer intim, sunt creatoare de atmosferă,
patina monocromă creează o stare de liniște, de meditație. Mai mult, le-am putea asocia cu arta decorativă, însă cu
efect spiritual, fiindcă se adresează minții, psihicului.
De fapt, Tansaekhwa continuă o tradiție, dar vrea să se distingă și de un alt stil
concurent creat de Kwon Young-woo (1926 – 2013), fondatorul stilului numit Dansaekhwa, considerat tot
pictură monocromă, mișcare care a redefinit arta coreeană la mijlocul anilor ’60. Șansa de a vedea și acest stil,
efectiv arta lui Kwon, ne-a oferit-o cealaltă galerie pomenită mai sus, Blum & Poe, într-un cadru deosebit,
ocupând trei etaje ale unui palat și terasa din vecinătatea lui Central Park, de parcă te aflai chiar în mijlocul
naturii.
Tablourile lui Kwon sunt mai spectaculoase, mai diverse, formele au amprente multiple,
uneori natural colorate, încă nu ating monocromia din pânzele lui Chung, care au déjà o uniformitate abstractă, pe
care au încercat s-o imite unii artiști americani contemporani.
Însă așa cum un creștin nu poate fi mai catolic decât papa, nici aceste încercări nu
recreează starea de liniște, de Nirvana, pe care o dau pânzele celor doi artiști coreeni, comentați aici. Kwon, și
el prezent pentru prima oară într-o personală la New York, experimentează aceeași grafică monocromă, dar el rupe în
partea superioară a tablourilor hârtia pe care o aplică pe ramă, ca și cum o autostradă perfectă devine la capătul
ei impracticabilă, accidentată, plină de gropi, prăpăstioasă. Însă artistul nu ne sugerează nici o idee proprie
întrucât toate pânzele sale sunt fără titlu, fie că sunt monocrome, fie că adaugă culoare sau aplicații în
basorelief. Lumea lui e mai diversă, unele tablouri seamănă cu suprafața unei ape sparte de stropi de ploaie, apar
pe ea un fel de bulboane, ca într-o filmare cu încetinitorul. Efectul este spectaculos, fiindcă și materia este
aparte, Kwon lucrează efectele sale pe o hârtie coreană specială, numită hanji. La fel, suprafețele emană o
stare de calm, de meditație. Care, în unele lucrări, este accentuată prin culoare, fie prin guașă, fie din
peniță.
Deși și alți artiști s-au asociat mișcării Dansaekhwa, precum Lee Ufan, totuși Kwon
Young-woo este principalul autor al mișcării, care, literal, se traduce tot prin „monochrome painting”, ca
și Tansaekhwa. Pânzele lui Kwon, ca și cele ale lui Chung, se află în muzee din Seul, Paris și Tokio, fiind
recunoscute ca o pecete specifică artei coreene contemporane. Stilurile Tansaekhwa și Dansaekhwa sunt
déjà proprietatea spirituală a unei zone a lumii, care influențează puternic mișcarea artistică mondială, oricum,
în peisajul obosit al pop-artei americane, ele aduc un suflu proaspăt, sunt ca o lumină binefăcătoare, ca o căldură
a sufletului.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
11 iunie 2016
Vestul sălbatic din altă perspectivă
John Molloy Gallery este tipic americană. O galerie de familie,
aș spune, cu vizitatori de-ai casei, foarte prietenoși, care îți dau sentimentul că te cunoști cu ei de-o viață.
Comunicarea este liantul spre înțelegerea misterului. Fiindcă John Molloy păstrează aerul amerindienilor, al
băștinașilor pe care s-a ridicat America și cărora el le conservă urmele, cât a putut să adune. Arta primitivă
de pe platourile triburilor americane este extrem de bine conservată de John, prin piese semnificative, prin
obiecte arhaice, așa cum am arătat cu alt prilej.
De data aceasta, John Molloy a venit cu o idee nouă, să ne arate cum văd unii artiști
americani de azi Vestul spălbatic. Cum se vede istoria în epoca lui Trump, cum o numesc unii ziariști? Să privești
imagini landmark, adică standard pentru America, cu umor. Deodată vedetele Vestului sălbatic, cei care au cucerit
călare și cu pistolul, ca în filmele western, locuri mitice, pe care trăiau amerindienii, ne apar ca și dezbrăcate,
fiind pictate pe ambalaje, pe cutii de carton, luate de la ghenă. Este ironia istoriei. Cowboy-ul călare pe un
capac de cutie, demitizat, aflat la limita aruncării la lada cu gunoi, marfă pentru homeless.
Expoziția se numește ReVISIONS of the American West și e semnată de trei
artiști contemporani, Ric Haynes, Lou Beach și Walter Robinson. Hayness ne prezintă desene colorate. Acuarelele
sale sunt pline de spirit, au mult umor, precum desenul în care un taur se înalță și încearcă, cu picioarele din
față, să prindă o pasăre, în timp ce pe spatele lui o vrăjitoare tatuată, o apașă, cântă la chitară. Lucrarea se
numește Oh The Coo Coo! Umor găsim și în desenul Boat Load, în care doi cowboys
merg într-o gondolă și cântă la chitară. Nimic mai opus spiritului sălbatic. Sau în Jump Rope Twins,
două fete gemene sar coarda în timp ce tatăl lor tocmai a prins un animal preistoric, un fel de
dinozaur!
Lou Beach, prin tehnică mixtă (“mixed media”), prezintă adevărate viziuni sincretice.
Lucrarea Westward Ho, Oh Wilderness / Spre Vest, oh, ce pustiu!, reprezentând un animal
preistoric înțesat de simboluri, îmi amintesște de celebra pictură Prelude to a Civilization a lui
Victor Brauner de la MET. O altă piesă, Good George from Clara ne trmite la Dali, având accente
surrealiste. Ca și acuarelele lui Haynes, de altfel.
Replica lui Robinson este nemiloasă, de ironie superioară, fiindcă el prezintă simbolurile
Vestului sălbatic, faimoșii cowboys, ca pe niște staruri hollywoodiene, remarcabil
desenate, însă pe ambalaje, prin tehnica acrylic pe carton. Este o evidentă degradare a mitului realizată în
chip deliberat.
Timpul trece și eroii ne apar în altă lumină, în funcție de generația de azi, care îi
privește cu distanțare, de acea apare elemental ironic, satiric. Semnificativ pentru acest vernisaj este și faptul
că, la un moment dat, printre vizitatori, a apărut o doamnă foarte frumoasă cu un papagal mare pe un umăr. Parcă
era ieșit din The Coo Coo lui Beach. Sigur, mai potrivit ar fi fost poetul Paul Daian, care la târgul
Gaudeamus e mereu prezent cu un cocoș pe umăr. Cocoșul e vestitor, dar papagalul? Cârcotaș sau prevestitor? De
altfel, dacă vorbești cu galeristul, John Molloy, nu există altă cale de a privi trecutul, de a privi tragedia pe
care s-a înălțat America, prin uciderea a mii și mii de băștinași. El conservă arta lor, obiectele uzuale care sunt
realizate cu o aleasă măestrie, care le scoate din context și le dă eternitatea pe care o merită.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
25 mai 2016
Milionarii de la Christie’s
Dacă vrei să simți America, pulsul ei interior, o experiență la Christie’s, cea mai mare
casă de licitație de artă a lumii, fondată în anul 1766, este edificatoare. Acolo vezi cum se licitează cu sutele
de mii și cu milioanele de dolari, de parcă am fi la piața Amzei, vara, când pepenii se vând cu un leu și doi bani!
Nu-ți vine să crezi că oamenii aceia lângă care te afli, pe care îi vezi curent pe stradă, vin aici să dea sute de
mii de dolari pe o bulină albastră pusă într-un dreptunghi gri sau pe o fotografie care reprezintă trei scaune,
numite ironic „Three Uncle Chars”, și e semnată de cvasinecunoscutul Frank West, un fel de Daria Gavrilova,
care a eliminat-o recent la Roma pe „invincibila” Halep.
Da, e ca la tenis, unde circuitele se desfășoară non-stop cu aceiași sportivi, cam 50,
care merg din turenu în tuneru, joacă între ei prin permutare și încasează sute de mii de dolari. Chiar și dacă
pierd din primul tur, tot pleacă acasă cu punga plină. Toți tenismenii din top 50 sunt milionari. Așadar, ce vedeam
săptămânal la televizor sunt meciuri între milionari, fie că se numesc Begu, Cibulkova, Vesnina sau Djokovici. Nu e
sport, nu e competiție, e goana după câștig, să fie și mai bogați, să sfideze pe adevărații creatori ai lumii. Cu
asemenea sume s-ar putea salva oameni sau chiar țări de la subzistență.
Și aici, la Christie’s, de câte ori am fost la licitații de artă contemporană, am dat
peste aceeași jucători, adică se licitau, ca și acum, la licitația „Post-War and Contemporary Art”, lucrări de
Anish Kapoor, Willem de Kooning, Keith Haring, Richard Prince, Cindy Sherman, Jack Goldstein, John Baldessari,
Joseph Kosuth, Gabriel Orosco, Joel Shapiro, Georg Baselitz, Jean Dubuffet, Gerhard Richter, Alexander Calder,
Lucio Fontana, Jasper Johns, Sol Lewitt, Elisworth Kelly, Donald Judd, Carl Andre, Damien Hirst, Manolo Valdés,
Frank Stella, Isamu Noguchi, Helen Frankenthaler, Alex Katz, dar mai ales Andy Warhol, care a sufocat piața cu
stilul lui nonconformist.
Ce se schimbă, este faptul că în loc de pătrat, Baldessari a pus un dreptunghi, în loc de
o bulină, Hirst a pus două. Pe o pânză neagră de 13 x 17 cm, Kosuth a înșirat cinci cuvinte scrise cu neon, „No one
had seen it”, pe care apoi le-a șters cu o linie, tot de neon, dar care s-a vândut cu 38 de mii de dolari. Sau să
vezi harta Chinei făcută de Ai Weiwei din lemn de Tieli, luat din templele Dinastiei Qing, care s-a vândut cu 2 800
000 de dolari! Și tot așa, sute de mii de dolari se dau pe piese fără nici o valoare,
semnate de Condo, Levine, Koons, Otto Piene sau Gallagher.
De ce se întâmplă așa ceva? Fiindcă arta contemporană americană este dominată de pop-art,
vedem aceiași jucători/artiști care ne prezintă în serie lucrări de minimă rezistență artisică. Ce e val ca valul
trece, vorba poetului, dar aici valul nu mai trece, fiindcă domină gașca, totul e să faci parte din „lotul” lui
Warhol et co.
Așa cum discutam și cu o doamnă asistentă la licitație, întrebarea cheie care se pune:
unde este raportul artei cu sacralitatea? Adică unde este sacralitatea? Din acest lot de 575 de piese care s-au
licitat, nici una nu se referă la spirit, la sacru, la religie, la Dumnezeu. Ai sentimentul că este o licitație
pentru păcătoși, Doamne, iartă-mă!
Desigur, nimeni nu e vinovat, fiindcă nimeni nu-și pune asemenea probleme, nimeni nu
organizează o licitație de artă contemporană din perspectivă religioasă, să spunem. Ar fi un fiasco, probabil. Dar
pentru mine este semnificativ ce se întâmplă.
Este o dovadă clară că pop-art, care înseamnă doar o perioadă din istoria artei, vrea să
repezinte America. Și la târgurile de artă pe care le-am comentat, acest lucru este vizibil în chip frapant. Nu ai
nici o emoție a verticalei, a spiritualității ancestrale, pentru simplul motiv că artișii, fie ei și geniali, nu au
decât o vedere îngustă, nu reprezintă decât o istorie scurtă,
comparativ cu Brâncuși, să spunem, care reprezintă nemurirea
unui popor. El este bărtrân ca poporul din care face parte. Popoarele vechi creează automat cu simțul eternității,
știu ce înseamnă sacrul.
Să nu ne mirăm că din operele lui Warhol et co. lipsește
sacrul, fiindcă el lipsește din realitatea pe care ele o reflectă. Acești artiști citați aici nu sunt purtători de
sacralitate, așa cum sunt artiștii popoarelor vechi. De aceea, pentru a reveni la normal, Christie’s organizează
licitații de artă asiatică sau europeană, cum a fost monumentala licitație „Impressionist & Modern Art”, în
care au triumfat titanii artei impresioniste, dar și fauvismul, cubismul sau surrealismul.
*
Niciodată nu am mai văzut așa ceva, atâta organizare și protocol, pentru primirea
cumpărătorilor milionari. Paza era absolută, fiindcă o impunea nivelul nemaiatins al pieselor licitate. Și din
acestă licitație, cu câteva excepții, L’ange au-dessus du village de Marc Chagall și Paysage biblique
de Georges Rouault, a lipsit sacrul, dar el a fost suplinit de valoarea estetică a lucrărilor licitate. Nu pot să
nu am un fior mistic când privesc lucrarea lui Dali Tristan fou. Prin ea însăși, arta, dacă are valoare,
transmite mister și o anumită evlavie, specifică lucurilor sacre. Evident, sumele erau amețitoare. Aici chiar
disputa a fost nu între sute de mii de dolari, ci între milioane de dolari. Nivelul cel mai înalt l-a atins un
tablou de Claude Monet, Le basin aux nymphées (1919), care s-a vândut cu 27 045 000 de dolari, fiind estimat
de specialiștii casei de licitații la sume între 25 și 35 milioane de dolari. Pe locul doi s-a situat un portret al
lui Amedeo Modigliani, Jeune femme à la rose (Margherita), vândut cu 11 250 000 milioane de dolari, tot sub
cota estimării, între 12 și 18 milioane, ceva amețitor, când știm că Modigliani a fost muritor de foame, că a
sfârșit în boală și sărăcie la 36 de ani. La singura sa personală, din 1917, din 32 de lucrări expuse nu i s-a
vândut nici unul!
Cu lotul vast de 349 de lucrări licitate în trei sesiuni timp de două zile s-au manevrat
zeci de milioane de dolari, peste 200 de milioane. Numai în prima sesiune, când s-au licitat 52 de piese, au
rezultat 141 532 000 de dolari. Vedetă incontestabilă a fost Picasso, cu 30 de picturi și sculpturi de mare
valoare, precum Homme assis, vândută cu 7 milioane de dolari (estimarea a mers până la 12 milioane). Dar
toată floarea avangardei europene a fost prezentă cu piese rare, Cézanne, Monet, Renoir, Matisse, Braque, Léger,
Chagall, Giacometti, Utrillo, Signac, Lautrec, Gauguin, Klimt, Schile, Dali, Miro, Bonnard, Klee,
Degas, Arp, Henry Moore, Picabia, Dufy, Maillot, Pissarro, Sisley, Magritte, Camille Claudel, cine nu era? Toți
avangardiștii, foviștii, cubiștii, surrealiștii, în total 102 artiști, printre care și o sud-americană, Frida
Kahlo, cu o lucrare rarisimă Dos desnunos en el bosque (La tierra misma), estimată la 12
milioane, dar achiziționată cu 8 005 000 dolari, care înseamnă recordul acestei artiste. Extrem de disputată a fost
o sculptură (Eos) de Barbara Hepworth, estimată la un milion de dolari, dar care s-a vândut,
după o dispută în 20 de trepte, cu 4 700 000 dolari.
Cred că, Chyristie’s a depășit recordul de vânzări, oricum,
din cele două mari licitații ale săptămânii trecute au rezultat circa 700 milioane dolari, ceea ce însemană că și-a
întrecut cu mult rivala, Sotheby’s. De unde acest lot fantastic? O muncă de ani de zile să aduni
aceste rarități. Au fost 36 de țări ofertante. Ar fi putut fi și România printre ele, fiindcă pentru acest lot am
fi avut ce oferi. De România nu mi-a amintit decât prezența unei piese de Victor Brauner, numită Sans titre, tot
Brauner, săracul, deși el e cotat ca pictor francez. O fantastică generație de artiști, un fantastic curent
avangardist, vârful artei europene, în capital mondială a artei! Nu e de mirare că organizarea a fost la cel mai
înalt nivel. Discutam cu ziariștii de la marile ziare americane și ei
spuneau că așa ceva nu s-a mai văzut demult la New York. Nici eu nu am mai văzut atâția
milionari la un loc și atâta presă! Interesul a fost pe măsură. Văzusem expunerea pieselor anterior, în sălile de
expoziții ale casei de licitații, dar acum fiecare lucrare licitată era expusă în mijlocul sălii mari de licitații
și proiectată pe ecranele clădirii din Rockefeller Plaza, la toate nivelele.
E limpede că acești artiști, mulți sfârșind în mizerie, i-au făcut milionari pe
colecționarii viitorului. De aici observăm că există două realități tranșante, una a artiștilor, a artei
propriu-zise, a ceea ce creează ei, alta a celor care exploatează munca lor, care generează o realitate paralelă,
la care artiștii nu mai participă, pe care și-o fac negustorii de artă. Aceștia au creat o industrie prosperă, un
mecanism gigantic, prin care impun prețul valorii. Îi urmăresc atent pe cei care conduc licitația, pe auctioneer
(licitator), care știu să scoată un preț mai bun pe o lucrare slabă, să stabilească o altă ierarhie. Există și o
carte celebră, The Auctioneer, scrisă de Simion de Pury, un fost angajat al celor două mari case de
licitații, Christie’s și Sotheby’s, din care aflăm toate secretele meseriei. Și licitatorul (românii îi spun
„comisar”!) de la licitația de acum a insistat pe piese ale artistei Tamara de Lempika, care s-au vândut mai bine
decât sculpturi de Archipenko, fiindcă în sală clientul era un milionar rus și trebuia ușurat de bani. Sigur,
Lempika este o artistă poloneză faimoasă, prima artistă femeie care a devenit star. Dar lucrările ei nu depășesc
cota modei.
Iar licitatorul a speculat acest lucru. E o artă psihologică această meserie. Trebuie să
ai fler. Să-i miroși pe milionari.
Cum arată milionarii de la Christie’s? La licitațiile normale, ca pe stradă. La cele
speciale, îmbrăcați în costume elegante, de culoare închisă, cu cravată, nu papion, apretați, pomădați, albiți,
fiindcă toți sunt în vârstă, uneori în trei picioare, adică se țin de un baston. Fața albă, transparentă, semn că
se hrănesc numai cu delicatețuri. Și mereu zâmbăcioși, nu burtoși, cu siluetă, fiindcă toți au săli de fitness
acasă. Prefer totuși milionarii de la licitațiile normale. Parcă au un aer mai artistic. Și tablourile se simt mai
în largul lor. Ideal este ca valoarea estetică să se reflecte în preț și invers.
Și o astfel de licitație este semnificativă pentru orientarea cumpărătorilor americani.
Între timp, Christie’s a scos la licitație Ceramica lui Picasso, o altă mare lovitură de piață, ceva fantastic!
Încă o dată se vede capacitatea de absorbție a pieței americane, care asimilează tot ce a creat mai valoros omul,
dovadă că sacralitatea planetei este prezentă și uneori copleșește arta americană. Dar ce mai este arta americană?
Nu cumva ea se confundă sau vrea să se confunde cu arta lumii?
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
21 mai 2016
Marele Context al artei viitorului (II)
Uimitor în acest Context este și altceva, că în timp ce galeriile de vârf ale New
York-ului sunt dominate de expoziții în care artiștii americani se întrec în imitarea clasicilor, o tendință
abuzivă, desigur, aici am văzut cu adevărat arta mare, de proporții renascentiste, în care artistul se desfășoară
cu propria sa identitate, fără să imite un clasic sau altul. Concurența este de-a dreptul la nivel valoric. Și în
primul rând l-aș așeza pe norvegianul Odd Nerdrum (n. 1944), expus de Booth Gallery, un artist senzațional, de
necrezut, frate cu Rembrandt și Caravaggio, stăpân pe arta narativă, creator de viziuni alegorice, multe cu
subiecte biblice, în stil neo-baroc. Nu lipsește din chipurile sale nici nebunia unui Bosh. Tradiția picturii
nordice a găsit în Nordrum un continuator strălucit. Și e suficient să spun că el a fost educat în școala privată a
lui Rudolf Steiner, pentru a înțelege viziunea pe care o are, cu totul aparte, asupra istoriei și temelor
religioase.
Ca un fel de ecou al nordicului, mi se par minunile fraților
Miaz, Miaz Brothers, Roberto (n. 1965) și Renato (1968), italieni, născuți la Milano, care practică o artă de
senzație, pictură serială. Galerista de la Fabien Castanier din Culiver City, California, care i-a adus în Context,
îmi spunea că frații Miaz au uimit lumea cu noutatea radicală de a face portret. Primele serii se numesc The
Antimatter. Ideea de a reprezenta antimateria s-a materializat apoi în alte serii, precum Ghosts / Fantome, cu
portrete ale prietenilor, și seria Kawaii, cu adolescente japoneze. Aici, în Context, galeria a prezentat
seria Masters, figuri ale Restaurației engleze. Ceva de neînchipuit, fiindcă este impropriu să spui portret la ceva
ce nu se vede, la ceva ce abia răsare. Mai degrabă sunt antiportrete sau ne-portrete, fiindcă portretele fraților
Miaz sunt realizate cu vopsele de aerosoli, ceea ce le dă o imagine neclară, fac să pară șterse, nevăzute, doar
sugerate și vizibile numai de la distanță. De aproape, pânza e mată, doar de la câțiva metri apar ca din ceață
figuri renascentiste, parcă din tablourile marilor claisici. Însă nimic nu este precizat, nimic clar conturat, de
parcă pictorii au vrut să ne spună, închipuiți-vă pictura maeștilor, venind spre noi ca printr-un tunel al
timpului, vizibilă în chip fantomantic, în ceața memoriei. Ei au realizat și sculpturi, busturi din bronz vopsit
negru, dar chipul personajelor nu se vede. Evident, personaje fără chip au realizat mulți pictori, precum Francis
Bacon, iar la noi Mircea Ciobanu. Dar la frații Miaz nu este vorba de chipuri mutilate, de denaturări sau figuri
șterse cu răzătoarea. E vorba în cazul lor de conturarea chipurilor prin „dematerializarea liniilor”, cum spun ei,
din dorința de a surprinde o „substanțială indeterminare”, dat fiind că „noi suntem compuși din particule infinite
în continuă evoluție, care se schimbă în tandem cu realitatea complexă care ne înconjoară”. Prin pulverizare,
vopseaua produce un efect încețoșat, pentru a surprinde „natura tranzitorie a existenței”. Cei doi formidabili
artiști trăiesc și lucrează în Spania, la Valencia.
La fel de uimitor este și spaniolul Salustiano, născut la Sevilla în 1965. A fost adus
aici de o galerie din München, care a făcut din el un idol. Un fenomental portretist. Și el urmărește să surprindă
neobișnuitul. De la Vermeer nu cred că s-a mai realizat așa ceva. Portretele sale de tinere femei sunt plasate pe
fundaluri negre, rama neagră, veștmintele negre, ce le luminează fiind doar fața și pielea mâinilor. Salustiano
vine din marea tradiție a artei spaniole și poate fi pus fără nici o teamă de a greși în rând cu Velazquez,
Zurbaran și Goya.
La Flower Gallery din Londra am văzut alte două capodopere: Boy de John
Kirby, cu totul diferit de celebrii „boys” ai lui Cézanne și Picasso, mai apropiat de stilul lui Magritte, și
formidabilul Babylon al lui Peter Howson, care poate fi considerat un nou Guernica al
artei moderne. Oamenii lui Howson însă nu sunt mutilați de război, de vreun bombardament al aviației germane, ci au
aspectul de monștri hrăpăreți, sunt deformați de avariție, de lăcomie, ca și de nevoia de a distruge, de a face
rău, cu figurile răvășite de ură împotriva rasei umane. E un fel de viziune babilonică asupra istoriei.
Pe de altă parte, în acest Context, e absolut uluitor să vezi lucrarea cinetică
Cercle aluminium a lui Manuel Merida (n. 1939), cel mai important artist venezuelean. Informalist și
gestualist, inițial, el s-a specializat în artă cinetică, fiind unul din cei mai cultivați artiști în saloanele din
Franța, dar și din alte colțuri ale lumii. Face curent vitrinele unor faimoase firme ca Chanel, Christian Dior,
American Express sau Madame Figaro. Prezența lui se datorează galeriei Espace Meyer Zafira din Paris. Nu mai spun
ce surpriză ne face o galerie din Hong Kong care defilează, într-o amplă desfășurare, cu unul din cei mai
importanți lideri ai culturii mondiale, Gao Xing Jian, născut în China, dar reprezentând Franța, unde trăiește și
lucrează. Este primul chinez care a fost încununat cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000. Dar aici e
prezent nu ca scriitor, ci ca pictor, cu lucrări în peniță, gravuri în tradiția artei chineze. E supranumit „omul
Renașterii moderne”. Sau cât de fantastice sunt viziunile picturale ale columbianului cubanez Vicente Hernandez,
popularizat aici de LaCaProject din Charlotte, North Carolina. El este un simbol latino-american. De altfel,
artiștii latino-americani au fost vedetele acestui târg. Semnificativ că înseși galeriile din New York, precum
Adelson, face mare spectacol cu arta („household object”) columbianului Federico Uribe, care trăiește și lucrează
la Miami. Și e bine să subliniez aici prezența artiștilor cubanezi la galeria Cernuda Arte din Coral Gables, Miami,
pe care îi admir pentru prima oară într-un mare târg de artă american. Iată că destinderea relațiilor
americano-cubaneze se reflectă imediat într-un mare târg de artă.
Nu există aproape galerie în care să nu vezi ceva demn de atenție, de la senzaționalele
piese, de o mare ingeniozitate, bazate pe o tehnologie hight tech, ale galeriei sud-coreene Jungsan Kim Yun
Sik la sculpturile prezentate de Ubuntu Art Gallery din Cairo, Egipt, de la seria de galerii din Berlin, cu lucrări
non-conformiste, la expoziția lui Marcos Amaro de la Sao Paulo, de la Hyperphotografiile francezului Jean-François
Rauzier la spectacolul inocent oferit de Li Jin la Galerie d’Art din Lausanne, în contrast cu puzderia de lucrări
pop-art ale galeriilor americane, în frunte cu Waterhoiuse & Dodd, care defilează cu
aceleși clișee de Andy Warholl, Ray Lichtenstein și alți pop-artiști, total puși în umbră de creațiile artiștilor
străini și... provinciali, precum cei din Miami. Dar e bine că există și „clasicii” moderni ai artei americane, ca
să ne raportăm la un moment important al artei moderne.
În mod paradoxal, acest târg pare totuși să iasă din context, dacă prin context înțelegem
tot ce am văzut în arta americană și mondială expus la târgurile amintite, inclusiv în expozițiile curente din New
York. Și e suficient să spun că o galerie din Toronto a făcut o demonstrație ieșită din comun, a expus lucrarea
originală „Triumphant Elephant” de Salvator Dali. Un elefant triumfând, pe niște picioare ca de struț și călărit de
un înger care anunță, ce poate anunța un înger?, împărăția cerurilor! O senzațională ieșire din context.
Contextul înseamnă în primul rând competiție. Chiar dacă există o
mafie a artei – unde nu există? –, care face jocurile, care exclude anumite galerii sau pe anumiți artiști, iată,
America e America, e țara libertății, a concurenței, oferă șansa acestor outsideri să arate ce pot. În acest fel,
putem să spunem că târgul Context aduce noul în arta mondială. Experimentul, materialele și tehnicile
insolite sunt valențele sale. În contextul artei cuminți, așezate, consacrate, vine acest tăvălug, care sfidează
tot, care scutură de țâțâni ierarhiile stabilite, sparge tiparele, iese din convenții, din criteriile acceptate. O
nouă estetică a artei se naște și ne bucurăm că putem să fim martori la acest proces.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
14 mai 2016
Marele Context al artei viitorului (I)
Dacă Armory Show a fost un târg de artă elitist, ArtExpo comercial, dominat de arta
kitsch, ADAA, un târg al dealer-ilor de artă, iată că acum avem un târg al artei viitorului, un târg neasemuit de
spectaculos, foarte îndrăzeț chiar și pentru America. Un târg dezlănțuit, aș spune, parcă o replică la celelelte
târguri enunțate mai sus. El se numește CONTEXT și se află la prima ediție! Să-i urăm din start viață cât
mai lungă. Fiindcă merită. Este organizat de Art Miami, un focar al artei americane, la un nivel neatins de
celelalte târguri, dovadă și marea afluență de vizitatori, care au asediat culoarele celebrului Pier 94, unde și-au
prezentat minunile cele peste 150 de galerii participante.
Este un târg al colecționarilor, galeriștilor și artiștilor care au rămas pe dinafară la
celelalte târguri. De aici îți dai seama de potențialul enorm al artei, de resursele
creatoare ale omului, de cantitatea enormă de valori pe care nu le putem vedea și cântări frecvent. E imposibil să
acoperi o asemenea arie a producției mondiale, dar astfel de târguri de artă ne prilejuiesc posibilitatea să
acoperim lipsurile. Am discutat cu artista de la Greenwich Gallery, care spunea că e greu să ajungi la Armory Show,
trebuie să faci parte dintr-o echipă („mafie”), să ai relații și bani, să fii favorit al marilor galerii, după cum
la fel de greu este să pătrunzi și la târgul dealer-ilor, iar la ArtExpo nu mă interesează, spunea, fiindcă e prea
jos, nu are ținută estetică.
Dar mai e ceva, faptul că Armory Show stă cu fața spre trecut, spre marile valori care au
fost, spre clasici, spre capodoperele istoriei. ArtExpo și ADAA privesc în special prezentul, dar Context
este un târg care privește spre viitor, spre arta de mâine.
Și e fascinant. Totul e la superlativ, în primul rând prin calitatea materialelor și a
tehnicilor folosite, ar fi un târg care îmbină elitismul cu populismul, arta de mare valoare cu arta kitsch,
inevitabilă. Dar nota dominantă este noutatea. Toate galeriile aduc ceva nou. Oriunde privești, vezi ceva ce nu ai
mai văzut. Iată câteva exemple.
Vedetă este video-sculptura. Pretutindeni, tablouri cu imagini în mișcare, în care
personajele, de regulă balerine sau nuduri, se mișcă în funcție de distanța privitorului față de tablou. La o
distanță mai mare, personajele apar în basorelief. Excelează în acestă tehnică galeriile
Shine Artists și Pantone din Londra. Ciclul de tablouri se numește Nightfall și este creat de
artistul Jeff Robb. El este absolvent al Royal College of Art și al Fine Art Holography din Londra și s-a
specializat în experimente tridimensionale, realizând un imaginar seducător, de mare efect, precum Alexander
McQueen în modă. Hologramele sale se află în toate muzeele mari ale lumii, fiindcă sunt atractive, sunt opere
sincretice, îmbină frumusețea feminină cu dansul, cu moda, cu mișcări abstracte ce rezultă din trecerea
interspațială, o pendulare între bidimensional și tridimensional.
Spectacolul video-sculptural este copleșitor. Foarte multe galerii prezintă astfel de
lucrări, care au devenit un fel de peisaj mobil cu rol decorativ, aflat și în spațiile de trecere, de conferințe și
simpozioane sau în cele de relaxare.
Dar absolut nou este ceea ce ne prezintă o galerie din Basel, Licht Feld. Femeia
din imagine stă pe un podium suspendat și privește spre un pendul uriaș, care vine din cer. E foarte atentă,
fiindcă, altfel, pendulul o poate lovi și omorî. Când pendulul se mișcă, ea se așează la pământ, pe podium, iar
pendulul trece razant deasupra capului său. Nu asta e viața, în funcție de cum ne raportăm la timp? Femeia trece
din dreapta în stânga podiumului, și invers, în contrasens cu balansul pendulului. Și mișcarea aceasta se repetă la
infinit. Impresionantă este imaginea vie a femeii, care pare ca un pitic față de măreția pendulului implacabil, ca
o forță a destinului.
Într-un alt tablou, o femeie se străduie să meargă ca un șarpe printre niște butoane, fără
să le atingă. Dacă le atinge, este proiectată în afara tabloului. Și ea trebuie să reia urcușul. E mereu speriată
și nădușită. Și acesta este un model al încercărilor vieții. Și această femeie este vie. Ceea ce dă acest sentiment
naturalist de viață este spațialitatea. Femeile sunt tridimensionale, de aceea par reale. Însă ele sunt iluzii,
iluzii cinematografice, create de un aparart de proiecție special. Artistul, cel care realizează astfel de
sculpturi în mișcare, se numește Marck și e născut la Zürich în 1964. Cu lucrări de-ale lui, cu subiect acvatic, de
data aceasta, a defilat și Galerie von Braunbehrens din Stuttgart. Evident, video-sculpturi specific nemțești, de
pildă, o cutie de conserve transformată în piscină, în care o femeie face exerciții subacvatice!
Impresionante au fost galeriile din Miami, gazda acestui târg, numeroase, am numărat peste
10, care au venit cu piese eclatante. Așa vedem la Ascaso Gallery, lucrări una și una, surprize de proporții,
precum alăturarea unor sculpturi de Botero și Deredia, doi coloși ai sculpturii moderne, ceva fantastic! Sau la
Bernice Steinbaum Gallery, care alătură în chip senzațional video-sculptura lui Troy Albot cu insolita galerie de
animale împăiate, operă a lui Enrique Gomez de Molina (n. 1963, Havana), care a îmbrăcat leul, de pildă, în
colorate pene de păun, cu o spinare de crocodil. Sau combină un iepure cu un cangur, un elefant cu o morsă, un
tigru cu o pasăre exotică. De altfel, el este considerat cel mai mare taxidermist exotic. Artistul cubanez, care
trăiește și lucrează la Miami, este înzestrat cu o fantezie debordantă, de natură fantastică, plină de umor, prin
amestecul dintre regnuri, creând noi făpturi adăugate naturii, precum struțocămila lui Dimitrie Cantemir. Dar
fantezia lui merge și mai departe, ca în specia născută dintr-o felină, o căprioară și un vultur. Sau o broască
țestoasă cu o rață moțată? Ne putem imagina un rinocer cu aripi? Dar ce spuneți de combinația dintre o caracatiță
și un popândău? Iar dintr-un trup de capră cu două gâturi și capete de lebădă rezultă o totală nouă armonie.
Trebuie spus însă că Molina realizează o artă de mare risc, deși el declară că păsările și animalele pe care le
folosește sunt pe cale de dispariție. Dar tocmai acest lucru este ilegal. A fost adesea amendat de organizațiile de
animale, iar ultima oară, după ce a achitat 80 de mii de dolari, a făcut 20 de luni închisoare. Speciile create de
el, în care îmbină, de pildă, păsări cu rozătoare, nu sunt pe placul poliției. Dar la un târg de artă succesul este
enorm, fiindcă din târg fac parte și senzaționalul, numerele de circ sau de magie. Dovadă porumbeii și papagalii
„reali” ai lui Albot, care creează un contrast formidabil cu imageria lui Molina întrucât taxidermistul inventează
o realitate nouă. Oricum, mereu ne surprind raportările artei față de natură.
Există în Context, ca trăsătură de demarcație între natural și supranatural,
această spectaculoasă manifestare naturalistă. Omul redescoperă miracolul naturii. Reproducerile sunt uimitoare,
precum peisajele solare de la Licht Feld Gallery, ce amintesc de Zeuxis, marele pictor al antichității, despre care
se spune că a pictat niște ciorchini de struguri atât de perfect, de natural, încât au venit păsările să-i
ciugulească.
Alte surprize în partea a doua a acestui articol.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
11 mai 2016
Alter ego Guernica
Din nou galeria românului Ștefan Stux, care e mereu în avandagardă, ne face o
surpriză cu expoziția Unguernica, a lui Ray Smith, un artist din Texas născut în anul 1959. M-am dus
împins de o mare curiozitate, fiindcă una este să-l imiți pe Picasso, cum am arătat ce am văzut la ArtExpo, unde
Picasso era reprodus, copiat, imitat abuziv, și cu totul alta este să i te opui sau să-l continui, să ai acest
tupeu, să pui acest „Un” în fața celui mai faimos tablou al lumii. Văzusem Guernica (1937) pe viu la muzeul
Reina Sofia de la Madrid, am filmat acest monument mural și l-am inclus în filmul meu Oglinda și Masca
(2008). Lucrarea este un simbol al războiului, al distrugerii, Guernica fiind o localitate unde a avut loc un
masacru, o crimă de război, un bombardament nimicitor al aviației naziste asupra orașului basc Guernica, la 26
aprilie 1937, ucigând sute de oameni nevinovați, fiind un oraș fără apărare, fără ținte militare. Șocat, Picasso a
început imediat să lucreze la acest tablou mural, de mari dimensiuni, pe care l-a terminat peste două
luni.
Mai mult, spre expoziția lui Smith m-a atras și informația că voi vedea lucrări care au
fost prezentate de artist în anul 2013 la Museo Casa Natal, casa copilăriei lui Picasso din orașul în care s-a
născut, Malaga. Tabourile expuse acolo mi le-a indicat galeristul Ștefan Stux. Alte piese sunt noi, realizate de
curând. Sunt pentru prima oară expuse în Statele Unite, iar Smith lucrează de 13 ani la acest proiect.
Trebuie să știm că o copie a tabloului Guernica se află la ONU, servind ca fundal
pentru vorbitorii de pe podium. În februarie 2003, a fost acoperit cu o perdea de un albastru opac, iar secretatrul
de stat al Americii, Colin Powell, a pledat pentru invadarea Irak-ului. Smith a fost martor la ipoctizia acestui
act, care i-a declanșat ideea unui ciclu pictural numit Unguernica, văzut ca un marș continuu într-un război
împotriva rațiunii.
Smith a tradus figurile în mutilare ale lui Picasso în ceea ce el numește „undoing of
the undoing”, un fel de destrămare a destrămării, ca în expresia lui Solomon „deșertăciunea
deșertăciunilor”. El precizează că folosește limbajul vizual al jocului de salon Cadavres Exquises,
configurând imagini noi din cioburile victimelor din Guernica. Rezultă un spectacol preponderent surrealist.
Întregul este decupat, transformat în schițe. În fond, Smith reface drumul creației, de la întreg la schițe, ca
într-un act critic. Dar orice vizitator adevărat, când privește un tablou, reface acest drum al creației, altfel nu
există o percepție autentică, profesionistă.
Cadavre Exquises însă este un gen plastic de natură ludică, s-a născut la Paris, în jurul lui André Breton,
artizani de soi fiind românii Victor Brauner și Jacques Hérold. Pe o foaie de hârtie, câțiva prieteni fac un desen
în grup, fiecare colaborează la aceeași piesă cu un fragment. Conceptul este impropriu folosit de Smith, dar el se
referă aici probabil la faptul că a luat câte un detaliu din tabloul lui Picasso și a creat din el un tablou de
sine stătător.
Trebuie să ținem seama în judecata acestei creații și de faptul că Smith este un
practicant al tehnicii murale, el studiind în Mexic, la o școală de meserii, fiind influențat de muralismul
mexican, preponderent politic. Nu întâmplător, artistul a ales să trăiască la granița dintre Texas și Mexic.
Lucrările sale au fost expuse în peste 50 de expoziții din întreaga lume.
Sigur, ceea ce vedem este colosal. Ray Smith este un desenator remarcabil, iar culoarea o
compune tot în stil caligrafic. Pictează strălucit, dar în stil picassian. Totul este minunat și ar fi fost și mai
și dacă viziunea corespundea titlului. Nu poți să trăiești cu pretenții de mare artist pe spinarea unui clasic.
Unguernica ar fi ceva opus ca viziune războiului, ar trebui să fie o viziune a păcii. Dar nu, este tot o
viziune a războiului, a figurilor denaturate, distruse. E ca și cum Picasso nu și-a terminat opera,
Guernica, și Ray Smith o continuă, fiindcă o consideră o operă neterminată. Dacă am interpreta astfel
lucrurile, expoziția sa ar trebui să se afle la The Met Breuer, ar face prefect parte din
Unfinished.
Da, dar artistul ne explică faptul că a vrut să exprime cu totul altceva, să exprime o
atitudine politică față de Colin Powell. Sigur, istoria asta ar fi trebuit să fie scrisă pe un panou la intrarea în
expoziție, vizitatorul să fie avertizat despre ce este vorba, altfel ni se pare expoziția o pastișă picassiană.
Este aici o caricatură a războiului, o parodie? De ce? Pe de altă parte, dacă Guernica este neterminată,
dacă realitatea războiului se continuă, ca să nu mai fie nici un dubiu, expoziția ar fi trebuit să se numească
Alter ego Guernica, fiindcă modelul, opera lui Picasso Guernica, este trecut prin viziunea sa. Este o altă
Guernica. Mai exact, variațiuni pe acceași temă, cum se spune în muzică. De altfel, Ray Smith a declarat cu alt
prilej: „Unguernica is a painting about something falling apart. It’s a metaphor of a time where it’s the
un-Guernica or the UN Guernica. / Unguernica este un tablou despre ceva care se destramă. Este o metaforă a unui
moment în care este ne-Guernica sau Guernica ONU”. Așadar, UN se referă la United
Nations.
Sigur, fixată la momentul ONU, se justifică această manieră de a face din nou ceva ce s-a
mai făcut, dar altfel. Orice se poate justifica. Faci o cruce și scrii pe ea un-Pietà. Sau un cerc și-l numești
un-Mona Lisa. Totul poate fi Unfinished. Și cred că operele pe care le imiți nu se supără, fiindcă ele rămân
în fond intangibile.
Din acest punct de vedere, expoziția lui Smith îmi amintește de expozițiile lui Michael
Zansky de la Stux, care erau variațiuni pe teme lansate de Bruegel, Bosh și Goya. Vedeam temele acestor neasemuiți
artiști trecute prin ochiul lui Zansky, la fel de mare meșter imitator. Un desenator excelent. Și Smith la fel.
Dacă analizezi și compari Guernica lui Picasso cu tablourile sale, vezi ceva clar, cum a decupat părți din
tabloul lui Picasso și le-a dat o independență proprie. Și, dintr-un tablou, a făcut zece, douăzeci, fiecare
detaliu din tabloul marelui pictor spaniol a devenit un tablou de sine stătător. E de așteptat ca Ray Smith să fie
șocat și de alte invazii, ca invazia Crimeii, invazia vietnameză sau iugoslavă, și să se raporteze la alți pictori.
Dar e de preferat să fie el însuși, fiindcă cu astfel de cârje nu ajunge nicăieri. Doar dacă nu urmărește gloria
deșartă, să-și lege numele de un mare artist. Și epigonii au soarta lor. Să nu uităm însă ce a spus Brâncuși când
l-a părăsit pe Rodin: „În umbra marilor arbori nu crește nimic”.
Există această tendință în arta americană de a-i adapta pe clasici, de a-i continua, cu
tehnici noi, de a face experimente, ca niște aplicații ale sensibilității moderne pe marele front al artei
consacrate. Această tendință pregătește, desigur, artistul de mâine, artistul care va veni cu o viziune radical
nouă, când vom spune că de la el începe arta, că arta cunoaște o nouă geneză.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
4 mai 2016
Entuziaștii artei
În celebrul spațiu al docului Pier 94, de pe Hudson River, unde luna trecută s-a
desfășurat Armory Show, cel mai mare târg de artă din America și din lume, se desfîșoară acum un alt târg anual
numit ArtExpo, unde expun peste 400 de galerii. E o densitate nemaipomenită, cu circa o mie de artiști din toată
lumea, fiindcă ArtExpo este un târg pentru toți, invazia de amatori dându-i un statut de artă kitsch sau artă
comercială.
Diferența dintre cele două mari târguri este evidentă: primul este elitist, exclusivist,
profesionist, sobru, aerisit, un eveniment stilat, al valorilor estetice, ArtExpo, în schimb, este un târg outsider
art, să nu spun second art, fiindcă în cantitatea enormă de kitsch-uri se mai amestecă și valori, și lucrări de
calitate. Așa este cazul artistei Deirdre Allinson, ale cătrei fotografii își au locul nu aici, ci în târgul The
Photography Show, despre care am scris anterior. Lucrările ei pot concura cu cele ale marilor artiști, cum ar fi
portretele realizate în Vietnam și Laos, ceva incredibil, care pot sta alături de fotografiile lui Steve McCurry.
De asemenea, am văzut o sculptură de excepție, portretul lui Egon Schiele, realizat de sculptorul armean Khachik
Bozoghlian, mare admirator al lui Constantin Brâncuși. El l-a văzut pe Schiele în robă, ca un călugăr în rugăciune,
adică opus imaginii pe care ne-o dă tradiția curentului expresionist, în care Schiele are rolul unui artist rebel,
un non-conformist, un simbol al dezmembrării și desfigurării chirstice, prin imagnile expresioniste ale
crucificării. Abia dacă vezi maniera de a sculpta a lui Khachik îți dai seama că el este expresionist, că
personajele sale sunt desfigurate, poartă amprenta unei sfâșieri lăuntrice, unei dramatice existențe. Semnificative
sunt și cele două mâini aflate pe o masă, au o teatralitate deosebită, parcă ar fi mâinile „nevinovate” ale lui
Othello, le-am numit „hands killer”. Poate de aceea, în contrast, vedem și personaje de
commedia dell’arte. Dar oare tragedia și comedia nu se înfrățesc ab initio?!
Remarcabilă este și pictura lui Brad Robertson din Mobile, Alabama, care iese din sfera
kitsch-ului, prin tehnica superioară cu care artistul combină culorile, amintind de pasta și misterul unui Turner.
De asemenea, mi-a făcut o deosebită plăcere să discut cu Liane Chu din Hong Kong, care a expus câteva tablouri cu
specific simbolic budist, total nepotrivit cu ArtExpo, fără succes comercial, dar am încurajat-o, fiindcă e tânără,
frumosă, talentată, deschisă spre cultură, are toate calitățile să-și împlinească visurile. Ea mi-a vorbit mult
despre orașul natal, fostă colonie britanică, actualmente inclus în China, dar păstrează o relativă independență și
seamănă cu New York-ul, și ca aspect, și ca populație, fiind cosmopolit, pestriț, cu oameni de
pretutindeni.
Operele deosebite sunt însă aici ca nuca în perete. Chiar în aceeași galerie, unde sunt 20
de lucrări kitsch, vezi una cu totul aparte, precum imaginează Henry Mujica, un artist din Caracas / Venezuela,
Cina cea de taină a lui Leonardo, cu chipurile personajelor șterse, un fel de cină oarbă, apocaliptică,
terifiantă. La fel, la 49Door Gallery, în noianul de kitsch-uri, descoperi o minune, un colț cu fotografiile
clasice ale lui Leonid Lubianitsky, care a realizat portrete memorabile unor
personalități ca Duke Ellington, Jack Lemon, Allen Ginsberg, Andrei Vosnesensky, Aaron
Copland, Vladimir Vysotsky sau Mstislav Rostropovici.
De asemenea, față de Armory Show, care se desfășoară într-o atmosferă de meditație, de
templu al artei, ArtExpo este trăit cu un entuziasm nebun, specific amatorilor. Pare un carnaval, o petrecere
neobișnuită. Dar acești diletanți nu realizează diferența, ei se comport ca niște cuceritori ai Everest-ului
artistic. Totul este viu, plin de amplitudine, de zgomot, e multă agitație, ai sentimentul că nu ești la un târg de
artă, ci în Times Square, un loc al curiozității, al excentrismului, al show-ului live. Totul este comercial aici,
totul este de vânzare, cum spunea Wajda într-unul din filmele sale. Orice se vinde, cu oricât. Artă de vânzare.
Totul iese la lumină și expus ca la tarabe. O zonă a spațiului seamănă cu târgurile arabe, cu spații mici,
restrânse la câteva lucrări, un amestec cu adevărat kitsch. Sigur, nu se vinde legume, dar atmosfera este de piață.
Ai impresia că artiștii sunt adunați ca vitele la abator. La grămadă, pe când la Armory Show fiecare artist este
pus în evidență, opera lui respiră în spații largi, aerisite. Aici, la ArtExpo vine lumea a treia, spațiile sunt
mici, să încapă cât mai mulți, fiindcă nimeni nu-și permite să ocupe un spațiu mare. Totul e la
strâmtoare, cum se spune. Iar operele expuse sunt de un amatorism cras. Kitsch-ul
triumfă, repet.
Însă un astfel de târg are importanța și rolul lui. În primul rând că este cerut de
realitate, prin el vedem dorința enormă a omului de pretutindeni de a se mainfesta prin opere de artă, printuri,
picturi, desene, sculptură, colaj, fotografie, ceramică, clișee, litografii, opere originale de sticlă și altele.
ArtExpo găzduiește anual mai mult de 25.000 de „entuziaști de artă” (nu-i numește artiști) și se consideră a fi
„cea mai mare adunare internațională de cumpărători, implicit comerț calificat, fiindcă aparține unor
proprietari de galerii și manageri, dealeri de artă, retaileri, designeri de interior, arhitecți, inclusiv
cumparători de artă”.
Există, desigur, și latura manufacturieră, baza artei, în fond, pornită din nevoia omului
de a confecționa, de a face fel de fel de nimicuri, pe care să le expună, să le vândă. Așa cum face Robbi la
Foundlings Gallery, ceasuri de lemn combinate cu decorații din materiale diferite. Nu mai vorbesc de galeriile
germane, precum cele din Stuttgart, care strălucesc prin inventivitate inginerească. ArtExpo oferă astfel tuturor
posibilitatea să se creadă artiști, să se măsoare cu sine sau cu alții, să vadă dacă ce fac ei interesează, se
vinde. Aici oricine poate să arate ce poate, ce vrea. O tânără pictoriță din Rusia, Kristina Ch., a apărut, cu ce
credeți?, cu tablouri în care a pictat tigri din Bengal, fiindcă a auzit că americanilor le plac tigri și i-a
pictat în poziție de reverență, să-i cucerească pe cumpărători. Sau a aflat ea că le place o
anumită floare și a pictat-o. Sau un peisaj din Caucaz, care semăna cu munții din Austria
sau Germania. Nimic specific rusesc. Putea să șteargă de pe galeria ei specificația „Russia”. Am întrebat-o dacă a
văzut filmul Solaris (1972) al lui Andrei Tarkovski. Nu-l văzuse. Acțiunea de bază se petrece într-o
navă spațială, undeva, departe, în cosmos, dar personajele stau la o masă, pe care se
află un samovar și beau ceai. Beau ceai și discută despre Dostoievski, parcă ar fi într-o piesă de Cehov. Sunt
scene memorabile. De aceea Tarkovski este genial, rămâne în cultură, fiindcă a introdus în arta sa specificul
național. Oriunde s-ar afla eroii săi, prin aceste elemente specifice, recunoști imediat că sunt din Rusia. Ceva
rusesc aș vrea să văd în tablourile tale!
Sentimental general la ArtExpo este că istoria artei nici nu există, fiindcă artiștii
amatori pictează de la zero, fără complexe, ca și cum de la ei ar începe arta. Ei, fără excepție, folosesc culorile
crude, nimic prelucrat, nimic stilizat, totul e materie pură, de aceea coloritul este atât de viu, de epatant, de
strălucitor, exact cum definim arta kitsch. La graniță cu arta naivă, fiindcă ArtExpo este avangarda acestui gen.
Există aici cea mai mare cantitate de artă naivă din lume, fiindcă nu există reguli, nici un respect pentru
convenție, dimpotrivă, convențiile artistice sunt aruncarte la coș, totul este inovație, caricatură, neobișnuit,
trăsnit, crazy. E suficient să căutați nume ca Villy Perez, Rusudan Khizanishvili Rusudan Khizanishvili sau Peris
Carbonell, să vedeți minuni.
Mai există și o altă tendință, aceea a imitării. Vezi, de pildă, o galerie din Los
Angeles, Murloge, care expune numai lucrări de Yuroz, ce imită tablourile consacrate ale lui Picasso.
Artistul pictează chiar pe viu, în maniera lui Picasso, la
comandă. Kitsch-ul aici este afișast, programat, realizat cu dezinvoltură, ceea ce ne dovedește că există și un
talent al bucuriei de a imita, așa cum cineva imită trilurile unei păsări. La fel de epatantă este și Anna
Razumovskaya la propria galerie, excelând în nudismul feminin. După cum o altă galerie,
din Canada, defilează cu artistul libanez Samir Sammoun, care îi concurează fără perdea pe Manet, Monet și toată
crema impresionistă. Nu există clasic să nu fie imitat. O mare demonstrație face artistul dominican Sócrates
Márquez, care strălucește în maniera lui Juan Miró fără să clipească, de parcă Miró i-ar fi șoptit, copiază-mă în
delir, fiule! Te uiți în altă parte, dai cu ochii de Kandinsky, vrei să găsești altceva și imediat recunoști
maniera lui Paul Klee, a lui Fernand Léger sau a pictorilor foviști. Toate modelele sunt aici la ele acasă.
Imitația clasicilor este totuși un pas înainte, spre propria identitate, față de făcăturile primare, fără nici un
orizont estetic sau ambiție creatoare. Totul este făcut să epateze, să șocheze la nivel psihedelic. Sigur, în
această albie apar și noutățile, talentele novatoare, surprizele reale. Este un mod foarte original, în fond, de
autoselecție, fiindcă există o reală confruntare internațională, or acest lucru este esențial pentru un artist.
Artistul, mai ales azi, nu mai poate crea și trăi izolat. Iar elementul comun al acestor entuziaști ai artei este
naivitatea, inocența, uneori în stare pură, nealterată de nimic.
Un gând special despre o galerie din Granada, Milenium, care expunea portrete de țărăncuțe
și de evrei bătrâni, parcă spuneai că sunt create de Grigorescu. I-am transmis galeristei observația mea. Nu auzise
de Nicolae Grigorescu. Nu știa nici că România este o țară latino, în Europa ea număra ca țări latino Spania,
Italia, Franța și Portugalia. Acum o să mai așeze una, România. Nu i-am mai vorbit de Moldova, Andorra și alte
enclave la fel de mici. M-am referit la țările mari, dar și România este mică sau se pierde prin necunoaștere. De
ce toată lumea a auzit de Italia, de pildă, și aproape nimeni de România, deși sunt surori, fac parte din aceeași
gintă latină, cum spunea cronicarul? Nu ar trebui acest fapt să-i îngrijoreze pe guvernanții țării
noastre?
Ar trebui făcut un club al artei latino în Europa, ca aceste țări să fie prezente împreună
la toate evenimentele artistice mondiale. Absența României din astfel de târguri trebuie să înceteze. Dacă țara,
conducătorii ei, risipesc banii pe călătorii și probleme colaterale, e de datoria UAP să cunoască astfel de
evenimente și să se implice. Și dacă nici UAP nu o face, fiind o uniune de gașcă sau inexistentă, atunci e de
datoria artiștilor români să se arate, să se miște, să fie prezenți în lume. Atâta timp cât arta plastică este
izolată, cunoscută numai local sau de case de licitație, va fi și România izolată. Arta, numai arta, este cea care
face punți între țări, între spirite. Cât timp va mai dura până când românii de soi își vor impune statutul de a fi
prezenți în lume, cu drepturi egale de manifestare? Unde sunt oare entuziaștii (zăpezile, zicea Villon) de
altădată?!
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
23 aprilie 2016
Spiritualitatea islamului
Faimoasele cuvinte cu care Dante Alighieri își începe Divina Comedie „Nel mezzo del
cammin di nostra vita” se potrivesc și artistei italiene Maïmouna Guerresi, despre care voi vorbi aici, întrucât, chiar dacă ea nu se mai află la
mijlocul drumului vieții (n. 1951), personajele pe care artista le creează au o linie mediană
ce le marchează ființa. Este o linie albă, care le străbate fața, iar Maïmouna mi-a explicat că acestă linie
simbolizează puritatea ființei. Când omul a atins echilibrul perfect, se instaurează în el această linie a
vieții, care este o linie spirituală, ce se continuă și în moarte. De altfel,
personajele pe care le vedem în expoziția Sufism: The Inner Mystical Dimension
of Islam / Sufism: dimensiunea mistică interioară a Islamului de la Stux Gallery sunt simbolul
spiritualității.
Spiritualitatea este înfățișată de artistă pe verticală,
personajele seamănă cu niște măicuțe de culoare, îmbrăcate în negru și cu mantii albe pe ele. Iar forma lor este
piramidală și foarte alungită, de parcă ar sta pe picioroange. Ceea ce la un El Greco ni se pare foarte alungit,
personaje lungiforme, foarte stilizate, aici este și mai alungit întrucât spiritualitatea
este o înălțare, iar această înălțare este văzută ca o stare de levitație. Personajele se înalță, ele sunt într-o
formă de zbor, de plutire. Iar dunga albă de pe față le marchează echilibrul zborului,
mai ales că fața lor este neagră. Unele personaje au și fața împroșcată cu alb. Într-un
videoclip aflat la intrare, vedem că e vorba de un botez special, în care o tânără de
culoare este botezată cu lapte. Laptele curge de sus pe capul ei și se prelinge pe față. Acest ritual este, la fel,
un act de purificare.
Intrăm astfel într-o lume insolită, într-un misticism sui-generis, cu surori și frați, un
fel de călugări și călugărițe din Senegal, fiindcă Maïmouna (nume la naștere: Patrizia) Guerresi este un artist
italian care s-a convertit la islam, după ce a trăit mult timp în Dakar (anticul Medina). În prezent, studioul ei
se află în Italia, la Verona, patria lui Romeo și a Julietei sale. Acolo trăiește și lucrează. Expoziția însă emană
realități senegaleze, în primul rând moschei și locuințe, în care se află aceste personaje spiritualizate. Totul
este exotic și extrem de rafinat. Fotografiile artistei sunt foarte teatrale, ca dintr-o tragedie antică, fiindcă
artista are talentul să creeze spațiul ambient unde își plasează personajele. Fundalurile sunt pictate, locurile
arată ca niște intime decoruri scenice. Totul respiră un aer ceremonial.
Ștefan Stux, minunatul galerist cu rădăcini transilvănene, a
avut ideea să prezinte într-o sală alăturată și câteva tablouri ale olandezului Ruud van Empel, în care natura este
la fel de spiritualizată, iar personajele sunt copii de culoare, expresie a purității înseși. E o altă formă de
spiritualizare, prin natură, o natură ireală, exotică, creată de artist. La Maïmouna, în schimb, există un impact
superior, fiindcă tablourile ei sunt religioase, sugerează o prezență divină. Totul e de un exotism foare rafinat.
Senegalul, fostă colonie franceză, e o îmbinare între tradiția islamică și amprenta creștină, catolică, adusă de
Franța.
Spiritualizarea este un spectacol rar, așa cum este însăși expoziția de la Stux, o galerie
etalon, care ne-a obișnuit cu surprize plastice insolite. În peisajul actual al artei americane, al galeriilor
newyorkeze, în special, expoziția Sufismul este o raritate, o excepție. Rar se poate vedea expoziții
religioase. Expoziția mai are un titlu, Sacred dwellings / Locuințe sacre, în care nu numai moscheele, ci și
casele oamenilor sunt religioase. Portul lor este asemănător cu al măicuțelor din
mănăstirile catolice. Dar acesta este portul obișnuit al femeilor din Senegal. Sufismul este o credință mistică
specifică islamului, prin care muslimii găsesc gustul adevărat al dragostei divine. El le înlesnește cunoașterea
prin experiență personală a lui Dumnezeu. Este o formă de ascetism, o practică apropiată de isihasm, nucleul
credinței ortodoxe. Credincioșii se numesc sufi sau derviși, iar religia a fost răspândită întâi în Persia, apoi în
celelalte țări musulmane. Doctrina se bazează pe concepția unui Dumnezeu accesibil, care favorizează dialogul
dintre El și oameni. Sursele ei se află în budism și hinduism și are ca scop apropierea de Dumnezeu prin asceză și
iubire. Este o dimensiune interioară a islamului, o practică individuală.
Iar albumul de artă prezentat cu această ocazie de Maïmouna Guerresi fascinează, mărește
impresia lăsată de expoziție, fiindcă vedem alte forme de înălțare, de levitație, de spiritualizare, de o rară
frumusețe, costumele alb/negru fiind aici colorate, de o mare varietate.
Este o raritate, așa cum poate fi exotismul într-o lume despiritualizată, într-o lume
invadată de arta kitsch.
Sigur, acest aspect l-am discutat și cu Maïmouna, care și ea era oripilată de ceea ce
prezintă în general galeriile americane, o cantitate imensă de kitsch-uri. În acest iad ateu, expoziția ei este ca
o oază. Ea mi-a vorbit despre cele trei trepte ale sufismului: sinele interior, inima spirituală și
sufletul.
Să salutăm faptul că în sălbăticia instaurată în epoca noastră de Statul Islamic, perceput
ca un simbol al crimei, al violenței, ne întâlnim în nel mezzo del cammin di nostra vita, în focusul mondial
al artei, Manhattan, cu Africa mistică, cu simboluri ancestrale, cu sufismul, care ne amintește că islamul se adapă
din alte surse profunde, din misticismul religios, care unește țările islamice, ca și țările islamice cu cele
neislamice, nu le dezbină, având un mare rol în formarea omului și a societății, pe bază de pace și iubire
divină.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
9 aprilie 2016
Arta neterminată (II)
Expoziția misterioasă UNFINISHED de la The Met Breuer conține peste 190 de lucrări, ce datează din Renaștere până în prezent. Aproape
patruzeci la sută dintre ele sunt extrase din colecțiile muzeului Metropolitan (MET), completate fiind cu
împrumuturi naționale și internaționale, fiindcă este foarte dificil să procuri opere neterminate, acest fapt e
rarisim, ține de geniul unor colecționari care au achiziționat de-a lungul timpului și astfel de opere. O muncă
sisifică. Evident, expoziția lansează un gen revoluționar de spectacol, care poate avea ca rezultat o mare
impulsionare a creației, întrucât se dovedește că nimic nu este trecător, neimportant, totul contează în artă,
până și crochiul pe care artistul îl aruncă la coș.
O artistă tânără, Holland Cunningham, a avut ideea să picteze numai fundaluri din operele
lui Titian și Veronese. Și mă întrebam dacă istoria artei nu devine un fenomen de separare din momentul când
artiștii moderni au descoperit arta abstractă. Imaginați-vă tablourile Renașterii fără portrete, doar din
fundaluri. Așa face Cunningham, fiecare tablou al ei este ca un segment dintr-o frescă italiană (sferă mai
familiară, fiindcă ea a studiat în Italia). Eliminând din arta clasică figurativul, apare non-figurativul. E
limpede că tot clasicii au generat și arta abstractă, așa cum în operele polifonice descoperi germeni ai muzicii
seriale.
Prin urmare, mi se pare că The Met Breuer își începe viața din piscul artei, dovedind că
poate fi o mină de aur, un vast muzeu de colectare a valorilor, o pepinieră în care resursele curatoriale pot să
prezinte arta modernă și contemporană într-un context istoric profund. Și e bine că se ia ca reper modelele
clasice, punând în discuție cazurile cele mai răsunătoare din istoria artei, de la Sculptura ecvestră a lui
Leonardo la Sagrada Familia a lui Gaudi, de la Mormântul Papei Iulius al II-lea și Schimbarea la față a lui Raphael
la celebrul Palat al sovietelor (Boris Iafan, 1937), ce se voia cel mai mare monument din lume.
Expoziția analizează termenul „neterminat” de-a lungul istoriei artelor vizuale, în cel
mai larg sens posibil, când include lucrări lăsate incomplete de către făcătorii lor, un rezultat care adesea oferă
o perspectivă asupra procesului de creație, precum și lucrări care angajează un non-finito intenționat, neterminat,
care îmbrățișează idei nerezolvate și astfel opera rămâne aperta, deschisă. La acest capitol trebuie inclusă și
direcția lansată de Kandinsky, care și-a numit unele lucrări cu titlul Untitled. Acest lucru se întâmpla în
anul 1910. Faptul a generat o întreagă mișcare a operelor numite „fără titlu”, fiind un alt mod de a exprima că o
lucrare este neterminată. Însă sub această formulă s-au strecurat multe mediocrități și s-a dezvoltat dezinvolt
arta kitsch, sub toate formele ei. De aceea, e bine să reținem un citat din Rembrandt van Rijn, pus ca un criteriu
al expoziției: „O operă este completă dacă intențiile artistului au fost
realizate". Dacă nu ar fi acest criteriu ferm, ar însemna că orice epavă poate
fi considerată operă de artă. Și toate mediocritățile s-ar da drept artiști, iar kirtsch-urile lor
încurajate.
Interesant este cazul Recviem-ului lui Mozart, rămas neterminat, dar Mozart, pe
patul de moarte, a avut ideea de a-i destăinui unui elev secretele, care l-a terminat și, după moartea
compozitorului, l-a prezentat ca fiind o operă terminată. Nu acest lucru se poate spune despre Simfonia
neterminată a lui Schubert, dar cine, ascultând-o, spune că o astfel de simfonie ar
fi neterminată?
Istoria artei este plină de astfel de exemple miraculoase. Iar The Met Breuer ne oferă
prilejul de a rememora cultura din această perspectivă insolită. Artiștii care au explorat o astfel de estetică
unfinished se numără printre cei mai mari practicanți, iar expoziția Unfinished îi aduce în prim-plan
pe Titian, Rembrandt, Turner și Cézanne. Iar dintre artiștii moderni și contemporani, ne întâlnim cu lucrări
neterminate de Janine Antoni, Lygia Clark, Jackson Pollock și Robert Rauschenberg, a căror operă nefinită a generat
în întregime noi direcții ale artei, estompând alternativ distincția dintre a face din plăcere și a executa o
comandă. Acest fapt a condus la extinderea limitelor artei în spațiu și timp, precum și la recrutarea de elevi,
poate la nașterea de noi școli de artă, pentru a finaliza obiectele pe care acești artiști le-au
început.
Și mă gândesc imediat la curentul pe care l-a generat grafia lui Jean-Michel Basquiat, și
el prezent în expoziție, a cărui operă poate fi considerată un model pentru Unfinished, de operă
neterminată. Tocmai ceea ce este non-finito, în cazul lui este definitiv finito. Și tot curentul
graffiti este o lungă continuare, poate fără sfârșit, a ceea ce Basquiat a lăsat doar mâzgălit. Bucuria acestei
expoziții este cu atât mai mare cu cât Catalogul ei extinde subiectul pentru a include opere neterminate în
literatură și film, precum și pentru a arăta rolul conservatorului în a elucida o înțelegere mai profundă a
gândirii artistice pe tema neterminat.
*
Expoziția a fost posibilă datorită unor mari colecționari și fundații, pecum Leonard A.
Lauder și Dr. Mortimer, Fundația Sackler, Fundația Estrellita Brodsky, Jane și Robert Fondul Carroll, Howard I.
Hoffen & Sandra Hoffen, Kenneth și Rosalind Landis, Ann M. Spruill și Daniel H. Cantwell, Northern Trust. Iar
tot demersul a fost sprijinit de o indemnizație a Consiliului Federal de Arte umaniste. „Unfinished
este o piatră de temelie a programului inaugural Met Breuer și un mare exemplu de abordare Met, pentru a
prezenta arta de azi”, a declarat la inaugurare Thomas P. Campbell, director și CEO al The Met. Și a continuat:
„Expoziția noastră se întinde pe largi spații istorice și geografice, fiind rezultatul unei colaborări
inter-departamentale, bazându-se pe expertiza curatorilor de la Metropolitan Museum. Sperăm că expoziția inspiră
publicul să-și reconsidere procesul artistic atunci când se va conecta la experiențele împărtășite de artiști de-a
lungul secolelor ”.
Sheena Wagstaff, președinte al Fundației Leonard A. Lauder de Artă Modernă și
Contemporană, a adăugat: „Este rar ca o expoziție care acoperă un interval de timp larg să poată urmări o astfel
de temă, ca fiind intimă și esențială pentru procesul de creație. Acest lucru mătură din istoria artei zgura, pune
în focalizare clară preocuparea continuă a artiștilor despre «finishedness», idee pe care, în secolul XX, au reușit
să o coopteze ca pe un instrument radical, care schimbă înțelegerea noastră asupra modernismului”.
Folosind opere de artă, precum și citate din gândurile unor artiști și critici, expoziția
Unfinished: Thoughts Left Visibile ne implică profund, fiindcă încearcă să răspundă la patru întrebări:
Când este o operă de artă terminată? În ce măsură un artist are libertate în luarea acestei decizii? În cursul
cărei perioade din istoria artei, începând cu Renașterea, au experimentat artiștii ideea de Finito și Non-Finito?
Ce impact are această traiectorie pentru arta modernă și contemporană?
Expoziția prezintă lucrări care se încadrează în două categorii. Prima include opere de artă,
care sunt literalmente neterminat, a căror finalizare a fost întreruptă, de obicei, din cauza unui accident,
cum ar fi decesul artistului. În unele cazuri, precum tabloul Saint Barbara (1437) de Jan van Eyck,
există încă dezbateri dacă artistul a realizat un desen finit, care ar fi fost considerat neobișnuit la vremea
respectivă, sau dacă desenul a fost menit să fie un preparat pentru un tablou. Este un exemplu tipic pentru
ideea de „gânduri lăsate vizibile” întrucât astfel de lucrări lasă adesea vizibile scheletul și multe
detalii care stau la baza schimbărilor, a ceea ce se înlatură în mod normal, în actul de finalizare. Aceste
tablouri sunt apreciate pentru asigurarea unui acces la gândurile artistului, precum și la laboratorul său de
creație.
A doua categorie cuprinde lucrări care apar neterminate în mod deschis, nerezolvate
deliberat, imperfecte prin voința artistului, cum ar fi sculptura Lick and Lather (1993-94) de Janine
Antoni. Antoni a folosit o matriță pentru a crea o serie de busturi pe ideea de auto-portret, jumătate fiind
realizate din ciocolată și jumătate din săpun, materiale fragile care tind să se deterioreze rapid. După terminarea
busturilor, a trecut la faza unfinishing, care a constat din lingerea bustului de ciocolată și la spălarea
bustului din săpun, oprindu-se odată ce a ajuns la fizionomia care i s-a părut distinctivă.
Unfinishedness-ul obiectelor din această a doua categorie a fost
dezbătut și apreciat uneori cu precizie, în locuri bine definite. Spre deosebire de arta istorică prezentată în
expoziție, care include un număr semnificativ de obiecte cu adevarat neterminate, arta de la mijlocul secolului XX
este reprezentată aproape în întregime prin lentile Non - Finito.
Expoziția este organizată cronologic, cuprinzând etajele trei și patru de la The Met
Breuer. Lucrările sunt subdivizate tematic, cu fiecare grup reprezentând un studiu de caz specific în
unfinishedness – corespunzătoare ori specifice (cum ar fi renascentist, baroc, și perioadele moderne), media
(printuri și sculptură), artiști (inclusiv Turner, Cézanne, și Picasso), și genuri (cea mai importantă fiind
portretistica). O nouă instalație, bazată pe lumină, va fi creată special pentru expoziția Neterminat, de
către artistul japonez Tatsuo Miyajima. Va fi punctul de vedere al lui Tony și Amie James Gallery și amplasată în
holul lui The Met Breuer la sfârșitul lunii aprilie. Ce alte surprize ne mai oferă acest neobișnuit muzeu, vom mai
vedea. Locuim aproape și adeseori, când mergem în Central Park, trecem pe lângă el. E un privilegiu și o nesecată
bucurie să ai în față un asemenea reper.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
30 martie 2016
Arta neterminată
(I)
Nu o dată am scris că istoria artei poate fi considerată o odiseee a operelor neterminate,
atât în sensul că o operă o continuă pe alta, un artist pe altul, o epocă pe alta, după principiul instaurat de
împăratul Solomon că „scrierea de cărți nu are sfârșit”, cât și în sensul propriu al expresiei, când un artist nu a
pus punct unei lucrări, așa cum Gogol nu a pus punct romanului Suflete moarte, ba volumul doi, pe care îl
terminase, l-a dat pradă flăcărilor! L-a rescris și l-a ars din nou. Am fost obsedat de ideea de a termina acest
roman, așa cum un muzician trebuie să fie obsedat de ideea de a termina Arta fugii, căreia îi lipsește
câteva note. Însă Bach și-a lăsat această ultimă lucrare în mod deliberat neterminată, pe când Gogol și-a ars
cartea de frica cenzurii țariste, care l-ar fi omorât. Dar multe opere rămân în proiect datorită morții neașteptate
a artistului, altele se termină cu un semn de întrebare sau cu un „va urma”. Când? Nu se știe. Plus că sensurile
unei opere diferă sau se schimbă de la cititor la cititor, de la epocă la epocă. Din multe astfel de rațiuni a
apărut și ideea de Opera aperta a lui Umberto Eco.
Sunt mii de opere neterminate din varii motive. Se pare că există mai multe opere
neterminate decât terminate, fiindcă oamenii sunt ei înșiși ființe neterminate, care se întrec în a începe ceva,
dar abandonează pe drum, ca niște copii care se iau cu altceva, trec de la un joc la altul. Iar despre români, ce
să mai spun, spun ce a spus și George Călinescu, că suntem „poporul cu cele mai multe proiecte neterminate”. Avem
proiecte cu ghiotura. Pe toate drumurile, dacă întâlnești un român, îți dă un maldăr de proiecte, de idei, are
soluții pentru tot, pentru salvarea României, a vecinilor, moare de grija americanilor, a
planetei, a încălzirii globale, turuie ce-ar face el dacă ar fi președinte etc., proiecte și iar proiecte, dar nu
face nimic să le dea viață și se trezește că nu știu ce idee a lui a fost împlinită pe alt meridian, că e opera lui
Jonson sau Albert. Gândiți-vă numai cum câștigă aleșii noștri alegerile, numai cu promisiuni deșarte, ca primarul
Pasarelă, care spunea că va rezolva circulația în Capitală, a găsit soluția, va face pasarele, artere aeriene, ca
la Tokio, și va decongestiona circulația. A uitat să spună în ce secol se va întâmpla asta!
Dar să lăsăm politichia și să revenim la lucruri serioase, la carierele unor mari artiști,
care nu au reușit să-și ducă la capăt proiectele din varii motive. Cu acestă temă se ocupă The Met Breuer, un muzeu
recent inaugurat, deschis cu ampla expoziție Unfinished. Cred că pe acestă temă s-au scris multe
cărți numai despre proiectele neterminate ale lui Leonardo. Și aici, la The Met Breuer, vedem un desen neterminat
al lui. Dar ceea ce este neterminat la un Leonardo, face cât toate operele unei generații întregi de artiști. Parcă
Leonardo a vrut să ne spună că, în fond, ceea ce un artist a făcut, nu este definitiv, altfel nu ar exista o
continuitate, o influență de la un artist la altul, de la o epocă la alta. Istoria omenirii este mică și unitară,
un artist modern este tot atât de vechi pe cât de modern este un artist din preistoria artei. Arta din Oceania, de
pildă, este fantastic de modernă și, în cărțile mele despre Brâncuși, am arătat ce multe legături există între ea
și muzeul în aer liber de la Costești, legănul inspirației lui Brâncuși. În lumea asta mică în care trăim, așa cum
se observă la un târg mondial de artă ca Armory Show, descoperim imens de multe legături între artiștii de
pretutindeni, fără să există nici o influență directă, dar legăturile apar, se nasc,
fiindcă omul ține de o anumită sferă spirituală, de un orizont informațional comun, care, în cazul geniilor, mai
ales, are unitate, și istoria pare a fi trăită simultan.
*
The MET Breuer, aflat pe Madison Avenue colț cu 75 St., este o filială a marelui
Metropolitan Museum of Art. Iar numele atașat este al lui Marcel Breuer, arhitectul care a constuit clădirea, în
care a funcționat mulți ani Whitney Museum, muzeul de artă contemporană americană care s-a mutat într-o locație
nouă, iar cădirea a fost preluată de MET. Se și vede, prin excepționala expoziție cu care s-a deschis acest muzeu,
aflat deodată la standardele cu care ne-a obișnuit MET. Expoziția se numește, cum am spus,
Unfinished. E o excepțională idee.
Pe cine nu a obsedat ea, creator fiind? Când lucram la Arhiva Naținală de Filme, am avut
ideea să prezint filme neterminate, proiecte ale unor cineaști români. Am început cu o mare surpriză, cu proiectul
regizorului de teatru David Esrig, care a intenționat să facă un film după Caragiale, intitulat De
ce? (1970). A scris scenariul, dar nu a reușit să facă decât probele. Iar aceste probe au rămas filmate. În
rolul principal, al lui Mitică, era un actor pe care Esrig îl prețuia foarte mult, Puiu Călinescu. Evident, nu
lipseau actorii de suflet ai lui Esrig, Marin Moraru și Gheorghe Dinică. Dar și Toma Caragiu și Vasilica Tastaman.
Cenzura însă, când a văzut că Esrig cere să se facă sute de costume la fel, și-a făcut datoria, a interzis
producția.
Probele rămase în arhivă ne arată ce excepțional ar fi fost acest film, într-o viziune
experimental-barocă.
Apoi alt exemplu, Ion Popescu-Gopo, care a murit în timp ce realiza un film artistic la
Chișinău. Și câte alte proiecte nu avea. Ca și statura lui, era un munte de proiecte. Nu mai vorbesc de opera sa
plastică, pe care a lăsat-o în manuscrise. Eu am descoperit-o și am realizat albumul Privirea lui Gopo
(2008), în care am inclus circa 500 de desene. Am lăsat un Dicționar Gopo pentru un al doilea volum, structurat
după planul lui Gopo, senzațional, dar invidia colegilor a fost atât de mare încât mi s-a luat lada cu manuscrise
și am fost scos la pensie, fără să fiu întrebat dacă am terminat ceea ce începusem! Nu a interesat pe nimeni, nici
până azi, dacă desenele lui Gopo trebuie să apară la lumină sau să rămână mai departe în subsolul ANF. Eu cred că
el le-a lăsat ca moștenire poporului român, care are dreptul să le cunoască. Astfel de crime morale se fac la noi
cu o dezarmantă inocență! Iar șefa ANF a ajuns șefa CNC! Mostră de promovare, care consolidează sechelele comuniste
din cinematografie. Bun, mi-ați luat mie această posibilitate de a oferi lumii un dosar Gopo, dar ce ce nu faceți
voi treaba, de ce ați abandonat un asemenea proiect? Fiindcă
sunt incapabili, domnule, mi-a spus Gopo din lada cu manuscrise. În afară de cafeluță, nu știu altceva să
facă!
M-am ocupat constant de această temă, a operelor neterminate. Cel mai mult m-am aplecat
asupra ei când am comentat piesele neterminate ale lui Cehov, dar mai ales simfoniile netermniate, nr. 4 și nr. 5,
ale lui George Enescu, când am analizat felul cum le-a terminat Pascal Bentoiu și cum le-au interpretat muzicienii
străini care le-au inclus în programul Festivalului „George Enescu”.
Dar în acest demers poate fi inclusă și cercetarea „operelor necunoscute” atribuite lui
Brâncuși. I-am dedicat trei volume. În ultimul, scos în engleză, la compania Amazon, fac chiar un catalog al
acestor opere. Volumul se și numește Brancusi in America. The Catalogue of the „Unknown Works”, unde
arăt că o serie de mici sculpturi au fost create de Brâncuși pe când era student la Belle Arte, le cioplea și le
oferea colecționarei Lucia Brandl, în schimbul găzduirii lui în casa tatălui ei, arhitectul Brandl, de pe str.
Budai Deleanu din București. A semnat cu “C.B.” doar câteva dintre ele, fiindcă le considera neterminate, știută
fiind maniera în care își termina Brâncuși o lucrare, prin șlefuirea ei desăvârșită. Pe unele le șlefuia cu mâna sa
ani în șir, precum Pasărea în spațiu, pe care i-a dat-o lui Peggy Guggenheim după
17 ani de lustruire. Deci „operele necunoscute” sunt piese brute, lucrate școlărește, ca un fel de crochiuri. Una
dintre ele, două figuri andosate, noi i-am zis Gemenii, anticipează chiar Sărutul. Din păcate, peste
această reală descoperire au năvălit pirații artei, care au dus scânteia la apocalipsă, fiindcă așa e la noi, orice
cercetare cinstită trebuie compromisă. Însă important este că am semnalat fenomenul, creația neterminată și
necunoscută a lui Brâncuși.
*
Așadar, eram total pregătit să mă întâlnesc cu expoziția Unfinished, de
parcă organizatorii și curatorii de la The Met Breuer mi-au citit cărțile și visurile. Am fost cu adevărat fericit
să descopăr minunile neterminate ale unor mari creatori ai artei. Expoziția are și un subtitlu: Thoughts Left
Visible / Gânduri lăsate vizibile, pentru a crea din capul locului un mister real. În arta plastică e
mai ușor de depistat operele neterminate. Cel puțin așa sunt cele pe care artistul le lasă pe șevalet înainte de a
pleca în lumea necunoscută, o lume ea însăși neterminată, fără moarte, fie că sufletele se reîncarnează, fie că își
duc povara vinovăției în rai sau în iad, după cum le repartizează Judecătorul Suprem.
Iar ce rămâne în urmă, chiar neterminat fiind, devine mărturii ale veșniciei omenești. Așa
este Unfinished, un miracol, o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare
fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tizian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști
ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat,
există o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt sau al
pictoriței Alice Neel, care a luat un om de culoare de pe stradă ca model, să-l picteze. Se numea James Hunter. L-a
pictat, dar nu a terminat tabloul, fiindcă omul se grăbea și au decis să vină la o nouă ședință. Dar nu a mai
venit. Nu a mai venit niciodată. Cercetătorii au aflat că Hunter plecase în Vienam, la război, de unde nu s-a mai
întors. Și tabloul a rămas neterminat.
Majoritatea cazurilor au ca motiv al stopării lucrului moartea artistului, care nu l-a mai
lăsat să-și termine tabloul. Majoritatea cazurilor se referă la portrete. Fiindcă istoria artei este, în esență, o
istorie a portretului. Mai toate Neterminatele au chipul personajului sau personajelor
terminat, foarte bine conturat, cu luciul culorilor fixat, dar îmbrăcămintea lor, fundalul, detaliile de peisaj nu
sunt realizate, doar sugerate. De regulă, părțile nelucrate sunt ca niște pete de culoare gri sau maro, mate,
lăsate așa ca desenul să fie aplicat pe ele, apoi culoarea. Aceste opere arată atât de avangardist încât arta
modernă pare o copilărie, imatură, chiar neterminată. Și mă gândesc numai la portretul lui Michelangelo, creația
lui Daniele da Volterra, te obsedează, tocmai fiindcă e atât de insolit, chipul și o mână sunt terminate, restul
fiind o pată maro, care îi pune în valoare tocmai părțile terminate. Dar în mâna stângă ne sugerează că ține ceva.
Ce? O mistrie? O daltă? Un cuțit?
Este o experiență colosală pentru privitor. Discutam cu o călăuză a muzeului și spuneam că
este o expoziție ultra modernă, o expoziție a viitorului, pentru că în acest caz acționează co-participarea,
privitorul este invitat să termine ceea ce nu a terminat artistul, el trebuie să completeze cu imaginația lui o
scenă, un peisaj, un personaj. Iată expoziția ideală, care îl implică pe privitor, îl obligă să fie activ. Aici
arta își dovedește supremația, întrucât co-participarea spectatorului este totală, fiind obligatorie. De obicei,
lucrările terminate sunt fără cusur, perfecte, rolul vizitatorului este doar unul contemplativ, privitorul este
chiar un spectator neutru, nu mai are ce face, fiind pus în fața capodoperei, a perfecțiunii. El trebuie să
accepte ceea ce i se oferă ca pe ceva definitiv. Dar acum, când vede ce lipsește, când i
se oferă thoughts left visible / gânduri lăsate vizibile, e nevoit, dacă vrea să atingă o deplină
satisfacție estetică, să termine tabloul, să completeze ceea ce pictorul a lăsat neisprăvit. (va
urma)
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
28 martie 2016
Despre valoare și succes
În Manhattan sunt nu numai muzee și mari galerii, cunoscute, răscunoscute, unele celebre,
ci și galerii mici, necunoscute, amplasate discret, între mari magazine, lângă firme strălucitoare, și sunt multe,
pe fiecare stradă, nici nu le bagi în seamă, treci pe lângă ele, apar de unde nu te aștepți în drumul tău. Așa mi-a
răsărit în cale deunăzi Ditra Fine Art Gallery, pe 83 St. Era seară, era agitație acolo, era lume, am
intrat. Și nu mică mi-a fost surpriza să descopăr o artistă de soi, Deirdre Allinson (n. 1968), care expune fotografii de o calitate uluitoare. Parcă mă aflam în
plină tradiție americană, în preajma marilor fotogafi ai Americii, de la un Victor Fleming, cel ce avea să
devină cineast și să realizeze Pe aripile vântului, la faimoasa triadă de fotografi: Stieglitz,
Steichen, Strand (cei trei „S”). Primii doi ne sunt foarte familiari întrucât de numele lor se leagă în mare
măsură cariera americană a lui Brâncuși.
Fac comparație cu acești artiști, fiindcă și imaginile lui Allinson sunt alb/negru. Ea
fotografiază New York-ul, momente importante, landmark, ca Empire State Building, The Flatiron, Statue of Liberty,
Grand Central Station, Financial District sau celebrele poduri Manhattan, Brooklyn și Roosevelt Island, dar nu
color, ci alb/negru, pe Chormaluxe metal panel. Această tehnică desprinde imaginile de atributul imitării
(reproducere sau naturalism), și le apropie de artă.
Evident, e o cale tradițională, dar sănătoasă, bazată exclusiv pe talent, nu pe tehnică,
așa cum discutam și cu sculptorul armean Khachik Bozoghlian, mare admirator al lui Brâncuși, fiindcă îi apreciază
metoda de creație, cioplirea și șlefuirea directă, cu propria mână, departe de sculpturile făcute de mașini. Sau,
în cazul fotografiei, făcute de internet. Discutam și cu Allinson despre această tendință actuală a artei americane
invadate de arta digitală. Sigur, așa cum am citit în cartea Mass Effect: Art and the Internet in the Twenty
First Centrury (2015), o antologie critică despre arta și cultura actuală, acestă tendință este inevitabilă.
Dar ea deschide câmp larg kitsch-ului, întrucât e accesibilă tuturor celor care învață programele artei digitale.
Această nouă tehnică are, într-adevăr, un efect de masă. Se poate spune că și aparatul de fotograf este o mașină, o
fază intermediară între ochi și realitate. Și că Internetul ar fi un pas înainte. Înainte în ceea ce privește
reproducerea, fidelitatea, nu arta. Arta trebuie să fie infidelă față de obiectul ei, fiindcă ea îl redă subiectiv,
el trece prin sensibilitatea artistului. Poate că inițial și fotografia era o pură reproducere a realității, o
înregistrare fixă a ceea ce este viu, dar în timp ea s-a transformat în artă, a preluat virtuțile
picturii.
E suficient să vedem imaginile create de Allinson. Ele nu mai aparțin realității, sunt
parte din trupul său, din ochiul ei, din felul cum a văzut ea punctele landmark ale New York-ului. Iar amprenta
alb/negru, foarte expresiv imprimată, creează o suprarealitate. Fotografia artistică reușește să rămână în sfera
picturii, față de arta digitală, care mărește gradul reproducerii, care este o artă-colaj prin
excelență.
Privind fotografiile lui Allinson, vedem un alt New York, deodată necunoscut, translucid,
metafizic. E formidabilă patina pe care ea o pune, prin unghiulație și lumină, pe imaginile stas ale marii
metropole americane. Evident, ea fotografiază cu un aparat digital, apelează și la computer, dar numai să
îmbunătățească expresivitatea imaginilor, de o plasticitate covârșitoare. De unde cunoaște Allinson această
tehnică? De la studiile sale, dar mai ales de la profesorii din Singapore unde a trăit și învățat, precum Michael
Yamashita, un celebru fotograf de la National Geographic, învățând să fotografieze natura și marile peisaje urbane.
Însă nu rezultă un New York asiatic, ci foarte imperialist, foarte puternic și totodată atractiv, magic, misterios.
Un New York artistic, aproape calofil.
E un mare, mare contrast față de New York-ul văzut într-o locație centrală, la Edwynn Houk
Gallery, o galerie de lux, în expoziția lui Nick Brandt numită Inherit the Dust, adică A moșteni
praful, unde vedem un New York post-apocaliptic, un New York al gunoaielor, invadat de elefanți, lei, rinoceri,
maimuțe și alte animale proiectate pe panouri gigantice. O imagine total dystopică.
Așadar, două expoziții fotografice de calitate total opuse ca viziune. Dar și ca preț.
Fotografiile lui Nick Brandt sunt apreciate între 28 - 110 mii de dolari fiecare, pe
când fotografiile lui Allinsson oscilează în jurul a o mie de dolari!
Cum discutam cu artista, Allinson spunea că nu poate pune prețuri mai mari fiindcă nu e
cunoscută, nu are cotă de piață, nu-și permite fără promotion să facă un pas mai departe. În America, dar cred că
peste tot în lume, poți să fii un geniu, să oferi lucrări de cea mai bună calitate și inspirație, dar dacă nu ai
promotion, mori necunoscut. După cum și reciproca e valabilă, există mulți artiști mediocri, dar care se vând
fiindcă expun la galerii de lux cu o reclamă deșănțată, precum se întâmplă la Bernarducci Gallery de pe 57
St.
Sigur, aceasta este, de regulă, condiția dramatică a artistului, mai ales a artiștilor
asiatici, fiindcă est-europenii lipsesc aproape cu desăvârșire, de a fi la New York, în buricul mondial al artei,
unde oportunitățile sunt mari și diverse, și totuși de a trece neobservat, de a rămâne izolat și a nu avea decât o
satisfacție personală. Sigur, același raport se păstrează în toate artele, și în literatură, și în muzică, și în
film. E drumul cel greu, nemilos, al concurenței. Uneori, cum spunea Liviu Rebreanu, e nevoie și de noroc, de mult
noroc. Norocul poate face minuni. Dar, de regulă, norocul e tot de partea bogaților, nu a provincialilor, a celor
care vor să cucerească marea piață a artei. Până la urmă, condiția artistului este în mare măsură dependentă de
hazard. Nu se știe dacă Allinson nu era mai fericită la Singapore decât la New York. Nu există o rețetă a valorii,
dar există una sau mai multe rețete ale succesului. Și, vorba lui nenea Iancu, din această dilemă nu putem
ieși.
Grid Modorcea Corespondență de la New York
20 martie 2016
Pentru un Muzeu Național al Artei Neolitice
Ca în fiecare an, evenimentul ASIA WEEK, adică Săptămâna artei asiatice, s-a deschis la
faimoasa Gagosian Gallery de pe Madison Avenue. Zeci de galerii din tot New York-ul celebrează acest eveniment,
dominat, evident, de arta chineză. Și la Gagosian Gallery te întâmpină obiecte arhaice de bronz sau alte materiale
din dinastiile Shang, Zhou, Han, Tang, Jin, Liao, Song, Qing (cu un magnific mobilier din lemn), adică exponatele
se întind pe o lungă peroadă istorică, din anii 1600 BC și până în secolul 20, precum este portretul în robă al
unui tânăr, aflat într-un medalion.
Evident, toate obiectele casnice, tot ce înseamnă vas sau obiect de bucătărie se află în
rândul artei, fiindcă ele au fost create cu o artă desăvărșită. În special piesele de
bronz din dinastia Shang au acestă frumusețe estetică, inclusiv armele din bronz. Impresionante sunt și bijuteriile
și ornamentele din dinastia Han, create din aur, argint, bronz și sticlă. O întreagă vitrină expune numai piese din
aur și argint, formidabile lucrături meșteșugărești.
Nici figura umană nu lipsește, chiar dacă sub formă de mască, perecum măștile din cupru
aurit ale dinastiei Liao. Indiscutabil, obiectele religioase sunt numeroase și copleșitoare, fiindcă țin de anumite
ritualuri sau ceremonii specifice. În acest sens, copleșitoare este sculptura din piatră a unui
Buddha din dinastia Song, aparținând de provincia Sichuan. Uimitor este și capul lui
Buddha Shakyamuni, realizat în Indonesia din piatră vulcanică. Piesa este adusă aici de
la Muzeul Miho din Japonia.
Toată această muncă de colectare aparține curatorului belgian Gisèle Croës, de la
un institut cu sediul la Bruxelles, care este specializat în arta veche.
Văzând datările expoziției, nu m-am putut abține să nu discut cu domnia sa despre urmele
arhaice de pe pământul românesc, despre vechimea poporului român. I-am vorbit în special despre Arta Neolitică
descoperită pe mai tot teritoriul României, și era de acord că un Muzeu Național al Artei Neolitice ar face din
România un reper în arta veche internațională. Am lansat această idee cu mulți ani în urmă și mă bucur că un expert
internațional o consideră importantă. Cunoștea bine comorile românești, cunoștea vechimea lui Homo Olteniensis, era
de acord că trebuie aduse în prim plan și valorile românești, dar doamna Croës nu se ocupă decât de arta extremului
orient. Însă mi-a promis că o să semnaleze sugestiile mele colegilor care se ocupă de Europa de est.
Dar până la a se implica sau autosesiza specialiștii de la Bruxelles, e cazul să se miște
specialiștii noștri, să simți că există Ministerul Culturii sau Institutul Cutural Român, că nu sunt doar o vacă de
muls banii țării, ci se implică acolo unde trebuie. ICR New York să nu mai fie doar o cloșcă, să schimbe un
director cu altul care cocoloșește sinecurile personale, care transformă tribuna de promovare a valorilor naționale
în moșie proprie. Sug cât pot, apoi sunt schimbați. Și cu asta ce-am făcut? Acum e un scandal provocat de un
salariat homosexual care o face și pe pictorul și se expune în numele ICR. Cum am arătat de atâtea ori, România nu
este prezentă la marile evenimente culturale care au loc la New York, evenimente mondiale, ca și cum ea nici nu ar
exista! Sau ICR, acuzat puternic de diaspora pentru corupție și vulgarități, bifează anumite evenimente, pentru
interesul propriu sau al câtorva români. Nu este un Institut care să-i atragă pe americani, așa cum fac celelalte
institute străine. Degeaba facem noi evenimente în comunitatea americană, oficialii sunt atât de ocupați cu
cafeluța încât au orbul găinilor, și ceea ce poate fi foarte smplu și economicos pentru țară, devine exorbitant și
fraudulos, cum a fost recentul eveniment Brâncuși, lăsat pe seama amatorilor! Ce eveniment româno-american s-ar fi
putut realiza? Se putea colabora cu galeriile care au o tradiție în organizarea expozițiilor Brâncuși. Pe care noi
le cunoaștem și cu care avem legături. Dar așa, ținut după ușile ICR, evenimentul 140 a trecut total neobservat.
Evenimentele culturale, ca să aibă ecou, să fie credibile internațional, se fac cu specialiști, cu valori, nu cu
cei din gașca de la putere, pe criterii de camarilă sau simpatie politică. Nu știe nimeni de ce Brâncuși nu mai e
la New York la fel de faimos ca în anii când trăia! Brâncuși a făcut enorm pentru România, dar e timpul să facă și
ea ceva pentru el. Și ce legături s-ar fi putut face cu arta veche care i-a inspirat și lui opera? Dezinteresul,
datorită inculturii, este atât de mare, sugestiile noastre trec pe lângă urechile oficialilor, încât a devenit
aproape retorică întrebarea: Când va avea România o săptămână a artei neolitice la New York?
Grid Modorcea Corespondență de la New York
18 martie 2016
Chimera României
După o lungă și miraculoasă călătorie de câteva zile în arta americană și mondială, prin
cele două emblematice târguri de artă ale anului: ADAA și ARMORY SHOW, nu am descoperit, printre miile de lucrări
expuse, decât un singur tablou care să amintească de România: Chimera al lui Victor Brauner. Floarea cu
gheară de vultur și ochi (pistil) de cristal, crescută într-un copac, ca un altoi. E un tablou mic (65, 1 x 53 cm),
aflat în proprietatea galeriei Richard Gray din Chicago. Chimera e un titlu definitoriu pentru România, Țara
himerelor, așa cum a reflectat-o și un Dimitrie Paciurea, într-un formidabil ciclu sculptural al himerelor. Sigur,
când a pictat Chimera, Brauner nu se gândea la România, ci la o soluție plastică de natură suprarealistă,
curentul din care făcea parte și pentru care era de la natură dotat să-l ilustreze cât mai original.
Dar acum acest titlu se potrivește cu realitatea. România plastică este o himeră, adică nu
există în marele dialog al artei. Ce se întâmplă cu ea, cu artiștii români, de ce lipsesc
dintr-un asemena târg planetar ca ARMORY SHOW, dar nu doar acum, ci mereu, de când a debutat Brâncuși, în 1913, la
prima ediție a acestui târg? De atunci americanii, timp de 44 de ani, i-au organizat sculptorului român zeci, sute
de expoziții, așa cum le consemnez cronologic în volumul Brancusi in America (Amazon, 2014). Din anii
interbelici însă, când avangarda românească era în prim plan, când Parisul stătea cu ochii spre București – ce se
întâmplă acolo, în țara în care a apărut dadaismul și arta modernă? –, imediat după război, de fapt, totul a
încetat, de parcă arta plastică românească a murit. Și e suflcient să urmărești destinul unui artist ca Jules
Perahim, de pildă, să afli povestea compromisurilor, a dezastrului, a exilului. E un hiatus care nu se mai termină.
Oare comunismul să fie cauza majoră, fatală, care a îngropat România, să fie marea chimeră care a rupt toal România
de lumea civilizată? Fiindcă, să nu uităm, cum e arta ei plastică, așa e și România. Nu există artă care să exprime
mai bine imaginea țării. Dar între avangarda anilor ’30, care ne-a făcut frați cu artiștii lumii, ba chiar
pionieri, protocroniști, și ceea ce se întâmplă azi în plastica românească, e o prăpastie.
Aș adăuga, fără fund.
E suficient să vezi acest târg de artă, ARMORY SHOW, pe care l-am prezentat anterior, un
miracol al valorilor mondiale, un standard al frumuseții și al puterii, al visului și
banului, al eleganței și utopiei, și-ți dai seama de prăpastie. Cum se explică pierderea totală a terenului, a
competiției, înr-un domeniu fără hotare, care ar trebui să ne apropie, nu să ne separe? E un hiatus de nerecuperat.
Cine să umple golul? În contextul în care România creștină este de câteva decenii bune, mai
exact, de 72 de ani, condusă numai de atei, de indivizi aculturali, atonali, miopi, nu
mai există decât o soluție miraculoasă, divină, să se nască genii, care să o slaveze. Soluția geniilor a fost mereu
reală, mereu România a supraviețuit istoriei prin geniile ei, în special, genii culturale. Cultura a fost cea care
a aruncat mereu punți peste lume, a făcut posibilă identitatea națională și dialogul cu alte culturi.
În acest an, la ARMORY SHOW invitată de onoare a fost Africa. E o minune să vezi arta
celui mai fantastic continent al lumii, considerat locul de naștere al hominidului, prin descoperirile din Etiopia
și Kenya. Ce fantastic ar fi dacă România și-ar impune și ea descoperirea realizată de arheologul Plopșor la
Bugiulești, Vâlcea, unde a găsit un hominid vechi de 1, 9 milioane de ani! Am avea ce să arătăm lumii. Dar prin
politica proastă pe care o facem, priun hlizeala unei armate de nesimțiți, mereu ne ascundem valorile, când ar
trebui să dovedim că cei mai vechi sunt cei care au și cele mai prețioase valori.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
15 martie 2016
Prin atelierul lui Miró, în Paradis
Nivelul la care a ajuns lumea, America, dar și planeta, se reflectă ideal într-un mare
târg de artă. Fiindcă aici arta plastică își dovedește forța limbajului universal, granițile fiind abolite prin
însăși natura artei picturale sau sculpturale, care se exprimă liber, având
particularitățile de rigoare. Evident, specificul național nu este abolit, dar amprenta generală e un factor comun,
spiritual, întrucât există tentația concurenței, prin materiale foarte diverse. Desigur, calitatea materialelor
este cea care face diferența. Fapt care se vede în mod copleșitor la târgul de artă ARMORY SHOW, considerat a fi
cea mai mare sărbătoare a artei americane și mondiale.
Evenimentul anual are loc în celebrele docuri Pier 92 și Pier 94, aflate pe apă, pe Hudson River, în zona Midtown a insulei artei,
Manhattan. Uriașul loc de desfășurare devine un fel de spațiu cosmic, care conține arta planetei, a artiștilor
de pe tot pământul. Spațiile conțin două mari secțiuni, arta modernă și arta contemporană, cu o mare deschidere
spre viitor. Iar aici un rol impresionant îl au simpozioanele, conferințele, mesele rotunde, dialogul dintre
artiști, care se desfășoară non-stop.
În acest an au participat 226 de galerii (56 la Pier 92, iar restul la Pier 94, împărțite
astfel: 14 la Armony Focus, 22 la Armory Presents, 14 la sectorul Publications, 114 la Armory Contemporary, 6
galerii Not For Profits). Iar totul este împănat cu locuri de relaxare, bufete și Pommery
Champagne, unde e o adevărată paradă a modei. Fiindcă ceea ce uimește este eleganța vizitatorilor, înaltul standard
al bogăției americane. Ai sentimentul că arta este un pretext pentru a etala puterea acestei civilizații la care a
ajuns omul.
Sigur, îți trebuie câteva zile să parcurgi tot ce se expune, să te bucuri de toate
minunile pe care oamenii le creează în diferite colțuri ale lumii și le aduc aici, spre elevare. Fantastic este
faptul că nimeni nu știe ce expune celălalt, de aceea alăturarea unei galerii din Italia cu una din Hong Kong sau
Tokyo este fascinantă.
E foarte greu să fac o departajare, să spun ce mi-a plăcut mai mult. Și totuși am să încerc.
Ceea ce mi s-a părut diferit față de ultimele ediții ale târgului la care am fost prezent, a fost prezentarea
pentru prima oară a atelierului unui mare pictor, Joan Miró. Chiar la
intrarea în Pier 92, te întâmpină acest miraculos Miró’s Studio, reconstituirea lui aparținând galeriei
de artă Mayoral din Barcelona (consilier Ramon Tàssies). Alături de Picasso și Dali, Miró este al treilea
titan al artei moderne spaniole și mondiale. Mulți au visuri nebunești, să cucerească lumea, să o umple de
spitale, de teroriști, de Trump Towers, să fie cei mai tari din parcare, dar Miró a avut un vis simplu, să
aibă un atelier: „My dream, once I am able to sette down somewhere, is to have a very large studio”
(Visul meu, odată ce sunt în măsură să mă așez undeva, este să am un foarte mare atelier). A intra în
intimitatea atelierului lui Miró este ca și cum ai intra în intimitatea unui templu
al frumuseții. Totul este autentic, culorile, pensulele, mesele, scaunele, vitrinele, tablourile rămase în
lucru, pe șevalet, totul respiră aerul unei comori spirituale, de o mare concretețe. Și parcă însuși artistul
este prezent acolo, în fața unui șevalet. Fiindcă sunt destule, care îți dau senzația că el lucra în paralel
la mai multe tablouri, așa cum un scriitor lucrează la mai multe cărți deodată. Poate altădată am să mă ocup
pe larg de acest subiect, aici spun doar că este o mare idee să pătrunzi într-un târg al artei mondiale pe
poarta laboratorului de creație al unui mare artist.
Cu totul altfel vezi apoi ce se întâmplă în galerii, ce îți oferă arta Gutai, de pildă, a
marii artiste japoneze Yayoi Kusama, cu expoziția I Love Myself too much! E prezentat tot drumul ei de la
Matsumoto și Kyoto la Tokio și New York. Iar alături vezi minunile de la galeria Maggiore din Veneția.
Indiscutabil, italienii sunt mereu imbatabili, tot ce expun ei este reper, etalon, surprinzându-ne mai ales cu
forme ale artei contemporane, existând chiar o concurență între galerii din Milano, Florența sau
Bolognia.
Dar marea noutate o constuie galeriile din Africa, din sectorul African Perspectives (Pier
94), cum ar fi o galerie din Addis Ababa, cu picturile lui Emmanuel Tegene, apoi o serie de galerii din Cape Town,
cu arta lui Turya Magadlela și Cyrus Kabiru, dar și a europeanului Dan Halter, inspirat din cultura Zimbawe, apoi o
galerie din Nairobi, cu Ato Malinda, două din Lagos, cu Namsa Leuba și Nengi Omuku, una din Abidjan (Coasta de
Fildeș), unde vedem lucrări de François-Xavier Gbré, dat fiind că orașul este dominat de vorbitorii de limba
franceză.
Interesantă este și ideea prin care galerii europene prezintă artiști aficani sau
asiatici, precum galeriile Poggi din Paris și Wagner din Berlin, care expun picturi ale artistului Kapwani Kiwanga,
galeria londoneză Tiwai, cu picturi africane de Francisco Vidal, iar galeria Vigo, tot din Londra, îl prezintă pe
Ibrahim El-Salahi, considerat părintele modernismului artistic african și arab. Dar copleșitoare, ieșite din comun,
mi s-au părut lucrările lui Ayana V Jackson și Mary Sibande de la Momo Galley din Johannesburg, cu fantastice
portrete fotografice, îmbinate cu parodice forme sculpturale, într-un adevărat decor futurist, la concurență cu
arta unei Cindy Sherman. Splendide viziuni asupra omului, asupra vanității și steriotipiilor coloniale.
Sigur, există și tendința artiștilor africani sau exotici de a imita kitsch-urile
americane, deși cu umor, precum uriașa caracatiță gonflabilă, o instalație mișcătoare
semnată de Shih Chieh Huang, pe care o vedem la Ronald Feldman Gallery, sub numele ironic de Disphotic
Zone!
Importantă mi s-a părut aici, față de ce văd curent în galeriile americane, ideea de
utopie. Utopiile pe care le prezintă artiștii africani, artiștii lumii în general. Este și această direcție o
soluție de evadare din materie și consumism. Care totuși se ține aproape, fiindcă un mare eveniment, precum ARMORY
SHOW, a făcut pui, a generat și alte evenimente de artă și consum.
Astfel, tot în aceeeași perioadă cu ARMORY SHOW, la Pier 90 s-a desfășurat VOLTA NY, un
târg al artiștilor independenți, axat pe artă experiemntală, dar și pe consumism, dedicat de fapt kitsch-ului,
artei de boutique, cu o mare afluență de public, fiindcă mulți vizitatori se selectau dintre cei care ieșeau de la
Pier 92 și intrau la Pier 90. Aceste docuri au devenit o mare arteră a artei americane. Mai există Pier 88, apoi
peisajul se continuă cu un faimos port-avion, gigantic, pe care se află zeci de mici aeronave gata de zbor. Nu
departe de aici, pe 11 Avenue, s-a desfășurat alt eveniment de senzație: MOVING IMAGE. Într-o sală ca un tunel lung
de 300 de metri, pe sute de ecrane se proiecteză non-stop filme realizate de cineaști din
întreaga lume, în special documentare, dar și scurt-metraje artistice. Ele au atributele unor viziuni pur plastice,
se bazează pe efecte vizuale, sunt foarte apropiate de arta experimentală, multe din aceste filme fiind
proiectate și în galeriile de artă din Chelsea, unde se prezintă instalații. Există și o
zonă plină de plante exotice printre care descoperi imagini din emisiuni de pe Discovery, în special cu
păsări.
În fine, să nu uităm ADAA, marele event al dealers-ilor americani, despre care am scris
anterior, și acum anunț un alt mare eveniment, inaugurat sincron cu aceste evenimente despre care am vorbit,
deschiderea unui nou muzeu: The MET Bruer, o mare, mare surpriză pentru artiști și pentru iubitorii artei, despre
care vom scrie într-un viitor apropiat.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
10 martie 2016
Sărbătoarea negustorilor de artă
După Premiile Oscar, la New York, începul primăverii coincide cu două mari evenimente
artistice americane și mondiale: ADDA și Armory Show, care se desfășoară în paralel. Mă
voi ocupa, separat, de amândouă. Nu mă îndoiesc că artiștii români sau pasionații de artă care ne urmăresc, au de
câțiva ani fișele acestor evenimente. Primul, care are loc în faimoasa locație istorică Park Avenue Armory, colț cu
67 St., se mai numește The Art Show și este organizat de Art Dealers Association of America. Altfel spus, vânzătorii
de frumos, negustorii de artă, oamenii de afaceri din domeniul plastic au propriul lor show anual, unde galerii
din toată America vin și expun ce au mai de preț. La această ediție sunt prezenți 180 de dealers, cu suport
economic și cultural, din toată America. Galerii cunoscute, mai ales din zona Chelsea, specializate în artă
experimentală, scot din depozit lucrări rarisime, precum am văzut la galeriile Acquavella, Adler, Tibor de Nagy,
Lehmann Maupin, Luhring Augustine sau Cheim & Read.
Într-un fel, acest eveniment este un târg de artă în care se scot la lumină piese din
arhiva galeriilor, rarități, fiind ca un fel de anticariat al artei moderne.
Galeriile sunt americane, dar arta din ele este de pe tot pământul. Domină, desigur,
valorile, artiștii consacrați, în speciali cei europeni, impuși de avangarda franceză. La James Goodman Gallery, de
pildă, pot fi văzute lucrări de Hans Arp, Bourgeois, Chagall, Cornell, De Kooning, Dubuffet, Francis, Kline, Léger,
Lichtenstein, Matisse, Matta, Miró, Nevelson și Picasso.
Cu tot felul de rarități ești întâmpinat peste tot. E o mare ocazie de a rememora istoria artei
moderne în capodopere. Numai nume de referință sau autori aflați în umbră în timpul vieții lor, dar care,
iată, aici devin egalii primilor. Iar la Richard Gray Gallery din Chicago am avut supriza ca, pe lângă lucrări
de Picasso, Calder, Dubuffet, Duchamp, Isamu Noguchi (elevul lui Brâncuși), să descopăr și un clasic român,
Victor Brauner, cu piesa Chimera (1940), ulei pe pânză, cu dimensiuni 65,1 x 53 cm, pe care o văzusem mai an
la MoMA, dar și în alte muzee. Așa sunt operele valoroase, au o largă circulație. Fiindcă o operă e valoroasă
când circulă, când o vede cât mai multă lume.
Sigur, Brauner este prezentat ca artist francez, așa a intrat în conștiința artei moderne
o dată cu afirmarea sa în cadrul mișcării surrealiste din jurul lui André Breton. Dar noi îl știm de-al nostru și-l
prețuim ca atare. Noi știm ce valori inestimabile are România. Însă ca să însemne ceva în arta plastică mondială,
artiștii români trebuie să iasă în lume, să ajungă la un astfel de târg de artă, unde au ce să arate. Ceva nefiresc
se întâmplă în țară dacă ei nu circulă.
Sigur, m-am reîntâlnit cu galeriști de la galerii cunoscute, ca Lelong, DaneseCorey, St.
Etienne, cu o amplă desfășurare a lui Frank Stella, Alexander and Bonin, Peter Blum, Tanya Bonakdar, Bartolami,
Marianne Boesky, cu expresionismul austric și german, David Nolan, cu o originală instalație de Barry Le Va, James
Cohan, Marian Goodman, Alexander Gray, Paul Kasmin, cu un insolit Jules Olitski, după ce care anul trecut își
transformase spațiul în brâncușianul L’Impasse Ronsin, Sean Kelly, cu lucrări de Rebecca Horn, Matthew Marks, Metro
Pictures, David Zwirner sau faimoasa Pace, cu excepționala expoziție magică a lui Lucas Samaras.
Dar am adăstat mai mult la galerii cu totul noi pentru mine, ca Tilton, cu sculpturi de
Simone Leigh, Mary-Anne Martin, cu cele Două nuduri în junglă de Frida Kahlo, Anthony Meier, cu delicata
serie de graphite if i had a little zoo de Jasmin Sian, Mnuchin, cu post-minimalismul lui Lee Ufan, Cy
Twombly, Ruth Asawa, Ellsworth Kelly sau Agnes Martin, Sperone Westwater, cu lucrări macabre de Wolfgang Laib,
Yares Art Projects, cu o retrospectivă Milton Avery, Haines, cu arta formidabilei artiste iraniene Monir
Farmanfarmaian, căreia Guggenheim Museum i-a dedicat anul trecut o retrospectivă, Michael Rosenfeld, cu o
retrospectivă Beauford Delaney, John Berggruen din San Francisco, cu o monumentală lucrare, Movable Blue de Helen
Frankenthaler. Evident, m-au atras galeriile venite din afara New York-ului, ca și unii artiști
insoliți, precum cubaneza Maria Elena Gonzalez, la Hirschi & Adler Modern Gallery, cu foarte originala
expoziție numită Tree Talk.
Vom arăta într-o cronică viitoare și ce alte surprize ne rezervă Armory Show în cele două
gigantice Pier de pe Huston River.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
6 martie 2016
Calofilia dezastrelor
Pe o vreme capricioasă, rafale de ploaie cu vânt turbat, rostogolind umbrelele pe Fifth
Avenue ca ciulinii lui Panait Istrate, galeriile de lux sunt adăposturi sigure de a ieşi din timp. Astfel, la
Edward Tyler Nahem Gallery intri direct într-un muzeu al Piraţilor din Caraibe. Artistul scoţian Hew Locke (n. 1959), crescut şi educat în Guyana colonială, care şi-a numit expoziţia
The Wine Dark Sea, un mare pasionat de călătorii marine în jurul pământului, expune 31 de corăbii
cu pânze, toate ancorate în mijlocul sălii, de parcă ar fi fluturi plutitori. Oricând te aştepţi să apară Jack
Sparow şi ceata lui de piraţi şi să se încingă o bătălie devastatoare în care mor toţi şi învie toţi, altfel
s-ar termina prea repede filmul. Dar corăbiile lui Locke vin mai de departe, din Odiseea lui Homer, având
caractere şi din Iliada. Cele 25 de corăbii din sala principală, suspendate de tavan, te fac să te plimbi
cu imaginaţia pe întinsele mări ale pământului, având în ele echipament sculptural foarte bogat, în care citeşti
istoria lumii, suferinţa oamenilor, opresiunile, puterea şi victoriile lor asupra naturii sau vicisitudinilor
istoriei. Corabia este un obiect simbolic, reprezintă perfect natura umană, ideea de călătorie, de curaj, de
aventură. Una dintre corăbii este răsturnată. Și Locke spune: "We’re all
floating on the same ocean. As a child and young man I sailed the Atlantic. At sea, a twist of fate can send a
super-yacht down – it can be an equalizer between rich and poor” ("Noi cu toţi plutim în
acelaşi ocean. Ca un copil şi tânăr om am navigat pe Atlantic. În mare, o întorsătură a destinului poate trimite
un super-yaht jos, poate fi un egalizator dintre bogaţi şi săraci").
Artista Esther Naor (n. 1961) a venit tocmai din Israel să expună la Stux-Haller Gallery, numindu-şi
expoziţia Aftermath, numită aşa pentru că ea reflectă consecinţele unor dezastre, dar şi pentru că
tablourile arată ca nişte foi de matematică, în linii sau pătrăţele, după care se ascund figuri de oameni sau
alte obiecte domestice. Pânzele ei sunt fotografii prelucrate în varii viziuni plastice. Încă de la intrarea în
galerie, Esther îşi prezintă sugestiv camera în care trăieşte, camuflată, ca într-o stare de asediu, cu
fereastra zidită şi cu metania de rugăciune alături. Pe un alt perete al camerei, o imagine a mării cu o barcă
şi un refugiat sugerează evadarea din acest spaţiu închis.
Trăim epoca refugiaţilor, având drept cauză claustrarea, terorismul, care îi fac pe oameni
să se adăpostească, să tragă zăvoarele, să-şi zidească ferestrele. Tablourile ei spectrale, ca nişte reflectări în
oglinzi ascunse, sugerează calamităţile timpului, dezastrele, atrocităţile absurde, pecum atactul terorist de la
Paris, disperările umane, într-o lume aflată parcă în stăpânirea vrăjitoarelor lui Goya.
Abstract, expresionist, simbolic este şi Gerry Bergstein, care expune la aceeşi galerie
viziuni ciudate, ca însăşi titlul expoziţiei (Un)timely Entanglements. Stranii încâlceli, încurcături
ale istoriei, pânzele sale sunt ca niște hărţi picturale, în care istoria omenirii apare ca o imensă epavă, din
care vedem resturile, bucăţi din Turnul Babel, din Capela Sixtină, resturi de îmbrăcăminte, resturi umane, îngeri
care se amestecă cu animale, un Eden pierdut, refăcut, ceea ce a mai rămas din paradisul lumii, o epavă, totul
realizat pe bază de colaj, de fotomontaj, pictură directă amestecată cu artă digitală, rezultând o narativitate
abstractă. Recunoşti elemente din pictura clasică, de la Velasquez la Matisse, de la Masaccio la Courbet, dar am
descoperit și racorduri cu viziunile lui Michael Zansky. E un mod de a crea viziuni dystopice calofile. Arta
înfrumusețează tot ce atinge. Și răul devine plăcut. O demonstrează Umberto Eco în estetica urâtului!
În fine, la Pace Gallery, locația de pe 57 St., am văzut opera pe hârtie a lui
Thomas Nozkowski, artist american, născut în New Jersey în 1944, foare cultivat de marile muzee ale lumii, a
cărui operă seamănă ca un joc de cercuri și cuburi, forme abstracte se îmbină cu gesturi ale memoriei, tot
felul de combinaţii de motive şi culori, desene şi idei de senzaţii picturale şi coloristice. Dacă ne gândim
că una din expoziţiile sale se numeşte Method Order Metric, înţelegem procupările lui Nozkowski
în direcţia unei metode metrice de ordonare a formelor informale ale lumii, pe linia marcată de
Kandinsky.
Artiştii sunt buni imitatori, dar şi seismografi ai realităţii, iar unii încearcă
imposibilul, să pună ordine în dezordinea lucrurilor, să înfrumusețeze viața, să facă suportabile răul și urâtul. E
bine? E rău? Poate de aceea Platon scotea arta din Cetatea ideală.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
26 februarie 2016
Still Life cu Brâncuşi
La Rosenberg Gallery ai două satisfacţii estetice majore: valoarea inestimabilă a
lucrărilor expuse şi calitatea vizitatorilor, din sfera artei adevărate. Printre galeriile consacrate ca stil,
acest focar de artă iese în evidenţă. Cel puţin pentru mine, când zic Rosenberg Gallery, zic avangarda artistică,
fapt care în America înseamnă în primul rând Franţa, ariştii francezi. Aşa cum am scris şi în alte rânduri, când am
comentat expoziţiile acestei galerii, este vorba despre o mare tradiţie consolidată în Franţa de Paul Rosenberg,
apoi, după război, fondatorii şi urmaşii ei au adus-o la New York, unde a făcut o carieră unică. Şi să ne
gândim numai că Paul Rosenberg i-a reprezentat la Paris pe artişti ca Braque,
Picasso, Matisse şi mulţi alţi monştri sacri ai artei moderne. Moştenindu-l pe bunicul lor, Alexandre Rosenberg,
fraţii Paul şi Leonce au avut rolul de mesageri ai modernismului, trecând oceanul şi înfiinţând la New York noi
galerii, unde au impus valorile avangardei. Iar actualii moştenitori duc acestă stachetă mai departe, cum am arătat
anterior (vezi art. Tradiţia unei galerii de elită).
E poate singura galerie din Manhattan în care ai asigurată plăcerea estetică a unor valori
despre care se vorbeşte poate numai în cercuri restrânse. Aici apar nume „uitate”, despre care rar auzim. Şi de
data aceasta, în expoziţia numită Still Life: Variations on a Theme, vedem lucrări unicat, ale unor mari
pictori care au făcut epocă în perioada interbelică. Şi nu numai.
De altfel, expoziţia se întinde pe o perioadă de aproape un secol şi jumătate, mai exact,
144 de ani, de la piesa lui Henri Fantin-Latour, Nature Morte aux Fleurs (1871), la delicatele piese
din porţelan ale lui Edmund de Waal numite Certosa, III (2015). Dar majoritatea aparţin peroadei
interbelice, cu remarcabile lucrări semnate de Geroges Braque, Henri Hayden, Serge Férat, Maureen Chatfield, Otto
Gutfreund, Fred Stein, Maximilien Luce, Antoine Vallon, Kenneth Stubbs, Juan Gris, Ismael González de la Serna,
Roger de La Fresnaye, Renato (René) Paresce, la care se adaugă un antebelic, Louis Valtat cu Coupe verte,
oranges et citrons (1909), ca şi seria de post-belici care s-au remarcat în decadele următoare, aşa cum
sunt artiştii Alberto Giacometti, Peter Kinley, Nguyen Cam, Donald Hamilton Fraser, Prunella Clough, Ben Nicholson,
Sergio de Castro. Interesantă ni se pare evoluţia unor artişti, precum Kenneth Stubbs, cu o lucrare din 1934 şi
alta din 1954. Majoritatea tablourilor expuse, de mici dimensiuni, sunt desene, alb-negru, ca lucrarea Pommes
dans un Compotier (c.1954) a lui Giacometti sau piesa Bouquet de fleurs (c. 1920) a lui Juan
Gris, însă cele mai multe compoziţii sunt color, ulei pe pânză, guaşe, tempera sau acuarelă. Te uimeşte modernitata
unor viziuni asupra acestei teme eterne, still life, cum este piesa Plate of Fruit (1924) a
lui George Braque, de parcă fovismul culorilor au rupt fructele din imagine.
Rosemberg Gallery opreşte timpul în loc, te face să meditezi cum semnele poate
insignifiante ale omului, ale artistului, au adesea o semnificaţie mai mare decât faptele grozave,
grandilocvente, din iureşul istoriei, oricum, aceste lucrări delicate te fac să te fixezi în timp, ba să dai
timpul înapoi, să asculţi muzica care emană din delicatele linii sau pete de culoare, abstracte sau
figurative, precum antologica piesă Still Life with Mugs (1988) semnată de proeminenta artistă
Prunella Clough (1919 – 1999, London). Aici poţi să spui ce repere a transmis arta modernă când s-a
născut, să vezi sâmburii ei inocenţi, care aparţin altor generaţii, altor timpuri, când inspiraţia nu era aşa
de determinată de consumism. Dar, apaţinând avangardei, astfel de creaţii vizau viitorul, fiind congenere unor
epoci în care conta foarte mult speranţa, de importanţa căreia actualele generaţii dystopice nu sunt
conştiente.
Însă cel mai mult mă bucur că, în acestă ambianţă selectă, am putut vorbi cu personalităţi
ca Marianne Rosenberg, conducătoarea galeriei, sau cu o distinsă cercetătoare, Friederike Moltmann, de la New York
University, despre Constantin Brâncuşi, de la naşterea căruia, în această zi, se împlinesc 140 de ani, exact
intervalul cât se întinde expoziţia Still Life. Nu mă îndoiesc că Paul Rosenberg l-a cunoscut pe
Brâncuşi la Paris, fiindcă prietenia lui cu Picaso şi Matisse a fost proverbială. Apoi atelierul său din Impasse
Ronsin era loc de pelerinaj. Dar se vede treaba că fraţii Rosemberg nu erau orientaţi
spre sculptură, de aceea Brâncuşi nu avea cum să fie prezent cu o lucrare în această galerie, însă spiritul său a
fost prezent. Oricum, efervescenţa parisiană de la începutul secolului 20 a lăsat urme în
toată arta modernă, iar la New York, Brâncuşi a fost prezent în sute de expoziţii
organizate de galeriştii americani, aşa cum arăt pe larg în volumul Brancusi in America. Altfel,
marele nostru artist n-ar fi declarat pentru The New York Times, în octombrie 1955, când Guggneheim Museum i-a
organizat o amplă retrospectivă (59 sculpturi): „Without the Americans, I would not have been able to produce
all this or even to have existed”.
Grid Modorcea Corespondenţă de la New York
19 februarie 2016
Pampa, în viziunea fantomatică a unui artist din Buenos
Aires
După cum se ştie, pampa este celebra câmpie argentiniană, cum ar fi Bărăganul nostru. Numai că
este o câmpie luxuriantă, plină de mister, de simboluri şi mitologii. Oricât a încercat Panait Istrati, cu
talentul lui, din Bărăgan nu au ieşit decât ciulini. Dar pampa este un ocean de iarbă înaltă şi se identifică
până la un punct cu mitologia argentiniană. Această vastă câmpie, asemănătoare cu preeria nord-americană, cu
savana africană sau cu stepa asiatică, este situată în America de Sud şi se întinde pe teritoriul statelor
Argentina, Uruguay şi Brazilia. Mai exact, Pampasul se afla între Amazonia, la nord, şi Patagonia, la sud,
ţară legendară, pe care noi o imaginăm la capătul lumii. Pampa se identifică cu un persoanaj numit gaucho,
călăreţul legendar, care este privit nu numai ca războinic, în asociere cu cuţitul, ci şi prin calităţile lui
morale, ca generozitatea şi politeţea. Iar cuţitul face pereche cu tango-ul, dansul aprig, pasional.
Gaucho, după ce îşi face dreptate singur, dansează tango. E un fel de cowboy, creşterea vitelor fiind
ocupaţia lui principală, dar şi cea mai rodnică, dovadă ca Argentina este cel mai mare producător şi
exportator de carne de vită din lume. Apropierea de ocean, face pampasul argentinian foarte umed, cu diferenţe
de temperatură relativ mici între vară şi iarnă. S-au făcut zeci de filme despre pampas, unele încununate cu
mari premii, care au reuşit să capteze tainele acestui loc atât de fertil aflat la graniţa dintre vis şi
realitate. Eu vă recomand o capodoperă recentă, filmul argentinian
Jauja (2014), care redă ideal atmosfera pampei, a misterului acestui tărâm
magic.
În plin sezon estival, când am descoperit una dintre cele mai selecte plaje ale New-York-ului,
Brighton Beach, a avut loc la Consulatul Argentinei, de pe 56 St., expoziţia lui Hernan Ricaldoni,
“pintor latinoamericano”, cum îşi zice el, artist născut la Buenos Aires, în anul 1975. Deci un artist
tânăr, dar care, aşa cum mi-a spus, poartă pe umeri o grea moştenire, uriaşa cultură argentiniană. Am discutat cu
el despre Borges, despre Ernesto Sabato, despre marea literatură a ţării sale, a Americii Latine în general, despre
miturile vechi şi noi, despre marii artişti argentineni, ca Lucio Fontana, deşi s-a realizat în Italia, unde a
impus spaţialismul; am discutat şi despre Buenos Aires, un oraş cu peste 10 milioane de locuitori, care e însă
supraaglomerat întrucât argentinenii nu au găsit soluţii precum newyorkezii, care, deşi cu o populaţie
asemănătoare, este totuşi respirabil, fiind bine organizat. Are şi el mult mister, aşa cum caută să-l surprindă
Laura Danton, în expoziţia Mysterious Buenos Aires, aflată în sala din spate a Consulatului. Am
discutat apoi şi despre paranghelişti, nelipsiţi, şi la Buenos Aires, nu numai la New York sau Bucureşti. Apoi am
discutat despre arta americană. El cunoaşte bine zona galeriilor din Chelsea, pe care eu am surprins-o exhaustiv în
volumul Fine Arts in America. A fost din nou, recent. Din 180 de expoziţii, zicea, numai în trei a
găsit pictori, artişti care ştiu să tragă o linie, să pună o culoare. Nu o dată am observant că arta americană e
irespirabilă datorită artei kitsch, instalaţiilor, fotografiei şi artei pop. Şi el era de acord că principalul
vinovat este curentul generat de Andy Warhol, de grupul de homosexuali din jurul lui, care au creat o falsă
mitologie.
Şi Hernan Ricaldoni, care de la 14 ani pictează, care a studiat arta în oraşul natal, apoi la
Londra, Madrid şi Linz (Austria), ştie ce spune, fiindcă el trăieşte şi lucrează la Viena şi vine curent la New
York, are aici un apartament închiriat, adică e în contact permanent cu pulsul artei americane. Dar, ca un adevărat
artist ce se respectă, nu imită, nu se lasă sedus de modă, de comercial, el îi opune mitologia de acasă, propriile
căutari, originalitatea artei latinoamericane. Are ambiţia să continue uriaşa moştenire hispanică, iar apropierea
de Goya este inevitabilă.
Expoziţia de la consulat se numeşte Mitología de la Pampa, însoţită de un
catalog, în care vedem lucrările din ea, dar şi alte căutări ale artistului. Impresionantă este uşurinţa desenului,
îmbinând personaje fantastice, amestec animalier şi uman, cu subtile ironii caricaturale, în genul
Capriciilor lui Goya. Aşa sunt lucrările Pasagero, Interacción en
contexto, Discusión creacional, Valquiria pampa sau
Vergüenza, care chiar din titlu au o notă satirică. Sigur, şi legăturile cu Bruegel sunt
inevitabile, fiindcă şi lumea lui Ricaldoni este plină de fantasmagorii.
Harul său imaginativ şi vizionar i-au făcut un nume în ţara sa, unde expune curent, fiind
considerat speranţa noii generaţii, dar l-au impus şi în alte părţi ale lumii. Astfel, la Londra sau la Linz,
săptămânal, participă la concertele unor orchestre, unde el este invitat să picteze. Stă cu şevaletul în sală şi,
inspirat de muzică, de muzica lui Mussorgsky, de pildă, pictează. Evident, în stil figurativ, fiindcă melomanii
sunt oameni narativi, ei simt lumea muzicii în limbaj epic. Astfel de momente pot fi văzute de cei interesaţi şi pe
You Tube, în filmuleţe care surprind muzica şi febra lui Hernan alegând culorile potrivite
pentru personajele desenate. Fantasmagoriile le lasă pentru acasă, pentru expoziţii, care sunt pline de
mister.
Pampa i-a răscolit mintea şi i-a trezit viziuni magice. Supremaţia este dată de un personaj
emblematic, de o vrăjitoare numită Voladora, din care a creat un ciclu. Ea zboară deasupra pampei,
dar nu ca personajele lui Goya, ca vrăjitoarele lui călăre pe mătură, ci e îmbrăcată în costum tradiţional
argentinian, totul e frumos, strălucitor, iar ceea ce-i conferă un caracter nepământesc, luciferic, este sugestia
unui corn în vârful capului şi a unui ochi şters, complet întunecat. Şi mai vrăjitorească este o altă variantă din
Voladora, asociată cu ideea din Comunión, comuniunea dintre cal şi femeie, calul fiind înfăţişat
ca rochia din Voladora. De altfel, o vorbă a locului spune: “O femeie mai găseşti, dar un cal
bun, mai rar”. Hernan pare să ilustreze această vorba gaucho, relaţia dintre cal şi femeie fiind un
laitmotiv.
Ideea este multiplicată în diferite forme, ca în La verdanera Eva, o dansatoare
dezlanţuită, ca în Las tres galopantes, trei femei fantomatice pe un cal.
De altfel, fantomaticul este o constantă, apare şi în Guardian, unde
personajul, cu aspect de arici, are pe umărul stâng o bufniţă, cu un chip de felină. Totul este grotesc şi
deşertic. Apropierea de personaje SF este la fel de inevitabilă. Aşa este ciudatul Proto-proto, un
fel de dinozaur-robot. E prototipul personajelor antedeluviene, protoistorice. Aşa este şi Bicho
extraño proto mascota, şi Elefante, şi fantastical
struţ Nandu a la carrera, şi teribilul uriaş Choique, cu două capete, unul de
gâscă. Din lumea SF este şi Cortejo, un monstru cu un ochi şi mai multe picioare şi braţe.
Lumea lui Ricaldoni este spectrală. Chiar şi când apare în tablouri fiinţa umană, viziunea
fantomatică este dominantă. Un popas în grup, o conversaţie la o încrucişare de drumuri, este asistată de o fiinţă
supranaturală, un şarpe gigant travestit în pasăre de pradă, ca în La quema vincular. Ciudate
personaje duale, ca nişte cosmonauţi extratereştri, sunt imaginile din Contra viento y ilanura,
Poniéndose de acuerdo sau dialogul confesional din La conversa desigual, din
Indignadisima sau din Aqua que no has, sugerând un univers vrăjitoresc, o cabală la care asistă ca
martor un şarpe. Apoi teribilul Picaro, care nu e deloc picaresc, ci are înfăţişare de reptilă
care prinde Moartea (un schelet) şi e gata să o înghită. Caricatural şi spectral este şi Proto
caballo. Sau teribila panteră alergând pe pampa, numită Sin titulo. Din bestiarele
danteşti pare scos ciclul numit chiar Bestiario.
Cu chip animalier este şi Mujer, o femeie cu redingota ca un monstru urlând şi
dirijând lumea. Picareşti sunt mai degrabă personajele din 11 de octubre del 1492 en mi barrio,
sigur un fel de variantă la Parabola orbului, deşi data se referă la preziua când spaniolii au
cucerit America, iar Hernan mi-a spus că “am vrut să arăt civilizaţia pampei înainte de dezastrul
colonizării”.
Conceptul de proto, de origo a lumii, se aplică tuturor spectrelor pe care le generează câmpia,
formidabila pampa, care nu poate fi comparată defel cu deşertul african sau cu stepa rusă. Aici animalele şi omul
devin împerecheri spectrale, carnavaleşti, torturante, ca în El depresante. Când avem sugestia
unui iepure violând o femeie, artistul e explicit în titlu: Pasionarios biformes. Rareori astfel
de reprezentări cu elemente figurative se transformă în imagini abstracte, tumultoase, radicale, ca liniile
încrucişate din La aparición, ca petele din El ilano mitológico, ca formele
cavalo-taurine din formidabilul tablou El ave lagunera, care aminteşte de maniera lui Picasso din
Guernica.
Formidabil este coloritul tablourilor, felul tumultos cum artistul toarnă uleiul pe pânză.
Ricaldoni are o foame de culoare, o uriaşă poftă de a îneca personajele în pastă vie, în culori stridente,
contrastante, şocante, cum este gaucho îngropat în iarba pampei din El nacimiento del
hombre. Într-adevar, delirul culorii e o bucurie şi exprimă cel mai bine magia pampei, luminozitatea
neobişnuită a câmpiei, lumea de abur şi vis în care personajalele pământeşti se ridică la cer, iar cele imaginare
coboară pe pământ. Totul e vrajă, e sărbătoare.
Grid Modorcea 14 august 2015
Corespondenţă de la New York
Energia misterului
Într-un spaţiu cu totul aparte, Flexform, a avut loc expoziţia artistei Lisa Fromartz, foarte cultivată de galeriile şi muzeele americane, dar şi din Europa şi Asia,
pentru caracterul ei foarte comercial, foarte adaptat la mediul înconjurător. Imaginile pe care le creează sunt
experimente cu noi tehnologii în funcţie de locul unde le expune sau de ambientul celor care le cumpără. Aici,
la Flexform, pe 56 St., există un spaţiu foarte generos, oferit de această firmă care, la rândul ei, vinde
furnituri de o calitate remarcabilă, de regulă, sofale foarte elegante, canapele rafinate, fotolii largi, cu
perne moi, colorate. Funcţia lor principală este odihnă. Să te poţi odihni, însă într-un mod plăcut. Acest
aspect le apropie de artă.
În vastul spaţiu al acestei firme, plină de sofale şi alte obiecte de interior, Fromartz
şi-a expus 9 lucrări din diferite serii. Seria Zeno are cea mai lungă gestaţie, bazată pe munca la computer şi pe
printuri gigant. Artista declară că “vreau să mă întorc la pictura pură”, să se întoarcă la arta desenului, la
pictura pe pânză, să fie deschisă spre noi forme expresive. Aşa cum un arheolog descoperă vechi urme de referinţă,
landmark, aşa doreşte şi ea să surprindă pattern-ul civilizaţiei, să creeze o dinamică susţinută, continuă, ceea ce
şi reuşeste, formele pe care le creează generând un labirint de planuri eterogene, pe care încearcă să le
armonizeze.
Şi cum? Prin metoda colajului, realizând o ambianţă de medii diverse, o aglomerare de
obiecte dezumanizate, frânturi de univers uman, întregul oferind o hartă abstractionistă, în care dominanta este
intenţia de a crea un fel de energie a misterului, ca în seria Amazu, o serie de imagini media mixate pe largi
scale, în format panoramic. Fromartz combină lejer colajul cu pictura, cu desenul, cu formele tăiate sau cu
fragmente din limbajul mass-media. Ea colectează diverse imagini şi procedează ca în povestirea The Aleph a
lui Jorge Luis Borges, în care un om descoperă în dedesubtul unei case o minge ce palpită, ca un punct în spaţiu ce
conţine alt punct. Astfel că un univers se creează simultan din diferite unghiuri. Artista declară că această
tehnică a colajului îi permite o mare libertate de mişcare şi o face să atingă ceea ce doreşte să exprime, de la
cosmologie la politică, de la originea obiectelor la cultura de masă. Restul este completat pe computer şi printat
cu pigmenţi arhivali.
De asemenea, în seria Zeno, Lisa Fromartz explorează diferite proprietăţi expresive ale
luminii. Aici procedează ca Maholy-Nagy, asamblează materii sculpturale din metal, plexiglas şi vinyluri
translucide, creînd compoziţii de culoare, lumini şi umbre. Nu lipseşte nici preocuparea fotografică, evident, cu
savante prelucrări la computer. Lucrând cu luminozităţi şi materiale translucide, artista realizează proiecţii de
tonuri de culoare şi jocuri de lumini şi umbre. Aşadar, Lisa Fromartz combină pictura, desenul, sculptura şi
lumina, obţinând doar imagini bidimensionale.
În fine, în seria Moonrath alege să imprime pe o peliculă specială de film
(“backlit”), interpretări contemporane ale artei vechi, realizate pe hârtie de orez. Imprimările pe “backlit film”
seamănă cu reflectarea luminii pe suprafeţe translucide. Artista reuşeşte chiar să dea un sens comercial şi
părţilor greşite sau mate ale materiei, scotându-le din paleta monocromatică. Ea utilizează imprimări specifice
artelor frumoase, creînd subtile suprapuneri, transparente şi texturi.
Lisa Fromartz spune că munca sa este o expresie a unui proces de probleme în care intră
relaţia sa cu imaginile vizuale ale vieţii curente. Ea se foloseşte de materiale comerciale, găseşte obiecte şi
foloseşte imagini culturale pe care le selectează după codurile lor originale, ţinând seama de context şi le
recombină într-un fel de confuzie (“mash-up”) vizuală, le remixează neintenţionat, le juxtapune spontan, dându-le o
nouă valoare şi semnificaţie.
Şi din nou afirmă că tehnica colajului îi permite să improvizeze, să-şi materializeze
intenţiile în compoziţii strategice. Evident, talentul ţine şi de capacitatea de selecţie a obiectelor şi
informaţiilor cu care lucrează şi extinde universurile emoţionale. Operele artistei reflectă astfel complexitatea
conexiunilor care depăşesc perceperea ordinară de la care pleacă.
Lisa Fromartz doreşte să exprime imposibilul, ceea ce scapă deplinei înţelegeri, să
depăşească situaţiile neplăcute sau disconfortul. Ea vrea să exprime o claritate pe care să o vezi cu ochii limpezi
şi vrea să trezească un sentiment de mirare (“sense of wonder”), iar restul să fie imaginat de privitor.
Impresia generală a lucrărilor lui Fromartz imprimă o energie a misterului prin
violentarea privirii, prin amestecul şocant al liniilor colorate, mereu în mişcare, creînd un fel de delir
abstract. E ca o furtună cosmică, un fel de vârtejuri care sugerează adâncimi de nelocuit. Planurile se amestecă
bizar, generând goluri, căderi, prăpăstii, spaţii de dincolo de vizibil.
Am discutat cu busnissman-ul firmei, Meghan Joseph, care mi-a spus că fac curent astfel de
evenimente, expoziţii insolite, dar şi tipăriri şi lansări de cărţi, precum volumul A Year of Pleasure / Il
Piacere di Vivere de Andrea Di Gregorio, o colecţie de citate celebre pe ideea plezirului, carte editată în
patru variante, divers colorate, ediţie bilingvă, engleză şi italiană, dat fiind că firma Flexform este italiană. Aceste frumoase cărţi se aflau la dispoziţia invitaţilor. E o
bucurie a sufletului să participi la astfel de evenimente, în care poezia şi muzica (tot vernisajul a avut ca
suport sonor muzica oferită de un trio de jazz) se îmbină cu arta şi odihna pe elegantele sofale, alături de care
se găseau albume despre Roy Lichtenstein sau Guggenheim Museum.
Grid Modorcea 7 august 2015
Corespondenţă de la New York
Licitaţii la
Christie’s
Cea mai mare Casă de licitaţie de artă din lume, Christie’s, cu sediul newyorkez în Rockefeller Plaza, a întâmpinat canicula / cele mai
călduroase zile ale Lunii lui Cuptor -, cu o serie de licitaţii non-stop, numite First Open şi
Interiors, în care a licitat 366 de loturi şi respectiv 726! Desigur, într-un ritm ameţitor. Datorită
faptului că piesele se aflau în sălile Casei de licitaţie chiar şi în timpul licitării. E bine ca acest lucru
să-l afle şi casele de licitaţii de artă din România. Peste tot sunt ecrane, unde vezi ce se întâmplă în sala de
licitaţii. Apoi ai cataloage ajutătoare, de o calitate ireproşabilă şi foarte detaliate. Deci te poţi informa
din timp. Dacă nu ştii bine ce să licitezi, ai curator, ai un personal calificat, care te îndrumă, care îţi dă
toate informaţiile. Problema e să ştii ce vrei. De regulă, cei care licitează sunt experţi, oameni rodaţi în
domeniu. Aici nu au ce căuta amatorii. Sigur, la un astfel de eveniment e liber să vină oricine. Şi este servit
ca un vechi client. Dar dacă nu e pe fază, se trezeşte că piesa dorită a cumpărat-o altcineva. Plus că atmosfera
la această casă de licitaţie este regală. Totul e princiar, sediul casei de licitaţii fiind, cum am spus, în
Rockefeller Plaza, cel mai elegant şi imperialist loc de pe pământ.
Prima licitaţie a fost dedicată artei contemporane, în special pictorilor americani, iar
cealaltă şcolilor de artă ale lumii şi artelor adiacente, pieselor din sticlă, artei decorative, obiectelor de
mobilă şi furnituri, cum voi arăta într-o cronică specială, dacă vreuna din Casele de licitaţie din România îşi
arată interesul. La Christie’s se vinde tot ce a creat omul. Nimic nu rămâne fără colecţionar.
Aici vreau doar să mă opresc asupra primei licitaţii, ce a avut loc în două reprize, concentrate
numai pe Fine Art. Am ţinut să merg la acest eveniment pentru că eram curios să văd cum se vând artiştii
americani contemporani, despre care tot scriu mereu de câţiva ani şi încerc să-i înţeleg. S-au licitat lucrări ale
unora dintre cei mai cunoscuţi şi vânduţi artişti americani, în frunte cu Andy Warhol (1928 – 1987), desigur.
Dar nici acum nu m-am putut obişnui cu criteriile americane. Sunt prizonierul unei educaţii
europene solide, hrănite la estetica academică, începând cu Aristotel şi până la Croce sau George Călinescu. Mi-e
imposibil să înţeleg că AICI, la americani, valoarea estetică se măsoară cu cota de piaţă. “Dacă artistul se vinde,
înseamnă că e valoros”. Acesta este criteriul absolut!
Şi licitaţiile de la Christie’s mi-au confirmat faptul că există un alt cântar, în afara celui
estetic. Eu nu pot să înţeleg cum o foaie albă, fără nimic desenat pe ea, se poate vinde cu 10 mii de dolari sau o
lucrare care imită o ţigară – se numeşte Experiment for a disappearing tree de Dustin Yellin –, se
poate disputa de cumpărători şi ajunge să se vândă cu 38 mii de dolari! Nu mai vorbesc de cea mai licitată piesă,
Untitled, de Keith Haring (1958 – 1990), care a atins suma record a vânzărilor, 89 mii dolari! E un desen cu
cerneală pe hârtie, un fel de caricatură a două personaje aflate de o parte şi alta a unui drum, care stau cu
braţele ridicate. Ele amintesc de Omuleţul lui Gopo. De altfel, multe piese foarte disputate au fost desene sau
caricaturi. Aşa e şi o piesă fără titlu a lui Jean-Michel Basquiat, reprezentând un personaj compus dintr-un şorţ
cu buline, nişte picioare ca nişte gheare de găină şi, deasupra unui trup din linii mâzgălite, o pălărie. Şi acest
desen, o schiţă, s-a vândut cu 49 mii de dolari! O altă piesă de-a lui, o însemnare de maculator, la fel, a atins
35 mii dolari. Chi, a lui Haring, într-o dispută strânsă, a fost achiziţionată cu 70 de mii de dolari.
Sigur, aici contează cota de piaţă, reclama. Regula corecta ar fi: “Dacă artistul are
reclamă, înseamnă că e valoros”. Ceea ce e cu totul altceva şi ne duce într-o zonă a relaţiilor. Orice piesă a
lui Basquiat este vândută de mitul care s-a creat în jurul lui. Ca şi în cazul lui Haring. A contat faptul că el a
fost un activist social, implicat în cultura de stradă, în anii ’80, ca şi Basquiat. Şi-a manifestat talentul în
metrourile newyorkeze. Amândoi, artişti graffiti. El a trăit 31 de ani, iar Basquiat, 28. Au murit de SIDA.
Prieteni cu Warhol, simbolul homo al Americii. Cazuri emblematice. Ei se vând datorită acestei legende, nu pentru
că ar fi valoroşi. Opera lor e total şubredă, inconsistentă. Artştii Renaşterii erau şi ei atinşi de păcate
capitale, dar dacă mai vorbim de ei azi, e fiindcă Opera lor a rezistat. Vor rezista însă schiţele atât de sumare
ale lui Warhol et co?
Curentul pop art este înrobitor pentru America. Generaţia Warhol este la putere. E
de admirat cum a reuşit să se impună pe o piaţă atât de vastă, variată şi contrastantă. Şi ea a generat surprize şi
prozeliţi în lanţ. Aşa este celebra Cindy Sherman, o mare simpatizantă a homosexualilor, care a vândut fotografia
unei femei sezând, cu 14 mii de dolari, iar piesa Current, reprezentând un fular, de Lynda Benglis (n. 1941), s-a
achiziţionat cu suma de 28 de mii de dolari. Lynda Benglis este un reper scandalos în arta americană, ea fiind
prima femeie care, în 1974, a avut curajul să se autoexpună nud cu un falus ca sex.
De fapt, ceea ce se întâmplă cu această generaţie este tipic curentelor de avangardă. Warhol a
observant că în arta modernă s-au impus numai artişti care ţin de un anumit grup, de o anumită mişcare sau
orientare. În fond, şi pop art face parte din avangarda artistică. Apoi, el a intuit că homosexualii sunt categoria
cea mai specială, marginalizată în epoca lui, dar devenită o modă, care acum a intrat total în legalitate, cu
drepturi depline. Cât va mai ţine această modă, arta pop va dăinui.
Un agent de acolo, deştept, şcolit, mi-a spus că licitaţia de azi e nedreaptă cu cumpărătorii
obişnuiti întrucât preţurile sunt cu mult peste valoarea lucrărilor. Iar cumpărătorii au şi sancţionat acest fapt.
Dovadă că cele mai cotate piese, cărora li s-a făcut o permanentă reclamă – până şi la bufetul de la parter existau
proiecţii cu ele! –, s-au vândut prost. Astfel, Transfixed al lui Richard Philips, piesa aflată ca un
fel de copertă pe site-ul licitaţiei, estimată la 70 de mii de dolari, s-a dat cu 42 mii. 45 de mii a primit şi
The Sailor al lui Malcolm Morley, deşi estimatarea era de 80 de mii. La fel, mult citata piesă The
Big Swirl a lui Dan Colen, estimată la 90 mii dolari, s-a vândut cu doar 35 de mii. Până şi piesele lui
Andy Warhol s-au dat cu mult sub valoarea estimării. De pildă, lot 50, o fotografie boită cu cerneală, estimată la
30 mii dolari, s-a dat cu 17 mii. Cota cea mai înaltă a avut-o piesa Ougi a lui Kazuo Shiraga (1924 –
2008), din celebrul Gutai group al avangardei japoneze, estimată la 120 mii dolari. Aşa cum cea mai joasă cotă a
trecut în dreptul lui Allan McCollum, cu o piesă estimată la 400 – 600 dolari.
Singura piesă vândută cu cât a fost estimată, a fost Fassade II de Günther Förg, 90
de mii. Ea reprezenta un fel de fotogramă în două culori, cărămiziu şi galben. Fără nici o idee. De altfel, multe
piese în jurul cărora s-au dus multe dueluri, erau fără nici o valoare, ca reproducerea albastră a unui tricou sau
trei linii negre pe un fond vişiniu. Cam aşa arătau zeci de piese ale unor autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi.
Dominanta a fost arta abstractă. Am mai reţinut lucrări ale unor clasici ai artei moderne americane, precum Helen
Frankenthaler, Louise Bourgeois, Alexander Calder, Julian Schnabel, Jim Dine, Lucas Samaras, Ellisworth Kelly,
Lucio Fontana, Saul Steinberg, Dan Flavin, Sol LeWitt, Victor Vasarely, Robert Natkin, Elaine de Kooning, Milton
Resnick, Richard Artschwager, Niki de Saint Phalle, Hiroshi Sugimoto şi alţii, în general trecuţi dincolo de
păpuriş. Multe nume de artişti consacraţi, dar care nu se află în galerii, ci în colecţii particulare. Sigur,
există şi astfel de licitări întrucât orice artist expus, prezent la licitaţie, are cotă, are o carte de
vizită.
În materie de artă, America nu este atât ţara artiştilor, cât mai ales a colecţionarilor. Ei au
şi târguri anuale, cum este AADA, despre care am scris. Există o mare masă de “anonimi” care achiziţionează opere
de artă prin intermediari. Evident, acest statut, de putere muzeală, dă un mare impuls artei, îi încurajează şi pe
artişti să creeze, să fie competitivi.
O dispută nefirească s-a dus în jurul unei pânze care nouă nu ne spun nimic. Dar aici nu
interesează să concurezi marea artă a lumii, ci să fii cât mai naiv, cât mai atipic.
Foarte original este şi spectacolul licitării, în care conducătorul licitaţiei (la noi se
numeşte comisar), cel care strigă, intră în dialog cu licitatorii, pe care îi aşteaptă să comunice telefonic cu
adevăraţii clienţi din umbră, pe care îi reprezintă. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi în sala de licitaţie sunt
intermediari, de regulă, tineri, aflaţi cu telefoanele la urechi, informându-şi prompt stăpânii. La fel şi la un
târg de carte, peste tot, aici, la vedere, se afla agenţii, intermediarii cumpărătorilor sau ai scriitorilor.
Uimitor este ce a putut să producă Andy Warhol, ce lanţ de afaceri pe bază de consumism. Este
cazul cel mai alarmant, aş zice, fiindcă marchează clar ruptura dintre artă şi comerţ, dintre valoarea estetică şi
consumism. Borna este “Campbell Soup” (1962), cutia de conserve, aflată la MoMA, care a pornit de la 10 mii de
dolari şi a atins cota de piaţă de 15 milioane de dolari.
Aici, acum, la Christie’s s-a licitat altă minune, Perrier, reprezentând două sticle de
suc, desenate cu cerneală pe pânză. E greu să vă imaginaţi că aşa ceva atinge estimări între 60 şi 80 de mii de
dolari! Da, dar este Warhol! Cota bate orice valoare, orice perspectivă estetică. Dar oamenii licitează, creează o
realitate pe care nu o poţi întâlni în altă parte a lumii. Şi ea ţine de un sistem puternic, este
instituţionalizată, face parte dintr-un viitor pe care culturile tradiţionale nici nu-l bănuiesc.
Grid Modorcea 1 august 2015
Corespondenţă de la New York
Tradiţia unei galerii de elită
Există câteva galerii de artă cu tradiţie la New York, cu rădăcini în arta secolului 19, precum
Arnot şi Rosenberg. Dacă despre prima am scris şi am avut cinstea ca un articol de-al meu să fie inclus în
catalogul de prezentare al galeriei, acum mă voi opri la Rosenberg & Co Gallery, de pe 66 St., o galerie care cultivă, exact ca şi Arnot,
clasicismul modern, artişti care au pus bazele artei moderne şi alţii care continuă această tradiţie, precum
Maureen Chatfield, care a expus recent într-o manifestare numită simplu Paintings.
Despre expoziţia anterioară, numită Collages, am scris într-un context aparte, în care
arătam (vezi art. “Partea vizibilă a aisbergului”) ca artă autentică se loveşte de o realitate ostilă şi e nevoită
să convieţuiască alături de arta kitsch. În mod intenţionat se alătură valorile lângă non-valori, pentru a deruta
pe cumpărătorul inocent. Urmând o tradiţie de familie fantastică, Rosenberg Gallery cultivă valorile. La expoziţia
amintită am putut admira lucrări de Picasso, Max Ernst şi Yves Tanguy, dar şi de Reuben Nakian, Robert Marc, Morris
Barazani, Balcomb Greene sau Henri Laurens, majoritatea francezi, cu influenţe din Braque şi Léger. Dar şi din
abstract expresionişti. Rosenberg a dovedit că are în colecţia sa rarităţi, de la grecoaica Sophia Vari la
vietnamezul Nguyen Cam sau rusul Oleg Kudryashov, toţi trecând prin creuzetul artei americane. Cele mai multe
tablouri sunt colaje, adică sinteze de imagini juxtapuse.
Evident, amprenta franceză este dominantă, fapt care se datorează moştenirii culturale. Galeria
actuală, condusă de Marianne Rosenberg, are în spate o tradiţie copleşitoare. Străbunicul său, Alexandre Rosenberg
(decedat în 1913), era colecţionar de antichităţi, cu galerie la Paris în 1878. Ca apoi să promoveze
impresionismul, pe artişti de prestigiu, cum ar fi Paul Cézanne, Edouard Manet şi Vincent van Gogh. Fiii lui
Rosenberg, Paul (1881-1959) şi Leonce (1878-1947), s-au ocupat şi ei de artă şi, prin 1908-1910, au fondat galerii
separate la Paris.
Galeria lui Paul avea să cunoască o strălucire deosebită în anii 1920 -1930, reprezentându-i pe
artişti precum Georges Braque, Marie Laurencin, Fernand Léger, André Masson, Henri Matisse şi Pablo Picasso, pe
care l-a reprezentat timp de peste două decenii. În 1935, Paul a deschis un al doilea spaţiu în Londra pentru a
atrage un public internaţional aflat în creştere. Între aceste două locaţii, Rosenberg a devenit una dintre cele
mai importante surse pentru cunoaşterea picturii franceze din secolele 19 şi 20. Tot el a început să introducă
lucrări în muzee din Europa şi Statele Unite ale Americii.
În 1940, datorită atmosferei antisemite generate de al doilea război mondial, Paul Rosenberg şi
familia sa s-au mutat la New York. Aici, Paul a continuat munca de dealer, înfiinţând Paul Rosenberg & Company,
cu un spaţiu de galerie pe 57 East Street, iar mai târziu pe 79 East Street. Fiul lui, Pavel, Alexandre P.
Rosenberg (1921-1987), a rămas în Europa, înrolându-se în forţele armate franceze. În 1946 însă, el s-a alăturat
galeriei din New York pentru a continua moştenirea tatălui său ca dealer şi colecţionar, devenind în 1962
preşedintele fondator al celebrei AADA (Asociaţia Dealerilor de Artă din America).
Odată cu lansarea firmei Rosenberg & Co., galeria reînnoieşte tradiţia, punând accentul pe
cele mai înalte standarde de cunoaştere şi expertiză, care au fost cultivate peste generaţii de familie. Şi azi
galeria conservă acest spirit, cultivă cele mai importante realizari ale artei moderne, dar lucrează şi cu artişti
contemporani, cu angajamentul de a continua moştenirea familiei.
*
În acest spirit se încadrează şi recenta expoziţie semnată de Maureen Chatfield. Cu
adevărat, tablourile ei amintesc de repere clasice, par déjà vu,contra curentului. În timp ce în
celelate galerii domină kitsch-ul, instalaţiile, fotografiile, experimentele de tot felul, aici vedem ce am
mai văzut, un clasicism eliberator, liniştitor, care vine din tradiţia pură a artei, din împărăţia liniei şi
a culorii. Tablourile lui Maureen amintesc izbitor de abstracţionismul francez, de căutările avangardiştilor,
dar şi de creaţia unor clasici moderni americani, precum Helen Frankenthaler, de pildă, abstract
expresionişti fiind cu sutele şi miile în America. Unii o apropie de Paul Klee şi de Willem de Kooning, însă
Maureen cred că este ea însăşi, opera sa are o copleşitoare unitate, iar asocierile sunt inevitabile,
întrucât mediul creator american este un suport comun. Deşi abstracte, pânzele au o epică a lor conferită de
titluri, cum ar fi Middle Earth / Pământul de mijloc, care sugerează un vapor naufragiat, într-o mare
verde, care uneşte cerul cu pământul. Culorile sunt spectaculoase, şocante, uneori având aceeaşi tonalitate,
ca seria de gri-uri din Moontide, ca verdele din Hither and Yan sau roşul din Right as
Red, altele foarte contrastante, ca în Boulder Hill, Number Nine, Left Out sau
Over It, care aminteşte izbitor de suprematismul lui Malevich. Cineva îl amintea şi pe Basquiat,
sigur, are dreptate, liniile amintind de grafismul său.
Interesant cum artista ştie să utilizeze negrul, să sugereze anumite relaţii între culori,
devenite personaje. De altfel, toate tablourile au o epică a lor, par născute din trăiri concrete, care apoi sunt
abstractizate, create ca să li se şteargă orice urmă de concreteţe. Mai rămâne însă câte un cap, câte o formă umană
pe o targă, cu o legătură spre un vas care sugerează toaleta, ca în remarcabilul tabloul Joy Ride, adică
Plimbare cu maşina. Evident, ironia străbate prin aceste abstracţiuni, nu poate fi complet mascată. Toate titlurile
conţin astfel de ironii lingvistice.
E admirabil ceea ce vedem. Vedem artă în modernitatea ei originară. Dar am discutat cu unii
vizitatori, care strâmbau din nas, nu le plăcea, spuneau căe déjà vu, cănu-iinteresează. Aceştia erau parangheliştii.
Şi la vernisajele americane, ca la orice vernisaj de pe pământ, există două categorii de vizitatori, una
alcătuită din invitaţii galeriei şi ai artiştilor care expun, cealaltă din paranghelişti, dintr-un număr de
circa 20 de băgători de seamă, nelipsiţi de la orice vernisaj important. Fiindcă ei se cred foarte
importanţi. Sigur, aceşti nelipsiţi sunt inevitabili, ca muştele. Oriunde există un vernisaj, la Roma,
Veneţia, Paris, Marseille, Londra sau Lisabona, ei apar şi lasă impresia că sunt acolo de când lumea. Dacă nu
ar fi ei, nu ar fi nici arta! Aşa cum resturile/gunoaiele au produs gunoierii. De fapt, cine a fost mai
întâi, gunoiul sau gunoierul? Paranghelistul sau artistul?
Lipitori, care n-au creat nimic, dar se pricep la vorbe, se cred cei mai pricepuţi
diagnosticieni ai artei, băgăcioşi nevoie mare, fiindcă nu e nici un judecător precum cel din Chinatown,
care să le taie nasul. Dau lecţii, privesc totul de sus, fiindcă li se permite, fiindcă galeriştii le fac tămâieli,
ca şi cum de relaţiile lor iluzorii depinde soarta galeriei şi a artiştilor. E o situaţie jalnică să vezi cogea
galerie istorică, în frunte cu tot staful ei, cum stau sluj în faţa unor neica-nimeni.
Semnificativ este şi faptul că nimeni nu priveşte tablourile expuse. Pe toţi îi interesează
bufetul. Şi apoi stau cu spatele la pereţi şi “talk about”, adică ciripesc între ei, expoziţia e un pretext ca
aceşti neica-nimeni să se reîntâlnească şi să toot discute despre acelaşi nimicuri, iar acum despre mariajul
homosexualilor sau despre cum racheta Horizons a transmis fotografii ale planetei Pluto. Ştii, dragă, că Sonda asta
a fost lansată acum 9 ani şi a parcurs 5 miliarde de mile degeaba? De ce? Fiindcă a dat numai de munţi de gheaţă. O
planetă ice cream. Nu poate fi locuită. Puteau să mă întrebe pe mine, că le spuneam că aşa e, fără să fie nevoiţi
să bage atâta bănet în ea. Dar n-au băgat mulţi, că e micuţă, cât un pian!
Biată artă a lui Maureen Chatfield nu mai există, artista stătea retrasă într-un colţ al
galeriei şi medita probabil la Istoria artei. Oricum, trebuie să ştie că arta ei reprezintă o treaptă superioară a
acestei istorii şi că nu este nici un păcat să faci ceea ce s-a mai făcut. Prin ea, prin arta ei, istoria artei
rezistă, fiindcă e bazată pe linie şi culoare. Şi pe ceea ce este esenţial, pe diferenţa prin repetiţie. Totul este
de o autenticitate profundă, spectacolul coloristic are o personalitate evidentă. Iar cum este expoziţia, este şi
galeria care o reprezintă. Galerii ca Rosenberg sunt puţine, dar ele conservă reperele adevăratei culturi
plastice.
Grid Modorcea 26 iulie 2015
Corespondenţă de la New York
Bumerangul Brâncuşi
Cea mai mare pedeapsă pentru România a venit din partea comisiei internaţionale care nu a
aprobat ca Ansamblul sculptural de la TârguJiu să intre în Patrimoniul UNESCO. Sigur,
această veste tristă a venit acum câteva luni, dar oficialii de la Bucureşti au făcut-o abia acum publică.
Oare de ce? De ruşine? Dar eu cred că pe oameni ca alde Strâmbulescu, artizanii întocmirii defecte a
dosarului, nu-i afectează în nici un fel. De unde ruşine la clasa de superpuşi a unei ţări în care pensia
unei persoane care a muncit 40 de ani neîntrerupt este de 200 de dolari?!
Nu mai vorbesc de idioţii care se bucură. Da, este o mare ruşine pentru România. România nu înseamnă parlamentarii şi guvernanţii de azi,
vremelnici, care se lăfaie pe ceea ce a creat de-a lungul timpului un popor întreg, ci înseamnă valorile ei,
singurele care îi pot oferi, în competiţii internaţionale, prestigiu.
Brâncuşi a fost mare în America cât a trăit, fiindcă avea suportul Franţei, avea prieteni de
talia unor Duchamp, Matisse şi Picasso, iar el a ştiut că nimeni altul să-şi promoveze opera. A fost unul dintre
cei mai mari mesageri pe care i-a avut arta lumii. Dovadă zecile şi sutele de expoziţii pe care i le-au organizat
americanii atâta timp cât el a trăit. Apoi, treptat, totul s-a stins, ca azi să nu mai fie pomenit aproape deloc.
Am propus guvernului şi ICR să marcheze centenarul debutului lui Brâncuşi la New York. N-au făcut-o. Au făcut-o tot
americanii, muzeele şi galeriile unde Brâncuşi a expus odinioară. Opera lui Brâncuşi e vândută. Mai apare pe la
Sotheby’s câte o veste despre el când cineva vrea să-şi vândă achiziţia. Dar în marea realitate a artei americane
de azi, noile generaţii de artişti sau de colecţionari nici nu-l mai iau în calcul.
Îl iau pe un sculptor ca Isamu Noguchi, de pildă, care a fost elevul lui Brâncuşi la Paris. Şi
Noguchi a ajuns să aibă un fantastic muzeu la New York, iar operele lui să fie amplasate pretutindeni. Brâncuşi
visa şi el ca operele sale să fie amplasate în parcuri, “să se joace copiii peste ele”. Dar nu sunt. Sunt ale
altora. Recent, Metropolitan Museum of Art i-a plasat lui Noguchi o operă chiar în faţă, la marginea lui Central
Park. Ea se numeşte Unidentified Object şi este minunată, foarte potrivită pentru acest loc. Şi Brâncuşi visa să
ridice o Coloană a infinitului în Central Park. Nu s-a putut. Nu l-a ajutat ţara. La fel cum ţara nu e în stare
să-i ridice lui Eminescu statuia, al cărei loc este aprobat de primăria New York-ului de peste 30 de ani!
De când Brâncuşi s-a dus, din 1957, România nu a făcut nimic pentru el. De fapt, pentru ea. Fiindcă a face ceva pentru o valoare a ţării,
înseamnă a face pentru ţară. Un artist face tot ce poate cât trăieşte, apoi opera lui aparţine ţării în care s-a
născut. Şi ţara ar trebui să preia munca de promovare. Dar Brâncuşi este un caz alarmant, începând cu momentul
când România i-a respins donaţia, atelierul său parizian. Ca nenorocirea să culmineze azi cu respingerea UNESCO.
Este cel mai mare vot de blam internaţional care i se dă României. Dar pe oameni ca alde Johannis îi doare în
cot. De altfel, cui îi pasă cu adevărat de Brâncuşi într-o ţară în care milioane de oameni se luptă cu
subzistenţa?! România nu poate aspira să intre în rândul ţărilor civilizate cu nedreptăţi atât de mari sau cu
“valori” ca vanghelie, udrea, băsescu, ponta, tăriceanu et co. Însă diriguitorii României de azi nu se gândesc
la ţară, la viitorul ei, se gândesc numai la ei, la prezentul lor hulpav.
Vă rog uitaţi-vă la acest Catalog de artă, cuprinzând peste 5.000 de pictori celebri şi 100.000
de tablouri intrate în tezaurul picturii universale: LES PLUS BEAUX PEINTURES DU MONDE! Este cel mai complex muzeu
virtual, având această adresă. Şi căutaţi dacă există vreun pictor român. Eu nu i-am găsit decât pe Ştefan
Luchian şi Nicolae Grigorescu. Poate mai există
vreunul, printre cei peste 5.000. Mare păcat, fiindcă avem pictori mai buni decât mulţi dintre cei selectaţi.
Nu se poate să lipsească Aman, Tonitza, Tattarescu şi alţi artişti români clasici sau moderni! Dar iată că se
poate. Încă o dată se verifică faptul că ţara nu face nimic pentru artişti. Străinii nu sunt obligaţi să
promoveze pictorii români!
Regula este ca ţara să-şi promoveze valorile. Nu trebuie să mai scriu, am scris de sute de ori
ce au făcut ţări ca Franţa, Italia, Germania sau Irlanda pentru valorile lor.
Criteriul pentru care a fost respins Ansamblul de la Târgu Jiu, de a intra în Patrimoniul
UNESCO, a fost acela că nu e cunoscut locul! Păi cum să fie cunoscut acel loc dacă nu este promovat? Ca de obicei, românii aşteaptă să pice
minuni din cer. Şi nu pică. Şi nu vor mai pica. Decât să-şi tot mărească lefurile, demnitarii ar fi trebuit
să investească în promovarea lui Brâncuşi. Dar nu, ei investesc în alde patapievici şi în clanul lor. Cine a
reuşit prin geniul său, e urât. Dar nimeni nu se întreabă ce s-ar fi ales din Brâncuşi dacă rămânea în
ţară? E un caz alarmant, repet. Numai Brâncuşi a făcut pentru
România, şi a făcut enorm!, în schimb ţara nu a făcut nimic pentru el. Dimpotrivă, l-a tot compromis. Cum
este şi ridicolul efort al unor culturnici de a-l deshuma din Montparnasse, deşi el este îngropat aici ca
cetăţean francez. Astfel de fapte nedemne, ce dovedesc incompetenţă, nu afectează însă imaginea lui Brâncuşi,
ci a României. Notorietatea lui Brăncuşi a devenit un bumerang pentru ţară. Dovadă în ce degringoladă a
intrat guvernul când a trebuit să achiziţioneze lucrarea Cuminţenia pământului. Şi-a arătat complet
neputinţa! Este marele semnal de alarmă privind imaginea ţării prin cea mai importantă operă de artă de pe
teritoriul său: Ansamblul cultural de la Tg. Jiu, care se va tot degrada, până se va alege praful. Deja
simbolurile brâncuşiene apar în reclame CEC sau ponta-prezidenţiale! În loc ca românii să lege opera lui
Brâncuşi de spiritualitatea românească, o instrainează. Iar UNESCO ar fi investit tocmai în conservarea
acestui tezaur.
Îmi pare tare rău, dar dacă continuă să meargă pe această cale, România nu are viitor. Adică are
unul, dar e în ceaţă, deloc potrivit pentru o lume normală, să nu spun fericită.
Grid Modorcea 23 iulie 2015
Corespondenţă de la New York
Între Îngheţată pe băţ şi Cabala
Pe fotograful şi pasionatul de cultură Michael Matthews l-am cunoscut la Sandra Gering
Gallery, la expoziţia unui grup de artişti, dar îl văzusem mai înainte la o altă galerie unde a expus o
cunoscută fotografă, supertitrată, nemţoaica Simone Rosenbauer, însă şi Michael, ca şi mine, nu am ştiut cum
să fugim mai repede de acolo, aproape oripilaţi. Fiindcă e imposibil să-ţi imaginezi că un artist poarte fi
celebru expunând fotografii cu îngheţată pe băţ. Fel de fel de îngheţate pe băţ, care de care mai colorată!
Expoziţia se şi numea Like Ice in the Sunshine.
Sigur, dacă Andy Warhol a intrat în istorie cu “Campbell Soup”, adică cu o cutie de conserve,
care a devenit Mona Lisa a Americii, de ce să nu se repete figura şi cu o altă regină, îngheţata pe băţ!?
Şi unde se întâmpla acest lucru? În buricul lumii, la Laurence Miller, o galerie aflată pe 57
St., acolo unde e vadul internaţional şi vin toţi iubitorii de artă care vizitează New York-ul.
Responsabilitatea este mare, fiindcă aici galeriile sunt cartea de vizită a oraşului. Dar se
pare că pe galerişti îi doare în cot de asemenea raţiuni, fiindcă la ei nu contează nimic în afară de “cine
plăteşte îngheţata?” Dacă îngheţata e plătită, dacă aduce bani, de, e şi luna lui Cuptor!, înseamnă că e bună.
OK.
Da, dar în acest fel nu ne mai aflăm în zona artei, ci a consumismului. Dar aceasta-i situaţia,
deocamdată, de la Warhol citire, se face o continuă confuzie între artă şi consumism sau arta-kitsch. Poate că o să
treacă şi faza asta. Istoria artei a văzut multe şi a supravieţuit.
Se străduiesc în acest sens alte galerii, precum Sandra Gering, care, iată, acum a organizat o
expoziţie de grup dedicată unei mari teme, greu de abordat: cabala. Ataşez şi câteva imagini surprinse de Michael
Matthews. Expoziţia se numeste Light and Space of the Void / Lumina şi spaţiul
golului, o idee foarte ambiţioasă. Curatorul, Alexander Gorlin, a pornit de la studiul său Kabbalah in Art
and Architecture, încercând să ne arate cum se poate vedea ea, direct sau indirect, în multe opere moderne şi
contemporane.
Focusul expoziţiei este orientat spre raportul dintre lumină şi gol, relaţie surprinsă în varii
forme. Întâlnim artişti care surprind ideea metaforic, mistic sau ştiinţific, precum Kenneth Noland în compoziţia
Misteries: Pulse II (2000), care aminteşte de “pătratul negru” al lui Malevich. Numai că
pătratul său e galben, ca lumina, iar în mijloc vedem câteva cercuri colorate, sugerând un puls atomic. Sigur,
ideea de puls conţine o undă care palpită şi umple golul.
Aceasta se vrea a fi însăşi Cabala, care în ebraică înseamnă primire, ceea ce primeşte omul de
la Dumnezeu. Omul e golul, pe care Dumnezeu îl umple, dacă omul ştie să primească. Sinele în Cabala este chiar
Dumnezeu şi are un corespondent în inima spirituală. Scopul Cabalei este tocmai trezirea punctului din inima şi
împlinirea acestui punct până la desăvârşire. Această idee încearcă să o surprindă Noland şi alţi artişti. Desigur,
ideea de vid este prea abstractă, însă teoretizată în Cabala, după cum japonezii au creat mitul golului şi
plinului, celebra dualitate Yin şi Yang. Golul sau nimicul în Cabala este identificat cu începutul. După cum
kabaliştii şi adepţii eschatologiei o leagă de viitor, găsind în ea o calitate a speranţei.
Gorlin susţine că sinagogile conţin, în arhitectura lor, o asemenea idee, ca structura unor
clădiri încorporează lumina în golul lor. Interesant că el aduce în expoziţie viziuni ale unor artişti consacraţi
foarte diferiţi, precum Mark Rothko, prezent cu The Graphic Biblie (1929), Hiroshi Sugimoto, cu
Church of Light (1997), o cruce din raze de lumină, apoi Barnett Newman, prezent cu Synagogue
Sketch (1963), iar câteva lucrări de Daniel Libeskind sunt aduse de la Jewish Museum din Berlin şi
Imperial War Museum din Londra. Fiecare exponat este un model de studiu, precum însuşi Model for memorial to the
Murdered jews of Europe / Model de memorial pentru evreii morţi în Europa (2005) de Peter Eisenman.
Această idee sugerează gândul tainic al curatorului, implicit al artiştilor, de a arăta că lumina poate radia din
golul, din marele gol pe care l-a creat Holocaustul.
Am mai admirat lucrări de Daniel Buren, Anish Kapoor, Yayoi Kusama, Stephen Vitiello, Gordon
Matta-Clark, Robert Murray, Anselm Kiefer, Frank Lloyd Wright, cu planul sinagogii Beth Shalom, sau Steven Holl, cu
formidabile imagini ale Capelei Sfântului Ignatius. În fine, o raritate a lui Paulus Ricius, numită Portae
Lucis / Porţile luminii (1516), care este o gravură, imaginea iconică a Cabalei, reprezentând un învăţat
şi proiecţia treptelor cabalistice, arătând ca o formulă chimică.
Artişti de pe tot pământul şi-au dat mâna să sugereze această tulburătoare minune: Kabbalah. E
şi o metaforă pro domo aici, un elogiu adus artei, care are puterea, cu luminile ei, să umple golul.
Se poate afirma, aşadar, fără teama de a greşi, că America / americanii se afla între ingheţată
pe băţ şi Cabala. Mai ales în artă. Poate vă place îngheţata pe băţ! Şi lui Jean Georgescu îi plăcea foarte mult.
Dar eu vă îndemn să fiţi mai aproape de învăţătura care rezistă de 6 mii de ani!
Grid Modorcea 15 iulie 2015
Corespondenţă de la New York
Foto: Grid Modorcea
Un terorism al imaginilor vulgare
Expoziţia viewer Discretion… children of Bataille este o expoziţie de grup pe ideea
reprezentării ideilor erotice dintr-un roman. E vorba despre romanul The Story of the Eye, scris de
Georges Bataille în 1928, în care sunt explorate eroticismul şi obscenitatea. Şi cu acest pretext, pe fondul
acestui roman avangardist, sunt aruncate imagini ca nuca în pereţii de la Stux-Haler Gallery, din buricul New
York-ului, care ar trebui să fie o carte de vizită a oraşului.
Expoziţia mi-a declanşat o serie de întrebări. Oare dacă se expun organele genitale în funcţie,
tablourile respective ţin de artă? Poate fi sexul obiect artistic? Eroticul şi sexul nu sunt oare opuse? Eroticul
în exces înseamnă eroticism. Mai ales când se fotografiază şi acuplările. În acest caz, nici măcar armonia
trupurilor nu contează, ci partea anatomică a operaţiei, partea fizică, sexul ca atare.
Multe lucrări se referă tocmai la aceste detalii, care ţin de anatomia medicală, nu de artă. Pe
terenul artei, ele intră în categoria a ceea ce numim de regulă vulgarul. Vulgaritatea nu poate fi evitată.
Dimpotivă, este cultivată, băgată in ochii privitorului. Evident că ne aflam în zona kitsch sau fuck you a artei.
Aşa sunt kitsch-urile vulgare ale lui Hans Bellmer, cărora nu le dă nici un titlu, sunt “Untitled”, fiindcă
dezvăluie gesturile cele mai vulgare ale femeii, cum ar fi scena în care ea vomită în veceu, în timp ce-şi bagă un
deget în vagin! Iar păpuşile sale, ale lui Bellmer, sunt pline de sânge, de scărboşenii, handicapate, fără mâini
sau picioare, sugerând monstruozităţi. Degeaba se numeşte expoziţia Discretion, nu există nici o discreţie!
Hannah Wilke expune într-o vitrină câteva prezervative rupte, colorate, făcute din ceramică! Louise Bourgeois este
prezentă prin trei desene colorate. Un tors are penisul orizontal, pe care stă o femeie crăcănată în miniatură!
Betty Tompkins îşi numeşte scârboşeniile “fuck painting”, mai bine le zicea simplu “fuck off”, fiindcă nu au nici o
legătură cu pictura, fiind nişte reproduceri anatomoice ale actului sexual. Tompkins a creat chiar o “reţea fuck”
din astfel de analize sexuale la microscop. Pierre Molinier se ocupă de excitarea vaginului în imagini erotice
fotografice. Era imposibil să lipsească Lot şi fiicele sale, temă de senzaţie, nu?!, fiindcă fiicele şi-au îmbătat
tatăl şi s-au culcat cu el, aşa cum le reprezintă Thordis Adalsteinsdottir. Însuşi Max Snow e prezent cu un sicriu
(Coffin) în care stă o femeie goală, vie, având pe sex o cutie de coca-cola!
Dar chiar de la intrare, te întâmpină o lucrare a lui Sean Mellyn, în care dintr-un fundal
negru, apare un trabuc pe rol de penis. Akikazu Iwamoto creează o vulgaritate în limbajul desenului animat, ceva în
genul filmului Ted (2012), cu ursuleţul porno. Walter Robinson vede nudul în contraplonge, combinând
sânii cu falusul, creînd femeia travesti. E prezent şi Peter Saul cu fantezia lui handicapată: în lucrarea numită
Amboosh, ne arată cum se face sex în familie, părinţii şi copiii lor! Iar elevul lui, Aaron Johnson,
pictorul de ciorapi, îşi pune şi el imaginaţia la lucru şi rezultă o scenă porno pentru Muzeului sexului: o femeie
nud, dezlănţuită, face sex cu Moartea, care e foarte virilă şi sperma ei îi iese femeii pe ochi, din care tâşnesc
nu stele verzi, ci un fel de mici fluturaşi fantomatici! Şi exemplele se extind astfel la peste 40 de lucrări
create de 29 de artişti. Mai bine această expoziţie era dedicată lui Sacha Baron Cohen, să-i ilustreze umorul
vulgar din filmele lui.
Şi, culmea, în expoziţie s-au strecutat şi două desene ale lui Picasso, din ciclul
Tauromahia. Dar elemental erotic are în aceste lucrări un efect cu totul diferit de restul, un efect cu
adevărat estetic. Şi clasicii abordau eroticul, de la senzualitatea lui Rafael la Maja Desnuda a
lui Goya, însă elementul erotic prima, nu cel sexual, nu cel anatomic. Poate fi sexul obiect artistic? Poate.
Depinde de viziunea în care este inclus. Peter Brook a folosit în montarea piesei Visul unei nopţi de
vară de Shakespeare un falus. Pe care l-a pus în mijlocul scenei, iar toată acţiunea piesei s-a
petrecut în jurul lui. Da, sexul a devenit aici un simbol. Frida Kahlo a creat celebrul tablou al naşterii sale,
My Birth, cum a fost adusă ea pe lume de către mama sa. Sexul e aici tot întruchipat artistic. Nudurile lui
Botero sunt teribile forme artistice. Dar Prinţesa X a lui Brâncuşi?
Indiscutabil, eroticul nu trebuie confundat cu vulgarul.
Într-un colţ al expoziţiei se află un tablou al lui Heide Hatry, numit Plica vocalis
gallinae, un fel de cordon ombilical al unui pui, fiindcă naşterea lui se petrece dintr-o floare. Heide a
plecat de la natura organică a plantelor. Acest gen de erotism a fost creat de Georgia O’Keeffe, autoarea
sexualităţii florale, care a făcut din pistil şi stamine cele mai superbe corespondenţe cu eroticul uman. A dus
aceste asocieri la ceea ce se numeşte abstract-expresionismul, o direcţie fundamentală în arta americană.
Într-un fel, expoziţia de la Stux-Haller Gallery seamănă cu o palmă răsunătoare dată de Picasso
artiştilor americani, care nu au limită în a prezenta pidosnicul şi scârboşeniile, totul fără perdea. Să fi urmărit
galeristul un asemenea efect? Un nebun poate să creeze orice vrea, orice mizerie, problema este dacă el este
încurajat şi expus. Excesul de orice fel ţine de teroare, un terorism al imaginilor vulgare.
În general, kitsch-ul generează aşa ceva. Unde este arta kitsh, apare automat şi vulgarul sau
inesteticul. Cum ar fi expoziţia House Cat lui Jennifer Sullivan de la Arts & Leisure Gallery, care
mimează arta naivă. Minunat! Pionierul acestei direcţii este Bruegel, iar dintre moderni Henrri Rausseau şi Paul
Gauguin. Cineva spunea că recunoaşte influenţe dinspre Picasso, Matisse şi Miro! O galeristă vorbea de Julien
Schnabel! De ce nu şi de Basquiat?! Exagerări ca să ne aflăm în treabă. Dar modelele rămân pe altă planetă, iar
ceea ce face Sullivan este caricatura lor, naivităţile ei căutate fiind o operă total lipsită de har şi imaginaţie.
De fapt, ea are capacitatea de a evoca urâtul, diformul, inesteticul. Aşa-zisele ei picturi şi colaje, ca şi un
videocip cu o mireasa închisă într-o casă, de unde priveşte pe fereastră să vadă dacă vine mirele (?!?), ţin de
ceea ce am putea numi umorul involuntar.
La Stux-Haller însă e un umor vulgar voluntar, căutat. E anti-artă afişată, o sfidare voită a
bunului gust. Ai sentimentul că expoziţia este total scăpată de sub control, aşa cum a fost la noi, după
evenimentele din decembrie ’89, invazia fuckyou-cismului, a scatologicului. Era defularea inevitabilă, un efect ce
a urmat dictaturii. Sigur, aici, la americani, totul e firesc, fiindcă nu există decât un self-control al
galeristului, el e singurul care decide ce expune şi ce nu. Şi criteriul lui ferm, de nezdruncinat, este banul.
Dacă un nebun îşi plăteşte colţul de galerie unde să expună ce vrea, mereu va găsi un galerist care nu mai vede în
faţa ochilor decât verde. Dolarul nu are miros. Aşa cum autorii “discreţiei” nu simt sperma care pluteşte în aerul
galeriei. Aşa ceva generează vulgaritatea. O vulgaritate care dă şi pe de lături, deşi în apropiere se află Central
Park, cu parfumurile sale. Ce miracole conţine natura, ce spectacol şi ce-i oferă uneori omul drept replică, drept
concurenţă. Mereu se spune că arta este opusă naturii, că e contra-natură, că e artifex. O, frumoase erau aceste
criterii în estetica clasică! Dar aici, aşa cum poate fi auzit galeristul, “Picasso e depăşit, face o artă de acum
50 de ani, nu mai are racord cu actualitatea, se cere altceva”. Ce se cere? Obsesii sexuale, un porno pe şleau! Da,
epoca noastră a înlocuit eroticul cu sexul, care nu are nuanţe şi efect artistic. Mai bine te uiţi la homosexuali
pe stradă cum se sărută sau se ţin de mână! Pe când eroticul ţine de folclor, de sfera mitologiei. Din această
perspectivă trebuie judecat Picasso, implicit arta erotică.
Şi nu modernii au descoperit eroticul, ci el vine din antichitate, de la reprezentările zeilor
sau ale Olimpului grecesc. În Biblie, ca şi în scrierile antichităţii apar şi incestul, şi homofilia, toate
păcatele omeneşti, dar ele sunt până la urmă pedepsite ori sancţionate în stilul lui Solomon, fiindcă totul era
guvernat de legea morală, fiindcă şi cele mai vulgare fapte ale omului, însăşi pornografia, aveau ca suport religia
şi mitul. Ele se dezvoltau pe suportul unei mitologii sui-generis, adesea eroticul având legătură cu sacrul.
Dar modernii ce fac? Au sărăcit complet reprezentările lor erotice de orice element sacru. Nu
mai există nici un suport mitic, de aceea ceea ce vedem este atât de vulgar, fără sens, absurd, animalic.
Desacralizarea a ucis esteticul. Animalitatea nu poate fi artă. Şi totuşi există, ba chiar abundă, astfel de
expoziţii. Sexualitatea a devenit subiect exacerbat, evident, pentru deraiaţi, pentru acei privitori care vor să
vadă pe pereţi pornografie. Există o categorie de rătăciţi ai soartei, apropiaţi de categoria parangheliştilor,
care se dau în vânt după vulgarităţi. Dar ne aflăm în zona patologicului, pe care am arătat anterior cum o tratează
cei de la spitalul Memorial Sloan-Kettering.
Grid Modorcea 11 iulie 2015
Corespondenţă de la New York
Arta, leac pentru cancer?
Săptămânal, numai în Manhattan sunt cam 40 de vernisaje la care primesc invitaţii. Văd multe
expoziţii, dar am hotărât să nu mai scriu decât despre cele care îmi spun ceva absolut nou, să nu repet pentru
cititori ceea ce am mai scris cu alt prilej. Să mă opresc, deci, la excepţii, la ceea ce ne oferă învăţăminte.
Aşa este, cred, expoziţia Vantage Points / Puncte de
observaţie de la Memorial Sloan Kettering (MSK) Cancer Center. Da, aţi citit bine, nu este vorba de o
galerie, ci de un spital, de cel mai renumit centru al cancerului din New York. O expoziţie într-un spital? Da.
Dar aici arta nu este o excepţie, ci o permanenţă. Vantage Points este a 121-a expoziţie care are
loc aici, la Center Cancer. Imaginaţi-vă un spital supermodern, desfăşurat pe mai multe etaje şi sub o formă de
labirint. Şi pe toate culoarele, în toate sălile de aşteptare, în birouri, în cabinete, la toalete, peste tot,
sunt expuse pe pereţi lucrări de artă, remarcabile tablouri exprimând o stare de linişte, de plăcere, de
evadare.
După mulţi ani de studii, medicii spitalului au constatat că arta este o excelentă terapie
pentru bolnavi, că starea celor care vin la tratament devine pozitivă. Foarte multe tablouri se află în sălile de
interval, pentru cei care aşteaptă să fie consultaţi, să primească vestea despre cum stau cu sănătatea. Ochii lor
se opresc asupra unor tablouri care le antrenează fiinţa spre realităţi optimiste, spre viziuni ideale, care să le
creeze un tonus pozitiv.
Spaţiul expoziţional e susţinut prin prezenţa personalului medical, adică gazde nu sunt
galerişti, ci, atunci când am fost eu, cu excepţia curatorului, Sarah Campbell, erau medici, asistente, secretare,
instructori, tot felul de însoţitori. Mulţi erau oameni de culoare. Şi eşti primit cu bunăvoinţa firească, probabil
aşa e primit orice bolnav, care merită să fie tratat cu o atenţie deosebită. Şi peste tot erau bunătăţuri şi
băuturi, care te atrăgeau.
Iar tablourile erau un adevărat regal, sigur, lucrări de excepţie, realizate de mari
profesionişti, de artişti superşcoliţi, supertitraţi, care au creat anume pentru un astfel de loc, pentru un scop
atât de nobil, de a contribui la vindecarea oamenilor.
Aşa este, la nivelul numit Concourse, încă de la ieşirea din lift, lucrarea artistei Jane
Sutherland, Elsa, care reprezintă un câine stând în poziţie verticală, pe picioarele dindărăt, ca un
fel de gardian, vizibil din toate unghiurile, un animal regal şi prietenos. Portretul este plasat aici, ne
spune curatorul, pentru a simboliza “serviciul statornic şi devotat pe care fiecare membru al personalului
MSK îl oferă”.
El este şi o pavăză pentru pacienţii stăpâniţi de anxietate, care aşteaptă să intre la
consultaţii. Ideea i-a inspirat şi lui Robert Moore o serie de fotografii cu peştele exotic koi, plasate în zona de
flebotomie (luare de sânge). Imaginile exotice au darul de a-l face pe pacient să iasă din starea de tensiune şi
să-l calmeze. Apoi, în apropiere de lift, câteva tablouri de Fairfield Porter, Jane Sutherland şi André Vignoles,
care sunt plasate pentru a transmite vizitatorilor “un bun venit senin”.
Impresionante sunt lucrările sculpturale ale lui Paul Kruger. Lucrările sale sunt din lemn scos
din apele lui Hudson River, pentru a simboliza copaci căzuţi de pretutindeni, din întreaga ţară. În această serie,
Kruger echilibrează abilităţile sale de finisare atentă pentru a sublinia frumuseţea naturală a fiecărui copac. El
lucrează în spiritual materiei şi oferă un natural spectacol narativ, precum lucrarea Two Sides, din nuci
negre recoltate din Flint, Michigan, sau Ripple, din ondulaţii energice, un fel de basorelief armonic,
foarte atractiv. De asemenea, la capătul coridorului, o altă lucrare, numită From One, acţionează ca un far
care încurajează vizitatorii să se apropie.
Tablourile sunt desfăşurate în toată varietatea spaţiului, în special în cele două niveluri
principale, numite Lower Concourse şi Concourse, dar şi la etajul 4 descoperim opera lui Mary Ellen Doyle. În afară
de artiştii deja pomeniţi, mai există tablouri de Janine Robertson, Paula Overbay, Linda Stillman, Zaria Forman,
Marietta Hoferer, Karen Fitzgerald, Jolynn Krystosek sau Patricia Brace. Janine Robertson pictează peisaje magice
pe tabla de aluminiu. Ca şi Paula Overbay. De fapt, peisajele sunt dominante. Cele mai multe sunt opera lui Anne
Peabody, din Brooklyn, care pot fi numite instalaţii seriale de imagini pe plăci de cupru. De pildă, ea imaginează
o viţă de vie, care creşte din trotuar şi se înalţă pe un zid. Imaginaţia transformă imaginile lui Peabody într-o
vegetaţie luxuriantă. De altfel, elementele naturale sunt surse pentru astfel de lucrări delicate.
Multe lucrări, într-o paletă de mare diversitate, sunt inspirate din energia îngerilor.
Interesant este faptul că la etajele inferioare, descoperim lucrări care trezesc ideea de fundaţie, de întemeiere,
iar la cele superioare ne inundă viţa de vie şi vegetaţia ca simbol al credinţei, deşi nu vedem nimic mistic, sunt
evitate simbolurile creştine şi ale oricărei alte religii. E de înţeles, dat fiind că aici pacienţii sunt din toată
lumea, de toate rasele şi credinţele. Şi e foarte potrivit aleasă componenta narativă a lucrărilor, dat fiind că
epicul are un rol terapeutic şi este accesibil tuturor oamenilor, indiferent de nivelul de pregătire
intelectuală.
Expoziţia Vantage Points demonstrează necesitatea întâlnirii omului bolnav cu arta,
îmbrăţişarea dintre fizic, psihic şi estetic. Ea este ca un test pregătit să răspundă cerinţelor şi nevoilor umane.
Tratamentul centrat pe aceste puncte de observaţie estetice arată, în plus, grija specialiştilor spitalului MSK
pentru pacienţi, decizia lor de a-i servi şi inspira.
Grid Modorcea 4 iulie 2015
Corespondenţă de la New York
Corespondenţe
Ceea ce de milenii realizează arta persană, iar o artistă ca Monir actualizează, cum
se poate vedea în retrospectiva de la Guggenheim Museum, prezentată anterior, încearcă şi artiştii americani. La Pace Gallery, vedem
două expoziţii semnate de Tara Donovan şi respectiv Dan Walsh, care se potrivesc de minune cu ideea lui
Baudelaire din poema Corespondenţe, când spune: La Nature est un temple oùde vivants piliers / Natura e un templu cu
colonade vii.
Astfel de colonnade vii, ce sunt, de fapt, o “pădure de simboluri”, vedem şi în spaţiul
galeriei. Dar artiştii nu sunt conştienţi de influenţele lor, nicide faptul căaşa ceva e déjà vu, realizat de mult şi mult mai bine.Şi artiştii americani sunt
chiar buni profesionişti, dovadă că realizează din forme geometrice sau labirintice adevărate spectacole
vizuale.
Mulţi artişti contemporani încearcă să realizeze corespondenţe culturale, fie cu înaintaşii, cu
simboluri consacrate, fie cu ei inşişi, ca un fel de jocuri în cadrul propriului stil. Aşa încearcă Matt Saunders,
care expune la Marian Goodman Gallery un triptic de trei proiecţii, în care imaginile se suprapun. Adică el
încearcă să facă un dialog între o proiecţie şi alta, între imaginile pe care le proiectează, dar efectul este
lamentabil, fiindcă nu reuşeşte să producă decât un şoc vizual, o bombardare a ochilor cu imagini frânte, fără
legătură. Legătura ar trebui să o facă vizitatorul, să construiască o poveste bis din câteva elemente oferite pe
ecrane, precum o damă în costum de epocă, suplă, graţioasă, care trece printr-un peisaj cenuşiu de ploaie. Mai apoi
vedem şi stropi. Dar punctele pot fi orice. Totul se amestecă în chip bizar, fiindcă sentimentul este că asistăm la
o defecţiune tehnică de proiecţie. Arta trebuie percepută de om, nu de maşină, iar percepţia normală dacă este
bruiată, nu mai ai nici un racord cu ceea ce se comunică. Dacă se vrea acest lucru. Dar se vrea?
Un cu totul alt tip de proiecţie vedem, la aceeaşi galerie, în experimentul numit Filmroom
Eat, realizat de Maria Nordman. Doi tineri stau la o masă şi mănâncă dintr-un animal fript. La început taie din
carne cu cuţitul, ajutându-se de furculiţă, apoi, când dau de coaste, lasă instrumentele ajutătoare şi folosesc
mâinile. Aşa ajung să smulgă os cu os şi să-l despoaie. Tinerii sunt îmbrăcaţi elegant, dar masa devine
pantagruelică. Această scenă este filmată (alb/negru) de două ori: o dată în plan general, a doua oară, în
gros-plan. Şi rezultatul este proiectat pe două ecrane. Se petrece o corespondenţă insolită, întrucât ceea ce vedem
în plan general – devastarea animalului fript –, se suprapune peste detaliile operaţiei. Este un efect optic foarte
interesant, ca şi experienţa numită Standing Pictures, în care tablourile pictate pe o parte şi pe cealaltă
parte se afla într-un fel de rastel şi pot fi văzute prin glisare. E tot un joc vizual, pe care privitorul îl poate
mânui singur. Sunt două astfel de picturi mişcătoare, din care rezultă varii corespondenţe vizuale.
Cu o astfel de intenţie se poate măsura şi expoziţia lui Niele Toroni, din seria artiştilor
italieni, pe care Marian Goodman i-a expus în acest an sistematic. De data aceasta, experimentatul Toroni (n. 1937,
Muralto) ne oferă un spectacol din puncte, de corespondenţe repetitive, foarte ordonate, cu intervale regulate,
rezultând forme geometrice în care suprafeţele sugerează volume. E un joc al acţiunii, nu al contemplării. Această
maniera are un nume: “imprint”. E o tehnică de imprimare pe care Toroni a experientat-o şi i-a fost fidel, dovadă
că el este reprezentat ca atare în mai toate marile muzee din America şi Europa. L-aş raporta la englezul Damien
Hirst, cunoscut ca “artistul bulinelor”, fiindcă imprimă pe pânză varii jocuri de buline colorate, dar prin altă
tehnică, numită “spot-paintings”.
În fine, ultima expoziţie de la Marian Goodman Gallery ne face o puternică demonstraţie a dinamicii vizuale pe cazul unor
corespondenţe între pictură şi sculptură, contrapunându-i pe artiştii Lawrence Weiner, cu o lucrare lingvistică,
Gerhard Richter, cu Strip, o pânză de 11 x 2,2 metri, Anne Truitt, cu totemuri monolitice, din lemn
colorat, toate aflate în faţa giganticei lucrări Asymmetrical Pyramid a lui Sol Lewitt. Ca această
corespondenţă să continuie, într-o altă sală, cu superbul dialog dintre Think Pink a lui John
McCracken şi piesa muzicală din corzi de elastic imaginată de Fred Sandback.
Tot un fel de corespondenţe este şi ceea ce ne explică artistul Joe Smith că a vrut să realizeze
prin expoziţia sa de la faimoasa biserică St. Paul of Apostle de pe Columbus Avenue. Această biserică, prin
programul Openingsny, oferă artiştilor prilej de a-şi expune opera în corespondenţe cu spaţiul bisericii. Fapt
foarte riscant, la limită blasfemiei, în cazul lui Smith, fiindcă instalaţiile pe care le expune el aici, nu au
nimic sacru, sunt ca nuca în perete lângă imaginile monumentale ale bisericii, lângă tablouri care reprezintă
botezul Domnului, de pildă, sau pe Sf. Pavel în drum spre Damasc. Instalaţiile lui Smith nu trezesc nici un fel de
sacralitate, dimpotrivă, sunt atee, antagonice faţă de iconografia religioasă. Ce poate să reprezinte lucrarea
Monument with Wheels, adică o stivă de lemne de foc pe un cărucior? În alt loc, în loc de lemn, sunt sticle sau o
construcţie din plăci transparente, ca un joc copilăresc de cuburi. Smith nu găseşte nici o corespondenţă credibilă
cu simbolurile bisericii, reprezentate arhitectonic, pictural sau sculptural. Instalaţiile lui sunt ridicole,
dovedesc parcă neputinţa omului contemporan în faţa miturilor şi valorilor consacrate. Aceasta să fie forţa artei
contemporane, ceea ce expune Smith în St. Paul the Apostle? E decepţionant. Dacă biserica a acceptat aşa ceva, a
făcut-o fie în batjocură, fie din lipsă de prozeliţi. Dar pentru asta, ar trebui întrebat reprezentantul ei, Frank
Sabatte. Poate că s-a vrut tocmai să se sublinieze derizoriul artistic, involuţia umană şi s-a apelat la anti-artă.
O raţiune trebuie să fie, fiindcă americanii nu fac nimic întâmplător. Însă în cazul semnalat, cea mai frumoasă
corespondenţă din lume, aceea dintre religie şi artă, este spulberată.
Grid Modorcea 25 iunie 2015
Corespondenţă de la New York
Macabru, poetic, ksana
Un eveniment aparte s-a petrecut la Hauser & Wirth Gallery, în timpul vernisării expoziţiei
Riot / Tărăboi, o retrospectivă dedicată artistului plastic Leon Golub (1922 - 2004), un artist foarte
original, strălucind prin atitudini tranşante, de la picturi revoluţionare la caricaturi macabre, pline de un umor fantezist, cum ar fi Oh
Chico!, în care doi fauni travestiţi în lesbiene se îmbrăţişează!
Şi ca o replică la multe astfel de reprezentări cu efect porno, a apărut printre vizitatori un
cuplu lesbi, două arătări jalnice, îmbrăcate în roz, rase în cap şi cu tot tacâmul de travesti pe ele. Lângă
monumentala lucrare Night Scene, toată pictată în verde, m-am apropiat de ciudatele personaje şi le-am
intrebat, de ce nu s-au îmbrăcat în verde, să nu distoneze, să nu fie în rochii aşa de roz-bombon? “I-auzi, dragă,
noi în verde!”, face una. “Ne vezi pe noi verzi?”, zice şi cealaltă, dându-şi ochii peste cap, dar mişcându-şi
pleoapele atât de repede încât era gata să-i cadă genele artificiale. Nu vă văd verzi, zic, ci stele verzi! Ha, ha,
ha, “green stars”, ha, ha, ha, fac pe rând, apoi amândouă se prăpădesc de râs şi mă lovesc cu palmele pe umeri, în
sens de “bată-te să te bată”! De, le-am făcut să râdă pe cele două împăiate, boite codoaşe, iar pozarii de acolo
ne-au umplut de bliţuri! Păcat că nu am avut ideea să cer o poză, să-mi ilustrez acest text cu ea. Era dovada că am
trăit un moment “istoric”. Dar poate că cineva va publica poza într-un ziar şi o să vedeţi!
Acest cuplu jigneşte ideea de expresie liberă a artei, şi chiar ideea de libertate sexuală. Dacă
homosexualii au obţinut drepturi egale cu eterosexualii, astfel de apariţii nu fac cinste omului, ideii de iubire.
Chiar şi la americani, homosexualii au ajuns subiect de batjocură, dacă doi sau două lesbiene au fost plătite cu o
sută de dolari să defileze prin galerie la vernisaj, să strice peisajul, deşi galeria a vrut să facă o surpriză
hight life în spiritul lui Golub, un pictor macabru, trecut prin umorul horror.
Golub are câteva tablouri, cum ar fi Napalm, Riot V, seria Combat, seria
Warrior, care amintesc de arta propagandistă, de scene de protest stradal, de bătălii pe baricade, cu
personaje de luptători pentru o cauză necunoscută, în general, picturile sale au alură de manifest, de protest
revoluţionar. Desigur, sunt proteste împotriva puterii, a opresiunii, a violenţei, a injustiţiei. Am remarcat şi
alte lucrări mai bune, stăpânite de o viziune mitică, neliniştită, asupra lumii, cum este în special lucrarea
Time’s Up, marcată de aforismul “Et in Arcadia Ego”, aflat pe o stâncă incendiată, lângă care
pulsează o inimă mare, aprinsă, gata să fie devorată de un vulture uriaş, ca în mitul lui Prometeus. După cum în
cheie suprarealistă sunt tratate pânze ca Crank The Future / Manivela viitorului, ca şi seria de
umanoide, animale fantastice umanizate. Culorile sunt stridente, un limbaj aproape desuet, ca în cazul
harnaşamentului celor două lesbiene.
Evident, nu lipsesc din ele sarcasmul şi ironia.
Lucrările lui Golub se află în marile muzee ale lumii, achiziţionate ca simboluri, reprezentând
atitudini împotriva a tot ce înseamnă abuz de putere, în stilul curentului NO! Art, lansat de Boris Lurie.
*
La cealaltă extremă, ieşind total din realitate, din politic şi diurn, se afla expoziţia
Murmurs, de la Marianne Boesky Gallery, care ne favorizează întâlnirea cu arta lui Dorothea Tanning (1910 –
2012), prin colaborare cu fundaţia care poartă numele acestei artiste cu totul deosebite, care a avut o
înclinare specială spre subiecte mitice şi spre materializarea unor viziuni poetice. De altfel, tablourile ei
sunt însoţite de poeziile inspiratoare, citate din poeţii mari ai lumii, de la Homer la Mallarme, de la Racine
la Baudelaire. Felul cum ea ilustrează viziunile poetice are o caldură copleşitoare, culori calde, iar formele
au fluiditate, nimic nu este conturat clar, totul se scurge, ca în vis, ca în spaţiile limitrofe, pasta este o
materie alunecătoare, prin culori care surprind starea poetică, de regulă, onirică. Multe ilustrări plastice se
aplică poeziei franceze, dat fiind că artista a trăit mult timp în Franţa, în anii ’50, suferind influenţa
surrealismului, când a deprins armonia dintre reverie şi delir. De acea titlurile unor pânze sunt în limba
franceză, precum cele cu subiect mitologic: Chiens de Cythère, La Chienne et sa muse,
Europe, Dionysos şi altele.
Mai trebuie spus că Dorothea Tanning a fost soţia lui Max Ernst (1891 - 1976), suficient ca să
ne dăm seama de atmosfera artistică în care a trăit. Viziunile sale copleşitoare se află în pânze ca Hail,
delirum, reality, Heartless, dar mai ales în monumentala lucrare On Avalon (1987),
o expresie arhetipală a marilor emoţii culturale, ca un racord cu marea pictură, în special a Renaşterii
italiene.
*
O armonizare a celor două extreme prezentate mai sus realizează chinezul Li Hui, care îmbină
metafora şi simbolul cu o atitudine politică, aşa cum vedem la Sandra Gering Gallery, unde vedem în sala principală un uriaş trunchi de copac suspendat: un
capăt e sprijinit de un perete, iar celălalt capăt, ascuţit ca un ţăruş, intră într-o uriaşă oglindă aflată pe
peretele opus. Oglinda spartă arată ca o hartă. Pare a simboliza America, pe care ţăruşul chinezesc o zdrobeşte.
Lucrarea se numeşte Ksana. E o metaforă aici, o previziune asupra viitorului? La fel este şi lucrarea
Broken Heart, un fel de meteorit încins, care zdrobeşte pământul (soclul) pe care cade. Materialele sunt
oglinzi din oţel inoxidabil (“mirror finished stainless steel”).
Artistul din Beijing şi-a numit expoziţia Ksana, care în sanscrită desemnează o
imperceptibila fracţiune a timpului, idee folosită de el pentru a defini un moment de umire, atunci când are loc
coliziunea dintre obiectul în acţiune şi cel static. Acest moment de impact ar fi similar uimirii din filosofia
budistă, pe care artistul o practică în munca sa.
Această idee este prezentată la Gering Gallery doar prin două exemple, cele expuse de Li Hui,
care şi-a mai prezentat Ksana în multe muzee din China, Taipei, Taiwan, Jakarta, Indonezia, Olanda şi
Germania.
Grid Modorcea 25 iunie 2015
Corespondenţă de la New York
Hyperarta
Un eveniment deosebit care trebuie obligatoriu consemnat este expoziţia Weaving
Time de la Korean Cultural Service, care a organizat un eveniment unicat, al artiştilor coreeni care
trăiesc în America. Lucrările expuse de cei 46 de artişti fac parte din Arhiva Artiştilor Coreeni din America.
Iată o idée care a prins viaţă la coreeni, nu la români, deşi au trecut mulţi ani de când am propus Institutului
Cultural Român din New York să organizeze o expoziţie cu lucrări ale unor artişti români din America. Nici o
iniţiativă din afară, liberă, necomandată, nu a prins viaţă la osificatul ICR. Această idee se află în cartea
mea, Artişti români la New York, pe care am propus-o editurii ICR de la Bucureşti să o publice,
dar au refuzat cu celebra opinie a vicepreşedintelului acestei instituţii: “Cum, dragă, după ce că au fugit
din ţară, acum să le facem şi reclamă?”
Totul se îngroapă la noi, cu mentalităţi de comuna primitivă, pe când alţii fac evenimente
memorabile. Institutul corean se află pe Park Avenue, la intersecţia cu 57 St, deci o poziţie privilegiată, într-un
bulding impresionant. Atmosfera a fost cu adevărat de elită, fiindcă frumuseţea coreencelor nu are egal. Totul a
strălucit de eleganţă, de lume bună, de un party regal. Evenimentul a fost organizat în colaborare cu AHL
Foundation, o fundaţie renumită, care ajută tinerele talente, iniţiativele care se înscriu în acest program.
Iar coreenii au o activitate culturală impresionantă la New York. Nu ştiu de câte ori nu am
scris despre faptele lor de artă, cum ar fi cele promovate sistematic de Doosan Gallery. Şi recenta expoziţie te
întâmpină cu lista evenimentelor culturale coreene din ultimii 10 ani. Totodată, sunt amintite şi galeriile şi
muzeele americane care le-au organizat expoziţii unor artişti coreeni. Am scris nu o dată despre arta multora
dintre ei, dar în prim plan au ieşit expoziţiile de la Guggenheim Museum, organizate unor mari artişti, fără de
asemănare, despre care am scris pe larg, cum ar fi originalul sculptor Lee Ufan. În expoziţie se află şi trimiteri
la evenimente plastice ale altor mari artişti străini care s-au referit în lucrările lor la arta coreeană, precum
italianul Maurizio Cattelan sau japonezul On Kawara.
*
O mare revelaţie în arta fotografiei vine de la o galerie nouă, Waterhouse& Dodd, de pe
Madison Avenue, în zona vadului marilor galerii, fiind, de fapt, un mesager londonez aterizat pe bulevardul
simezelor newyorkeze. Iar această punte London-New York impune, dovadă evenimentul cu care s-a inaugurat galeria,
expoziţia unui celebru fotograf francez, Jean-François Rauzier, cunoscut prin ceea ce el numeşte hyperphotos. Tablourile sunt uriaşe,
de doi şi trei metri. Câteva exemple: În lucrarea Made in New York vedem o aglomerare de buildinguri
în stil englezesc, cu scările la vedere. Toată impresia este de supra-etajare şi supra-aglomerare urbană. Iar în
acest labirint de scări, uşi, ferestre şi etaje, sunt plasaţi oameni în miniatură. Dar nu sunt oameni oarecare,
sunt vedetele Manhattan-ului, cei care locuiesc aici, care iubesc acest oraş: Woody Allen, Diane Keaton, Mel
Brooks, Robert de Niro, Al Pacino, Joe Peschi, Marlon Brando, Audrey Hepburn şi James Grandolfini.
În Lower East Side Vetude, vedem o suprapunere formidabilă de oraşe, New York, Paris,
Madrid, Veneţia, Amsterdam etc. Parcă toate marile oraşe ale lumii sunt concentrate în această fotografie, în acest
conglomerat urban. Este o presiune formidabilă, salvată estetic, prin această filigranare de imagini unitare. Apare
şi ideea suprapopulării pământului, a concentrării umanităţii în câteva mari oraşe, care devin neîncăpătoare. Totul
este hyper-bolizat. Cum este şi lucrarea Harem, în care haremul Sultanului este multiplicat, are o boltă
cerească, devine ca o Cale Lactee a pământului, cosmică, infinită. La fel, Vestibule, interiorul muzeului
Metropolitan. Ca şi Luxuriance, o fabuloasă grădină exotică, luxuriantă, ca un peisaj floral.
Dar ceea ce m-a copleşit, cu adevărat, este lucrarea Longue Histoire (2013), în care
vedem parcă întruchiparea Bibliotecii Babel imaginată de Borges. Mii şi mii de volume, pe un perete întreg. Totul e
copleşitor, sub o presiune intelectuală enormă, de parcă toate cărţile umanităţii s-au adunat aici. La baza uriaşei
biblioteci a lumii, a universului, se află, greu sesizabil, un om, desigur, scriitorul, creatorul, care stă la un
birou, având de o parte şi alta două globuri pământeşti. El seamană cu Sisif, care duce pe umeri nu globul
pământesc, ci uriaşa bibliotecă, milioanele de cărţi, care formează tabloul propriu-zis. Ecce homo, am zice,
fiindcă din creierul omului au ieşit toate aceste cărţi, în creierul lui ele se află sau se întorc.
*
Un alt eveniment rarisim s-a petrecut la Joan B Mirviss Gallery, de pe 78 St., o galerie japoneză, despre care am scris acum un an,
remarcând amprenta ei cu totul aparte în peisajul galeriilor americane. Şi nota cu precădere, cum ar spune
Călinescu, o dă sacralitatea implicată în lucrările artiştilor japonezi.
Dinspre lumea asiatică vine mereu un suflu proaspăt, tocmai fiindcă inspiraţia este atinsă de
sacralitate. Dimpotivă, ceea ce se expune curent în galeriile americane este lipsit de orice element sacru,
religios. Totul e desacralizat, stors de orice picătură de dumnezeire sau credinţă. În galeria japoneză însă te
impresionează tocmai atmosfera de cult, de linişte şi pace a pieselor expuse. Ele aparţin lui Akiyama Yo şi
Kitamura Junko, doi artişti în vârstă, aflaţi la apogeul carierei. Amândoi sunt ceramişti.
Expoziţia are titlul A Moment in Time. Akiyana Yo (n. 1953) este lider de şcoală, el a mai avut
aici o personală în 2011. Artistul japonez explorează tensiunile dintre suprafaţă şi formă, îşi plasează opera
între experiment şi natural. Formele sale au expresii organice, precum cochiliile de melci, ca Untitled MV –
151. Iar Untitled MV – 1423 este chiar o cruce frântă, în care se vede golul făcut de lama unei
săbii. Impresionante sunt şi piesele care reproduc obiecte familiare, precum o lingură uriaşă. Este ştiut că arta
asiatică, încă din antichitate, conferă obictelor familiare sacralitate. Toate sunt executate ca operă de artă. Iar
unele piese, care au forme ce amintesc de tăietura directă, parcă ar fi din atelierul lui Brâncuşi, precum este
lucrarea Melavoid 28 sau Untitled MV – 1420.
Dimpotrivă, Kitamura Junko (n. 1956) realizează tot din ceramică vase ornamentale, de o
frumuseţe decorativă totală, care concurează pictografia japoneză. Totul este floral şi armonic, de o geometrie
poetică. Ea transpune arta decorativă a picturilor clasice în formele desăvârşite ale unor vase care pot avea şi
funcţii practice, precum Vessel 13 –F, Vessel 14 – O, Vessel – 14 Q sau Vessel 15 –
A. Maniera sa de a lucra face parte din tradiţia secolului 15, numită punch’ong. Forma perfectă a vaselor
este impregnată cu frumoase decoraţii geometrice.
La fel, sentimentul de veneraţie a naturii este deplin. În timp ce Akiyama oferă formelor
tensiunea brută a materiei, Kitamura o stilizează complet, o duce la forme plastice fără cusur, perfect şlefuite,
lustruite, ermetizate. Operele ei se află la mare respect în multe muzee ale lumii, inclusiv la British Museum şi
la Brooklyn Museum.
Grid Modorcea 17 iunie 2015
Corespondenţă de la New York
Arta depersonalizată
Cu acest titlu definesc o direcţie în artă expusă frecvent în galeriile americane, dar care are
rădăcini vechi, în arta lui Bruegel, de pildă, în Parabola orbului, ca şi în Apicultorii sau
Schilozii, Triumful morţii sau Virtutea şi Păcatul, în viziunile lui
fantasmagorice sau caricaturale, precum Măgarul la şcoală, din care se trag direct
Capriciile lui Goya. Se mai poate numi şi arta fără chip sau arta fantomatică, în care personajele apar
depersonalizate, nerecognoscibile, ca într-un bal mascat, dar nu poartă măşti, sunt pur şi simplu fără chip sau cu
figura în ceaţă. Uneori apar şi sub formă anatomică, sub formă de studiu, ca la Francis Bacon, care vede lumea ca o
măcelărie, ca un abator. Aşa cum o vede şi Sokurov în tetralogia lui faustică.
Sigur, aşa sunt şi unele personaje horror sau din filmele de spionaj. Se mai poate spune că ele
se nasc din natura dedublată a omului, a lumii, din nevoia de a se ascunde, de a fi “sub acoperire”. Sunt ca nişte
personaje incognito, aşa cum sunt oamenii pe stradă, pe care îi vedem în trecere, dar nu le reţinem figurile, îi
vedem ca prin fum.
Depersonalizarea este generată de necunoscut sau de personajul tipic societăţilor aglomerate, în
care totul se amestecă, se contopeşte, detaliul se anulează. E aici o nevoie poate instinctivă a omului de a se se
pierde în mulţime, de a se dezindividualiza, oricum, personalitatea dispare, face loc măştii, hidosului, se pierde
în fundal. Expresionismul a redat foarte expresiv această anulare, ca o consecinţă a războiului, care mutilează
fiinţa umană.
De fapt, depersonalizarea îl are drept model suprem pe Marele Anonim, despre care nu ştim nimic,
nu l-a văzut nimeni, nu ştim cum arată, iar acest anonimat a fost preluat de om, definindu-l ca mod existenţial.
Sau transformat în cifră, cum a văzut lumea On Kawara, cel mai complet artist al artei depersonalizate, un
fenomen, aşa cum am arătat pe larg într-o cronică anterioară.
Artistul modern a renunţat în crearea portretelor la o anumită identitate pe care numai
trăsăturile feţei o pot da unui portret. Până şi Anotimpurile lui Arcimboldo (n.r. Giuseppe Arcimboldo,
n. 1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) au identiate, deşi sunt făcute din legume, plante, păsări sau peşti.
Cei care au făcut primii, în lumea modernă, această ştergere a chipului au fost, desigur, expresioniştii, în
direcţia cărora s-a dezvoltat şi Francis Bacon. Nu departe de el se situează şi germanul Georg Bazelitz, care a
găsit această depersonalizare, împinsă la grotesc şi desfigurare, în lumea nazistă, care avea drept program
ştergerea identităţii umane. Un demn imitator al lor este tânărul pictor român Adrian Ghenie, al cărui succes se
datorează tocmai asocierii cu modelele. Dar până la el, figuri depersonalizate a pictat Corneliu Baba, iar pe
urmele lui, în mod strălucit, Mircea Ciobanu, care i-a fost elev.
*
Sigur, arta americană este plină de portrete depersonalizate, începând cu experienţele lui Andy
Warhol şi cu întreaga mişcare pop art. Sute, mii de artişti au găsit în această formă o uşurinţă de a-şi masca
poate dificultatea de a crea portrete figurative. Recent, am văzut la Stux Gallery expoziţia artistei poloneze Linda Stojak, numită semnificativ
Waiting for a Moment, în care vedem o serie de panouri mari, aşezate pe podea şi rezemate de
pereţi, având pictate pe ele aceeaşi imagine, silueta unor femei fără chip. Femeile sunt în rochii lungi,
colorate, pe fonduri monochrome, dar par surprinse în situaţii indecente, de unde şi scuza din titlu. Paradoxul
este oferit de faptul că, deşi depersonalizate, se individualizează prin costumaţie, la fel de monocromă.
Astfel, costumele în roşu, galben, gri, albastru, alb, negru sau cărămiziu se decupează pe fundaluri monocrome
contrastante. Expresivitatea acestor tablouri este oferită de simplitate, de faptul că se bazează pe arta
desenului. Totul pare ca un décor pentru un bal mascat, pentru un spectacol plin de mister. Fiindcă lipsa de
chip atrage după sine acest aspect al misterului, al necunoscutului, care ne fascinează.
În alta sală a galeriei, dimpotrivă, vedem fotografii care redau foarte clar figura umană,
surprinsă însă prin expresia ochilor. Expoziţia se şi numeşte Eyes Only. Dar ochii au ceva straniu, cum este
fetiţa cu ochii mari creată de Lynda Venieri, care parcă face parte din filmul lui Tim Burton Big Eyes. La
fel, ochii surprinşi de Ruud Van Empl, la copii albi şi negri, care te privesc întrebător. Nu mai vorbesc de figura
rafaeliana a lui Josef Fishnaller, o copie renascentistă seducătoare. Şi chipul uman, când este surprins cu har,
poate avea ceva misterios, dar totuşi sugerează zona palpabilului. Pe când personajele depersonalizate rup orice
frâu imaginaţiei, poţi să brodezi orice fel de poveste pe marginea unor personaje fără identitate precisă.
*
Nu e aproape galerie din New York să nu vedem forme ale depersonalizarii. De pildă, Michael
Sorgatz la Chashma Gallery, de pe Avenue of the Americas, combină pete de culoare cu siluete umane. De fapt, arta
abstractă poarte fi definită ca o expresie ultimă a depersonalizării, în care nici măcar contururile umane nu mai
există, sunt înlocuite cu pete, cu linii, cu brazde diverse pe pânză, cum făcea Pollock, după care s-a luat şi
ungurul Simon Hantai, aşa cum aflam la Mnuchin Gallery, care i-a organizat o retrospectivă numită Pliage, un termen francez
fiindcă artistul a lucrat în Franţa, iar pe un monitor se putea vedea un film în care Hantai îşi explică maniera
de a picta: ia pânza, mare cât un cearceaf, o pliază, de fapt, o mototoleşte, o întinde pe podea şi aplică
deasupra vopsea, o pictează cu varii culori, apoi, când o îndreaptă, ies în evideţă părţile ei albe, pliate.
Rezultă un fel de imprimeuri textile făcute cu mâna, nu cu maşina! Şi Hantai a avut mult succes la Paris cu
cearceafurile sale imprimate!
Depersonalizarea se transferă formelor abstracte. Aşa cum se transferă şi peisajelor urbane în
expoziţia Metropolis de la Edward Tyler Nahem Gallery, de pe 57 St. De altfel, aici, pe artera
galeriilor de lux, nu întâlnim decât experimente depersonalizate, ca în expoziţia dedicată marelui artist columbian
Carlos Rojas de Nohra Haime Gallery. La fel, la Marian Goodman întâlnim aceleaşi experimente dezolante. De data
aceasta, este adus un alt nume greu, italianul Luciano Fabro (n. 1936, Torino), care este un strălucit teoretician,
dar demonstraţia practică lasă de dorit. Îşi aplică ideile pe varii instalaţii, cum ar fi seria
Attaccapanni, apoi un fel de baricadă numită Italia segata / Italia
retezată sau tripticul Cristo, Buddha, Zarathustra, reprezentaţi printr-o cruce,
un pătrat cu un centru roşu şi un pătrat haşurat, ca un rebus. O bilă uriaşă de onix, la capătul unui drum sugerat
din făină (!), o numeşte Sisifo. Altfel spus, el depersonalizează cunoscutele personalităţi mitice sau istorice şi
le dă o transcripţie simbolică.
Iar la Gitterman Gallery l-am cunoscut pe artistul William Larson, care nu mai face nici un
efort să picteze, să coloreze. El copiază imagini, le combină, face un fel de aliaj, de pildă, peisaje
dezolante, cercuri, linii de telegraf, în care încadrează câte un chip uman, apoi le trage la Xerox şi le
expune.
Experimentul are această trăsătură tehnicistă evidentă: ca să şocheze, să facă un lucru altfel
decât s-a mai făcut, este sacrificat omul, personajul uman, studiul anatomiei omeneşti.
Grid Modorcea 6 iunie 2015
Corespondenţă de la New York
O nouă gogoaşă de pomină a ICR New York
La sărbătoarea mondială a cărţii, BOOKEXPO AMERICA, în programul târgului apărea şi România.
Harta ne arăta un chenar mare, cu albastru şi mov. Şi m-am bucurat nespus că mă voi întâlni cu români. Normal, ICR
era organizatorul standului românesc, anunţat ca a două forţă editorială a târgului după China, deşi ţări
participante, în afara editurilor independente, au mai fost: Anglia, Italia, Spania, Mexic, Turcia, Polonia sau
Corea, mari forţe ale cărţii, dar poate că atributul românesc se referea la întindere, la desfacere.
Din păcate, decepţia a fost la fel de mare ca şi bucuria veştii. La locul indicat, unde ar fi
trebuit să fie pavilionul României, trona Disney Publishing şi cât am străbătut târgul în lung şi lat, în cele trei
zile de funcţionare, nu am găsit urmă de România, care anul trecut avusese un stand cu titluri ce se vedeau de la
distanţă. O nouă mare cacealma, marca ICR. Mă întrebau oameni, unde-i România? Ce să le răspund? Acolo unde vedeţi
gogoaşe? Lansările anunţate, cum ar fi ultimele cărti semnate de Ana Blandiana şi Klaus Johannis (am pus-o cu “un
pas” înainte pe doamna, fiindcă ea are lipici la preşedinţi!), au fost foc de paie, fum! Nu mai vorbesc că BEA e un
târg al profesioniştilor, unde ar fi trebuit să fie prezenţi profesionişti ai cărţii din ţară, pentru schimb de
experienţă, dar gogoaşa a fost prea mare. Ce s-o fi întâmplat, Dumnezeu ştie! E altă pată pentru România, un mod
ruşinos de a o face pe cocoşul, apoi de a da bir cu fugiţii. Ar fi trebuit să existe măcar un panou, cu o scuză.
Nimic însă.
România ar fi lipsit cu desăvârşire de la acest ales eveniment dacă nu prezentam eu cartea
BRÂNCUŞI ÎN AMERICA. THE CATALOGUE OF THE “UNKNOWN WORKS” şi mai ales dacă nu îşi lansau gemenele Mihaela şi
Gabriela romanul WICKED CLONE, cu albumul omonim, sub o formă memorabilă. Am fost singurii români în acest gigantic
paradis mondial al cărţii. Cârcotaşii presei de la noi, care stau pe de lături şi doar dau cu cornul, trebuie să
ştie, dacă vor cumva să conteze, că este foarte greu să scoţi şi să-ţi impui o carte aici, în America, unde
concurenţă este uriaşă, dar mai ales să dai viaţă unui amplu proiect ca WICKED CLONE, prezentat anterior (vezi
articolul de mai jos: Show Indiggo în Paradisul cărţii).
*
În continuarea lui BOOKEXPO AMERICA s-a desfăşurat un alt târg numit BOOKCON, axat exclusiv pe
vânzare de carte. Am fost. Dacă România ICR-ului o fi prezentă pe aici?, mi-am spus. Dar nu a fost, deşi cacealmaua
era anunţată şi pentru acest event. Cred că Minciuna românească încă nu a mai avut asemenea slujitori de întors
condeiul.
Sigur, diferenţele dintre cele două evenimente ale cărţii au fost mari, ca între Paradis şi
Purgatoriu, să nu zic Infern, fiindcă spaţiul era acelaşi, Javits Center, la fel de nobil. Dar am văzut ce
deosebire există între GIFT şi SALE, între un eveniment pe bază de cadou şi unul pe bază de bani. Parcă nici
cărţile nu mai erau la fel când vedeai pe masa fiecărei edituri preţurile. Sigur, şi intrarea a fost mai apropiată
de punga oricui, dar invazia mare a fost de tineri, în special rotofei, care stăteau prin tot locul şi mâncau.
Toate bufetele erau asaltate şi toţi mâncau. Parcă veniseră să se ghiftuiască, nu să se bucure de sărbătoarea
cărţii.
Iar editorii se străduiau să-i atragă pe cumpărători cu forme plăcute, tip entertainment, cum ar
fi o ruleta, la care jucau cititorii şi, pe rând, fiecare învârtea roata şi unde se oprea acul ei, în dreptul unui
titlu, cititorul respectiv primea cartea cu acel titlu. În alt loc, de la un microfon, o moderatoare punea
citorilor câte o întrebare, iar cine răspundea corect, de pildă, în ce secole a trăit Shakespeare?, primea o sacoşă
cu cărţi şi alte daruri. Peste tot mulţi mascaţi, ca şi personaje de epocă, din anumite cărţi care se lansau. Multă
imaginaţie pentru a transforma vânzarea de carte într-un spectacol plăcut.
Însă eu puteam compara cele două evenimente. Şi am văzut ce mare deosebire este atunci când în
joc nu intră banul. Eu am apucat să trăiesc în copilăria mea într-o lume în care totul se făcea prin schimb de
produse, nu pe bani. Unul îşi dădea un porc pe o căruţă cu lemne sau un sac de grâu pe un sac de peşte. Şi tot aşa.
Schimb în natură. Munca era mai importantă decât banul. Şi aici, la BOOKEXPO, am cunoscut plăcerea omului liber, de
a se manifesta în libertate. Nu întâmplător poporul spune că în rai nu există bani.
La BOOKCON însă a apărut deodată starea de umilinţă a omului, când preţul impunea o anumită
distanţă faţă de carte. Iar în sectorul Marketplace exista chiar disperarea de a vinde. Vânzarea are ceva
înrobitor. Oamenii nu se simt bine când cumpără cărţi, în general, când sunt dependenţi de bani. Prin definiţie,
cartea este un produs al plăcerii superioare, al spiritului. Vorbim de cărţile bune, nu de maculatură. Cartea pe
bani a dus şi la apariţia maculaturii, a cărţilor licenţioase, a kitsch-ului editorial, când totul e de vânzare,
cum bine a definit Andrej Wajda lumea în care trăim.
De aceea iubesc utopiile. Şi chiar am scris o carte Utopia, despre toate utopiile. De
aceea cred că WICKED CLONE îmi continuă Utopia, ba este una din cele mai fantastice utopii care s-au scris, fiindcă te învaţă “how to
deal with the evil”, adică e inocenţă pură, magică, literatură curată, vindecătoare, care oferă leacuri
împotriva răului.
Grid Modorcea 3 iunie 2015
Corespondenţă de la New York
Show Indiggo în Paradisul cărţii
În Manhattan, pe malul lui Hudson River, Javits Center este una dintre cele mai ingenioase
construcţii ale minţii umane. Seamănă cu o gigantică orgă muzicală. Totul e construit din tuburi de oţel şi sticlă,
iar supraetajările formează un labirint aerian, ca un stup de albine cosmic.
Anual, aici are loc un eveniment de excepţie numit BOOKEXPO AMERICA, un superoriginal târg cultural, fără egal. Cu adevărat aici este Paradisul
cărţii, iar dacă este al cărţii, este însuşi Paradisul mult visat şi căutat de generaţii întregi de creatori
care l-au conceput în fel şi chip. Ce fel l-au conceput americanii? Poate începând cu Jacob Javits, fost
senator american, milionar şi Fundaţia ce-i poartă numele, care au fondat acest paradis. Şi cheia o dă încă de
la intrare reprezentarea plastică, sculpturală, a lui Javits: un bărbat în toată puterea cuvântului, îmbrăcat în
costum, cu cravată, iar în faţa lui un scaun gol, spre care el arată, atingându-i spătarul cu mâna dreaptă. Cu
alte cuvinte, Javits ne spune să ne aşezăm, fiindcă el se află în slujba vizitatorului, clientului, iar în cazul
cărţii, a cititorului.
Ei bine, la BEA rege este cititorul, The Reader. El este în mod absolut onorat. Exact ca în
paradis. Adică sute de edituri de pe tot pământul, cu lansări non-stop, îi prezintă milioane de cărţi. De aceea
acest târg se numeşte Expo. E ca o expoziţie în care, în loc de tablouri, se expun cărţi. Aşa cum visa Ed Ruscha,
un cunoscut plastician american, care a făcut din carte obiectul artei sale. Aşadar, editurile îşi prezintă
cărţile, în fel de fel de aranjamente spectaculare. Dar asta nu e nimic. Ceea ce îţi place, poţi lua. Aici, în
Paradisul cărţii, nu ai să vezi un dolar, o bancnotă, de nici un fel. Fiindcă nu există vânzare. Totul se
dăruieşte.
Sigur, trebuie precizat că BookExpo America este un târg profesionist, la care are acces gratuit
orice lucrător din domeniul cărţii. Dacă faci dovada că eşti scriitor, grafician de carte, editor, distribuitor,
agent literar, orice ţine de acest domeniu, ai acces gratuit. Târgul este o imensă piaţă de relaţii, de afaceri.
Evident, au acces şi ceilalţi oameni, oricine, însă cu bani. Intrarea e în funcţie de condiţia socială. Dacă eşti
om de afaceri, banker, să spunem, intrarea este în jur de 600 de dolari. Pentru un om obişnuit, este de 104 dolari
pe zi. Dar mii de cititori stau la rânduri, plătesc, e o mare afluenţă, fiindcă mulţi îşi pregătesc din timp acest
moment de întâlnire cu Paradisul cărţii.
Evenimentul se desfăşoară aşa: Dacă un autor lansează o carte, editura îi pune la dispoziţie o
sută de exemplare, să spunem, pe care el le dăruieşte cu autograf. Iar cozile, la fiecare editură, la fiecare
stand, sunt neîntrerupte, ore în şir, până se epuizează stocul. Fiecare cititor care vine la târg, poate să plece
acasă cu sute de volume, cu cât poate să ducă. Unii vin cu geamantanele. Şi totul este gratuit. Nu mai vorbesc de
cadourile pe care le oferă orice editură, de la tricouri şi sacoşe la păpuşi, carduri cu învăţături, papetărie,
abţibilduri.
Mai mult, peste tot, la orice încrucişare de spaţii, există bufete, cu băuturi şi fel de fel de
bunătăţuri. BEA ţine trei zile, iar a doua zi este rezervată numai industriaşilor cărţii şi în această zi bufetele
sunt cu adevărat festinuri regale, pe care le-ar invidia şi Ludovic al XIV-lea. Pentru amatorii de curiozităţi, la
închidere se aruncă tone de preparate culinare, băuturi şi accesorii publicitare.
Anul acesta invitata de onoare la BEA a fost China. Până şi la chinezi a curs non-stop şampania.
Îi concurau cu băuturi specifice standul Arabiei Saudite, Oman, India sau Armenia. Uluitoare a fost însă
desfăşurarea Chinei, care şi-a arătat măreţia şi puterea prin zecile de spaţii create ca un labirint plin de
verdeaţă. Calitatea hârtiei, calitatea grafică în general era cu adevărat paradisiacă. Intrarea principală în
Javits Center era dedicată Chinei şi debuta cu o expoziţie în care era prezentată o istorie a manuscriselor
chineze, unele vechi de mii de ani, cum ar fi scrierile pe oase şi fildeş din timpul lui Shang Dynasty (sec 14
i.C.). De la primele semne grafice la ultimele papirusuri picturale ale lui Peng Wei. Fascinant. Apoi o mare parte
de la nivelul 3 al Centrului Javits era ocupată de cartea chineză. În mijloc se afla sala de lansare. Iar lansările
se făceau cu un fast de nedescris. Chinezii au vrut să demonstreze că sunt centrul acestui paradis. Cărţile lor, cu
scrieri picturale şi pline de ilustraţii, păreau rarităţi muzeale. O mare demonstraţie a locului cărţii în viaţa
unui popor. Iar la tot pasul chinezii au prezentat mici specatocle, combinaţii de pantomimă, recitări şi
muzică.
*
Dar ceea ce a constituit pentru mine adevăratul miracol în Paradisul cărţii a fost lansarea în
premieră absolută, chiar la unul din marile standuri – Noi titluri BEA, a romanului WICKED CLONE de
Mihaela Modorcea, sub tehnoredactarea şi îngrijirea grafică a Gabrielei Modorcea, sora ei geamană. Romanul a
fost însoţit de albumul musical omonim, conţinând 21 de cântece şi 9 videoclipuri. Ce a avut aşa de neobişnuit
această lansare? Faptul că piesa care dă titlul romanului a fost interpretată de gemenele Indiggo, dans şi
muzică, live, în incinta spaţioasă a standului. Piesa face parte dintr-un show amplu, dintr-un spectacol
muzical pe care fetele îl pregătesc pe Broadway. Aşadar, e vorba de un amplu proiect - roman, album, carte de
poeme, show pe Broadway, serial TV, film. Toate se leagă organic şi se împlinesc văzând cu ochii.
Dar poate veţi zice că nu e nici un miracol ca o lansare de carte să fie sub forma unui show.
Poate. Însă cu adevărat Mihaela şi Gabriela au ştiut să creeze o atmosferă paradisiacă printr-un element insolit:
romanul conţine, la momentul oportun al acţiunii, piesele muzicale din album, sub forma de partituri. Fiecare
cititor care primea un exemplar, era rugat să aleagă o melodie, pe care Mihaela şi Gabriela i-o cântau live. Toată
lumea era uimită. Primea o carte cântată, o carte pe care autoarele le-o prezentau pe note. Eu am îmbătrânit în
lumea cărţii, am scris şi lansat 89 de cărţi şi am asistat la sute de alte lansări. Asist mereu la Barnes &
Noble la multe lansări deosebite. Dar aşa ceva încă nu am văzut. Pentru că încă nu se crease.
Aşa cum încă nu apăruse un roman atât de original ca WICKED CLONE / CLONA REA.
Este un eveniment editorial remarcat din plin de presa americană prezentă la BEA 2015 care le-a solicitat imediat
interviuri gemenelor Indiggo. Încă nu cunosc o carte atât de pură ca WICKED CLONE, simbolul inocenţei creatoare,
plină de poezie, dublată de o grandioasă viziune parabolică originală. WICKED CLONE este un basm fabulous cu
personaje reale. Cartea este o nouă treaptă a realismului magic. Duce mai departe magia din prozele lui Eminescu şi
Mircea Eliade, adaugându-i o puritate neobişnuită, care îi uimeşte şi pe americani, fiindcă este un alt mod, total
nou, de abordare a mitului lui Dracula, foarte iubit aici. WICKED CLONE are subtitlul “how to deal with the evil”
şi este povestea a două gemene din Transilvania, născute în anul 1483 şi care trăiesc astăzi la New York. Pe
parcursul a 544 de pagini, cititorul se întâlneşte cu o viziune absolut nouă asupra imortalităţii, cu un fluviu de
întâmplări reale şi fantastice, cu personaje istorice faimoase, cu ritualuri şi reţete transilvănene miraculoase de
vindecare a Răului. Este un roman cinematografic scris direct în limba engleză, perfect asimilată, o carte care se
citeşte cu sufletul la gură, cu pofta unui gurmand nesătul. Un mare editor de la Harper Collins spunea că e cel mai
substanţial şi original roman al momentului de pe piaţă americană. Deja fetele au fost invitate să-şi lanseze
cartea, cu show-ul adiacent, la San Francisco. Ofertele au curs cu nemiluita, exact ca în paradis. Iar ele au
ştiut, prin felul cum şi-au prezentat cartea, să respecte acest statut de paradis. Cei peste o sută de cititori
care au apucat câte un exemplar, nu vor uita niciodată că au primit o carte pe note, cu minunatele cântece şi voci
ale gemenelor Indiggo, ca într-un ceremonial. Îmi sunau în urechi cuvintele lui Eminescu, "s-aude al vrăjilor
caier / Argint e pe ape şi aur în aer".
Grid Modorcea 31 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Paradoxuri americane şi dâmboviţene
America este nu numai o ţară a contrastelor, cum se spune de obicei, ci şi a paradoxurilor. Deşi
practică o politică de dominare mondială, are ambiţia să armonizeze toate naţiile, să facă un specific nou, unic,
din specificurile naţionale. Cel puţin la New York acest lucru este evident, dovadă că despre acest gigantic oraş
se spune că nu este America, ci Lumea. Pe toate căile, întâlneşti oameni aparţinând diferitelor rase ale
pământului. În orice loc, auzi vorbindu-se tot atâtea limbi câţi oameni sunt. Dar ceea ce face proiectul American
viabil este un criteriu ferm: aceste diferite popoare au în comun limba americană, implicit legea ţării. Oamenii
sunt obligaţi să respecte în totalitate legile Statelor Unite şi să se înţeleagă prin limba engleză, care ţine loc
de limba esperando.
Recent, am mai descoperit un paradox. El mi s-a revelat la Island Weiss Gallery, o minune de galerie, chiar ca o insulă, fiindcă se afla în Penthouse,
adică la un etaj superior, ultim, care dă pe o terasă, de unde se vede New York-ul ca într-un film SF. Aici a
expus Dina Brodsky, care şi-a numit expoziţia Cycling Guide to Lilliput. De pe terasă vezi măreţia
New York-ului, magnificii zgârie-nori, printre care ultimul gigant, de o sută de etaje, ca o zebră printre
căprioare, iar aici, înăuntru, în galerie, Brodsky expune un ghid de ciclism realizat la dimensiuni liliput,
adică ne arată un ciclu de picturi miniaturale, ca nişte ecusoane de pus în piept, circulare, fiecare măsurând 2
inches diametrul (5,8 cm). A expus 50 de astfel de medalionae, iar toate la un loc reprezintă impresiile
cumulate în voiajul artistei pe bicicletă, făcut prin Europa timp de 10 ani!
Însuşi acest fapt este excepţional. Dina s-a născut la Minsk, în Belarus, iar în 1990, când ea
avea 9 ani, părinţii săi au emigrat în Statele Unite. A studiat arta la Universitatea din Massachusetts, a obţinut
gradul MFA la Academia de Artă din New York, dar a studiat şi la Academia de Artă din Amsterdam.
Între timp, a realizat şi acest tur al Europei. Care este marcat frecvent prin peisaje
romantice, multe castele şi locuri care au impresionat-o, totul făcut cu multă migală, amintind de desenatorii pe
fildeş. Nu-ţi vine să crezi! Dar ea ne mai dovedeşte acest fapt unic şi cu fenomenalul ei jurnal, un jurnal
microscopic scris şi desenat în stilul lui Charlotte Brontë. Este o bijuterie, o capodoperă asemenea lucrărilor
miniaturiştilor medievali. Într-o viaţă atât de scurtă, Brodsky a realizat lucruri măreţe, comparabile cu
zgârie-norii americani. Şi cu toate acestea, ea e modestă, îşi expune opera sub formă liliputană. Ca să poţi studia
aceste picturi microscopice, pe o măsuţă se află o lupă, cu care le poţi vedea mărite. Acest tip de vizionare îmi
aminteşte de expoziţia dominicanului Rafael Leonardo Black de la Francis Naumann Gallery, un artist chiar fără
asemănare, care poate fi considerat reper în această direcţie liliputană.
*
La capitolul paradoxuri trebuie pus şi ce face aici ICR New York, manifestări anti-româneşti,
aşa cum am arătat de atâtea ori, comparativ cu celelalte Institute culturale. La Ukrainian Institute of America se
petrec adevărate minuni culturale (voi reveni curând cu o nouă cronică), ca şi la Korean Cultural Service, unde,
seara trecută, am participat la un eveniment rarisim: spectacolul “Flowing dance over Sagunja”, Sagunja fiind un
arbust exotic, foarte prezent în pictura tradiţională coreană. Acest special exemplar al naturii reprezintă
Loialitate, Integritate, Nobleţe şi Putere străbună. La început, în spectacol, Sagunja este pictat pe podea, cu
migală, pe toată suprafaţa de circa 100 metri pătraţi ai scenei. Apoi, deasupra acestui tablou minunat, are loc un
dans între doi parteneri care se caută. Şi dansul curge (“flowing”) frumos, graţios, peste ramurile pictate pe
pânza podelei. Mişcările lor pantomimice deasupra plantei înflorite, fac ca pictura să devină din figurativă,
non-figurativă, abstractă, ca o pictură de Pollock. În contrast cu sunete specific coreene, armonizate cu note
pianistice chopiniene. Trupurile şi vestmintele celor doi dansatori se umplu de culoare, se contopesc cu desenul
floral, de ikebana. Rămâne imaginea abstractă. Şi din nou trei dansatori puri, îmbrăcaţi în alb, curg peste urmele
negre şi roşii, împregnându-se de ele. În timp ce ele folosesc acest spaţiu coregrafic, Sagunja reînvie, apare pe o
pânză din fundal, care este pictată din spatele ei. Rămâne doar Sagunja, mândră, frumoasă, ca o ramură de
primăvară. Şi-au dat concursul artiştii: Young Hoon Oh, Young Il Lee, Bo Kyung Lee.
Şi în acest răstimp aflu că în România se desfăşoară un mare paradox la nivel de kitsch: la
Târgul de carte Bookfest, vedete nu mai sunt scriitorii, ci politrucii. Nu mai este vedetă Marin Preda, nici
măcar Căcărtărescu, ci Klaus Johannis, care a devenit… scriitor de broşuri politice, în loc să se ocupe de
problemele ţării pentru care lumea l-a votat. L-a votat nu să ne spună el într-o regretabilă limbă de drigană ce
paşi de dans a mai făcut, ci să demonstreze prin fapte ce face. Şi ce face? Lansează cărţi. Urmează Nex Step.
Alături de el, alţi doi politruci lansează cărţi, Adriana Săftoiu şi Dan Mihalache, consilieri de ieri şi de azi ai
preşedinţilor ţării! Cine e la putere, neapărat devine scriitor. Uneori, e nevoie şi de un botez după gratii.
Băgaţi-i la zdup pe toţi corupţii şi vor ieşi spăşiţi ca scriitori. Uneoeri, stau la zdup şi-şi lansează de acolo
cărţi la tărguri, cum a făcut Năstase, sau îşi conduc afacerile, cum a făcut stelistul Fecali. Băgăţi-l la zdup pe
Băsescu şi ne trezim că mâine îşi publică memoriile. Cred că totuşi un drept la replică are pentru ce i-a făcut
Săftica! În curând, la Festivalul Enescu ne vom pomeni că se cântă Sonata lui Nuţi din Pleşcoi sau nu se ştie ce
alde Johannis cântă la vioară dublul concert de Bach împreună cu Nigel Kennedy.
Paradoxurile de pe Dâmboviţa nu sunt greu de prevăzut şi e limpede că obedienţa faţă de
politruci a crescut la toate nivelurile şi în toate domeniile artei. Lăsaţi-i, domnilor, pe scriitori şi artişti să
se manifeste în lumea lor! Nu mai faceţi din cultura ţării Patul lui Procust, nu va mai întindeţi mai mult decăt vă
e plapuma! Nu vă mai ajung spaţiile în care guvernaţi, aţi invadat şi târgurile de artă, aveţi nevoie şi de
recunoaşterea scriitorilor şi artiştilor? Toată presa e plină de ştiri cu aceste evenimente cvasifrauduloase, opera
unor intruşi, care compromit Târgul de carte, care îl fac părtaş la manipulări clandestine, fiindcă ocupaţi locul
altora, adevăraţilor scriitori, care nu au bani să-şi scoată cărţile. Câţi bani se dau pe fiţuica voastră, ar
debuta 10 tineri scriitori! Dar nu vă pasă de cultură. Cultura e călărită de voi, de tot felul de intruşi, de
pripăşiţi, de Holenderieni. Cartea, muzica, artele plastice, teatrul, filmul sunt călărite de politruci,
transformate în bordel, ca Opereta şi acum Opera Naţională. De ce nu vă vedeţi de treabă? De ce tot amestecaţi
borcanele? De ce nu aveţi bunul simţ elementar, fără de care Morala ţării nu poate trăi?
Grid Modorcea 23 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Partea vizibilă a aisbergului
Nu o dată am scris despre invazia kitsch-ului in galeriile americane. Şi acest lucru este
dominant. Nu se mai opreşte. Şi nu se va opri niciodată. La început am fost mirat, apoi am început să înţeleg.
Recent, la Rosenberg Gallery am avut chiar o revelaţie, când am văzut autori necunoscuţi, să nu zic amatori,
alături de artişti mari, consacraţi, ca Picasso şi Max Ernst. Unul dintre ei, imită forme brâncuşiene, făcând o
gravură pe bronz, numind-o Leda and The Swan. Lucrarea aparţine lui Reuben Nakian, un artist
cvasinecunoscut. Sunt în general expuse imitaţii cubiste, precum lucrările lui Robert Marc, Morris Barazani,
Balcomb Greene sau Henri Laurens. Expoziţia se şi numeste Collages. Multe influenţe din Braque şi Léger. Dar
şi din abstract expresionişti. Aici e lumea. Artişti de pe tot pământul, de la grecoaica Sophia Vari la vietnamezul
Nguyen Cam sau rusul Oleg Kudryashov, toţi trecând prin creuzetul artei americane. Cele mai multe tablouri sunt
colaje, adică sinteze de imagini juxtapuse. Există şi o încercare de “cadavre exquis”, din 1953, semnată de Yves
Tanguy, cel care făcea astfel de desene curent împreună cu prietenii săi români, Victor Brauner şi Jacques Hérold.
Se verifică încă o dată ideea lui Maiorescu despre faptul că un mare scriitor, ca Eminescu, se formează lângă alţi
mari scriitori, oricum, în jurul lui e un ferment creator. Lângă marii artişti există o pleiadă de mici artişti, o
şcoală, cum se numeşte adeseori. Iar în galeriile americane vezi mereu acest raport, ca între milionar şi
sărac.
Iar acest tip de amestec şi de imitare a unor clasici este curent. De ce? Pentru a avea acces
toţi oamenii la artă. Şi sunt atâtea galerii încât oricine trage o linie şi vrea s-o expună, găseşte galeria
potrivită. Ba a apărut şi un târg de artă faimos, tot mai faimos, Outsider Art Fair, care este dedicat artiştilor
amatori. E senzaţional ce poţi vedea aici!
Aşadar, într-o galerie, apar 20 de tablouri kitsch, făcute de amatori, un tablou al unui mare
artist, consacrat, de regulă european şi, câteva aparţinând unor artişti încununaţi cu MFA, deci cu şcoala în
domeniu. Ei sunt puşi laolaltă, ca să existe competiţie, ca să existe diferenţă, cumpărătorul să poată alege ce-i
place. De regulă, sunt cumpăraţi amatorii. Şi nu doar fiindcă sunt mai ieftini, ci fiindcă sunt cu totul accesibili
şi inocenţi (“originali”, după cum definea Liviu Ciulei originalitatea), şi îi dă cumpărătorului sentimentul că
mâine ar putea face şi el aşa ceva şi chiar expune. Desigur, din această “varză” apare valoarea, se selectează cine
contează, cine rămâne în istoria artei şi cine e uitat sau eliminat.
Vorbeam într-un articol anterior (Lecţia evreiască) despre comunism, ca un sistem credibil,
impus de evrei. Categoric, ceea ce văd în galeriile americane este un fel aparte de comunism aplicat în artă. Dar
acest tip de comunism este chiar capitalism, fiindcă nu este impus cu forţa, cu tancurile, nu este obligatoriu, dat
prin decrete, sancţionat cine nu-l aplică, dimpotrivă, este firesc, organic, impus de piaţă, de societate, de
dezvoltarea relaţiilor sociale, de nevoile omului modern.
Iar acest mecanism se aplică peste tot. La carte, de exemplu. Merg constant la celebra
librărie-biblioteca Barnes & Noble. Aici au loc zilnic lansări de carte. Am discutat de multe ori cu autorii.
De regulă, sunt autoare. Şi nimeni nu are pretenţia că vrea să-l concureze pe Dostoievski. Toată lumea scrie şi
publică. Am descoperit cum se publică. Totul în regie proprie. Eşti învăţat cum să-ţi machetezi singur cartea, cum
să-ţi faci o copertă, iar un semnal se poate scoate pe loc, în câteva minute. Oamenii îşi editează singur cărţile.
Se plăteşte doar hârtia şi tiparul. Însă tu alegi ce hârtie vrei, ce format, ce tipar. În general, există o
participare copleşitoare la artă.
La fel, în parcul lângă care locuiesc, rămân uluit de ce se întâmplă. Mai ales acum, primăvara,
când se împrospătează natura. Zilnic văd oameni care taie ce e uscat, care plivesc, care sapă, care curăţă, care
răsădesc noi plante, noi flori. Şi e afişată o listă întreagă de aşteptare, cu cei înscrişi la muncă voluntară.
Parcul este îngrijit de cei care îl folosesc, îl populează. Cum vor ei să fie parcul, aşa îl îngrijesc şi-l
ocrotesc. E ca şi povestea cu câinii, cu locurile lor de joacă, cu grija de a face “Clean up after your dog”. Dacă
stăpânul nu ar face curat după câinele său, oraşul ar fi o mizerie de nedescris, fiindcă sunt câini câţi oameni,
adică milioane. Dar strada e curată ca lacrima. Fiindcă toţi o spală, în dreptul magazinului lor, cu detergent. În
orice observ, descopăr o participare activă a oamenilor, a întregii populaţii la menţinerea curăţeniei, la
îngrijirea oraşului.
Şi uimirea cea mai mare pe care am avut-o când am venit în America, se explică acum. Americanii
au rezolvat problema minorităţilor. Aici nu există o minoritate favorizată, cum sunt la noi ungurii, care practică
o politică dezastruoasă, izolaţionistă, iredentistă, anacronică, împotriva cursului istoriei. Ei îşi fac rău lor,
dar şi ţării noastre, pe care o ţin în loc, o trag înapoi. Atâta energie consumată în van! Aşa fac minorităţile în
America? De această problemă rezolvată, a minorităţilor, integrate perfect în sistem, ţine şi altă minune, care îl
uimeşte pe cel învăţat cu exploatarea. Adică, te întrebi, de ce nu e nimeni controlat la magazine, când intră să
cumpere ceva? Merg în zeci de magazine şi e la fel. Ai putea să iei orice produs şi să pleci, de la aprozare, mari
marketing-uri la magazine de îmbrăcăminte. Însă nimeni nu face asta. Toată lumea trece pe la casă. Iar dacă vrei să
guşti dintr-un produs anume, ai voie. Totul se testează. De altfel, rafturile magazinelor de alimente sunt pline de
coşulete cu produse din care să guşti. Dar toată lumea care vrea să ia ceva pentru acasă, plăteşte. De ce nu fură?
Ce mecanism funcţionează aici? Conştiinţa. Oamenii au conştiinţa faptului comercial. Se pun în situaţia celui
păgubit, dacă nu ar plăti. Plus că totul se ieftineşte, preţurile scad mereu, nu cresc ca la noi. Concurenţa
înseamnă avantaje, nu dezavantaje.
Sigur, văd şi casele celor mai bogaţi dintre americani. Am fost în multe. Sunt adevărate palate.
Aici trăiesc cei mai bogaţi oameni din lume, cu cele mai fantastice locuinţe de pe pământ. Dar acest imperialism nu
este sfidător. Lângă palate se află zgârie-norii, pentru toată lumea. Afli că De Niro sau Beyoncé câştigă un milion
de dolari pe spectacol. Sau Serena la tenis a luat 4 milione de dolari la US Open. Cine cîştigă aşa? Câţiva.
Vedetele. Care sunt de o modestie absolută. Care au obligaţia să facă acte de caritate. În rest, milioanele de
oameni au sentimentul că se creează o competiţie reală la care sunt invitaţi să participe. Americanii au făcut un
sistem în care toată populaţia este solicitată să se mişte, să fie angajată într-o muncă, să aibă un interes de a
face ceva. Mereu se găsesc soluţii de a face mai bine, de a-i scoate pe oameni din inerţie, din bârlog, de a-i pune
la treabă. Şi totul se face cu entuziasm şi cu Smile.
E o societate vie, mereu activă. Şi mereu antrenată. Toată lumea face mişcare, aleargă sau merge
la fitness. Costă puţin, iar pentru seniori ca mine este gratuit. Seniorii (oamenii în vârstă) au nişte avantaje
fantastice. Nu mai vorbesc de spitale, de medicamente, unde totul este gratis. Sistemul actual, Obamacare, a făcut
ca toată populaţia să aibă drepturi de tratament şi spitaliceşti egale. Sigur, la acest capitol încă mai sunt
probleme, fiindcă republicanii se opun efortului pe care îl face în această direcţie Obama, de aceea e posibil ca
populaţia să se orienteze la viitoarele alegeri spre Hillary Clinton, ca să continue politica lui Obama. Oricum, se
tinde ca imigrantul să fie tratat la fel cu băştinaşul, copilul ca bunicul. Este categoric un capitalism cu faţă
comunistă. Americanii nu ştiu asta. Ei nu au trăit comunismul, dar noi l-am trăit şi ştim. Şi pentru ei comunismul
nu are faţă umană. Realitatea este însă de acest tip. Iar economiştii, în momente de criză, au aplicat soluţii
comuniste. Istoria conduce lucrurile în acest sens. Dacă nu mă credeţi, vedeţi filmele politice, adevărate
documente istorice, ale englezului Ken Loach, opuse pesimismului general al culturii europene. Acest sistem am
putea să-l numim sistemul lui “mai bine” sau “mai drept”.
Şi românilor le este greu să folosească acest cuvânt, comunism, care are pentru ei o conotaţie
urâtă, e ca râia, fiind asociat cu dictatura, cu răul, cu înregimentarea oarbă. Dar când este aplicat aşa cum l-a
gândit Marx, în spiritual ideilor lui Iisus, el se numeşte capitalism american. Sigur, sistemul american s-a format
în sute de ani, el funcţionează aşa datorită unor lungi experimentări democratice, unor răsverificate legi şi
practici economice şi sociale. Au fost zeci de revoluţii pentru a face un pas înainte, pentru a obţine fiecare
drept, pentru a ajunge la o societate liberă şi puternică a clasei de mijloc. Fără îndoială, eu am prezentat aici
ceea ce trăiesc, partea vizibilă a aisbergului, nu mă bag în subterane, nu le cunosc, ele sunt complexe,
imprevizibile, adesea obscure, ca necunoscutele din atacul terorist de la 11 septembrie, ale maratonului de la
Boston sau din asasinarea preşedintelui Kennedy.
Dar ceea ce ştiu, din cele ce aflu de la oameni, este că acum grija numărul unu se referă la
actualii cetăţeni ai planetei, implicit la noii veniţi (despre New York se spune că nu este America, ci Lumea), ca
să nu clacheze, să nu compromită ceea ce au făcut bine înaintaşii, să nu fie doar profitori, ci şi creatori. Mai
ales creatori. Iar speranţa sunt copiii. America este o ţară a copiilor mici şi mari. Uriaşii şi piticii se
armonizează bine în poveşti. De ce nu şi în realitate?
Grid Modorcea 16 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Monir la Guggenheim Museum
Un caz opus faţă de expoziţia lui On Kawara de la Guggenheim Museum este cealaltă retrospectivă,
care funcţionează în paralel, a artistei iraniene Monir Shahroudy Farmanfarmanian (n. 1924), numită Infinite Possibility, cu precizarea
Mirror Works and Drawings 1974 – 2014. Categoric, Monir intră în lumea artei prin marea poartă, fiind o
artistă de excepţie, acceptată în grupuri de artişti faimoşi, o artistă activistă, cu probleme politice în ţara
sa. Biografia ei este senzaţională.
Aflată la prima mare expoziţie într-un muzeu din Statele Unite, Monir se desfăşoară, îşi arată
toate valenţele sale plastice, sculptura, pictura, desen, instalaţii, cu o perspectivă transnaţională, aşa cum i-a
fost şi viaţa. Nevoită să emigraze în timpul regimului Ayatollah-ului Khomeini, ea s-a format la New York în anii
1945 – 1957, când a intrat în legătură cu artişti ca Milton Avery, Willem de Kooning, Joan Mitchell, Louise
Nevelson, Barnett Newman şi, inevitabil, Andy Warhol, care a avut cea mai mare influenţă asupra artistei. Acum îl
cunoaşte pe al doilea ei soţ, un student iranian, care i-a dat al doilea nume atât de special, Farmanfarmanian.
Cu această experienţă acumulată, Monir se reîntoarce în Iran, unde deprinde meşteşugul artei
tradiţionale. Se petrece această simbioză minunată, între vechi şi nou, între ceea ce înseamnă sacralitate,
tradiţie naţională, şi limbajul artei plastice moderne, americane, universale. Arta populară iraniană, folclorică,
are o natură epică, o picturalitate narativă, cu valoare decorativă. Revoluţia islamică din 1979 marchează
începutul unui exil american de 26 de ani pentru Monir. În America, ea realizează lucrari variate, din tot felul de
materiale, inclusiv textile. Abia în 2004 revine în Iran, unde îşi deschide un studio pentru munca ei specifică, în
care talentul meşteşugăresc este primordial.
La Guggenheim predomină oglinzile în relief, în varii forme sculpturale, făcând parte din ceea
ce artista numeşte “geometric families”, formula pe care Monir o experimentează de peste 40 de ani. Într-un
fel, ea seamănă cu On Kawara, cu migala lui de a colecţiona “Date paintings”, cu diferenţa că Monir
apelează la elemente sacre, la o anumită religiozitate a formelor tradiţionale, pe care le recombină, le
restructurează în forme moderne de un mare efect decorativ. Ceea ce cunoaştem din arhitectura islamică şi arta
iraniană geometrică, florală şi decorativă, redescoperim la Monir, care însă ne demonstrează că imaginaţia
geometrică are infinite posibilităţi de exprimare.
Şi acest lucru este dovedit practic într-o sală a expoziţiei, unde li se oferă vizitatorilor
posibilitatea de a crea ei înşişi forme geometrice, după propria lor imaginaţie. Ei stau pe nişte mici saltele, ca
nişte perne, şi desenează pe foi de hârtie speciale, pregătite de artistă, în stilul ei. Primesc aceste foi şi
creioane colorate. E o competiţie liberă la care iau parte maturi şi copii.
Uluitor este felul cum artista a asimilat tradiţia artei iraniene. Arta sa este plină de
sacralitate, este un fel de Chakra iraniană, fiindcă formele pe care le creează au aspect de Chakra, fapt de
simbioză între religie şi artă, pe care l-am discutat pe larg atunci când am scris despre Daisy Youngblood.
Însă aceste forme sunt în spiritul tradiţiei iraniene, o decorativitate geometrică, mult apreciată şi de americani,
dovadă că viziunea ei este un reper, asimilat de unii artişti, datorită caracterului său modern, nonconformist.
Acolo unde există valoare, graniţa dintre nou şi vechi, particular şi general, dispare. Şi fiecare parte este
insolit potenţată.
Grid Modorcea 13 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Primăvara Maeştrilor
În aceste zile se desfăşoară cel mai insolit eveniment artistic american şi mondial numit
Spring Masters. E un târg tânăr, aflat la a doua ediţie, dar organizartorii îl
consideră un târg radical şi diferit (“radical and different fair event”) faţă de toate celelalte târguri
de artă care se desfăşoară în America şi în special aici, în celebra locaţie Park Avenue Armory.
Am văzut sute, poate mii de expoziţii, am participat la fel de fel de evenimente artistice, nu
credeam că mă mai poate uimi ceva. Şi totuşi am fost uimit de acest eveniment. Ceea ce înseamnă că am o natură
bună, fiindcă numai inocenţa poate lua pulsul exact al unui fenomen. Imaginaţi-vă un hangar uriaş, peste 500 metri
pătraţi (iniţial clădirea a aparţinut armatei, era un arsenal, un depozit de arme), străbătut de o reţea de panouri
sub formă de fagure, de galerii hexagonale, aparţinând celor mai importanţi dealeri internaţionali, lideri în
domeniul artei, care se prezintă numai cu Maeştri ai culturii mondiale. Impactul vizual este enorm, uluitor. De
pildă, admiri tablouri renascentiste, ale unor maeştri ca Giovanni Battista Beinaschi, cu fenomenalul Martyrdom
of Saint Peter, alături de o galerie care expune numai Art Deco sau mobilier şi bijuterii de epocă, sau artă
neolitică. Asocierile sunt, pe drept, uluitoare.
În esenţă, este vorba despre Juxtapositions, despre juxtapunerea unor opere diverse,
colectate peste timp (“Collecting Across Centuries”). Te impresionează această juxtapunere dintre vechi şi
nou, care are efect multiplu, de contrast, complementaritate, opoziţie sau asociere. Trăim într-o lume a
conecţiilor şi e firesc să fim contemporani cu anticii, cu valorile create de oameni din diferite epoci.
Colecţiile sunt aprobate de o comisie de verificare (The Vetting Committee). Deci este
vorba despre un târg al valorilor vertificate. Vezi, de pildă, antichităţi din Columbia, Mexic, Peru sau Chile,
alături de o galerie care expune lucrări din sticlă create de mari maeştri moderni ca Picasso, Dali, Léger, Jean
Cocteau sau Chagall (fantastica colecţie de la Sylvia Powell Gallery). Târgul mai este asociat cu un eveniment al
valorilor educative, dovadă o colecţie de opere create de copii în cadrul programului ProjectArt (actual, în
America, peste 4 milioane de copii au acces la acest program de artă educativă). Iar marea bucurie este dată de
afluenţa masivă a tinerilor. Desigur, la vernisarea evenimentului prezenţa dealerilor a fost copleşitoare.
Atmosfera de mare ţinută, de mare eleganţă, de sobrietate cu Smile, stilul specific american.
O adevărată sărbătoare a artei! Nu ştii ce să urmăreşti, fiindcă numărul mare de valori expuse
de cele 72 de galerii participante este copleşitor. Omul nu poate percepe atâta valoare deodată sau într-un timp de
câteva ore, îţi trebuie zile, săptămâni, ani să asimilezi creator astfel de valori. Selectezi. Am căutat să văd
ceea ce nu am mai văzut. Reţii, să spunem, alegoria veneţianului Tiepolo, conversaţia dintre Molière şi Corneille,
un tablou creat de francezul Jean-Léon Gérôme, fantastica Cleopatră a lui Cantofoli sau şcoala mexicană a secolului
18, dar treci pe lângă colecţia Auguste Rodin de la Bowman Gallery, aproape completă, în versiuni miniaturale, la
fel, am văzut en passant colecţii de Impresionişti sau Abstract Expresionişti. M-au atras antichităţile de la
Phoenix Ancient Art, cu piese datând din neolitic, din Mesopotamia, Eurasia, perioada romană sau greacă, precum un
neasemuit cal din bronz, secolul 7 i.Ch. La fel sunt şi antichităţile oferite de Clinton Howell sau colecţia de
bijuterii Didier, fantasticele tacâmuri Drucker, uimitorul anticariat de la Louvre, după cum îndelung m-am oprit şi
la Holden Luntz Gallery, unde vezi o colecţie de senzaţionale fotografii de epocă, de o valoare cinematografică
inestimabilă. Sau poate te atrage mobilierul Henkel, cu o masă din bronz care costă 68 de mii de dolari!
Parcă artiştii din vechime lucrau cu mai mult meşteşug decât cei moderni. Meşteşugul era asociat
cu arta. Despărţirea artei de meşteşug a dus la o sărăcire a ei. Aşa au apărut artişti ca Jerald Melberg, de pildă,
care a lansat ideea artei-colaj. Şi o galerie îi poartă numele. Mi-e imposibil să pomenesc măcar galeriile care
prezintă arta viitorului, urbanismul arhitectonic sau felul cum sunt asociate un tablou de Paul Klee şi Madonna
cu pruncul de Luca di Tommé, care a activat la Siena în sec. 14. Şi ce contrast între bustul lui Iulius
Cezar şi tablourile lui Jean Dubuffet! Ce să mai spun de ceea ce a adus aici Osborne Samuel de la Londra, sculpturi
de Lynn Chadwick, de pildă, ca şi instalaţii moderne, concurând fantasmagoriile lui Alan Davie. Rămâi la fel de
impresionat de mobilierul victorian prezentat de Ronald Phillips, ca şi de arta din timpul reginei Anne. Spaniolii
de la Soraya Cartategui te copleşesc cu arta din secolele 16 şi 17, cu piese din epoca de aur olandeză ori din arta
chineză. Uimitor este tabloul lui Brueghel II, Fuga în Egipt. Dacă nu ai fost la MET, să vezi cultura Olmec,
o vezi aici, la William Segal Gallery.
*
Dar cu adevărat fericit am fost când privirile mi s-au oprit asupra a două sculpturi din marmură
albă, care tronau pe un raft, la mare vedere, forme brâncuşiene, ieşite parcă din Pasărea măiastră. Dar era o
altfel de pasăre măiastră, opusul ei, pasărea înţelepciunii, bufniţa, aşa cum a sculptat-o
elevul lui Brâncuşi, Constantin Antonovici. Erau două bufniţe surori, ca mama şi puiul ei, datate 1955.
Uluitor! Dar de unde le aveţi?, l-am întrebat pe galerist. Le avea cumpărate chiar de la sculptor, din atelierul
lui de la Catedrala Saint John the Divine. Şi Antonovici venise în 1953 aici, la New York, la recomandarea lui
Brâncuşi. Desigur, galeristul mi-a dat o prezentare a lucrărilor, cu toate amănuntele despre sculptorul român,
în care scria că s-a născut la Neamţ, că a studiat la Iaşi, apoi la Zagreb, cu Mestrovici, apoi la Paris, cu
Brâncuşi, toată cariera lui, în amănunţime, marcată de realizarea mormântului episcopului Manning de la
catedrala americană, prin care a obţinut atelierul de la subsolul ei. Nu ştia galeristul însă care era numele
său adevărat, Bucătaru, Antonovici fiind numele datorat infierii sale. Nu ştia nici cum a murit şi cine
moşteneşte opera sa. În volumul meu, Apocalipsa după Brâncuşi, public tot episodul, implicit
protestul lui Antonovici faţă de cei care l-au evacuat cu forţa din apartamentul său newyorkez şi l-au internat
într-un azil. Atunci Antonovici a scris un protest, pe care l-a adresat României, Ministerului Culturii, să-l
ajute, să-l salveze de la moarte, fiind conştient că internarea sa îi va pune capăt vieţii, dar şi operei, care
se află în atelierul de la catedrală. Şi aşa s-a întâmplat, el a murit, iar “scenariştii” i-au prăduit opera. O
crimă de nedescris, pe care am relatat-o cu diferite ocazii. Însă fără ecou, fiindcă monştrii şi nesimţirea
mişună peste tot. În această crimă a ajuns să se implice şi ICR, ceva strigător la cer!
Trebuie reţinut că toată această operă, de fapt, tot studioul, Antonovici îl donase statului
român, aşa cum făcuse odinioară şi profesorul său, Brâncuşi. Dar aşa cum lui Brâncuşi statul comunist i-a refuzat
donaţia, pe motiv că artistul face o artă decadentă, s-a repetat fapta ticăloasă, şi ministrul culturii de atunci,
Andrei Pleşu, a respins donaţia lui Antonovici, pe motiv că nu e nimeni, nu e cunoscut, nu e o valoare şi alte
judecăţi prosteşti, care arată ce crimă morală s-a făcut. În loc să cerceteze, să afle că Brâncuşi l-a recomandat
pe elevul său ca pe o valoare, ministrul Pleşu şi şuşăreii lui au luat atitudine negativă cu propria-le mărginime.
Pe de o parte, prădătorii îl omorau fizic la New York, iar românii, acasă, îl omorau spiritual, îi refuzau
donaţia.
Mereu am scris despre originalitatea acestui artist. Dacă Brâncuşi a sculptat lumina, Antonovici
a sculptat noaptea. Sunt ca fetele lui Ianus, deşi cei doi artişti sunt de necomparat. Categoric, Antonovici este
un epigon sau un emul al lui Brâncuşi. Opera lui Brâncuşi este diversă, are o organicitate simbolică, o unitate în
diversitate minimală şi monumentală, artistul gorjean având o arie tematică mult mai complexă decât a lui
Antonovici, care toată viaţa a sculptat numai bufniţe, cu excepţia portretelor făcute unor mari personalităţi, cum
ar fi Eisenhower, de pildă. Dacă Brâncuşi a spus: “Cocoşul sunt eu!”, replica lui Antonovici a fost:
“Bufniţa sunt eu!”
Acest fapt mi l-a declarat când i-am luat la New York un interviu, în 1999, singurul interviu
filmat pe care Antonovici l-a dat în viaţa lui. L-am difuzat la TVR şi alte posturi. Am spus că Antonovici trebuie
asimilat culturii româneşti. Iar statul român trebuie să-i deţină opera. Unde este acum opera lui Antonovici?
Împrăştiată, în cele patru vânturi, lăsată pe mâna unor derbedei să o vândă în stânga şi dreapta! Oficial nu s-a
luat nici o atitudine, niciodată, faţă de această barbarie, ai noştri hăhăiţi rămânând străini în faţa acestei
fapte incalificabile.
România nu deţine opere de Antonovici. El nu există în nici un muzeu, în nici o colecţie
particulară. Iar la New York cunosc doar două galerii care deţin opere de-ale lui Antonovici. Şi acum, aici, la
Spring Masters, iată, minune! Antonovici, singul român din mii de opere expuse, tronând cu două piese minunate,
proprietate ale galeriei parisiene Martin du Louvre. Aşadar, prin acest fapt, Antonovici este uns ca o valoare
verificată. Cu atât mai mare este tristeţea ca un om ca Andrei Pleşu, ca ministru al culturii, a refuzat donaţia
artistului, că, practic, nu l-a recunoscut, nu l-a asimilat valorilor naţionale, provocând prin acest refuz reculul
privind moartea artistului şi furtul operei lui. Acum opera sa e fără liman, ca o stafie, aparţine nimănui, unor
necunoscuţi sau unor particulari neştiuţi, care au putut-o cumpăra pe nimic de la jefuitori. Ceea ce înseamnă că
tragedia legată de atelierul lui Brâncuşi nu este întâmplătoare. De parcă românii, cei ce diriguiesc cultura, au o
vocaţie a autodistrugerii, a ignorării, a autosuficienţei malefice!
Şi toate aceste nenorociri răstignesc România, îi lasă pe obraji urme ruşinoase, fiindcă, prin
contrast, valorile îşi au destinul lor imprevizibil. Dovadă că străinii i-au adus gloria lui Brâncuşi şi au făcut
acum să strălucească, la Spring Masters, cele două piese ale lui Antonovici, Two Owls, ca două fiinţe
interiorizate, singulare, care privesc dincolo de timp, de lume, ca înţeleapta bufniţă.
Grid Modorcea 10 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Fenomenul On Kawara
Faţă de galerii, marile muzee ne oferă şansa unor retrospective, ba chiar a unor prezentări
exhaustive a unor artişti, greu de înţeles sau de cunoscut dacă nu-i percepi în larga lor desfăşurare. Şi
Metropolitan Museum, şi MoMA, dar mai ales Solomon Guggenheim Museum organizează curent astfel de evenimente.
Aşa este expoziţia Silence a lui On Kawara (1932 - 2014), un faimos artist
experimentalist, născut în Japonia şi venind în anii ‘60 în Statele Unite, unde a rămas până la moarte. El este
considerat în Japonia un proeminent reprezentant al avangardei post-belice. Picturile şi desenele sale constau din
figuri depersonalizate în spaţii nedefinite, o iconografie a dezolării. Lucru firesc, dacă ne gândim la tragedia pe
care a trăit-o Japonia în al doilea război mondial. Dar el a abandonat această manieră din anul 1959, când a
părăsit Tokio, petrecând un timp în Mexico City, apoi la Paris, ca din 1964 să se stabilească definitiv la New
York.
Expoziţia Silence chiar se întinde din anul 1965 până în anul morţii. Marea invenţie
a lui On Kawara este pictura datată. Adică pe suprafeţe diferite, ca nişte mici panouri sau plăcuţe, în general de
culoare neagră, dar şi albastră sau roşie, el notează o dată. Şi este un lucru total şocant să vezi pe un întreg
perete al muzeului o singură placă pe care scrie anul 1965 şi un singur cuvânt “Viet-nam”. Forţa de impact este
colosală. E singura dată pe care o consemnează în acel an, anul războiului din Vietnam.
Retrospectiva este o înşiruire de astfel de plăcuţe, plăcuţe comemorative, de la parter până la
ultimul etaj, pe toată spirala muzeului. Care a devenit un fel de cimitir spiralat, în care se înşiruie o sumedenie
de date istorice sau personale. Această manieră, artistul o numeşte Date Paintings. Parcă ar fi un ferpar
plastic, de anunţuri vizuale. Începe din 1965, cu războiul din Vietnam, şi ajunge la zi, la anul morţii artistului,
2014. În dreptul fiecărui ciclu de date se află vitrine cu ziarul “The New York Times”, care consemnează
evenimentele pe care plăcuţele le datează.
Iată, de pildă, o astfel de pictură: pe o placă de culoare roşie, stă scris cu alb
“APR.21.1986”, apoi, dedesubt, într-o cutie, ziarul “New York Times”, cu imaginea întrebătoare a unui copil,
pe care scrie “Monday. Today”, după care urmează datele tehnice ale plăcuţei: “Acrylic on canavas, 25.4 x 33 cm”,
cât şi dimensiunile cutiei “62.5 x 47.3 x 5 cm”. Şi aproape toate lucrările au precizată provenienţa “Private
collection”.
*
Aflăm că muzeul a pregătit această expoziţie de când On Kawara trăia, deci e creată în strânsă
colaborare cu artistul, care a avut studioul pe Greene Street, în Soho. Expoziţia este împărţită în 12 secţiuni,
fiecare conţinând o selecţie dintr-o preocupare sau alta a artistului. Împreună, toate, ne oferă o imagine globală
despre preocupările extraordinare ale acestui om ciudat, a cărui viziune nu este strict artistică, ci mai degrabă
ţine de statistica istorică, plus că e plină de curiozităţi şi pasiuni neaşteptate, care îl transformă în cel mai
original colecţionar sau cronicar al lumii.
Dacă îl privim ca artist, el a adus o schimbare radicală, absolut nouă, în ceea ce priveşte
perceperea realităţii. Kawara a înlocuit atât reprezentarea figurativă, cât şi cea nonfigurativă cu cifre, cu date
sau cu lipsa de date, doar cu puncte sau liniuţe, ca un fel de scriere nouă, adică a inventat un limbaj surdo-mut,
un limbaj schematic, axat pe semne, indicând doar timpul şi locul, ca o înregistrare de maşină, ca un reportaj cât
mai sec, cum poate fi un reportaj din cifre contabile, pe care le-a notat timp de 50 de ani!
Sentimentul este că acest om s-a aflat nu pe pământ, ci undeva în univers, într-o tăcere cosmică
şi a notat sârguincios ce s-a întâmplat pe planeta pământ. Aşa este cea mai senzaţională secţiune a expoziţiei,
numită One Million Years (1970-1998), însoţită de One Hundred Years (1984-2012) şi
Jurnals (1966-2013), care sunt calendare ieşite din comun, ce reprezintă o inventariere completă a unui
milion de ani, inclusiv a tuturor Picturilor Datate / Date Paintings.
Într-o cameră alăturată, la care ajungi printr-o nişă de la etajul 3, există o bibliotecă în
care vedem toate aceste cataloage, cu picturi şi date, adunate în volume, sub forma de cărţi masive. Ca un fel de
Biblii, editate pe foi subţiri, de înaltă calitate, cu un scris mărunt, ca să încapă kilometrică numerotare. Aşa
este albumul I read, în care sunt cuprinse toate decupajele din ziare. La fel există un alt album,
Codes (1965 – 2011), care cuprinde o lungă secvenţă de funcţionare a desenelor pe bază de limbă,
utilizând o marcare privată de sisteme numerice. Este aici o descifrare a ideii de joc, o gamă complexă de
combinaţii matrix şi filme. Se vede efortul de pură criptare a informaţiilor.
În fine, între 1970 şi 2000, Kawara a trimis o mie de telegrame, pe care le-a adunat sub titlul
I AM STILL ALIVE. Ca şi cum ar fi un naufragiat, care trimite un mesaj către lumea de dincolo de negură, să afle că
el încă trăieşte!
Kawara a vorbit foarte puţin despre arta sa enigmatică. Despre Date paintings a spus
că reprezintă un paradox: fiecare pictură semnifică prezentul care poartă numele şi data zilei în care s-a
întâmplat ceva, dar, odată ce ziua trece, se poate spune că prezentul aparţine trecutului. Din 1966, nimic în
activitatea sa nu s-a mai schimbat, el a urmat aceeaşi practică cu rigoare şi precizie, de parcă a trăit în illo
tempore, ca strămoşii săi primitivi, care îşi notau anumite date pe pereţii peşterii unde trăiau. E o
activitate rituală, ce ţine de mit. Kawara şi-a făcut treaba cu o meticulozitate de ceasornicar.
Evident, On Kawara este considerat o figură centrală în istoria curentului Conceptual Art. El a
generat o mişcare care îi include pe artiştii Michael Asher, John Baldessari, Daniel Buren, Hanne Darboven, Joseph
Kosuth, Sol LeWitt, Adrian Piper, Glenn Ligon şi mulţi alţii, despre care am scris constant în cărţile şi
articolele mele. Evident, prin devoţiunea cu care a lucrat, opera lui On Kawara ocupă un loc aparte în istoria
artei. Este singulară şi inutilă, cum trebuie să fie o adevărată opera de artă.
*
Kawara începe să producă seria Date Paintings din 1966, purtând titlul “Today”,
fiindcă datează ca un reporter ce se întâmplă important, din punctul lui de vedere, pe pământ. Şi realizează aceste
plăcuţe pe care le imprimă monochromatic cu date, de obicei totul fiind redus la culorile roşu, albastru şi gri.
Fiecăreia îi adaugă, dedesubt, un capac de cutie, în care se află un decupaj din presa la zi.
În paralel cu această serie, Today, On Kawara iniţiază o altă serie, seria cărţilor
poştale, numită IGot Up / I Went / I Met, adică “M-am sculat / M-am dus / Am întâlnit”,
un fel de modernizare a formulei antice rostite de Iulius Cezar: Veni, vidi, vici. Toate vederile pe care On
Kawara le-a primit sau le-a trimis în viaţa sa, sunt înşiruite pe panouri mari, aflate în calea vizitatorilor. Ele
consemnează, într-un fel de reportaj sui-generis, ce a făcut el zilnic, de când se scula din pat, mergea apoi în
oraş, unde avea treabă, şi cu cine se întâlnea, străini sau prieteni. Fiecare păstrează ziua şi locul faptei
importante sau banale, deşi, toate sunt importante pentru o viaţă, pentru viaţa lui On Kawara, care se vede astfel
cel mai important om de pe glob, dacă a crezut că pe alţi oameni, ca noi, îi interesează ce a făcut el în cutare zi
şi în cutare loc. E o cronică personală, fără relevanţă pentru viaţa altora, fiindcă ne interesează ca fapt divers,
“uite, domnule, ce a trăit On Kawara, pe vremea când eu… ce făceam eu în 13 martie 1971, nu ştiu, nu-mi
amintesc, dar nu cred că are vreo importanţă ce făceam şi ce nu făceam, însă e cert lucru că nici el, On Kawara, nu
şi-ar mai fi amintit nimic, dacă nu-şi nota!”.
Şi si-a notat nu ca într-un jurnal explicit, ci criptic, prin cifre şi semne. Diferenţa dintre
ce fac toţi oamenii şi On Kawara este că el şi-a notat tot ce a dorit, însă într-un mod ciudat, neobişnuit,
dintr-un gând apocaliptic, trăit probabil în timpul războiului, când a văzut că, în urma deflagraţiei atomice, nu a
mai rămas nimic, s-a ales praful de tot, de toată istoria acelor zone iradiate şi, dintr-un gest de recuperare, s-a
gândit poate că, dacă ar dispărea pământul, să lase măcar el o urmă că pe aici au existat oameni.
Dar Date Paintings par nimic faţă de alte plăceri sofisticate ale lui On Kawara,
care a uimit lumea cu extravaganţele lui. Aşa cum am arătat, ciclul On Million Years este o nebunie
totală, fiindcă artistul notează pe pagini strânse apoi în cărţi, ca un fel de Biblii, toţi anii cuprinşi într-o
perioadă de un million de ani. Aşadar, înşiruie toţi anii de la 1 la un milion. Paginile sunt pline numai de cifre
în ordine cronologică. Zici că este un hobby al unui extraterestru. De ce a făcut el ceea ce putea face o maşină,
un computer? Mister. Zece ani a muncit să scrie toate cifrele. Acest act total gratuit face parte din artă, fiindcă
numai arta este o activitate de lux, gratuită. Dacă era utilă, practica, literatura, pictura sau muzica ar fi
impiedicat oamenii să comită atâtea nenorociri, ca războaiele mondiale sau un masacru ca Holocaustul.
Alte curiozităţi ale lui On Kawara se leagă de vederi, cum am spus, iar un alt segment este
dedicat telegramelor. Sute de telegrame trimise şi primite!
Există şi o zonă unde doar trage pe foi liniuţe sau puncte în loc de litere sau cuvinte. Şi le
înşiruie pe perete aşa cum face şi John Baldessari, apoi Glenn Ligon, care a transcris pe panouri tot
Decameronul lui Boccaccio. Văzând ciudăţeniile lui On Kawara, le iei ca pe un caz. Şi ce caută ele
într-un muzeu de artă? Nu vezi nici un fel de pictură sau desen în retrospectiva lui. Le vezi doar în unele
cataloage aflate pe banci. Desene şcolăreşti. Sau fotografii. Dar în expoziţie nu le vezi, există doar aceste
consemnări încifrate, un fel de jurnal vizual.
Sigur, On Kawara nu poate fi plasat în rândul artiştilor propriu-zişi, el nu este un artist în
sensul consacrat al acestui termen, el este un fenomen. Opera lui este o formă totală de desacralizare. El reduce
universul, creaţia, pe Dumnezeu, la câteva date, la o cifră, la un simbol. Biblioteca Babel de care vorbea Borges
este aici Biblioteca On Kawara, formată din cifre, din date, fără nici o explicaţie. El este ca un colecţionar de
date. Pe unele însă le confecţionează. Aşa cum face cu One Million Years, de parcă ar vrea să înlocuiască
sau să indice ceea ce nu s-a făcut, un calendar al celor un million de ani care au trecut. Poate că atât crede el
că a trecut de la apariţia omului pe pământ. E stupefiant să vezi acest munte de cifre, acest fluviu de cifrăraie,
şi te întrebi, ce-au făcut oamenii în tot acest timp? E dezolant cât de puţin au muncit. Probabil că mai tot timpul
au distrus. O istorie a dezastrelor.
Dar de ce numai un milion de ani şi nu două, cât spun savanţii că ar fi vârsta lui homo sapiens?
Cred că dacă ar fi avut mai multe vieţi, On Kawara ar fi făcut şi catalogul altor milioane de ani. Interesant era
să facă un catalog al celor bune şi al celor rele, în cei 2, 5 milioanele de ani care au trecut de la apariţia
primului antropoid!
Munca acestui om este o ciudăţenie, un fapt de excepţie, o mare curiozitate de trecut în Cartea
Recordurilor. În cazul lui On Kawara, desacralizarea şi depersonalizarea sunt deliberate, constituie o atitudine
faţă de istorie, faţă de civilizaţie, faţă de omenire, faţă de om.
Grid Modorcea 6 mai 2015
Corespondenţă de la New York
Regăsirea sacrului prin arta chakra
Deunăzi, după deziluziile semnalate anterior în expoziţiile doldora de forme desacralizate, am
descoperit ceva care mi-a mers la suflet. În acelaşi timp cu dezmăţul de la Bernarducci, la McKee Gallery, de pe
Fifth Avenue, se desfăşura ceva opus, într-o atmosferă de linişte, de meditaţie, ceva de referinţă, care vine
dintr-o tradiţie sacră a omenirii, a lumii de dincolo de consumism. E vorba de expoziţia lui Daisy
Youngblood, o sculptoriţă ce vine din New Mexico, ea fiind născută în Carolina de Nord, în Asheville, în anul
1945. Şi-a numit simplu expoziţia: Ten Years 2006-2015, fiind însoţită de un catalog al artistei cu
25 de ilustraţii color, în care se află şi lucrările expuse în galerie.
E suficient să vezi o lucrare, şi rămâi interzis. Când am citit apoi cuvântul Chakra pe unele
piese, am înţeles imediat secretul: tradiţia sacra proto-indo-europeană. Această credinţă face parte din tradiţiile
tantrice/yogine.
Aici, în America, există un adevarat cult pentru această religie secretă, fiind considerată o
zonă ocultă, pentru iniţiaţi. Cine caută soluţii în yoga tradiţional descoperă imediat acest concept de chakra,
care vine din hinduism şi buddism. Însă cuvântul este indo-european, se trage din sanscrita şi înseamnă roata sau
curbura. El este pomenit pentru prima oara în Vede. Apoi în Tantra şi Upanisade.
Pe scurt, se referă la aşa numitul corp subtil al fiinţei umane, diferit de corpul fizic. În
acest corp subtil există puncte de energie sau noduri numite chakre. Organismul subtil are nişte canale, zise
nadis, prin care circula, ca o pânză freatică, forţă de viaţă (prana), care leagă o chakra de alta. Chakrele sunt
mai multe, dar 7 sunt considerate cele mai importante. Şi poziţiile chakra, asemănătoare celor yoga,
reprezintă imagini de acest fel. Ele se mai numesc şi vortex sau jacuzzi. Există în America, pe străzile pe care
trec zilnic, multe astfel de locuri pe care scrie Jacuzzi.
Daisy este singura artistă chakrista ale cărei opere le-am văzut. Iar multe sculpturi de-ale
sale imită poziţii specifice mişcărilor sau, mai bine zis, nemişcărilor chakra.
Pentru neofiţi, totul este impresionat. Compoziţiile sculpturale au forme neobişnuite, tipice
exerciţiilor Jacuzzi. Când am văzut expoziţia, încă de la prima impresie, mi-am dat seama că mă aflu în plină
sacralitate. E ca atunci când, învăţat cu practicile europene, intri într-un templu buddhist sau într-o sală unde
se practică mişcări yoga, cu gesturi chakriste, profund asimilate. Totul e ca de pe altă lume. Omul tinde spre
perfecţiune. De fapt, aceste poziţii seamănă cu starea de meditaţie, cu imaginea Gânditorului de la Hamangia. Mai
mult, îmi amintesc de ceea ce am văzut la Muntele Athos, acolo unde se practică o formă de meditaţie creştină
numită isihasm. Toţi călugării aspiră la starea isihastă, practicată de eremiţi, asceţii absoluţi. Isihasmul are
atingere cu chakra.
La fel este şi arta lui Daisy Youngblood. Sculpturile ei sunt delicate, fragile, dar care
transmit o energie profundă. Cu mijloace simple, ce ţin de minimalism, în tradiţia lui Giacometti, Daisy realizează
autoportrete, fiindcă ea seamănă cu sculpturile pe care le face. Este şi ea o sălbăticiune, precum numele său
predestinat, ca al nativilor indieni. Daisy este un artist retras, a trăit o vreme în Porto Rico, iar contactul cu
arta primitivă a indienilor se vede chiar şi în înfăţişarea ei. Ea mi-a amintit izbitor de mexicana Frida
Kahlo, deşi Daisy înseamnă margareta, care la noi, la români, e o floare a iubirii şi inocenţei. Iar celălalt
nume s-ar traduce “Sânge tănăr”, exact ca în cazul triburilor indiene, din care erau compuse numele nativilor.
Dar expoziţia ei mi-a amintit de muzeul în aer liber de la Costeşti, Vâlcea, de unde s-a
inspirat marele Brâncuşi. E leagănul civilizaţiei sculpturale a naturii, care a sculptat aici pietrele, cu
ploaia şi vântul, timp de mii de ani. Aceste forme naturale, Brâncuşi le-a stilizat, după modelul artei populare, a
cioplitorilor Hobiţei. Sigur, el şi-a extins inspiraţia, a ajuns până în India, l-a descoperit pe Milarepa,
realizând lucrarea din lemn Spiritul lui Buddha. Şi Templul Eliberării, ca o nouă Poartă a Sărutului, a vrut să-l
ridice la Indore, în India.
Nu departe de asemenea influenţe sau asocieri este şi Daisy, care are o lucrare numită chiar
Budhi (2006), o reprezentare a lui Buddha tânăr, cu figura în uimire şi braţele deschise, în
căutare, parcă ar semăna cu Nebunul satului din folclorul românesc.
Din spiritul naturii sau al folclorului se trage şi inspiraţia lui Daisy. Ca şi Brâncuşi, ea
compune figuri animaliere, ca un urs (Bear, 2007), un peşte, un cap de cerb, dar mai ales multe
maimuţe care atârna de crengi, sub formele curbate ale chakrei, precum fantastica Oladio (2009).
Există şi o variantă a masivei Gorilla (1966), care ne priveşte întrebător. Viziunile ei însă
sunt orientate nu spre monumental, ci spre intimitate, spre interiorizare.
Faţă de Brâncuşi, care îşi cioplea formele, în marmură, piatră sau lemn, Daisy îşi creează
formele din ceramică sau bronz, dar mai ales a ajuns la combinaţii ingenioase de materiale, piatră, lemn, metal.
Evident, piatra o caută pe malul râurilor, doar îi găseşte legăturile cu celelalte materiale, aşa cum sunt
combinaţiile din piesele Leaping I şi II (2010).
Dar capodopera acestei maniere de a armoniza materia este indiscutabil piesa Anubis and
1st Chakra (2012), adusă aici de la Muzeul de Artă Modernă din San Francisco (vezi foto).
Este o combinare între lemn, piatră şi lut ars, la flacără mică (“low-fire clay, wood and
stone”). Toate piesele au o frumuseţe deosebită, sunt pe linia artei primitive, dar foarte rafinate, la care se
adaugă o aură de umor, precum elefantul care face Yoga: Elephant-headed Yogi (2012) sau maimuţa numită
ironic Venus (2007). Această tehnică de “low-fire” am văzut-o aplicată şi la Michael Zansky, dar pe
suprafeţe plane, în desen şi pictură. Uneori şi pe lemn, în basorelief.
Sunt şi alte piese de o mare savoare, adevărate replici la o tradiţie milenară, pe care o
descoperim în stângăcia căutată a unor sculpturi, precum un spirit reîncarnat, idee strâns legată de arta funerară
egipteană, fiindcă are un aspect de mumie, de schelet abia descoperit într-un sarcofag. Lucrarea se numeşte
Chandrika (2014), un cuvânt desigur derivat din Chakra. Ai sentimentul că, dacă atingi această
sculptură, se alege praful. Ca şi în cazul altora, ce poartă o pecete de vechi, de urmă arheologică. N-ai zice, aşa
cum a spus Brâncuşi, că ar dori ca peste sculpturile sale să se joace copiii! E o arheologie de forme vechi
actualizate, de renaştere a spiritului religios.
Apelul la originile artei este fundamental, fiindcă reinstituie sacrul. Iar valoarea se măsoară
cu tradiţia. Numai popoarele vechi ajung la forme rafinate, la stilizări desăvârşite. Şi tot ce este vechi,
milenar, capată o patină nouă. Să ne amintim ce a spus Rousseau-Vameşul când a văzut Rugăciune,
Sărutul şi Cuminţenia pământului: “Ei bine, prietene, ai transformat anticul în
modern!” Acest gând se potriveşte şi pentru arta lui Daisy Youngblood.
Grid Modorcea 22 aprilie 2015
Corespondenţă de la New York
Forme ale desacralizării
Întâlnesc tot mai mulţi artişti care sunt de acord cu observaţia mea că tendinţa Pop Art impusă
de Andy Warhol et co este o înfundătură. Ba recent am întâlnit o sculptoriţă, pe nume Daisy Youngblood, care spunea
că este o ruşine pentru America să defileze cu Campbell’s Soup drept model de frondă a artei, să
fie considerat de unii, în batjocură, desigur, Mona Lisa a Americii. E timpul ca să înceteze această joacă şi
artiştii să se pună serios pe treabă!
Sigur, uşor de spus. Dar handicapul e mare, ff mare, deoarece această tendinţă a artei se
suprapune peste ideea de consumism. Şi de aceea, nu numai galeriştii, dar şi artiştii nu urmăresc decât să vândă. E
ca la tenis, goana după câştig a omorât frumuseţea tenisului. Toţi joacă numai pentru puncte. Nimeni nu-şi mai
permite să risipească o minge de dragul spectacolului, cum făceau un Connors şi Nasty, acum totul e pe puncte şi
bani. Chiar şi site-urile turneelor au rubrici de pariuri, se pariază în draci pe jucători, pe jocuri, pe seturi
chiar, e o competiţie ca la cursele de cai sau ogari!
Consumismul ţine totuşi de evoluţia societăţii, e o practică impusă de civilizaţie, care a
devenit şi mentalitate. Să lupţi cu această mentalitate generalizată e fff greu. Arta are de suferit.
Şi am cântărit mult lucrurile, să aflu care ar fi cauza, care e punctual vulnerabil sau punctul
cheie. Şi cred că am găsit: este sacrul. Dispariţia aproape totală a elementului religios. Desacralizarea lumii se
vede în desacralizarea generală a artei. Nu vorbesc de cazul unui artist precum On Kawara, în care
desacralizarea este deliberată, este o atitudine faţă de civilizaţie, faţă de omenire, faţă de om, aşa cum voi
arăta într-un articol special.
Sunt invitat cam la 40 de vernisaje pe săptămână. Şi ajung la cel puţin 10 dintre ele. Sigur, le
fotografiez dintr-o ochire. Îmi dau seama repede dacă merită să stau sau nu. Ca şi la film. Practica m-a învăţat să
ghicesc dintr-o secvenţă calitatea unui film.
Iar kitsch-ul nu este greu de decelat. Şi la fiecare pas, uimirea continuă. Peste tot avalanşa
de gură cască. Aşa cum a fost la Bernarducci-Meisel Gallery, de pe 57 St., la expoziţia “Pool Paintings” a lui Jack Mendenhall,
cu fotografii de la piscinele elegante ale bogaţilor, un fel de album de lux, cu femei frumoase, cu mese
împărăteşti, întru totul un simbol al consumismului, şi la propriu, şi la figurat. Nicio clipă de emoţie,
darămite de sacralitate! Şi vizitatorii erau pe măsură, numai persoane extravagante, la limita travestiurilor.
De altfel, Barnarducci este renumit ca un galerist extravagant, care face expoziţii contra-curentului. Dar acum,
din păcate, contra-curentul a devenit curentul însuşi, fiindcă toată lumea expune astfel de kitsch-uri
fotografice, de tip reviste de modă, pentru a atrage cumpărători. Nimeni nu mai urmăreşte ceva de substanţă, ci
doar de efect. Efecte cât mai tentante, tot felul de nimicuri, fără nicio pretenţie artistică.
Şi unde se petrece acest lucru, la periferie, într-un fund de lume? Nu, aici, în buricul artei,
pe 57 St., la galeriile de lux ale New York-ului! Uite, la Nohra Haime Gallery, unde expune Eve Sonneman,
supratitrata fotografă, aflată în mari muzee şi bienale. Şi ce expune? Cum fac oamenii yoga în Times Square, de
pildă. Sau cum sunt îmbrăcaţi de Halloween şi ce mănâncă de Thanksgiving. Ori nişte ambianţe de la Cannes
sau din alte locuri ale lumii, turism fotografic. Numai banalităţi, pe care le fotografiază mii de oameni.
Consumism neaoş, ca să placă, să zică orice privitor, uite, aşa ceva am făcut sau pot să fac şi eu! Asta nu e artă.
Nici un strop de sacralitate. Totul e rupt de emoţie, de un element estetic, să spui măcar că fotografia cutare e
expresivă. Poze bătrânicioase, expuse să pară tinereşti, cu luminozitate, cum îşi intitulează Sonneman expoziţia:
“Lightness of Youth”!
De regulă, se fac experimenţe artistice, precum face Alexo Wandawl în “Revealing
Muses” de la Lilac Gallery, în care expune kitsch-uri pure, încercări fotografice digitale şi colaje cu efecte
edulcorate, aşa cum îi cer revistele la care artistul colaborează şi unde, totuşi, portretistica feminină are
impact.
Tendinţa aceasta a dus la fenomenul selfie, în care toată lumea e artistă, îşi
poate face o poză. Milioane de oameni au sentimentul că fac artă. Ceea ce e o jignire la adresa artei. Inventatorii
acestor scule electronice, având multiple funcţii – au devenit aparate de fotografiat, telefoane şi computere
totodată, ieftine, la îndemâna oricui –, dau iluzia că omul nu mai trebuie să urmeze o şcoală, că e suficient să
aibă un astfel de aparat sofisticat, să înveţe repede să-l mânuiască şi gata, a terminat şcoala! Că arta
fotografiei este totuşi grea, ne arată un artist ca Marcus Leatherdale, care realizează fotografii alb-negru, pe
bază de ştiinţă a luminii. El îşi şi numeşte expoziţia: “Vintage Photographs of 1980s New York Luminaries”.
Dar subiectul acestor excelente fotografii este tot consumist, numai imagini homo, în stilul lui Robert
Mapplethorpe, care a fost homosexual. Ca şi prietenul său, Andy Warhol. Desigur, tendinţa consumistă nu trebuie
identificată cu mişcarea homosexuală, dar atingere au, fiindcă mai toţi artiştii homosexuali o practică.
Sau despre ce fel de sacralitate poate fi vorba în expoziţia “Stainless Steel” tot de la
Bernarducci Gallery? Nici una. Artistul a vrut să ne arate exact ce scrie în subtitul ei “Reflective works in 3
Dimensions”, cum diferite bucăţi de oţel inoxidabil produce efecte de… oglindă. Dovadă că toţi vizitatorii se
oglindeau în aceste bucăţi de metal. S-a gândit oare cumva artistul la teoria reflectării filosofice, la
gnosticism, la ceva legat de sacru? Nici gând. Sunt ca şi fotografiile nud sau cele din piscine.
La Pace Gallery, altă desacralizare, fotograful Robert Whitman, în “Soundies”, ne arată
şuruburi, chiuvete, veceuri, un hârleţ înfipt în pământ, tot felul de obiecte industriale, într-un spaţiu regal,
unde ar merita să fie expusă artă adevărată. Dacă se expune astfel de kitsch-uri la renumita Pace Galley, oare nu
înseamnă că aşa ceva se caută, se cere? Altfel nu s-ar organiza asemenea expoziţii. La care totuşi nu vine nimeni.
Ceea ce presupune varianta că artistul şi-a plătit spaţiul. E riscul lui. Dar ambele variante sunt un semn de
criză.
Să se fi robotizat fiinţa umană, te întrebi, în asemenea hal, să-i fi pierit orice strop de
sensibiltate şi sacralitate, să nu mai iubească frumosul, misticul, ci numai culisele, mizeria din gheene sau
invazia uniformităţii? O astfel de liniaritate, de şablonizare ne arată şi Ian Davenport tot la Pace Gallery.
Lucrările nici nu au titluri, toate se numesc “Etching”, care înseamnă grafică! Grafică din linii color,
şcolărească.
Ca şi Lloyd Martin la Stux Gallery, alt Mondrian american, care trage linii cu bidineaua până
umple tot spaţiul pe care îl are la dispoziţie! Tot aici, nu demult, am văzut cum este “actualizat” Picasso, în
expoziţia “Pisockophilia” a lui Aaron Johnson, care ne-a umplut imaginaţia de colaje cu ciorapi vopsiţi, ca să le
piară mirosul! Sau liniile lui Jonnie Winona Ross, numite chiar “Trases”. Ce sacralitate să vezi în aşa ceva? Nu
mai vorbesc de “tablourile” semnate de Margaret Evangeline, numite “painting shot”, nişte tablă împuşcată. Ea şi-a
numit expoziţia “An Injured Armory” (Un arsenal accidentat). Efectiv, artista trage cu pistolul în bucăţi de tablă.
Iar aceste table găurite de gloanţe, le expune. Şi Frida Kalho a noastră, Magdalena Rădulescu, picta pe tablă. Da,
dar ea picta. Tablele ţineau loc de pânză sau carton, în lipsa unor astfel de materiale în timpul războiului. Şi ea
picta viziuni magice, de inspiraţie folclorică şi religioasă, precum Adoraţia Magilor.
Nici europenii care expun aici nu sunt mai breji. Normal, trebuie să se adapteze modei, altfel
stau pe afară. Am arătat anterior ce expune la Marian Goodman Gallery italianul Giuseppe Penone, trunchiuri de
arbori făcuţi din ghips! Alte exemple de înfundătură, pe linia lui Kandinsky şi Pet Mondrian sunt cu miile, de la
Sol LeWitt la Shirley Jaffe, cu formele sale dislocate (“Forms of Dislocation”) expuse la Tibor de Nagy Gallery. Pe
aceeaşi linie este şi Alexander Gorlizki, care expune structuri geometrice de grădini savante la Van Doren Waxter
Gallery. Nici ceea ce face Peter Saul, pe care îl imită Aaron Johnson, nu are pic de sacralitate. Totul e epatant,
colorat, cu imagini SF reprezentând nişte personaje de gangsteri interstelari, totul la nivel de comicbook.
Ca şi în cazul lui Yves Tessier, un canadian ajuns la New York, care, într-o expoziţie
personală, numită Bedroom Walls în Harlem, combină naivităţi adolescentine cu imagini porno, pe care le
înşiruie în jurul patului pe care doarme. El a făcut din propria casă, studio şi sală de expoziţie. O altă formă de
desacralizare, cu imagini şcolăreşti, pline însă de umor, bune pentru foi caricaturale, pentru “free games” sau
“cartoon network”. Cred că ar reuşi să treacă cu succes şi examenul la hebdomadarul francez “Charlie Hebdo”.
Multe sunt tablouri care nu mai sperie nici copii, adică sunt bune de pus ca tapet la locuinţe.
Ba nişte copii spuneau, la o expoziţie a lui Jean-Michele Basquiat: “Hai să plecăm de aici, că aştia vor zice că noi am făcut
mâzgălelile de pe pereţi”. Scopul lor este unul strict decorativ. Dacă se fac asemenea expoziţii, înseamnă
că se cer. Fiindcă aici nu e comunism, aici se expune numai dacă se vinde. Galeriile trăiesc din vânzări, nu le
sponsorizează nimeni. Şi te întrebi, dacă se cere aşa ceva, înseamnă că societatea este tare bolnavă! O lume
care şi-a pierdut simţul umanului, al frumosului estetic, nu mai este interesantă. Trebuie căutat altceva.
Dar în America, la New York, am învăţat să nu judec lucrurile definitiv, să nu dau verdicte, să
emit judecăţi apodictice, să definesc categoric lucrurile. America, simbolizată prin New York, este un cosmos. Nu
îl poţi cuprinde pe de-a-ntregul niciodată. La prima cotitură îţi apare în faţă ceva ce îţi dă peste cap toate
raţionamentele. Iar în materie de artă plastică, New York-ul este imbatabil, fiindcă are de toate, vei găsi aici ce
nici nu visezi. Am arătat ce înseamnă artă tradiţională a Chinei în Asia Week. Apoi ce înseamnă icoana bizantină în
expoziţia Icon Art de la Ukrainian Institute of America. Sigur, sunt excepţii. Dar sunt. Excepţiile aici nu
confirmă regula, sunt chiar regulă, dar trebuie să le cauţi. Şi le găsesti. Sigur. Într-un articol viitor, am să vă
prezint un caz uluitor, fapt pentru care merită să mă urmăriţi.
Grid Modorcea 15 aprilie 2015
Corespondenţă de la New York
Kitsch cu multe
feţe
Deunăzi, la Sandra Gering Gallery, am trăit un moment de neuitat: eram trei oameni care comentam expoziţia
curentă, un critic american de 90 de ani, foarte curtat, un pictor din Brooklyn de 80 de ani, foarte viguros, şi
eu, un European de 70 de ani (şi ceva). Primul era total revoltat pe faptul că arta americană stă cu faţa spre
trecut, că e foarte influenţată de arta europeană, care o trage înapoi; eu susţineam, dimpotrivă, că arta
americană stă mai mult cu faţa spre viitor şi ofeream exemple de la târgul Armory Show, dominat de expoziţii în
care baza nu o mai constituie linia şi punctul, desenul sau culoarea, ci tehnologia; iar pictorul din Brooklyn
era revoltat pe faptul că arta americană trăieşte numai în prezent, se inspiră din prezent, că e plină numai de
mâzgălituri “after” Basquiat sau Warhol, de gunoaie din tomberoane, de tot felul de instalaţii.
Şi toate acestea le discutam având în faţă lucrările artistei plastice Julia Kunin, puse sub semnul unui roman feminist utopic, Le
Guérillèrs, de Monique Witting, pline de referinţe SF şi mitologice. Sigur,
totul e minunat, dar piesele expuse erau nişte evidente kitsch-uri. Galeria s-a umplut de lume, dar pe nimeni nu
deranja această făcătură. Aţa cum am arătat nu o dată, artiştii americani şi clienţii lor nu se sfiesc să expună
kitsch-uri, nu au nici un complex faţă de această formă fără fond, fără tradiţie, deşi ceea ce expunea Kunin se
trăgea din experienţele artelor decorative, respectiv din Art Nouveau, Art Deco, Op Art sau Futurism,
nemaivorbind că unii vorbeau de Voyeuristic Art şi despre alte experienţe narative sau groteşti. Dar nimic nu
era născut, ci doar făcut sau contrafăcut la maşină.
Julia Kunin era la prima personală aici, dar cu experienţă din alte galerii prin Europa. Nu
auzise însă de cuvântul estetică şi nu ştia nimic despre procesul lui Brâncuşi cu vama newyorkeză, care i-a
reproşat faptul că operele trimise în America nu sunt opere de artă, făcute de mâna omului, ci opere industriale.
Evident, Brâncuşi a câştigat procesul, fiindcă a demonstrat că sculpturile respective trimise lui Edward Steichen
erau lucrate cu mâna lui. Acest proces e fff important, fiindcă a impus conceptul de artă modernă şi de valoare
estetică.
Dar azi s-a uitat complet acest lucru, nimeni nu mai pomeneşte de estetică, iar valoarea e ceva
aleatoriu, fiindcă operele au un traseu dependent de cel care plăteşte, el hotărăşte cât valorează în bani un lemn
sau o cârpă. Şi aici, tot ce a expus Julia Kunin era realizat industrial, o serie de forme identice din ceramică,
pe care le-a combinat în sculpturi care sugerau un Iron Man, de pildă, două figuri groteşti din Pixar, altele erau
mostre feminine, din una se vedea doar sutienul, iar o doamnă foarte distinsă, care era chiar mama Juliei, susţinea
că ea a fost modelul acestei sculpturi nonfigurative, imaginare.
La nivelul combinaţiilor, Julia Kunin are talent, dar fizic, concret, nici o lucrare nu a ieşit
din mâna ei, în sensul că nu ea a cioplit lemnul sau piatra. De fapt, nici nu este vorba de lemn sau de
piatră/marmură, ci de… ceramică! Toate lucrările ei sunt din ceramică, însă nu plăsmuite precum olarii, ci având un
aspect kitsch industrial. Şi ca să dispară acest aspect mecanic, ea le-a dat cu sclipiciuri, toate erau pudrate şi
stropite cu un fel de ojă, ca un machiaj strident, aşa cum îl practică prostituatele.
Şi asemenea cosmetizări apar peste tot. La Marian Goodman Gallery chiar ne uimeşte tehnica cu
care italianul Giuseppe Penone imită natura! El face varii scoarţe de copaci din ghips în care introduce lemn şi
aceste trunchiuri artificiale le pune pe socluri de marmură! Iar în altă sală aşează forme de ceramică între trei
crengi realizate din bronz! Pe un lung suport pune o altă “creangă” neagră, ca salvata de la incendiu, după cum, pe
un şir de copăcei ornamentali, în ghivece, aşează o “creangă” albă, transparentă, ca o cobiliţă! Un efort tehnic
deosebit, pentru ce? Aşa cum discutam cu artista fotograf Michele Vicat, ne întrebăm: Unde e viziunea? Se pare că
viziunea a murit odată cu kitsch-ul etalon “Campbell’s Soup” al lui Andy Warhol. Lângă “pădurea” de trunchiuri albe
se află un tânăr îmbrăcat într-un combinezon alb. Aha, trunchiurile sunt un fel de soldaţi camuflaţi!? Dar oamenii
nu mor în picioare, precum copacii! Şi nici “pădurea” lui Penone nu este o Pădure a spânzuraţilor! Ce vrea, deci,
să ne arate el, că natura poate fi imitată? Bine că nu imită şi natura arta lui!
Cel puţin Kunin n-are nici o legătură cu natura. Fiindcă ceea ce am văzut la Gering Gallery era
total artificial, nimic natural. Brâncuşi i-a derutat total pe imitatori, fiindcă el îşi şlefuia lucrările cu
mâinile lui ani îndelungaţi, aşa cum a făcut natura, de milenii, cu pietrele de la Costeşti. Brâncuşi a căutat
esenţa, nu aspectele exterioare. Lucrările sale se află în prelungirea eului naturii, unde este realitatea sa
adâncă, nu în învelişurile ei. De aceea, operele lui nu ne amintesc de nimic exterior. Peggy Guggneheim a spus că
Pasărea în văzduh, pe care a achiziţionat-o ea, Brâncuşi ar fi şlefuit-o 17 ani! Dar azi nimeni nu-şi mai
pierde vremea să şlefuiască, se foloseşte de polizor, de maşină. Ceea ce la Brâncuşi părea articifial, acum chiar
este artificial. Asta e arta viitorului, o artă a efectelor speciale, a efectelor optice, în care numai tehnologia
contează, nu şi mâna artistului? Şi unde este aici valoare estetică?
În acest punct, cei doi interlocutori ai mei şi-au suflecat mânecile şi s-au uitat la braţele
lor, da, mâna, mâna omului, ce miraculoasă, ce facem cu ea, o tăiem, n-o mai folosim să cioplim materia primă, să-i
dăm forme umane, dar care au legătură cu natura, care sunt fireşti, în prelungirea creaţiei divine?
Grid Modorcea 7 aprilie 2015
Corespondenţă de la New York
Arta sacra ucrainiană
Zi istorică la New York. Pe 20 martie 2015, când a fost echinoxul vernal, a nins toată ziua.
Google anunţa printr-un aranjament floral prima zi astronomică de primăvară. După ninsorile din zilele trecute,
zăpada dispăruse de peste tot. Copacii se pregăteau de înmugurire. Însuşi giganticul Central Park, până mai ieri
acoperit de zăpadă, era uscat. Tot stratul de zăpadă, de peste 30 cm, se topise. Şi, deodată, în prima zi de
primăvară, a început să ningă. A nins toată ziua. Şi tot oraşul s-a acoperit de nea. Central Park a devenit iar un
basm ca în poveştile cu Moş Crăciun.
În această atmosferă fantastică, la Ukrainian Institute of America, de pe 79 St., s-a petrecut
un eveniment rarisim: vernisajul expoziţiei de grup “Icon Art: Visions of a World Unseen / Arta Icoanei: viziuini ale Lumii
nevăzute”, cu precizarea “Contemporary Sacred Art from Ukraine / Arta sacră contemporană din Ucraina”, eveniment
desfăşurat în prezenţa unui reprezentant al culturii din Ucraina şi prezentat pe larg de curatorul expoziţiei,
Walter Hoydysh.
Am aflat că ICONART este o galerie din Lviv, Ucraina, specializată în artă sacră contemporană.
Artişti din întreaga Ucraina expun aici. Din 2009 şi până în prezent, galeria a organizat 60 de expoziţii şi
evenimente dedicate problemelor culturii ucrainiene de natură spirituală. Şi la New York galeria a prezentat acum
opere create de trei generaţii de artişti, în diferite stiluri şi tehnici. Au expus 18 artişti lucrări inspirate
din cultura creştină, în special din credinţa ortodoxă, fiindcă majoritatea lucrărilor, deşi trecute prin
experienţa spirituală personală a artiştilor, poartă marca distinctă a artei bizantine.
Unele dintre lucrările expuse sunt adevărate capodopere, precum The Shroud /
Giulgiul (2015) de Ivanka Demchuk, Do not lament Me, o Mather / Nu Mă
plânge, Mamă (2011) de Lyuba Yatskiv, Mother of God (2015) de Ostap Lozynsky,
Christ the Pantocrator şi Mother of God de aceeaşi Lyuba Yatskiv, St.
George (2015) şi Equilibrium (2013) de Oleg Denysenko, Angel Music
1 şi 2 (2011) de Olga Kovtun, St. George (2007) şi Youth
and Mature (2009) de Oleksandr Kudryavchenko, He (2014) de Ulyana
Nyshchuk-Borysyak,House of Jacob (2014) de Oleksandr Antonyuk,
Crucifix (2011) de Yuriy Smolsky sau seria monumentală The Last Supper (2015)
de Mycola Molchan.
Există şi un tablou Holy Trinity, al Ivankai Demchuk, care reproduce pe fond alb
Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov, prezentat şi în filmul lui Tarkovski, aşa cum am discutat cu
reprezentantul Ucrainei şi cu unii dintre vizitatori.
Toate pânzele expuse sunt în spirit bizantin, tradiţional, diferă doar câte un accent modern pus
asupra imaginii iconice, impuse de tradiţie, precum seria de icoane pe lemn prezentate de Natalya Rusetska, în
manieră miniaturistă, dar mai ales degetele exagerat de lungi ale Maicii Domnului, din tabloul lui Lozynskyy, ca
nişte funii, cu care îşi ţine strâns pruncul, ce avea totuşi să fie smuls de la sânul matern şi răstignit. Apoi, în
The Shroud, nudul lui Iisus fără sex. E o viziune cu adevărat divină, fiindcă sexualitatea
Mântuitorului este incertă sau nu se discută, deşi tradiţia iconică ne înfăţişează un Iisus cu chip de bărbat
sfânt. Dar ce senzaţională este ideea lui Petro Humenyuk din Unknown Saint (2010), care ne
prezintă un sfânt necunoscut! Humenyuk mai are o viziune neobişnuită în Anatomy Lesson (2001),
care pare o replică ironică la Lecţia de anatomie a lui Rembrandt. Fenomenală este şi lucrarea
lui Oleg Denysenko, 1927 (2013), în care vedem o pereche de ţărani, el şi ea, în costume populare, care
stau ca la fotograf. E o imagine pe care orice român ar spune că seamănă cu o familie de ţărani români. Nu este
exclus, e o dovadă că Ucraina are graniţă cu România, iar multe sate româneşti se află în Ucraina. Iar un alt
argument în acest sens este lucrarea Grapes / Struguri (2013) de Ulyana
Nyshchuk-Borysyak, alcătuită din 15 piese înşiruite sub formă de ciorchine, iar maniera de reprezentare este de
inspiraţie folclorică, Iisus, sfinţii şi scenele biblice fiind adaptări la realitatea ţărănească, aşa cum anonimii
pictori moldavi au zugrăvit Biblia pe zidurile mânăstirilor noastre din Nordul Moldovei. Deci tot o zonă din
apropierea Ucrainei.
Alte pânze, cum ar fi The Nativity de Petro Humenyuk, sunt în stilul artei
naive şi reprezintă scene biblice pictate precum icoanele pe sticlă din Ţara Făgăraşului sau de la Sibiel. Nu o
dată am regretat că ICR, Consulatul României şi toate oficialităţile româneşti din America nu se implică să
organizeze o astfel de expoziţie, fiindcă opere religioase există din belşug în România, din care americanii ar
avea numai de învăţat.
Discutam cu unii vizitatori care erau total inocenţi în privinţa religiei ortodoxe, a
bizantinismului. Aşa cum spunea şi galerista Marianna Baran, America datorează enorm acestor ţări europene, precum
Ucraina sau România, pe care le priveşte de sus sau le exploatează, fără să le înţeleagă. Ucrainienii cu care am
vorbit sunt sceptici în ceea ce priveşte ajutorul UE, pe calea deschisă de Merkel şi Hollande, fiindcă fac jocuri
ascunse, iar Putin continuă războiul în Ucraina. Un ucrainian cam adus de spate susţinea că marea problemă sunt
ucrainienii înşişi, care SUNT DIVIZAŢI, unii sunt proruşi, alţii proeuropeni, iar important este că ucrainienii să
fie ucrainieni. Organizatoarea expoziţiei susţinea înflăcărată că toţi ucrainienii sunt proeuropeni, toţi vor
occidentalizarea, însă se opune Putin. Ruşii sunt cheia destabilizării. Ei sunt cauza crizei din Ucraina. Aceasta
era opinia tranşantă a curatoarei.
Sigur, Ucraina reprezintă un popor cu o tradiţie milenară, nu poate fi umilit, nici ştearsă o
asemenea istorie cum vor unii sau alţii. Şi aşa acest pământ a fost sfârtecat din toate părţile, până a ajuns să
fie puternic rusificat, Ucraina a devenit a treia putere nucleară din lume, ne-a demonstrat şi nouă cu tragedia de
la Cernomobîl, apoi cu stilul ei acaparant (gurile Dunării), învăţat de la ruşi, care au dat lovitura de boomerang
cu Crimeea. M-am tot întrebat oare când Ucraina a fost a ucrainienilor? Şi ea are cu ce să se mândrească, are un
liant care uneşte, ca un fir al Ariadnei, toate perioadele ei independente.
Mi-am arătat admiraţia faţă de cultura religioasă şi folclorică a acestei mari ţări, şi i-am
sugerat galeristei că era bine să aducă şi câteva icoane vechi, să le arate americanilor care este deosebirea între
linia clasică şi cea modernă, pe care o văd acum, aici. Apoi am vorbit pe larg despre cinematografia ucrainiană, pe
care o cunosc bine. Mi-am exprimat admiraţia faţă de Alekandr Dovjenko, cu filmele Pământ,
Ivan sau Zvenigora, modele pentru şcoala rusă, din care el face parte alături de
cineaşti ca Eisenstein, Kulesov sau Pudovkin.
Avem multe de făcut ca să cucerim America, dar nu cu mafia, spunea curatoarea, iar arta
religioasă este o cale. Desigur, numai ca iconografia bizantină este necunoscută americanilor. Aşa cum discutam şi
cu Woody Allen anul trecut, la Carlyle Hotel, unde el susţine concerte de jazz în timpul liber, americanii ar avea
numai de câştigat dacă s-ar orienta spre Europa. El s-a orientat. Dovadă că ultimile sale filme le-a realizat în
Europa. Chiar şi filmele premiate cu Oscar încep să fie în spirit european, cum a fost The Artist,
iar acum The Grand Budapest Hotel.
E necesară o schimbare de optică planetară, iar cultura este o cale formidabilă. Acest lucru
trebuie să se petreacă în ambele sensuri. Dar România aşteaptă. Aşteaptă numai să fie înarmată cu scuturi
antirachetă! E o aberaţie. Ne pregătim de război sau de pace? Calea normală şi sănătoasă este cultura, să facă
cultură adevărată, nu bişniţă, cum continuă să facă ICR, care trebuie reanimat din rădăcini. Ceea ce face ICR New
York acum este o ruşine. Toate ICR-urile din lume au hibe, sunt conduse funcţionăreşte, de la Bucureşti, nu au
personalitate, fiind rupte de diaspora, de românii din ţările respective, dovadă ce s-a întâmplat la recentele
alegeri în Franţa. Acest fapt se întâmplă, iar criza se va adânci atâta timp cât ICR-urile continuă să fie conduse
de politruci, de camarila puterii, nu de adevăraţi oameni de cultură, de veritabili români!
Niciodată nu vor realiza, cu mentalitatea de azi, un eveniment ca Icon Art de la
Institutul Ucrainian. Care are şi o poziţie privilegiată, clădirea fiind pe Fifth Avenue, colţ cu 79 St., orientată
spre Metropolitan Museum of Art şi spre Central Park. Ea este opera lui Charles Gilbert, care la începutul
secolului 20 a ridicat circa o sută de clădiri asemănătoare în New York. Iar fondatorul institutului este bancherul
Isaac Fletcher, mare colecţionar, cu donaţii la MET. De la etajul patru al clădirii, o bijuterie în stilul
goticului târziu, se vede bătrânul parc american ca un basm de epocă. La acest etaj se află o expoziţie dedicată
sculptorului cubist şi constructivist Aleksandr Archipenko (1887 – 1964), considerat un fel de Brâncuşi al
Ucrainei, fiind născut în Ucraina, cu ucenicia la Paris, stabilit apoi, din 1923, la New York, unde a şi murit. La
etajul trei mai pot fi văzute două excepţionale expoziţii ale pictorilor ucrainieni Sergei Belik, cu senzaţionale
naturi moarte, bazate pe jocuri de lumină şi întuneric, şi Max Vityk, ale cărui tablouri abstracte mi-au amintit de
maniera lui Ţuculescu de a aşeza pasta pe pânză.
Puţine institute au o asemenea poziţie ca Sinclair House, cum este cunoscută casa ridicată de
celebrul architect american Charles Gilbert în 1898. Dar toate au făcut din locul lor focare de cultura. Am scris
nu o dată ce evenimente se petrec la Institutul Italian, la care merg curent, precum şi la cel austriac, ceh,
german, chinez sau cel al Asiei, de pe Park Avenue. Ele şi-au creat o personalitate distinctă datorită accentului
pe care îl pun pe specificul naţional. Numai ICR întoarce spatele culturii române, tradiţiei româneşti, şi imită
kitsch-urile americane. E doldora de imitaţii exact ca la ProTV şi alte posturi de acasă, care trăiesc numai din
penibile copii de împrumut.
Dar ucrainienii ne dau o lecţie de artă autentică, unică, fără egal, revelând o tradiţie
copleşitoare. Ceea ce nu se poate vedea în toate galeriile New York-ului, se vede aici: viziunea, viziunea nouă
asupra religiei bizantine, a religiei în general. Ea are în centrul sau omul, care este prezentat ca în
He, ca în House of Jacob sau ca în uluitorul Youth and Mature
(Family), unde vedem o Maria feciorelnică şi un Iosif bătrân, obez, într-o viziune ca scoasă din Dürer.
Multe lucrări te şochează tocmai prin ideile vizionare.
Iar viziunea are puterea să revoluţioneze tehnica, stilul, maniera de a picta. Se dovedeşte încă
o dată că în artă ea, tehnica, este un mijloc, nu un scop, cum se întâmplă în arta pop, kitsch sau în genul
instalaţii. Tehnica trebuie să fie un mijloc pus în slujba viziunii. Şi în expoziţia Icon Art, cele mai
subtile mijloace, în primul rând cele care ţin de arta desenului, sunt subsumate marilor idei religioase, creştine,
care rămân intangibile în esenţa lor. Cu toate denaturările sau accentele personale, imaginea generală a expoziţiei
rămâne una în spiritul tradiţiei sacre a credinţei ortodoxe.
Grid Modorcea 23 martie 2015
Corespondenţă de la New York
Sărbătoarea mondială a artei
Dacă la The Art Show, organizat de Art Dealers Association of America (ADAA), întâlneşti marii
dealers-i americani din domeniul artelor plastice, aşa cum am arătat într-un articol anterior, la The Armory Show
te aşteaptă întâlnirea cu planeta artei, cu tot ce are mai valoros şi inovator estetic pământenii de pretutindeni,
de la Tokio la Sao Paulo, de la New Delhi la Shanghai. Nu există aproape popor de pe acest pământ să nu fie
reprezentat de o galerie, de un artist sau de o prezenţă a rasei sale. Spaţiile expoziţionale sunt înţesate de
lume, de sute de mii de oameni, de toate culorile şi vorbind toate limbile pământului.
Iar Europa este ca la ea acasă. Toate marile oraşe ale artei au aici galerii, reprezentanţi, în
frunte cu Paris, Milano, Düseldorf, Londra, Viena, Barcelona, Geneva sau Zurich. Lipseşte numai Bucureştiul, ca de
obicei, dar şi românii sunt reprezentaţi, tot ca de obicei, de vechea noastră cunoştinţă, de aceeaşi nelipsită
galerie Mihai Nicodim din Los Angeles. Sigur, Nicodim ne-a precizat că el nu reprezintă România, ci se reprezintă
pe sine, că România nu are nici o contribuţie la înfiinţarea galeriei sale şi la promovarea artiştilor români. Dacă
anul trecut era prezent cu o lucrare de Şerban Savu, cultivat şi de David Nolan Gallery, anul acesta am văzut două
tablouri de Răzvan Boar, abstracte, cu efecte de pop art.
Evident, faţă de miile de prezenţe străine (numai turcii erau prezenţi cu câteva galerii din
Istanbul!), aceste urme româneşti sunt insignifiante. Dar trebuie să mai spun că dacă românii nu au grijă de ei, au
alţii (ne-am obişnuit cu această anomalie, zisă pleaşcă, să ne facă alţii cultura, aşa cum tot alţii ne fac
istoria!). Aşa este marea surpriză de la Galerie Mitterrand din Paris, unde trona la intrare
Coloana lui Brâncuşi. Evident, era o reproducere din lemn, în miniatură. Am discutat cu advisor-ul
galeriei, care spunea că nu a indicat numele autorului, fiindcă toţi ştiu cine e Brâncuşi, “un celebru sculptor
francez”. Da, dar Coloana există numai la Tg. Jiu, în România, i-am spus, acest lucru ar fi trebuit
precizat, să afle şi miile de vizitatori ai târgului că e vorba totuşi de un celebru sculptor român.
Aşa cum ştia până şi foarte tânăra Kung Min Lee, o sud-coreeancă de la One and J. Gallery din
Seul, cu care am discutat mult pe tema Brâncuşi şi Lee Ufan, bine cunoscutul sculptor sud-coreean, care se declară
emul al lui Brăncuşi, prin lucrul direct cu piatra şi lemnul, materialele primare cu care lucrează.
Şi am mai dat peste o surpriză românească, la galeria Cecilia de Torres din New York, care
expunea, chiar pe peretele din faţă, trei lucrări semnate de artistul roman Sandu Darie (1908 – 1991), două fără
titlu, iar a treia cu un nume brâncuşian, Columna especial (circa 1950). Denumirea este spaniolă întrucât acest artist,
de origine evreu (Sandu Laver), născut la Roman, după o carieră începută la Bucureşti, printre surrealiştii
români, fiind bun prieten cu Ştefan Roll, a emigrat în Franţa şi s-a stabilit nu la Paris sau la New York, ca
alţi avangardişti români, ci în… Cuba, în 1941, unde a trăit până la moarte şi a câştigat toţi laurii acestei
ţări. Acolo devine exponetul de vârf al artei cubaneze şi al artei cinetice în lume. Majoritatea lucrărilor sale
se află în Muzeul de Arte Frumoase din Havana.
Picturile sale sunt nişte asamblaje spaţiale foarte inginereşti, matematice, amintind până la un
punct de Kandinsky, cu forme geometrice sugerând mişcări transformabile, ivite din structuralismul şi
constructivismul mişcării abstracţioniste, iar criticii îl aliniază suprarealismului internaţional. Frank Popper,
în cartea sa “Birth of Kinetic Art”, îl consideră pe Sandu Darie unul dintre iniţiatorii direcţiei numite
“arta luminoasă a environment-ului”, alături de Yakov Agam, Nicolas Shofer şi Viktor Vasarely. Dar
asemănarea cea mai izbitoare a stilului său pictural este cu olandezul Piet Mondrian. Cubanezii l-au asimilat
mişcărilor de avangardă, considerându-l un conceptualist, posesor al unei imaginaţii fără limite. Deşi adept al
formei pure, cinetice, Darie a creat o artă deschisă, implicând socialul, valorile concrete, practice, provocând
în privitor reacţii de participare. Cele trei piese expuse de galeria Cecilia de Torres reprezintă nişte buline
haşurate, în transformare, pe verticală şi orizontală, rezultând un abstracţionism care ne aminteşte de Braque
şi Léger.
Este interesant să stabilim aceste conexiuni cu arta lumii. Iar arta românească are datoria să
asimileze culturii naţionale astfel de artişti care s-au impus pe alte meleaguri şi care sunt recunoscuţi în lume,
în timp ce acasă sunt total necunoscuţi. Aşa cum sunt şi Constantin Antonovici şi Jaques Hérold. Nimic din ce este
românesc nu trebuie neglijat. Chiar şi urmele ţigăneşti. Şi o lecţie am primit-o de la Gypsum Gallery din Cairo,
care promovează tocmai arta făcută de acest popor nomad, care şi-a găsit loc şi în ţara Egiptului, ba se pare că
rădăcinile primare se trag de aici, mai sigur decât din India.
*
În rest, cele două mari docuri expoziţionale ale târgului, numite Pier 92 şi Pier 94, au fost
dedicate artei moderne şi respectiv artei contemporane. Evident, arta modernă era dominată de galeriile din New
York. Dar m-am axat mai mult pe ceea ce au oferit galeriile străine, precum Arte Maggiore din Bologna, care era
dedicată artistului Giorgio Morandi, cel ce a impus o nouă valoare iconică genului Natura morta / Still life.
Impresionant ce a prezentat Galerie Nordenhake, “picture a flag”, adică pictura steagului, propusă de nordicul Paul
Fägerskiöld, gen care începe să aibă tradiţie în America. La fel, am putut admira galeria Whitestone din Tokio,
care a reprezentat celebra Gutai Pinacotheca, bazată pe un colectiv de artişti fondat în 1954 de Jiro Yoshihara,
din care fac parte şi artiştii prezenţi la Armory Show, Yuko Nasaka, cu propunerile ei circulare, sugerând arta
ceramicii, şi maestrul Tsuyoshi Maekawa, născut în 1936 în Osaka, care continuă stilul Gutai, după dizolvarea
grupului, un stil floral şi marin, dar şi cu influenţe europene, venite în special din partea lui Juan Miro, Paul
Klee sau Alberto Burri, cât şi ale abstract - expresionismului francez şi american. În apropiere se află o galerie
din Barcelona, plină de marii artişti ai acestui oras, Picasso, Dali şi Miro, şi am putut lesne face o paralelă cu
lucrările lui Maekawa, totuşi diferite, cum e seria numită “Jute”, adică o pictură în relief.
Arta contemporană, în schimb, era dominată de multe galerii parisiene, dar şi de pretutindeni. O
impresionată prezenţă planetară. Am văzut şi câteva galerii din estul Europei, dar de unde nu erau, de pe tot
pământul!
Ca o impresie generală, suverană era forma decorativă a lucrărilor, orientarea spre utilitatea
lor practică. Nu mai vedeai nimic pe bază de desen sau de culoare, totul era pe bază de tehnologie, de efecte
optice, de instalaţii electronice sofisticate. Artistul a devenit un meşteşugar Hi Tech, stăpân pe mijloacele
tehnologiei moderne, construind fascinante piese decorative, cu care omul modern îşi poate crea un ambient cosmic,
care să-i ofere un confort vizual liniştitor, dar şi sonor, fiindcă instalaţiile nu numai că se mişcă, dar şi
cântă. E un permanent spectacol audio-vizual, cu obiecte ingenios create, din tuburi de neon sau din alte obiecte
plastice. Uimitoare este tehnologia prin care se creează toate aceste neobişnuite efecte vizuale şi sonore.
O notă aparte faţă de această tendinţă a fost dată de galeriile parisiene, dominante, care au
adus ceea ce americanii au realizat de mult prin conceptual art, pe linia John Baldessari – Glenn Ligon şi Ed
Ruscha, adică expunerea de texte, carte vizuală, întâmplări povestite pe perete din litere sau din sugerarea
scrierii. Acest model mai are numele de Art on Paper, fiind un fel de pictografie chinezească, deşi la această
ediţie a târgului artiştii chinezi au fost mai discreţi, faţă de anul trecut când au fost aleşi lideri.
Scrierea este o altfel de pictură, iar
cărţile expuse la Michèle Didier din Paris sunt o
dovadă preremptorie.
Reconfortantă această idee, ca simbolul
culturii adevărate, tradiţionale, rămâne cartea.
Sigur, nu suntem la târgul internaţional al cărţii, care se va desfăşura în curând, ci la ceea
ce omul imaginează plastic, fără ca evadările şi exotismele sale să ameninţe viitorul. Faţă de cinematograf, care
defilează cu spectre apocaliptice, viziunile plastic ale oamenilor sunt mai optimiste, asimilând creator tehnologia
galopantă.
Interesant în acest sens poate fi contrastul între un proiect al viitorului, al sculptorului
canadian, născut la Teheran, Parviz Tanavoli, propus de Grety Art NYU Gallery şi piesele de rezistenţă ale unei
galerii consacrate ca Marlborough din Chelsea, care defila cu aceiaşi clasici ai excentrismului plastic precum
Botero şi Tom Otterness, o sculptură a acestuia, în care un copil îi pune altui copil capul pe umeri, amintindu-mi
de un desen al lui Gopo!
Evident, toate evenimentele şi ideile preţioase legate de prezentul şi viitorul artei se dezbat
în celebrul spaţiu OPEN FORUM, unde au loc permanent, după un program bine stabilit, simpozioane şi conversaţii
între curatori, critici, artişti, galerişti, directori de muzee, alţi experţi în artă. Aşa am asistat la un Abu
Dhabi Project, prezentat de Fundatia Guggenheim Museum. Mai există o secţiune similară numită FOCUS MENAM, dedicată
iniţiativelor venite din zona arabă. Ca niciodată, în ultimii ani, am descoperit o prezenţă arabă numeroasă. Acest
lucru face parte, desigur, dintr-o anumită platformă politică, de a vedea latura culturală a unei zone asupra
căreia planează imaginea terorismului. De altfel, liderul cultural al târgului Armory Show a fost numit Omar
Kholeif, curator la Whitechapel Gallery din Londra, specialist în arta Orientului Mijlociu, Africii de Nord şi
Mediteranei. Au impresionat marile proiecte ale deşertului arabic, numite “Artifical Light”, sau propunerile legate
de arta cinetică, de conservarea artei antice a Asiei, ca şi cele ale galeriei EOA Projects din Londra, cu
fascinante soluţii de îmbinare a spaţiilor geografice şi culturale, sinteze de conveţuire umană planetară.
Grid Modorcea 15 martie 2015
Corespondenţă de la New York
L’Impasse Ronsin la Art Show
La New York continuă să ningă. Parcă a început iarna, nu primăvara. Newyorkezii nu ţin minte să
mai fi trăit o asemenea vreme. De regulă, după orice ninsoare, ei curăţau strada imediat. Acum par dovediţi,
fiindcă au început să se adune straturi mari de zăpadă pe marginea trotuarelor, lângă copaci. Iar Central Park este
total înzăpezit, pe dealurile lui montane unii se dau cu schiurile!
În această atmosferă hibernală au loc însă evenimente culturale, iar iarna este un bun sfetnic,
fiindcă îi adună pe oameni în muzee sau galerii. Acum, cel mai are eveniment artistic se petrece în celebra locaţie
The Park Avenue Armory, unde are loc târgul anual ADAA, numit The Art Show. Este Târgul de artă al Dealers-ilor, al
Asociaţiei Americane a negustorilor de artă, ai celor mai puternici colecţionari şi galerişti ai Americii.
Aici poţi să vezi toate forţele din domeniu, fiindcă fiecare galerie expune ce are mai preţios,
ceea ce doreşte să vândă, în general colecţii rare, cum este, de pildă, ciclul “Alternate Histories” de la St.
Etienne Gallery, care îşi celebrează 75 de ani de la înfiinţare. Aici vezi lucrări de Gustav Klimt, Egon Schiele,
Oscar Kokoschka, Otto Dix, Moris Hirshfield, Grandma Moses, Marie-Louise Motesiczky sau Erich Heckel. Adică artişti
ai expresionismului austriac şi german.
În general, sunt expuse piese rare, de colecţie, cum ar fi şi ceea ce vedem la Thomas Colville
Gallery, care expune fascinatele peisaje şi portrete ale clasicului James Abbot McNeill Whistler (1834 – 1903), în
expoziţia “Whistler and his Influence”.
Fenomenal este ceea ce ne oferă să admirăm Gallery-Museum Hours, colecţia de artă primitivă,
muzeul fiind specializat în arta veche şi tribală. Iar Van de Veghe ne oferă o altă mare surpriză, vedem pentru
prima oară o lucrare monumentală realizată de Andy Warhol şi Jean Michel-Basquiat, plus o serie de fotografii în
care îi vedem împreună pe aceşti doi mari artişti, fondatori ai Pop Art.
Şi fiecare din cele 72 de galerii participante are ceva deosebit, ceva demn de atenţie.
Dar pentru mine, surpriza şi regalul acestui event este să văd scris cu litere de-o şchioapă
L’Impasse Ronsin şi imaginea atelierului lui Brâncuşi! Minunea aceasta se află la Paul Kasmin Gallery, care se dovedeşte în continuare prietenul nesperat al României, foarte
atentă cu opera lui Brâncuşi. Această galerie a fost singura din Manhattan care a sărbătorit - printr-o
retrospectivă originală - 100 de ani de la debutul lui Brâncuşi în America, la New York, la prima ediţie a Târgului internaţional Armory Show
(1913 – 2013), iar lucrările expuse au constituit obiectul unui album scos de această galerie, album care se
află pe Amazon, alături de cartea noastră BRÂNCUŞI ÎN AMERICA. În mijlocul galeriei tronează sublima piesă
Jeune Fille Sophistiquee (1928), din bronz aurit, mai cunoscută aici cu titlul Portrait de
Nancy Cunard.
O altă mare surpriză, legată tot de un simbol românesc, este expunerea, la Mary-Anne Martin Gallery, a două desene de Matisse cu Blouse Roumaine, celebra iie româneasca pictată de Matisse în 36 de variante. Am
discutat cu asistenta de la stand, era total inocentă, nu ştia nimic despre provenienţa pieselor. Atunci i-am
arătat capitolul The Romanian Folk Shirt din cartea mea, unde vorbesc despre prietenia dintre
Brâncuşi şi Matisse, despre cum s-a născut această splendidă pictură, care a făcut anul trecut obiectul unei
expoziţii de pomină la MET.
Toate firele româneşti în materie de artă se leagă de Brâncuşi, de singurul artist prin care
România există, deşi Paul Kasmin face acest eveniment nu pentru România, ci din interes pentru opera nepieritoare a
lui Brâncuşi. De ani de zile, ceea ce a descoperit Brâncuşi, nu poate fi detronat. El a impus o viziune sculpturala
pură, senină, fără egal, în arta modernă. Din zeci şi sute de sculptori americani sau străini pe care i-am văzut şi
comentat, nimeni nu se ridică la puritatea stilului brâncuşian, toţi sunt tenebroşi, experimentalişti, de la un
Hans Arp la toată pleiada de artişti ai curentului Pop Art.
Doar sud-coreeanul Lee Ufan poate fi considerat o voce aparte în sculptura modernă, deşi si el se consideră
emul al lui Brâncuşi, iar acum, aici, la ADAA, la Ronald Feldman Gallery, am văzut ceva ce pare o nouă viziune,
ceva ce merită reţinut, un altfel de proiect sculptural, care vine din partea cuplului de artişti ruşi Alexander
Brodsky şi Ilya Utkin, cu studioul la Moscova. Viziunea lor e din zona realismului fantastic şi satiric, prin
lucrarea monumentală Still live, ce reprezintă o aglomeraţie arthitecturală de zgârie-nori din obiecte
piramidale, sub formă de sticle de diferite mărimi, totul fiind împresurat de varii busturi, capete umane cu
aspect funerar. Lucrarea este un vast mausoleum, o aglomeraţie de sute de obiecte sugerând toate epocile.
Aglomeraţie de obiecte am văzut şi la alti sculptori, precum Gabriel Orozco, Claes Oldenburg,
Gustav Metzger, cu artopia lui, sau italianul Maurizio Cattelan, dar aici, la Brodsky & Utkin, obiectele nu
sunt colectate din realitate, sunt create de ei, sculptate, sunt, fiecare în parte, operă de artă. Ai sentimentul
că e aglomerată toată istoria artei, toate epocile, cu amprenta faraonică distinctă. Dar numărul impresionant de
sticle ne trimite totuşi, automat, spre Rusia, spre o civilizaţie pe bază de vodka. Unele sticle au imagini umane,
sunt monumentale, ca nişte Godzille, ca nişte uriaşi biblici. Still live, deci, o natură moartă, seamană
izbitor cu imaginea unui vechi cimitir din Kyrgyzstan. Desigur, aceeaşi idee brâncuşiana, a noului din ceva foarte
vechi.
Însă mereu am simţit nevoia să revin la Impasse Ronsin, la celebra stradă a artiştilor din
Paris, acolo unde Brâncuşi a locuit, o vreme la nr. 8, apoi la nr. 11, din 1916 până în 1957, unde a şi murit.
Faimosul său atelier, donat întâi României, se află acum la Centre Pompidou, cel mai vizitat loc al artei moderne,
la paritate cu MoMA, la New York, unde opera lui Brâncuşi este reprezentată ca la ea acasă, la etajul 5 al
muzeului, într-o sală rezervată marelui artist român!
Grid Modorcea 10 martie 2015
Corespondenţă de la New York
Căutări şi calea dreaptă a artei
Vernisajele nu ţin seama de iarnă, de frig. Ele se desfăşoară vertiginos, în ciuda gerului. Şi
oamenii se adună în sutele de galerii ale New York-ului parcă să se încălzească, să uite de lunga vreme friguroasă.
Şi exact pe 1 martie a nins cum trebuia să ningă de Crăciun, ore întregi, până tot New York-ul a fost acoperit de
un covor alb. Iar a doua zi, Central Park era cel mai vizitat loc de pe pământ datorită frumuseţii lui
hibernale.
Chiar şi noaptea arată divin. S-a întâmplat să fie o noapte călduroasă, pe un cer senin, brăzdat
de stele. Şi miile de ferestre luminate de la zgârie-norii din jurul parcului concurau cu stelele cerului, de parcă
stelele căzuseră pe pământ, printre oameni.
Iar în galerii ce se expunea? O varietate de nedescris. Aceeaşi infinită căutare a unui fel nou
de a exprima ceva foarte vechi. O făcuse primul Brâncuşi. Şi cel mai bine. De la el, ca pionier al artei moderne
americane, lucrurile s-au tot degradat. Nu mai sunt artişti de anvergura lui. Nici un vizionar. Numai pitici. Ca la
MacGill Gallery, unde expun japonezele Ken Kitano şi Tomoko Sawada fotografii în stilul lui
Andy Warhol de acum 50 de ani. De pildă, o serie de 50 de imagini cu cutii de ketchup, replică la faimosul
“Campbell Soup”. Şi japonezii îi imită pe americani. Deşi, la Marianne Boeski Gallery, de pe 64 St., unde
expune originale tablouri care creează un efect optic fascinant, prin jocurile de trunghiuri colorate, artistul
Yuichi Higashionna nu a rezistat tentaţiei şi a instalat în galerie nişte baraje de carton sau a agăţat de tavan
un fel de avion îmbrăcat în staniol, care se roteşte pe un suport metalic, adică a făcut instalaţii, să fie în
ton cu moda generală a expoziţiilor americane.
La Van Doren Waxter Gallery, de pe 73 St., expunea Joe Goode. Cu un titlu ingenios
“There’s always Tomorrow”, el prezintă o serie de tablouri care imită cerul, sugerând un fel de hartă
albastră frântă de nori gri. De fapt, aceste lucrări fac parte din seria numită “Vandalism” şi par ca nişte
vandalizări ale cupolei albastre a cerului.
Semnificativă pe linia căutărilor este expoziţia lui Peter Saul numită “From Pop to
Punk”, prezentată de Venus Over Manhattan în locaţia lui Gagosian, de pe Madison Avenue, un eveniment care
leagă Manhattan de Los Angeles. Saul (n. 1934, San Francisco) este un artist celebru al “culturii pop”, modalitatea
lui de a picta fiind un surrealism aplicat la personaje SF. Rezultă un grotesc fantastic, îmbinând existenţialismul
cu abstract-expresionismul. El a generat o şcoală. Un emul al lui este şi Aaron Johnson, care expune chiar zilele
acestea la Stux Gallery, eveniment despre care am scris anterior. Arta lui Saul este teribilistă, fauvistă, viu
colorată, model de comicsbook. Se ia la întrecere cu filmele Pixar. Totul este şocant, non-conformist, mai
mult Punk decât Pop.
Una dintre cele mai luxoase galerii din lume este Hirschl & Adler Modern de pe Fifth
Avenue, care intră în categoria palatelor, fiindcă expoziţia propriu-zisă, numită “Endgame” de Martin Mull,
este un pretext, o invitaţie de a vedea fantasticul spaţiu al galeriei, împodobit cu opere ale secolului 19,
tablouri şi mobilier francez, parisian. Şi aşa şi este. Eleganţa şi atmosfera din acest loc par în afară de timp,
din alt spaţiu, de pe altă planetă, din alt secol.
Fenomenal a fost vernisajul de la Edward Tyler Gallery, tot din zona elitei, de pe 57
St., expoziţia numindu-se “No Such Place: Contemporary African Artists in America”. Într-adevăr, e greu să
mai găseşti un asemenea loc! Aici nu părea a fi o expoziţie, ci un bar, o discotecă, un loc exploziv al întâlnirii
negrilor. Nu ce se expunea conta, ci expozanţii şi prietenii lor, oamenii de culoare, de o frumuseţe şi o
distincţie remarcabile. Cred că modiştii de la gala Oscar ar fi avut ce invidia. Cu adevărat rasa superioară a
pământului şi-a dat întâlnire aici.
O notă aparte în ceea ce priveşte cultivarea valorilor face, ca de obicei, Pace Gallery,
o mare galerie, care se respectă şi unde se poate vedea un remarcabil artist spaniol. Expoziţia se numeşte simplu:
“Tapies”, după numele lui Antoni Tapies (1923 - 2012), celebrul artist catalan, care a trăit la Barcelona, dar a
expus în toate marile muzee ale lumii, cele mai multe expoziţii avându-le în America. Dominantă în lucrările sale
este crucea creştină, plasată în varii contexte. Ea e de regulă neagră, iar fundalul pământiu, cleios, ca lutul
galben. E o atmosferă mistică, de gravă rugăciune, care, plastic, emană multă poezie, sugestie, copleşitoare forme
care sugerează moartea şi forma ei nebună, crucificarea. Sunt şi tablouri care amintesc de Picasso, de figurile
sale rubensiene, altele amintesc de tehnica graffiti a lui Jean-Michel Basquiat, dar totul e dominat de pete de
culoare, de semne simbolice, de forme informale.
În contrast cu aceste căutări moderniste am văzut două expoziţii-reper. Prima la The Cooper
Union, faimoasa Universitate de arhitectură, unde se derula în cadrul ciclului “Cities of the Dead”, expoziţia
“The Ancestral Cemeteries of Kyrgyzstan”, o fantastică serie de fotografii realizate de Margaret Morton, în
chiar Kyrgyzstan, revelând frumuseţea de neimaginat a unor cimitire vechi, concurând în miniatură piramidele
Egiptului sau fiind similare cu celebrul Greenwood Cemetery din New York, privind forma capelelor, a monumentelor, a cavourilor.
Dar în timp ce Greenwood e plasat într-o imensă pădure seculară, cimitirele din Kyrgyzstan sunt plasate într-un
peisaj selenar, între dealuri netede. Iar micile capele sau castele sunt, de fapt, mici minarete, căci suntem în
plină religie musulmană, care a generat astfel de adăposturi eterne pentru morţi. Evident, efectul este de o
plasticitate arhitecturală unică, fără egal.
Al doilea eveniment de neuitat l-am trăit la John Molloy Gallery, de pe 78 Street. John
Molloy este un colecţionar singular. Colecţia lui se numeşte “19th Century Plains Indian Art”. El a adunat
ani de zile folclor al vechilor băştinaşi ai Americii. Evident, pentru aceşti oameni, tot ce a însemnat viaţa,
existenţa, s-a transformat în artă. Obiectele cel mai simple, uzuale, sunt lucrate cu un gust artistic desăvârşit.
Portul, la fel, plin de culoare şi eleganţă. O armă de vânătoare sau un scut de luptă sunt lucrate şi pictate cu
har artistic. Această moştenire colosală a amerindienilor este conservată la Metropolitan Museum of Art, desigur,
precum se poate vedea în expoziţia curentă “The Plains Indians – Artists of the Earth & Sky”, dar, printre
sutele de galerii ale New York-ului, ea poate fi văzută numai la John Molloy Gallery. Piesele sunt unicate, de o
valoare muzeală care mi-a amintit de colecţiile filmate de mine la Bucium, Sâmbăta şi Breaza Făgăraşului, în
colecţii private, gospodărite de ţărani intelectuali, ca Radocea, sau de preoţi inimoşi, precum Ioan Naftanailă
şi Ştefan Popică. Există o legătură de rudenie folclorică între aceste obiecte, între aceste zone îndepărtate
ale pământului. Fiindcă tot ceea ce este folclor autentic poartă pecetea ritualului. John Molloy mi-a arătat un
scut pictat aparţinând unui războinic Cheyenne, care ţinea un adevărat ritual, din care îşi hrănea viziunea de
luptă. El capăta forţă numai după o perioadă de post şi izolare. Şi fiecare obiect colecţionat cu trudă are
această încărcătura magică. Sunt şi tablouri ale unor pictori anonimi, care realizează imagini cu păsări şi
animale fantastice, surrealiste, care mi-au amintit izbitor de viziunea lui Victor Brauner din tabloul
Prelude to a Civilization (1954), aflat la MET.
Tradiţia, rădăcinile ancestrale, permanenţele spirituale, reperele sacre constituie calea cea
dreaptă a artei, hrănita din credinţă, unită cu viaţa, o simbioză între cer şi pământ.
Grid Modorcea 3 martie 2015
Corespondenţă de la New York
Virtus romana
rediviva!
Deunăzi, la un vernisaj important, la galeria românului Ştefan Stux, de pe 57 St., unde
este vadul galeriilor de lux, se aflau numai oameni de soi, elita artei plastice americane. Şi toată lumea
comunica cu toată lumea, era o atmosfera planetară, fiind chipuri şi glasuri de pe tot pământul. Şi când se
întâmpla un astfel de eveniment, e firesc ca laitmotiv să fie întrebarea de unde eşti?, pe care americanii au
concentrat-o printr-un simplu “from?”.
Nu mică mi-a fost surpriza să am o situaţie confortabilă spunând că sunt din România, fiindcă,
până mai ieri, nu era prea onorantă această recomandare. Dar acum, aşa cum mi-a spus un pictor deosebit, Michael
Zansky, românii sunt altfel priviti, de fapt, străinilor nici nu le vine să creadă că România are un preşedinte
neamţ. Asta înseamnă, în ciuda rezervelor inerente, o altă deschidere către America şi Occident. Sigur, mai erau şi
doi români pe-acolo, unul abia mai ciripea româneşte, era plecat de mic din ţară, acum vreo 50 de ani, iar celălalt
vorbea cursiv şi era cu totul sceptic în privinţa noului preşedinte, spunând că nu e german, ci “sas”, ceea ce e cu
totul altceva! Sas sau neamţ, zic, esenţial este că nu-i scandalagiu şi ştie să joace şi tenis, are deci un tonus
care îl ajută să facă bine pentru România. Dar să nu uităm, face scepticul, că preşedintele e liberal, iar
guvernul, comunist. Nu prea o să iasă nimic bun din combinaţia asta!
Dar eu m-am bucurat pentru că, în ultimii mei ani newyorkezi, era pentru prima oară când am
simţit că România există şi e comentată pozitiv. Şi nu neapărat ca partener militar al Statelor Unite. Mă refer la
interesul pentru cultura română, pentru valorile ei, cu Brâncuşi în frunte. Aceasta nouă percepţie este foarte
benefică pentru a evidenţia ceea ce este valoros la români, ceea ce au dat ei mai de preţ pentru umanitate. Românii
au acum o mare oportunitate să se rupă de o imagine urâtă, ţigănească, să-şi cultive valorile şi tradiţia. Şi să
stea mai mult cu faţa spre viitor. Totul este să vrea şi oficialii. Ceea ce mă îndoiesc, cunoscând marfa de la ICR
et co. Dar există români americanizaţi care ştiu să facă un fantastic lobby pentru România. Dovadă rolul major,
decisiv, avut de diaspora în noua alegere, în reînvierea (rediviva) schimbării.
Există, aşadar, la New York, un moment fast, în care am auzit deviza patriotică, dragă nouă,
românilor: Virtus romana rediviva! Am auzit-o din gura lui Ştefan Stux, directorul galeriei ce-i
poartă numele. Este şi ideea din expoziţiile sale, din marele său proiect cultural, să reînvie virtuţile antice,
virtuţile marilor artişti ai lumii, să dea o nouă viaţă vechilor valori.
Plus că eu îl consider pionierul unei noi direcţii în arta americană, direcţia reînvierii artei
clasice prin noi tehnici de expresie. Şi cel mai bine se potriveşte cu acest demers tocmai deviza revoluţionară
Virtus romana rediviva!
*
Am scris nu o dată despre expoziţiile văzute la Stux Gallery, încă de când avea sediul în
Chelsea, pe 25 St. Ştefan este un vizionar, un galerist orientat care stăpâneşte foarte bine domeniul plastic, în
care se află ca practician de peste 50 de ani. S-a născut în Banat, în anul 1942, şi a venit în Statele Unite la
vârsta de 22 de ani. A urmat New York University şi Havard University. Pasionat din adolescent de artă, a înfiinţat
Stux Gallery în 1980, întâi cu sediul la Boston, apoi la New York, în Soho, Chelsea, iar acum în buricul artei
americane şi mondiale, pe 57 St. Este supra premiat, inclusiv de “New York Times”, pentru contribuţia sa la
dezvoltarea artei plastice americane.
În galeria sa, el a promovat valori de primă mărime, precum abstract-expresioniştii Jackson
Pollock, Willem de Kooning, Franz Kline, Mark Rothko, Hans Hoffman, Robert Motherwell sau Joan Mitchell, apoi
reprezentanţi ai curentuui Pop Art, precum faimoşii Jasper Johns, Robert Rauschenberg, Roy Lichtenstein şi, de
asemenea, artişti din avangarda rusă, incluzând cubişti ca Lissitzky, Tatlin, Chasnik şi alţii. Ştefan, care
şi-a păstrat numele întocmai, nu l-a americanizat, nu l-a făcut Stephen, aşa cum Iancu, un alt galerist român,
îşi zice Jancou!, a promovat sistematic artişti din toată lumea, cu o întâietate şi un simţ al valorilor
formidabil. Astfel, a realizat o retrospectivă unică a germanului Gerhard Hœhme, pe aici au trecut nume ca
Joseph Beuys, Sigmar Polke, Inka Essenhigh, Su-En Wong, Jennifer Reeves sau Jay Davis. Mai toată planeta
plastică a fost prezentă la Stux Gallery, în expresii plastice diverse, dar fără rabat la calitate, aflată pe
primul plan. Aici au expus fotografii Manabu Yamanaka (Japonia), Margi Geerlinks (Olanda), Iké Udé
(Nigeria/USA), Michael Timpson (Irlanda/USA), Ruud van Empel (Olanda), pictorii Thordis Adalsteinsdottir
(Islanda/USA), James Richards (Los Angeles), Angelina Nasso (Australia/USA), Nicky Nodjoumi (Iran/USA), James
Busby (USA), Heide Trepanier (USA), Darren Wardle (Australia/USA) sau sculptorul Clay Ervin (USA).
Evident, galeria a devenit şi spaţiu de manifestare a limbajului video, numeroşi artişti
manifestându-şi aici inclinaţiile cinematografice, începând cu ceea ce se numeşte OPtical Art. În prezent, Stux
Gallery a facut parteneriat cu Haller Gallery, dezvoltându-şi astfel raza de atracţie, de deschidere către noi
orizonturi şi noi voci plastice, în prim-plan stând acele căutări care îmbină avangardismul cu consumismul, o idee
pe care am analizat-o cu alt prilej.
Eu urmăresc asiduu, exhaustiv, expoziţiile de la Stux Gallery doar de 6 ani. Dar sunt anii de
apogeu ai galeriei, când se manifestă aici noile tendinţe ale artei americane. Categoric, Stux Gallery este un
focus reprezentativ pentru ceea ce înseamnă limbaj estetic întrucât Ştefan ştie foarte bine care e pulsul artei în
America şi în lume. Trei mi se par a fi marile lui preocupări, să aducă la New York arta lumii, să promoveze
artişti exotici sau mistici, fie din Iran, fie din alte ţări ale Orientului Mijlociu, apoi să promoveze artişti
noi, fie din estul Europei, fie din Occident, Italia, Germania sau Olanda, în fine, să dea curentului Pop Art o
altă dimensiune, să ducă mai departe ceea ce s-a făcut până la Andy Warhol.
Pentru mine Ştefan Stux este un continuator al altei mari galeriste şi colecţionare de origine
română, Ileana Sonnabend, căreia, în retrospectiva de anul trecut de la MoMA, i-am putut admira colecţia, donată
toată acestui mare muzeu, colecţie axată pe modernism, pe arta abstractă, pe pop art, având la loc de frunte
celebra lucrare Canyon (1959) a lui Robert Rauschenberg. O continuare a acestei idei s-a văzut prin expoziţia
Burning Bright: Tiger, Tiger, organizată de Stux anul trecut, pornind de la un vers al poetului William Blake, cu o
versiune plastică semnata de Heide Hatry, o expoziţie de mare amploare şi ambiţie, având ca temă focul, o temă care
a înfierbântat în toate timpurile mintea artiştilor, cel puţin tema dezastrelor produse de incendii fiind foarte
generoasă în arta lumii.
Ca prin expoziţia de fotografie a austriacului Josef Fischnaller, Stux Gallery să facă deja un mare salt, să se clarifice şi mai mult lucrurile, să vedem
arta clasică în ipostaze noi, moderne. Era uluitor să recunoşti în noi haine tablouri celebre pictate de
Velazquez, Goya, Caravaggio, Van Dick, Rafael sau Arcimboldo, amintind izbitor de o altă artistă americană ce
s-a consacrat în acest stil, Cindy Sherman, care imită însă întocmai modele din Rembrandt sau Vermeer, dar care
are şi ideea de a se plasa pe sine în ipostazele unor personaje etalon. Deja această manieră a început să facă
şcoală, iar mulţi pui vedem şi în alte galerii de pe 57 St., cum ar fi Cavalier Gallery, unde Bradley Hart a
conceput noi versiuni digitale pentru Mona Lisa, Las Meninas, Autoportret de Van Gogh, Nuferii lui Manet sau
Fata cu turban de Vermeer.
*
Cu ultimul vernisaj însă, Ştefan Stux aduce o altă inovaţie. Care ne aminteşte până la un punct
de căutarile lui B. Wurtz (vezi analiza în Fine Arts in America). E vorba de expoziţia lui Aaron Johnson numită
Pisockophilia, prin care plonjează în albia artei veritabile, pe linia fauvismului interbelic. Tablourile în
basorelief ale lui Johnson sunt calificate drept un “sock painting”, sunt foarte viu colorate, dominante fiind
culorile roşu, galben şi verde, dar expresia se revendică de la desenele animate (cf. Simpson family), dar şi de la
pointillism, în varianta Georgia O’Keeffe, ajungând însă să se fixeze pe o replică dată Tauromachiei lui Picasso.
Rezultă o viziune fantasmagorică, pe o tehnică care este o simboza de acrylic şi polymer, cu un efect de decojire a
uleiului.
Figura centrală a expoziţiei este Pisocko, monstrul imaginat de Picasso, aflat printre muzele
imortalizate în celebra pânză aflată la MoMA Les demoiselles d’Avignion. Ideea monstruosului planează peste tot.
Imaginaţia fantastică a artistului a realizat şi o replică la Cina cea de taină, o cina între personaje SF
monstruoase, înarmate cu trident în loc de furculiţă. După cum, în alt tablou, un monstru cântă la pian, iar
alături, în altă ipostază, participă la un festin canibalic. Este imaginat şi un dialog sinistru între Eros şi
Thanatos, între iubire şi moarte. Ingenioasă este ideea reprezentării morţii, ca un schelet aflat sub pământ, la
orizontală, din care iese duhul sub formă de lichid seminal, ce ajunge sub poalele unei femei care dansează, iar
această însămânţare dă roade, fiindcă din ochii femeii ies forme de vis, un fel de păsări albe, ce se revarsă
asupra lumii întregi. E o nouă viziune asupra Genezei.
Evident, la tot pasul, ca în filmul horror american, spectrele se îmbină cu umorul, ca în lumea
lui Tim Burton din Corpse Birde (2005). Artistul este mereu tentat să creeze viziuni apocaliptice sau să conceapă o
nouă geneză. Aşa este autoportretul său: un om ce sta întins şi din pântecul său răsare un copac, copacul vieţii,
care are în vârfurile sale monştri purtători de lumânări, care sunt simbolul morţii sau al botezului, al
aniversării. În fond, moartea şi aniversarea se asociază, fiindcă nimic nu dă roade dacă nu moare.
Acest joc între Apocalipsă şi Geneză l-am putut admira nu o dată în expoziţiile de la Stux
Gallery, în special în viziunea artistei Kathy Ruttenberg, care i-a dat o întruchipare spaţială, fiind conceput în
ceramică, din lut (vezi art. “Scufiţa Roşie din America”). Dar pe când Ruttenberg născoceşte o lume de basm, copilărească,
Aaron Johnson vede lucrurile în forma unui realism horror sau fantast.
Deşi lipsesc umbrele sau alte spectre ale întunericului, imaginea generală este una dantescă, de
vis coşmăresc, din care nu lipseşte umorul, cu variantele lui, funambulescul şi grotescul. Iar supremul umor
este să reprezinţi o astfel de imagerie clasică printr-un ambalaj derizoriu: ciorapi rupţi găsiţi în gunoaie.
Aceste cârpe din tomberoane însă sunt viu colorate, aşa cum le-ai da unor copii sărăci păpuşi confecţionate de
artişti la fel de sărăci, ce adună ciorapi pierduţi pe care îi combină în forme magice şi le colorează
artificial. Ceea ce face şi un Claes Oldenburg. Iar aceste cârpe sunt aplicate pe pânza pictată, ca fundal,
generând un fel de colaj perisabil, de basorelief sui-generis.
Este un stil specific artei Pop, care a pus sub semnul întrebării istoria artei. Arta Pop a
creat acest gen de forme derizorii şi informale, dar ceea ce ne oferă Stux Gallery sunt formele artei Pop aplicate
unor tablouri clasice. Să vezi Tauromachia prin materia unor ciorapi rupţi sau găuriţi este hilar. Deja aici se
pune problema durabilităţii artei, pe care Pop Art a negat-o, instaurând un alt concept artistic: valoarea
efemerului.
Ar mai fi de adăugat faptul că Aaron Johnson îşi revendică inspiraţia din Goya, Peter Saul,
Picasso, Ensor, Llyn Foulkes şi şcoala imagiştilor din Chicago, curentul Hairy Who, o şcoală axată pe experimente
surrealiste şi groteşti.
Imaginea generală creată de Aaron Johnson este a unui spectacol ludic sui-generis, extrem de viu
şi colorat, în care lumea monştrilor devine familiară. El este un artist tânăr, care a terminat Hunter College în
2005, având reşedinţa în Brooklyn. Ne aşteptăm la noi surprize plastice, prin care să-şi valorifice acest talent
funambulesc special.
În altă sală a galeriei, am putut vedea expoziţia unui artist atipic, Johnnie Winona Ross, care
şi-a numit cele câteva tablouri expuse simplu: Traces, care exprimă exact ce vedem, pânze brăzdate de linii, după
tehnica maşinii de pictat a lui Anton Perich. E o pictură minimalistă, inspirată de deşertul sud-vestic, folosind
vechea tehnică a nativilor americani, bazată pe o lustruire perfectă a pigmenţilor minerali. Nu întâmplător, Winona
îmi spunea că îl admiră pe Brâncuşi, care avea răbdare cu carul să-şi şlefuiască lucrările ani îndelungaţi, precum
Pasărea în văzduh, achiziţionată de Peggy Guggenheim, după ce artistul a lucrat la lustruirea ei timp de 17 ani!
Pictura lui Winona Ross are aceeaşi delicateţe translucidă ca piatra bine şlefuită sau ca marmura. Seamănă cu nişte
tapiserii exotice. Efectul creat e de linişte, sugerează o atmosferă departe de lumea dezlănţuită. La acest
rezultat se ajunge cu migală. Mereu marea artă trece prin laboratorul meştesugarului. De la Leonardo la Brâncuşi,
marii artişti au fost la bază meşteşugari. Tablourile lui Ross se nasc în urma unui proces sofisticat, bazat pe un
sistem de picături care cad pe pânză şi imprimă urme regulate. Artistul spune că încearcă să producă efecte
psihice. Un obiect artistic trebuie să declanşeze o transcendenţă psihanalitică. Ross mi-a spus că deja unul dintre
tablourile expuse, de mari dimensiuni, i-a fost cumpărat cu 75 de mii de dolari. Iată că unii înţeleg această artă
de păianjen, care nu are nimic de senzaţie sau epatant. Este un spectacol interiorizat, de o ingrată minuţie, care
concurează cele mai delicate forme ale naturii, cum sunt urmele pe nisip lăsate de un melc. Şi mă gândesc imediat
la superbul documentar corean Planet of Snail (2012).
Cele două expoziţii de la Stux/Haller Gallery sunt complementare. Pe cât de şocant este Johnson,
pe atât de discret e Ross. Ca prezenţă şi absenţă. Ca diavolul şi Îngerul absconditus. Dar ambele dominate de
spiritul jocului ce-l caracterizează pe Ştefan Stux, o simbioză între ludic, lubric şi liturgic. Ne aşteptăm ca
această specială galerie să-şi menţină în continuare natura redivivus, implicit ştacheta exigenţei, care include
noutatea expresiei, fără să neglijeze consumismul. Dimpotrivă.
Grid Modorcea 22 februarie 2015
Corespondenţă de la New York
Foto: Arbi Gjondedaj
|