Alison Krauss & Union Station

V-am vorbit despre revenirea sound-ului clasic într-un peisaj country pe alocuri mult prea comercial. Am spus şi de îmbinarea sunetului country, cu ritmurile altor genuri muzicale. Pentru a ilustra toate acestea o să vă vorbesc în continuare despre o artistă, cât se poate de contemporană şi clasică în acelaşi timp şi desre unu gen, cândva mult adulat: bluegrass. Muzica sunetelor nesofisticate produse de instrumente simple. Bluegrass-ul a renăscut şi pe frecveţele radio, iar acum se vorbeşte prin târg (citeşte Nashville), cum că ar fi noua modă în country, şi că în câteva luni tot oraşul va cânta aşa ceva. Sincer să fiu, îmi doresc să nu se întâmple asta, iar obiectiv vorbind, nu are cum, pentru că nu oricine ştie sau este capabil să cânte bluegrass. Pentru că dincolo de sound, există un fior şi evocarea unei anumite atmosfere, toate astea, trebuind realizate cu ajutorul, viorii, mandolinei, chitarei şi a altor „chestii” de acest gen. De aceea, o spun din nou, nu oricine poate. Aşa se face, că ultimele albume în care se aude bluegrass, aparţin lui Mark Knopfler şi Chieftains. Şi... mai e cineva:

Ea plânge dintr-o dată atunci când o ascultă pe Dolly Parton, dar consideră că Lou Gramm de la Foreigner e unul dintre cei mai buni solişti vocali ai tuturor timpurilor. Ea cântă la vioară împreună cu Union Station – cea mai bună trupă de bluegrass din lume – dar nu ezită să înregistreze cover-uri după Bad Company sau Beatles. Ea poate vinde milioane de albume country şi poate duce singură în spate cea mai respectată companie independentă, Rounder Records. Ea poate să refuze contracte de milioane şi oferte extraordinare de la toţi marii producători country din Statele Unite.

Da, Alison Krauss, e alcătuită numai din paradoxuri. Un singur lucru constant s-a „lipit” de ea.  E considerată cea mai frumoasă voce din muzica country actuală. Drumul ei a început la cinci ani, iar acum, are la activ câteva premii Grammy şi atât de multe premii oferite de International Bluegrass Music Association, încât mi-ar trebui încă cinci pagini ca să le înşir.

La 16 ani, Rounder Records îi scoate primul album „Too Late To Cry”. Atenţia criticilor va fi aţintită asupra acestui produs, datorită combinaţiei existente între vocea inocentă şi dulce a artistei şi baladele simple şi amare despre iubiri pierdute şi inimi zdrobite. Urmează alte 8 albume, dintre care se detaşează indiscutabil, compilaţia apărută în 1995 sub titlul „Now That I’ve Found You – A Collection”. Lansarea acestui album înseamnă mult pentru întreaga mişcare bluegrass. Succesul de public şi premiile Grammy câştigate, aveau să-i entuziasmeze pe toti cei care de-a lungul anilor precedenţi au cântat aşa, fără a fi însă luaţi în seamă. Colecţia de hituri a lui Alison Krauss este albumul care a deschis din nou drumurile pentru muzica bluegrass. Cu toate acestea, artista îşi va continua cariera muzicală în propriul său stil. Va renunţa la influenţele anterioare uşor şi va reveni la ele la fel de brusc, ceea ce va provoca mai mult decât rumoare printre critici. Modul cât se poate de abil al artistei de a rămâne independentă, artistic şi managerial în lumea din ce în ce mai înţesată de „rechini” de la Nashville, este o altă enigmă care o va însoţi de-a lungul anilor. Ceea ce produce însă cele mai multe discuţii, este constanţa şi trăinicia colaborării Alison Krauss – Union Station, în condiţiile în care există suficiente motive, chiar artistice care să-i separe. Dar asta nu pare să fie o problemă, atâta vreme cât cea mai valoroasă trupă de bluegrass, face concesii fără nici o problemă, cântecelor pe alocuri comerciale ale lui Krauss, iar artista, în compensaţie, îşi alătură vocea superbă, melodiilor compuse de băieţi contribuind prin aceasta la recunoşterea genului bluegrass.

În acest sens, o celebră victorie, avea să vină, aşa cum am mai spus, la o decernare a premiilor Grammy, când soundtrack-ul „O, Brother Where Art Thou” primea titlul de cel mai bun album al anului 2001. Cea mai consistentă contribuţie artistică la acest disc, este adusă de Dan Tyminski, chitaristul trupei Union Station. În aceeaşi seară, Alison va primi şi următoarele premii Grammy: premiul pentru cel mai bun album bluegrass, „New Favourite”, cea mai bună performanţă country a unui duet sau grup pentru piesa „The Lucky One” şi premiul Grammy pentru cel mai bun cântec country, acelaşi „The Lucky One”.

„Krauss este o revelaţie. E atât de tânără, dar vocea şi vioara ei, parcă provin din adâncurile cele mai ascunse al muzicii însăşi” aveau să declare cei de la Boston Globe, cu mult înainte ca recunoaşterea oficială să o plaseze pe artistă, acolo unde îi este locul. În galeria monştrilor sacri din muzica country.

Prin ceea ce face în ultimul timp, Alison Krauss trece cu uşurinţă graniţele stilului care a consacrat-o, şi devine astfel din ce în ce mai greu să îi lipeşti o etichetă. Albumul „A Hundred Miles Or more”, lansat la începutul anului trecut, cuprinde câteva dintre cele mai bune colaborări ale artistei şi face dovada posibilităţilor ei interpretative. Cireaşa de pe tort, o constituie ultimul album, „Raising Sand” cântat în duet cu Robert Plant, ajuns rapid pe primul loc, mai peste tot, foarte bine vândut, premiat cu Grammy.

Meritul imens al artistei este că reuşeşte să facă muzică adevărată şi se impune prin prezenţa, şi talentul ei, într-o lume caracterizată de cele mai multe ori prin banalitate, comercial şi derizoriu. Asta ca să folosim doar eufemisme. Ai sentimentul că nu este încă totul pierdut şi speri că muzica adevărată va rămâne la locul ei, atunci când o auzi pe Alison Krauss cântând şi când afli că milioane de oameni îi cumpără discurile.

Şi credeţi-mă sincer, e un sentiment frumos.

            Ovidiu Moldovan
23 martie 2008