Arta Sunetelor

 

CULTURA DE CONCERT ŞI INDUSTRIA MUZICALĂ (Ep. I)

Dialog cu ANCA LUPEŞ

În ceea ce mă priveşte, muzica (şi, în general, cultura Pop) este liantul între viaţa mea profesională şi cea privată, este frontiera pe care se întâlnesc obligaţiile de designer & manager de evenimente speciale şi vechea, rămasă însă principala, pasiune de consumator. Cu mulţi ani în urmă am ales această profesie din dorinţa de a face ceea ce îmi place cu adevărat, de a nu mă duce la ‘servici’, de a nu fi obligat (şi judecat în funcţie de asta) să port o anume ţinută, o ‘uniformă’, fie ea de stat, într-un post plătit din bani publici, fie corporatistă, de a nu avea senzaţia cotidiană că ‘job’-ul (ca şi hainele) mă defineşte spiritual, ca personalitate. Ca atare, şi aici vorbesc din punct de vedere profesional, mă lovesc frecvent în ‚câmpul muncii’ (nu că nu mi-aş dori acest lucru) de muzică… de impresari şi manageri, de agenţii de booking, de performeri, de toată gama de furnizori de servicii logistice şi conexe pentru producţia unui spectacol muzical. Mai mult, sunt un pasionat de muzică şi, coroborând cele două componente, nu mă pot abţine să nu constat tarele ce marchează cultura actuală de concerte în România. Care sunt cauzele, căci efectele sunt vizibile chiar şi la nivel de amator? Netrăind exclusiv din muzică, am făcut acest preambul pentru a-mi explica iniţiativa de a apela la opiniile a patru personalităţi implicate direct şi permanent în domeniu, inatacabile profesional (oricum ar putea fi privite lucrurile) şi care, complementar, acoperă împreună întreaga arie de interes pentru public în ceea ce priveşte rezultatul: concertul, spectacolul şi evenimentul muzical. Mai exact, mă refer la impresariere/management de muzicieni, organizare de spectacole (muzicale), creaţie, management şi promoţie de evenimente speciale muzicale, PR pentru această nişă şi, mai mult, pentru a fi cât mai echilibrat din toate punctele de vedere… doi bărbaţi şi două femei, doi profesionişti din vechea şi doi din noua gardă a industriei live experience-ului muzical. Cu fiecare dintre ei am făcut cunoştinţă pe parcursul timpului datorită colaborărilor profesionale, fie în anii în declin 16-01.jpgcare lucram în mass-media fie în cei în care mă ocupam de designul şi managementul evenimentelor speciale corporatiste, iar faptul că am avut oportunitatea să ne intersectăm frecvent pe diverse proiecte într-o industrie care, chiar şi acum, după 24 de ani, se află (în opinia mea) într-un stadiu primitiv, încă foarte vulnerabil, în care profesionalismul şi perfecţionismul sunt destul de rare, a făcut să ne împrietenim. Pe Aurel Mitran l-am cunoscut ca guru-manager de mari nume a muzicii româneşti (Holograf, Direcţia 5, Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Laura Stoica, etc, etc.) când eram producător a seriei “Marlboro Music” în anii ’90, pe Laura Coroianu când era implicată pentru TVR în organizarea “Cerbului de Aur” la Braşov, cu Paul Nancă am conlucrat ca producător de televiziune la concretizarea evenimentului de la Sala Palatului “Din Darul Magilor” ce a generat la acea vreme uriaşul, dar efemerul hit “Omul bun şi pomul copt” a lui Mircea Rusu, iar pe Anca Lupeş în calitate de manager a grupului Sistem. Au trecut anii şi prietenia cu fiecare dintre ei s-a cimentat însă un lucru a rămas întotdeauna neschimbat, în ceea ce mă priveşte, faţă de ei: respectul necondiţionat pentru modul în care înţeleg să îşi facă şi să îşi reprezinte profesia. Ca atare, am simţit nevoia să le cer părerea pentru o radiografiere subiectivă a stadiului în care a ajuns cultura de concert şi eveniment muzical în Romania, la mai bine de două decenii de la schimbarea de context din decembrie ’89. Totuşi, de ce am considerat că este nevoie de acest demers? Simplu: muzica actuală, la fel ca şi cafeaua, reprezintă un produs de consum ori, pentru a adopta şi a introduce în viaţa cotidiană un asemenea produs sau a deveni fidel unui anumit tip sau marcă din această categorie, ai nevoie şi în cazul muzicii de referinţe şi, mai ales, de… experienţe. În aceste condiţii, vânzătorul devine la fel de important ca şi produsul. Ce trebuie făcut astfel încât, inclusiv la nivel de neiniţiat, să se poată face diferenţa între profesionişti şi neaveniţi sau oportunişti eşuaţi doar pentru scurt timp în industria muzicală? Aceasta e de fapt întrebarea fundamentală… Notă: Pentru a nu fragmenta fluenţa relatărilor, mai ales în cazul istoriilor personale, am preferat să reduc la minim dacă nu chiar să elimin intervenţiile mele de alimentare a discuţiei aşa că să nu vă miraţi dacă, în unele cazuri, veţi avea senzaţia că lecturaţi un monolog şi nu un schimb de pase verbale între doi ‚coechipieri’. În careul de aşi pe care mi-am propus să îl disec pas cu pas în următoarele luni la nivel de individualitate (ideea de a face o masă rotundă cu toţi s-a dovedit o pură utopie din punct de vedere a programului fiecăruia), a fost un lucru asumat că jokerul trebuie să stea în... rezervă.

IOAN BIG

 

ANCA LUPEŞ

ANCA’s (Hi)STORY

Cum ai ajuns să practici această profesie?

declin 16-02.jpgI-am cunoscut pe cei de la Compact în 1984 şi, apoi, pe cei de la Holograf în ’86, şi am observat că, dincolo de faza OK că erai cu artiştii, că aveai acces la alt gen de distracţie decât cele simple din anii ’80, ş.a.m.d., sunt din ce în ce mai interesată de partea din spatele scenei… de modul în care se întâmplă lucrurile. Adică, inclusiv de anumite aspecte tehnice, voiam să ştiu ce-i cu instalaţia, cablurile, ce se întâmplă cu mixerul, instrumentele… câte corzi, de câte feluri, cum se montează şi tot felul de amănunte din astea… Sigur că, pe atunci, din ’84-’86 şi până în ’89 nu exista termenul de ‚show-biz’ în Romania deşi se întâmpla ceva, aşa, în legătură cu muzica Rock, Pop, uşoară şi ce mai era pe vremea aia… Eu mă pregateam să devin inginer chimist, îmi plăcea chimia foarte mult, am devenit studentă în 1989, însă eram consumatoare de Costineşti încă de la şase ani, dusă de ai mei acolo în fiecare an şi… aşa l-am cunoscut şi pe Andrei Partoş şi, cred că pe la începutul lui ’90, m-am întâlnit cu el pe stradă, mi-a spus că începe o revistă, că are nevoie de colaboratori şi, în special, de cineva care să traducă din engleză. Eu am ridicat frumos două degete în sus şi i-am zis că eu ştiu engleză, că aş putea face lucrul ăsta şi aş dori să încerc. Şi aşa am ajuns jurnalist la “Pop, Rock…”, “Pop, Rock & Sport” s-a numit prima dată.

Revenind însă o secundă la punctul de plecare, în anii ‘80… deci, ai început ca groupie.

Absolut. Absolut.

Înseamnă că erai pasionată de muzică, nu neapărat că era ceva ce a ţinut doar de tinereţe sau de anturaj…

Da, eram pasionată de muzică. Începusem să ascult de pe la 14 ani… ce se asculta la început, Beatles, Zeppelin, Floyd, Purple, mă rog, am trecut razant prin Tangerine Dream, Yes, deci ascultam cam toată plaja, începând din anii ’60 încoace, de genuri Rock.

Bine, bine, dar din muzica românească putea să îţi placă cea uşoară…

Nu, îmi plăcea cu-adevărat ce cântau Compact şi Holograf, dă-l încolo de glam, dacă nu mi-ar fi plăcut… n-ar fi fost acelaşi lucru. Şi asta este o chestie care m-a definit toată viaţa: mie trebuie să îmi placă, dacă nu îmi place nu-mi iese.

Te pregăteai însă să devii inginer…

Mi-a plăcut chimia pe bune. Fiind într-o familie unde mama e farmacistă şi tata inginer chimist deci… era o chimie. Chiar mi-a plăcut chimia şi, în ’89, am încercat să îmi aleg din plaja de posibilităţi o chestie care să mă atragă, să îmi placă şi să îmi facă plăcere să mă duc la şcoală. Deşi îmi plăcea muzica, înainte de ’89, nu m-am văzut în zona aceea de ocupaţii, deşi am avut o scurtă încercare… în clasa a X-a eram secretar UTC cu probleme culturale pe liceu şi se întâmpla aşa: veneau agenţii vânzători de bilete şi ne băgau pe gât nişte bilete la spectacole şi a venit un astfel de agent cu bilete la un spectacol care urma să se ţină la Polivalentă în care urma să cânte şi Compact, pe care nu-i ştiam pe vremea aceea, aveam să îi cunosc mai târziu, iar eu m-am ocupat de distribuţia biletelor în liceu… Habar n-aveam cum se face chestia asta aşa că m-am dus din clasă în clasă, copiii au venit şi au luat bilete, nu a scris nimeni cine a luat, cum îi cheamă, şi, basically, la final, a trebuit să dau eu din buzunar vreo 200 de lei pentru că, mă rog, mulţi dintre ei, cinstiţi, au venit şi şi-au plătit biletul dar au fost şi destui care au mers pe burtă şi pe atunci 200 de lei era o sumă… asta a fost prima mea aventură legată de show-biz. De fapt, înainte de asta, am mai avut o experienţă, în clasa a opta cred, când am cunoscut nişte băieţi din cartier, mai mari ca mine dar colegi de şcoală, şi care îşi făcuseră o trupă, cântau pe-acasă… cert este însă că primisem cadou de la ai mei un cec cu nişte bani, 500 de lei, la care însă nu aveam acces până nu împlineam 14 ani. Când am împlinit 14 ani, m-am dus şi, din banii ăia, mi-am cumpărat o chitară. Am încercat eu să învăţ să cânt, nu m-am priceput, şi atunci le-am făcut-o cadou lor. A fost primul meu pas spre industria muzicală…

Să revenim după ’90, la anii cu Andrei Partoş

declin 16-03.jpgPoziţia mi-a permis să intru şi mai adânc în culisele show-biz-ului. “Vox, Pop…” a fost printre primele, dacă nu chiar prima revistă de muzică de la noi şi, în orice caz, una din cele mai longevive, a durat, dacă nu mă înşel, până în 1997. Eu am fost acolo din ’90, deci de la bun început, până în ’94, când a trebuit să renunţ pentru că n-am mai avut timp. Şi, întotdeauna, chestia cu jurnalismul a fost partea de hobby căci nu reuşeam să trăiesc din asta, am avut mereu alte slujbe pe lângă. În 1994 m-am angajat la Cardinal Multimedia Production Company care era compania de producţie de pe lângă Tele 7abc şi care urma să fie organizatorul celebrelor “Gale Tele 7abc”, a celui de-al doilea concert Michael Jackson în Romania şi a festivalului “Rockmania” de pe Stadionul Naţional, cu Joe Cocker, Eros Ramazzotti şi Rod Stewart… Da, aşa mi-am făcut eu ‘şcoala’, văzând şi făcând. Am avut timp câteva luni să ne facem mâna cu primele Gale, în ianuarie ’95 a fost prima… apoi în iulie sau august, nu mai ştiu, era oricum vară căci era foarte cald, am avut “Rockmania”. Mă rog, atunci era o perioadă mai heirupistă dar se muncea cu mult drag şi, chiar dacă lucrurile nu erau atat de organizate ca acum, să ştii exact, înainte de a te apuca de un concert… de ce ai nevoie, ai nişte termene, mă rog, nu era ca acum când ştii ce ai de făcut. Atunci descopereai la un moment dat ‘aoleu, îmi trebuie nu ştiu ce’ şi creeai panică în jur şi imediat, de undeva, apărea lucrul de care aveai nevoie. Neavând foarte multe concerte de genul acesta şi neavând foarte multe nume de calibrul acela în România, se crea o emulaţie, fiecare era dornic să ajute, să se poată lega şi el astfel de numele respectivului artist… şi primea o invitaţie, nu mai ştiu. Apropo de invitaţii, îmi aduc aminte că la “Rockmania” sau la Michael Jackson, draga poliţie română s-a oferit să bage publicul cu dubele în stadion, dar asta e o altă poveste… Da, deci aşa am trecut de la jurnalism la organizare de concerte.

Din acel moment, cum ai ajuns pe picioarele tale, cum ai ajuns să ai controlul propriei activităţi profesionale?

A mai durat un pic. După Tele 7abc a urmat Nova Music în 1997, o casă de discuri, pentru că, practic, încă de la începuturile carierei mele (pe care n-am gândit-o iniţial ca pe o carieră ci, tot aşa, m-am dus încotro îmi plăcea…), dorinţa mea era, cumva, să îi ajut pe artişti. Şi da, mă rog, cu jurnalismul a fost o chestie, cu concertele o altă chestie, dar casa de discuri mi se părea un pas înainte în a-i ajuta pe artişti să se exprime.

O nouă experienţă…

Da, absolut, mai ales că, în momentul în care mi s-a făcut propunerea să mă alătur echipei, Nova Music devenise licenţiatul exclusiv al BMG în Romania şi pentru mine asta a sunat foarte interesant întrucât BMG, Bertelsmann Music Group, era unul din majorii la nivel mondial. Cred că Nova Music mi-a desăvârşit experienţa în domeniul industriei muzicale căci am circulat în foarte multe zone, de la jurnalism la organizare de concerte la case de discuri şi de la Nova am decis că trebuie să mă duc pe propriile picioare în momentul în care nu mi-a mai plăcut cum evoluase piaţa muzicală. Ştii, nu mi-a mai plăcut genul de muzică care avea succes, nici artiştii care aveau succes… eu visasem altceva. Când am venit la Nova Music am adus în România din catalogul BMG artişti declin 16-04.jpgprecum Dave Matthews Band sau Kenny Wayne Shepherd Band căci aveam şi eu drept de decizie asupra titlurilor care veneau încoace şi genul acesta de muzică este cel pe care încercam să îl împing spre radiouri. Acum, ce s-a întâmplat, a văzut toată lumea. Sigur că noi… de fapt nici una din casele de discuri, nu ştia foarte multe. Citind foarte recent biografiile lui Clive Davis şi a lui Ahmet Ertegun mi-am dat seama cât de diferit operau ei faţă de cum s-a operat în România şi abia acum am realizat că am pornit greşit. Şi în momentul în care nu am putut să mă mai identific cu ce se întâmpla acolo şi nu mi-a mai plăcut, asta apropo că toata viaţa mi-am dorit să fac ce-mi place, am decis că trebuie să plec şi am şi făcut-o. În 2005, aveam deja firma, Star Management, înfiinţată împreună cu Zoli Toth la începutul lui 2004, pe care lucrasem uşurel, în paralel, un an de zile, şi am decis să ne dedicăm ei deşi o făcusem la început doar să vedem ce se întâmplă, cum merge, să valorificăm nişte eventuale oportunităţi… până la urmă am hotărât să ne ocupăm de ea, am plecat de la Nova Music şi am rămas aici, uite că, anul asta am „împlinit” zece ani.

STAREA INDUSTRIEI

Ai în zona de competenţe managementul, impresarierea şi promovarea muzicienilor şi organizarea de spectacole. Mai mult, aţi generat şi manageriat concepte noi de evenimente precum turneul de valorizare a cetăţilor din Romania sau Gala On Air Music Awards. Eşti într-o fază de maturitate şi împlinire profesională. Să vedem cum stăm cu piaţa şi industria muzicală din punctul tău de vedere…

În ceea ce mă priveşte, cred că în această industrie muzicală e nevoie de mai multă ordine din punct de vedere legislativ pentru că, OK, există nişte legi ce reglementează anumite aspecte dar… o să-ţi dau ca exemplu legea care reglementează activitatea de impresariat. Dacă nu mă înşel, în 2002 a apărut o ordonanţă de guvern sau aşa ceva, care spunea că nu poţi să-ţi desfăşori activitatea de impresar artistic decât dacă eşti atestat de Ministerul Culturii şi, atunci, te duceai la minister, te înregistrai, dădeai un test şi primeai un atestat. În spatele apariţiei acestui document legislativ stătea de fapt o altă dorinţă, şi anume de a urmări şi limita traficul de carne vie care, în principal, se desfăşura prin organizarea de “turnee” de dansatoare în străinătate. De fapt, asta era prostituţie transfrontalieră organizată foarte clar. Şi atunci, ca să limiteze acest fenomen, aşa s-au gândit ei… că majoritatea impresarilor la momentul respectiv erau ‘peşti’. Ei, nu ştiu cât i-au încurcat pe aceştia,dar pe noi ne-au cam încurcat cu-adevărat.

Bine, dar în cazul proiectelor private sau corporatiste, de ce ţi-ar solicita clientul acest atestat?

Ar putea exista un motiv să îmi ceri acea hârţoagă dacă lucrul ăsta ar fi reglementat cum trebuie, dacă ea ar fi dovada unei certificări profesionale reale. Practic, a fost creată doar pentru a înregimenta într-o bază de date toate persoanele care se ocupau cu impresariatul şi, probabil, din toţi aceştia, la momentul respectiv, erau doar câţiva care se ocupau efectiv de partea de muzică şi de industria muzicală. În sfârşit, după aia, s-au mai gândit ei, ‘hai să facem un pas înainte şi să organizăm nişte cursuri’ şi atunci organismul de stat care se ocupa cu respectivele cursuri, iarăşi, n-a făcut-o complet căci a ales un curs de perfecţionare… Dacă te uiţi în nomenclatorul de cursuri la câte feluri de cursuri sunt şi cum se definesc, acesta e un curs de perfecţionare, cel care se face acum şi pe care l-am organizat şi eu ca instituţie privată. Pentru că aşa spune legea însă nu declin 16-05.jpge OK pentru că, să ajungi să te perfecţionezi, trebuie mai întâi să înveţi, abia după ce înveţi ceva… perfecţionezi. S-a făcut însă aşa, probabil, pentru a fi un curs restrâns ca durată, să nu fie, practic, o şcoală. În fine, acestea sunt micile amănunte pe care nu le ştiu decât cei direct implicaţi. Eu le-am aflat pentru că, la rândul meu, între 2006 si 2009, am organizat cursuri de impresariat şi de organizare de spectacole şi îţi spun de ce m-am apucat de treaba asta. Am observat, în toţi aceşti ani în care m-am învârtit în diverse zone din industria muzicală, că toată lumea vine şi învaţă… văzând şi făcând. Sigur că şi eu am făcut acelaşi lucru deci nu pot să blamez acest sistem dar 1.) să înveţi în mod organizat îţi salvează nişte timp, câştigi nişte bani întrucât dacă înveţi bine îţi poti face business-ul mai eficient şi 2.) m-am gândit că educând oamenii care intră în industria asta avem cu siguranţă mult mai multe şanse să avem o industrie mai sănătoasă, bazată pe principii de business nu de junglă… acum, ce să zic... la noi în industrie, mai nou, toată lumea face evenimente. Care rămâne fără job îşi deschide o firmă de evenimente că, probabil, li se pare extrem de simplu să sune un artist, numerele lor de telefon sau ale agenţilor lor sunt pe toate gardurile, efectiv, în momentul acesta… am văzut recent un astfel de agent care şi-a înşirat pur şi simplu preţurile artiştilor pe pagina de Facebook, jur, nu ştiu cât de departe mai pot merge decât, eventual, să facă afişe cu rooster-ul şi cu preţurile şi să le înşire prin oraş… deci toată lumea crede că e foarte simplu, suni un artist, mai suni pe unii care au o scenă, un sunet şi nişte lumini, îi pui pe toţi ăştia într-un loc şi gata evenimentul.

În zona mea profesională, am acelaşi tip de problemă…

Aş vrea să mai intervin cu o observaţie legată de legislaţie: aceasta nu s-a făcut niciodată singură, ea s-a bazat întotdeauna pe suma de experienţe atât a celor responsabili cu redactarea ei cât şi a celor direct interesaţi de existenţa ei. În mod normal, ultimii ar trebui să se adune, să îşi extragă din experienţele individuale ceea ce ar fi benefic pentru ei în viitor… ar trebui să se adune. Ei, la noi, în industria muzicală, chestia asta cu adunatul e foarte dificilă. Eu am trecut prin experienţa de a încerca să adun artişti în sprijinul drepturilor lor şi nu, nu s-a putut, adică a fost extrem de complicat şi am renunţat până la urmă,iar drepturile lor au rămas în aceeaşi formă de cum erau acum câţiva ani. Nu poţi să îi condamni pe artişti pentru că, până la urmă, artistul e artist, el are probabil un alt tip de logică, dar oamenii care fac business în industria muzicală sunt la fel de greu de adunat şi de pus la un loc şi de schimbat mentalitatea asta de ‘hai să ne dăm la gioale până nu mai rămâne nimic’, adică, decât să ne fie tuturor bine, preferăm să ne fie tuturor rău, nişte chestii pe care eu nu le pricep dar care caracterizează industria… cred că şi poporul.

Vorbim practic de legătura necesară între cadrul legislativ şi existenţa asociaţiilor profesionale.

Absolut. Legislaţia nu există ca urmare a faptului că organizaţiile profesionale fie nu există fie, dacă există, nu ştiu de ce sunt făcute. Ele însele nu ştiu de ce sunt făcute. Singura organizaţie care ştie acest lucru, şi aici mă refer la oamenii care fac business, este UPFR-ul, Uniunea Producătorilor de Fonograme, care ştie de ce s-a constituit, era necesar ca Uniunea să existe, ca să poată colecta nişte drepturi pe care ei le încasează. Altfel nu ar fi existat. Primii paşi în formarea Uniunii au fost făcuţi în 1996 şi îmi aduc aminte exact cum arătau întâlnirile pe vremea aia căci eram desemnată din partea Nova Music să particip la ele şi până în 2004 când am părăsit industria recording-ului ştiu de ce, cum şi în ce fel s-au făcut lucrurile. Şi ştiu în continuare cum a evoluat şi ce se întâmplă înăuntru. Dar, în general, situaţia nu mi se pare OK, rezultatele se văd, însă nu-mi dau seama cum s-ar putea rezolva această problemă. Cred că o să dureze mulţi ani,dar singura soluţie este să se formeze o generaţie nouă de profesionişti.

Dar asta presupune existenţa, deci crearea unor structuri specializate de educare profesională…

declin 16-06.jpgCorect, dar vom reveni asupra subiectului. Celor care au frecventat cursurile mele de organizare de spectacole le-am spus întotdeauna ‘Nu uitaţi niciodată că voi organizaţi un spectacol pentru public, nu pentru voi, nu pentru artişti, nu pentru sponsori, pentru nimeni altcineva decât pentru omul acela care vine şi plăteşte biletul şi atunci trebuie să vă asiguraţi că el trăieşte o experienţă pozitivă’, începând din momentul în care îşi cumpără biletul şi terminând cu cel în care iese pe poarta locului în care s-a desfăşurat spectacolul respectiv. Şi cu tot ceea ce este acolo, cu faptul că avut unde să urineze în condiţii normale şi decente, cu faptul că a avut de unde să îşi ia ceva de mâncare dacă i-a fost foame, ceva de băut dacă i-a fost sete, că nu a fost agresat de oamenii de pază care, câteodată, pot avea tendinţele astea şi că a putut să se bucure în condiţii foarte bune de ceea ce artistul respectiv a produs pe scenă, de muzica lui, de costume, de întreaga producţie…

Într-un cuvânt, de experienţă.

Da, experienţă, căci toate acestea formează experienţa de concert... ţin minte că, la momentul respectiv, le dădeam ca temă pentru acasă să compare două evenimente la care au fost, să facă un studiu de caz şi să spună care au fost diferenţele prin prisma experienţei lor ca şi spectatori. Din păcate, în România, foarte puţini dintre organizatorii de spectacole se gândesc la publicul lor, pentru majoritatea, şi ştiu cazuri concrete, publicul este… ‘fraierul care dă banul’. Ce nu înţeleg aceştia este că, în zilele noastre când tot marketingul se bazează pe experienţa personală, să dai publicului un set de experienţe pozitive la evenimentele tale îl va face ca, în viitor, să plătească câteodată fără să ştie ce… sunt atâtea exemple în lume de festivaluri la care abonamentele şi biletele pentru următoarea ediţie se pun în vânzare la câteva zile după ce prezenta se încheie,iar oamenii le cumpără deşi habar n-au cine va cânta sau ce se va întâmpla în ediţia viitoare însă au încredere că organizatorul respectiv le va crea o experienţă plăcută. Dar pentru asta trebuie cap. Puţin cap. Foarte puţini o fac. Mulţi sunt cu ochiul pe bani şi atât. Şi uite că încă le merge. Sunt foarte puţini cei care au învăţat lucrul ăsta şi care sunt preocupaţi de o dezvoltare sustenabilă. Vom vedea peste ani cine rezistă şi cine nu, însă acum… am văzut rezultatul la un moment dat, am văzut public furios pe două dintre festivalurile din România şi, mai mult, pentru prima dată, am văzut presa furioasă. În general, presa a fost foarte tolerantă cu organizatorii nepricepuţi sau care nu şi-au dat silinţa… având în vedere că îşi doreau să participe în continuare la evenimentele lor şi să vadă artişti pe care aceştia îi aduceau, a fost extrem de tolerantă cu ei. Pentru întâia oară, am văzut presa furioasă. Tocmai pentru că, probabil, s-au înmulţit evenimentele şi nu mai este atât de important să rămâi pe lista de preferaţi a unui organizator sau al altuia, anul ăsta nu s-au mai reţinut şi au dat cu biciul. Şi sper să continue la fel de acum înainte, să fie din ce în ce mai vocali astfel încât organizatorii să înţeleagă că nu pot continua aşa, nu de alta, dar riscă să iasă din business.

Să continuăm niţel apropo de presă… ce poţi cere acesteia dacă o reputată agenţie de ştiri confundă trupa Rolling Stones cu revista “Rolling Stone”, ce aşteptări să ai?

Stai puţin, că am un exemplu tot cu ei: când a murit Ravi Shankar, au tradus un comunicat apărut într-o publicaţie de afară în care cineva îl numea pe acesta “The King of World-Music” ca… ‘Regele muzicii mondiale’. Mi se pare firesc într-un asemenea context a industriei muzicale din România, aşa declin 16-07.jpgcum se prezintă ea, ca nivelul presei să fie pe… nicăieri. Ştii că lucrez cu Steve Vai de câţiva ani, de câte ori vine în România mă ocup de relaţiile lui cu presa, inclusiv conferinţe, ş.a.m.d. Am constatat că, de ceva vreme, a început să fie mai atent cu cine vorbeşte, la publicaţiile pentru care dă interviuri şi, la un moment dat, m-a întrebat: ‘Voi chiar nu aveţi nicio revistă muzicală în România?’, căci în afară de site-urile online de rock dădea interviuri la tot soiul de outlet-uri ce nu au neapărat legătură cu muzica. I-am confirmat că nu avem aşa ceva şi că trăim într-o ţară în care, neavând o revistă de muzică, nici nu se pune problema să avem vreuna de… instrument, precum “Guitar Magazine”. Sunt un milion de reviste care apar în ţări de pe lângă noi dar care aici nu sunt, nu există nici un fel de publicaţie de specialitate şi atunci… cum să educi publicul şi cum să te aştepţi ca “jurnalistul” care se duce să scrie despre un artist să o facă altfel decât în modul în care o face acum? Înainte de a sta de vorbă cu el, nu are minima dorinţă să afle mai mult despre artist, cine e, de unde vine, încotro se duce, ce-a făcut…

Minima documentare...

Nu generalizez, au mai rămas câţiva jurnalişti responsabili, dar în rest... Totul este foarte superficial. Cum să faci educaţie mai departe când tu însuţi nu ştii despre ce vorbeşti? Cum să-i influenţezi pe altii? Faza este că se întâmplă să-i influenţeze pe unii şi aşa revenim la vechea problemă, faptul că în Romania nu există o institutie de învăţământ specializată pentru muzica care nu e clasică, nu? Că cineva care vrea să înveţe muzică o face de la cine găseşte, de la diverşi instrumentişti, tobe, chitară, bas, clape, ş.a.m.d. şi cum ţi-e norocul, dacă ai nimerit la un instrumentist bun înveţi de la el OK, dar dacă ai nimerit unul mai puţin bun… asta e. Atâta noroc ai avut... nu ştii, că nu există un clasament, o ierarhizare… dacă eşti un tânăr puşti care vrea să înveţe să cânte la chitară… La cine te duci? Cum îţi alegi modelul? Îţi place de el, vezi cu cine a mai cântat, asculţi pe net, ţi se pare ţie că e bine… În plus, e foarte posibil ca un instrumentist foarte bun să fie un pedagog prost. În România nu s-au prea organizat master-class-uri cu mari artişti internaţionali. Eu am avut ocazia să organizez două dintre ele: Steve Vai şi Benny Rietveld (director muzical şi bas-ist la Santana). Spre surprinderea mea lumea nu s-a prea înghesuit. În comparaţie cu numărul de participanţi pe care evenimentele de genul ăsta ale unor astfel de artişti îl au afară, aici a fost rău. Nu există interes pentru progres şi autodepăşire. Prin natura meseriei mele stau de vorbă cu mulţi artişti – prea mulţi dintre ei se gândesc cum să câştige mai mulţi bani, nu cum să cânte mai bine. Poate de aceea şi nivelul la care se cântă aici este aşa cum e. Dar poate că asta e doar părerea cuiva care îşi preţuieşte meseria atât de mult încât să facă (pe bani mulţi) un master în Music Business la Berklee College of Music deşi trăieşte într-o ţară unde e prea mult „business” şi prea puţin „music”.

Schimbând subiectul, în ultimul timp asistăm la tot mai multe concerte cu artişti străini, fie anulate, fie organizate prost din punct de vedere a cerinţelor performerilor. Afectează acestea, local şi în exterior, imaginea şi relaţiile de business a profesioniştilor reali?

În primul rând, depinde de capacitatea fiecăruia dintre cei în cauză de a învăţa din propria experienţă. În al doilea, nu cred că restul sunt afectaţi căci “plopişti” (adică picaţi din plop) sunt în toate ţările şi nici că procentul este aşa de mare încât să ne afecteze credibilitatea. Multe din declin 16-08.jpgconcertele care se anulează nu implică artişti chiar atât de importanţi, sunt făcute de agenţii mai mici, internaţionale, şi nu cred că afectează imaginea per total a organizatorilor din România. Ceea ce influenţează însă imaginea lor este modul în care un artist se simte aici pentru că se duce acasă şi vorbeşte, se întâlneşte, ca şi ai noştri, cu alţii la şpriţ şi povestesc despre experienţele mai mult sau mai puţin plăcute pe care le-au avut în turneu. De asemenea… agenţii, managerii, tour-managerii, şi toată lumea care a venit în contact cu experienţa respectivă de pe teritoriul României. Un organizator care este pe placul agenţilor sau al managerilor de afară va avea apoi condiţii (inclusiv financiare) mai bune, prioritate în accesarea unui artist şi tot felul de alte avantaje versus unul care îşi face treaba de mântuială şi cu care nu mai vrea nimeni să aibă de a face. Un exemplu concret: după cea de-a doua venire a celor de la Dream Theater în Romania, sursele mele mi-au spus că oamenii ăia au făcut o pauză aşa de mare (aproape 12 ani?) între cele două concerte pentru că prima dată au avut o experienţă extrem de neplăcută, aşa că tăiaseră România de pe listă. Am vorbit deja de publicul plătitor de bilet, a cărui bucurie sau dezamăgire poate fi constatată pe loc.

Cum evaluăm gradul de satisfacţie a clientului public, a autorităţilor care comandă un eveniment pe care să îl ofere gratuit comunităţii?

În acest caz, zic eu, treaba e puţin mai simplă. Publicul care nu plăteşte bilet este ori mai tolerant ori mai puţin interesat de experienţa lui personală pentru că a venit, s-a uitat, dacă i-a plăcut a rămas, iar dacă nu, a plecat… este o chestie la care a participat benevol, probabil că nu avea altceva mai bun de făcut, n-a plătit nici bani… există zone în ţara asta, destul de multe, unde nu se întâmplă nimic şi unde, în momentul în care apare un aşa-zis eveniment, indiferent de calitatea acestuia, oamenii vin şi se bucură. Dar… calitatea publicului va fi fix pe măsura calităţii evenimentului.

Vorbeam însă de educare. Autorităţile nu ar trebui să fie interesate să facă acest lucru, inclusiv prin evenimente, din moment ce folosesc banul public?

E adevărat, numai că nu ştiu să folosească acest instrument de manipulare care e foarte puternic pentru că poate da comunităţii respective un sens de valoare, de identitate personală, ‘uite, frate, ce am avut noi aici’… Aceştia fac evenimentele deoarece cred că trebuie făcute şi cred bine, că trebuie într-adevăr făcute, dar nu înţeleg de ce şi atunci le folosesc ca instrument de afirmare a puterii personale. „Păi dacă mie sau nevestei sau amantei sau lui fiică-mea îi place artistul ăla, păi ăla să vină să cânte”… deci la nivelul ăsta e decizia. Am şi eu, probabil ca şi tine, o listă nesfârşită de exemple de discuţii cu oficialităţi locale de genul ‘vreau io să vină ăla, să-mi cânte mie’ sau tu le avansezi nişte propuneri şi te loveşti de păreri că ‘mi-a zis mie cineva că n-ar fi bine sdeclin 16-09.jpgă vină ăla’… pe tine, ca profesionist, te reduce instantaneu la zero, nu are nici măcar curiozitatea să te întrebe pe ce ţi-ai bazat propunerile şi nu cooperează deloc. Fiecare dintre noi, când are prima discuţie cu oficialitatea respectivă sau cu deţinătorul deciziei, începe să pună nişte întrebări despre comunitatea respectivă, cam ce se întâmplă, ce merge, cine-a mai fost, ca să poată construi o propunere adecvată… nu, sunt total neinteresaţi de chestia asta şi, în al doilea rând, eşti în coada listei lor de priorităţi, ajungi „în buză” cu toate activităţile pe care le ai de făcut. Mi s-a întâmplat să am de organizat un Revelion într-un oraş în care contractul s-a semnat abia după Crăciun, pentru care numai eu ştiu cum am ţinut, pe numele meu şi pe cuvântul meu, blocaţi, fără contract pentru data respectivă, cei 18 artişti din care jumătate erau A-listeri, deci din prima ligă… dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură aiurea, exista pericolul în fiecare secundă să mă fac de ruşine, ş.a.m.d. Oamenii nu realizează… şi vreau să spun că a fost unul dintre cele mai de succes Revelioane populiste din România din anul respectiv, dar faptul că toate lucrurile s-au aglomerat în ultimile 4-5 zile înainte de evenimentul propriu-zis nu le-a permis oficialităţilor locale să profite de imaginea acelui mega-show… au fost 11 ore de spectacol, ştii ce înseamnă să faci un spectacol de Revelion, că toţi artiştii sunt contractaţi în şase-şapte locuri, dar totul a mers bine... nu însă şi uşor. Ori, oraşul respectiv nu a reuşit să profite în urma investiţiei în propria imagine pentru că în acele câteva zile rămase noi nu ne-am putut ocupa decât de lucrurile importante pentru producţia spectacolului, iar promovarea a rămas în… aer. Încercăm să explicăm de fiecare dată cât de important este să faci lucrurile din timp însă puţini înţeleg. Unii au înţeles, cum este cazul primarului Johannis de la Sibiu… Căci nu trebuie uitat turismul. Ca să faci turism îţi trebuie trei elemente obligatorii, îti trebuie structura de cazare, îţi trebuie infrastructura de transporturi şi îţi trebuie… entertainment-ul. Dacă tot ai adus omul la tine acasă, apoi dă-i ceva de făcut şi ţine-l pe loc cât mai mult, ia-i banii... Omul e în vacanţă, e dispus să cheltuiască – ajută-l! Asta nu e înţeles de majoritatea edililor.

În final, de ce crezi că ar fi nevoie ca industria să facă un pas înainte?

În primul rând, cred că ar fi nevoie de coagularea oamenilor din breaslă. Pentru mine, este primul pas, şi nu numai, să se adune… căci există şi o organizaţie, „Asociaţia Organizatorilor de Spectacole”, care nu face mai nimic din câte îmi spun unii din componenţii ei şi în care nici nu m-am obosit să mă înscriu. Când faci o asociaţie de acest tip, în mod normal, îţi propui şi nişte obiective, nu ne adunăm doar să mai aflăm ce mai face unul sau altul, nu, stabilim nişte obiective, uite, astea sunt problemele pe care le-am identificat în piaţă şi le luăm pe rând în ordinea importanţei şi începem să încercăm să le rezolvăm… aaa, şi angajăm o echipă care să se ocupe de rezolvarea acestor probleme pentru că, dacă din membrii organizaţiei se alege unul care-i mai fraier şi devine Preşedinte şi trebuie să se ocupe, dar el are şi business-ul lui în spate căruia îi poartă de grijă pe o piaţă de care ştim că nu e foarte uşoară în nişte timpuri care nu sunt nici ele foarte uşoare, atunci cu siguranţă că nu se va întâmpla nimic. Sigur, el trebuie să supervizeze organizaţia pentru ca aceasta să acţioneze conform intereselor breslei dar organizaţia în sine trebuie creată, trebuie să fie plătită şi trebuie să facă treabă. Acesta este, după mine, primul pas şi cel mai important. După acesta urmează toate celelalte, crearea unei deontologii profesionale, un set de reguli de breaslă care să o ţină în stima celorlalţi… căci e vorba şi de imaginea breslei, ş.a.m.d. De ce nu, inclusiv crearea unui atestat de organizator pe care să nu-l primească oricine şi care să poată fi revocat în anumite cazuri. Şi atunci, sigur, procentul de “p-afarişti” va scădea pentru că va trebui să îndeplineşti nişte condiţii ca să intri în zona acceptată a profesioniştilor.

A consemnat IOAN BIG
2013-2014

Foto: Courtesy of Star Management

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Pink Martini 2017.jpg

Afis_Omara 85.jpg

Afis_Gianna Nannini.jpg

Afis_Varekai.jpg

Afis_Dalaras.jpg

Afis_Marc Ribot 2017.jpg

Afis_Diego El Cigala.jpg

Afis_Deep Purple 2017.jpg

Afis_Al di Meola 2017.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Hiromi.jpg