Arta Sunetelor

 

42 DE ANI DUPĂ WOODSTOCK

ERA VĂRSĂTORULUI - ASPIRAŢIA GENERAŢIEI “FLOWER - POWER”

HairArmonie, justiţie şi curăţenie / Dragoste, lumină şi adevăr / Nimeni nu va pune căluş libertăţii / Nimic nu va îngreuna spiritul / Credinţa ne va ajuta în cunoaştere / Omul va învăţa din nou să gândească / Datorită Vărsătorului“ (“Aquarius”, din spectacolul “Hair”). Odată la 2.000 de ani, în mişcarea lor cerească, poziţia astrelor se schimbă, astfel  că, vom trece din “era Peştilor” în cea a “Vărsătorului”. Iubirea şi toleranţa vor permite acţiunea unor forţe spirituale pozitive care vor genera pacea universală. Modestia, omenia, întrajutorarea şi creativitatea vor crea o societate egalitaristă în care resursele se vor afla la dispoziţia tuturor. Este greu de calculat cu exactitate matematică începutul “erei Vărsătorului”. Alfons Rosenberg susţine că aceasta a început în 1950, în timp ce psihologul C.G. Jung vorbeşte de anul 1997 (Bruno Wurtz - New Age, Editura de Vest, 1992).  Această “pace spirituală”, care va fi adusă de semnul astral al Vărsătorului, a caracterizat şi mişcarea “flower power”. Se vor împlini oare aspiraţiile generaţiei hippie? Dar oare ce a reprezentat această mişcare? Un semn divin? ...revolta spontană a unor tineri care nu erau dispuşi să lupte într-un război absurd? ...tentativa unor aventurieri de orientare anarhistă de subminare a puterii de stat? ... o încercare a religiilor orientale de a pătrunde în forţă pe tărâm american? ... un complot antiamerican de sorginte guevarist - maoist - comunistă? ... “conspiraţia Vărsătorului”, o manevră a masoneriei mondiale? ... sau, pur şi simplu, foamea de putere şi bani a unui Leary sau Owley Stanley III? Ziua de 6 octombrie 1967 a fost considerată data oficială a “morţii” mişcării hippie. A fost aceasta doar o manevră a Administraţiei americane şi a serviciilor secrete pentru a dovedi scăderea influenţei lui Leary asupra mişcării? Pentru că altfel cum se explică atunci marile manifestaţii anti - războinice din mai 1968, care au cuprins toate metropolele americane sau festivalul de la Woodstock?

Deşi au trecut atâţia ani, răspunsul la aceste întrebări continuă să fie acoperit de mister. Acelaşi mister care înconjoară asasinarea fraţilor Kennedy şi a lui Martin Luther King, întâlnirile de gradul III sau revoluţia română. Nu există informaţii de sinteză care să permită o analiză pertinentă a evenimentelor. Putem să facem unele speculaţii pe baza  filmelor care se referă la evenimentele respective, găsim ici - colo informaţii  izolate şi cam atât. De ce atâta enigmă? - se poate întreba tânărul cititor de astăzi. Nu trebuie să uităm că, în anii respectivi, SUA se aflau în stare de război şi exista un embargou informaţional instituit de serviciile secrete. Asemeni poeţilor beatniks, tinerii hippies se “jucau” cu subiecte considerate tabu: sexualitate, egalitarism, emancipare, familie, droguri, bătându-şi joc de conservatorism şi de acel “american dream”, de îmbogăţire, ce caracterizează pe orice cetăţean american respectabil. Exista, în America acelor ani, o ură mocnită, a albilor împotriva celor de altă culoare şi viceversa, a celor care-şi trimiseseră fii sau soţii în Vietnam contra celor care se “descurcaseră” şi a tuturora împotriva tinerilor în cămăşi înflorate care băteau străzile fără rost refuzând să muncească sau să se înroleze. Aşa parcă-ţi vine să înţelegi finalul filmului “Easy Rider”, unde unul dintre motocicliştii “homeless” este împuşcat, aparent fără nici-un motiv, de un ţăran texan. A existat oare un complot uriaş destinat să elimine fizic liderii de opinie ai tineretului american? Pentru că, nu se poate să nu bată la ochi, faptul că, au dispărut într-o succesiune stranie şi halucinantă: James Dean, John Kennedy,  Malcolm X., Marlyn Monroe, Elvis Presley, Gene Vincent, Buddy Holly, Otis Redding, Jim Morrison, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jack Kerouac, Robert Kennedy, Martin Luther King, Al Wilson şi să nu-l uităm nici pe John Lennon care, deşi nu era american, a compus acel “Give Peace A Chance”, care a fost fredonat de peste 1.000.000 de oameni în faţa Casei Albe la cea mai mare demonstraţie antirăzboinică din SUA. Iar lista celor dispăruţi în situaţii nefireşti poate continua: asasinate, accidente solitare, sinucideri, supradoze, stopuri cardiace. Vom încerca în cele ce urmează să punem cap la cap o serie de informaţii provenite din surse mai mult sau mai puţin credibile. Am compilat pasaje din volumul, “Vreau să-l privesc pe Dumnezeu în ochi”, ancheta unui ziarist francez, Michel Lancelot, care a plecat în 1968 să-i cunoască pe hippies la ei acasă, la San Francisco. Am răsfoit, de asemenea, “Prin Rock”, o revistă  efemeră (doar 4 numere), dar extrem de atentă în ceea ce priveşte fenomenul hippie,  al cărui redactor şef era Radu Sava,”New Age” de Bruno Wurtz, “Guru şi sensul căutării” de Krishnamurti, “Istorii & Story Rock” de Mimo Obradov, volume ce n-ar trebui să lipsească din biblioteca nici-unui simpatizant al mişcării hippie şi colecţia revistei “Vox, Pop & Rock” condusă de Andrei Partoş. Să nu neglijăm “acumulările” din perioada în care existau întrunirile săptămânale ale Clubului “Happy Hippy”, creat şi animat de Florian Pittiş.

ORIGINEA MIŞCĂRII HIPPIE

HippieÎn accepţiune generală, hippie a fost o mişcare protestatară a tineretului studios american, “un efort neorganizat de a se situa în afara ordinii sociale existente... o rebeliune împotriva instituţiilor de bază ale societăţii  ... un efort conştient de dezvăţare de valorile şi idealurile sociale acceptate, prin folosirea drogurilor psychedelice” (Lewis Yablonsky - “Enciclopedia Americană”). 

Recent a fost tradus în româneşte, la Editura Univers, romanul “Pe drum” (“On The Road”), apărut în 1957, care a înflăcărat la vremea respectivă atât generaţia beat şi rock’n’roll  cât şi pe cei care aveau să devină ceva mai târziu hippies. Pentru că acesta era probabil primul roman american al nonconformiştilor şi al spiritelor rebele, al visătorilor şi al fugarilor. Să nu uităm că după război, visul americanului de rând, acel “american dream” se reducea la: maşină, casă, nevastă, copii, serviciu şi dimensiunea contului din bancă. Dispăruse romantismul pionierilor americani care erau nişte aventurieri nestatornici dornici de experienţe noi.

Mişcarea hippie a reprezentat un amplu fenomen socio - politic care a marcat puternic în special tineretul dar şi societatea americană, în general, incapabilă să analizeze, la momentul respectiv, cauzele reale ale răspândirii sale în campusurile universitare americane. Deşi s-a extins pe o perioadă de aproape zece ani, între a doua jumătate a deceniului şapte şi prima parte a deceniului opt, cu reflecţii ce au atins şi Europa, se poate spune că anul de vârf al mişcării a fost 1967, atunci când cea mai mare parte a “familiilorhippies s-a reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight - Ashbury, şi a transformat acest oraş într-o metropolă hippie fără egal.  Atunci apare hit-ul compus de Scott McKenzie, “San Francisco”, şi se pun bazele celebrului Frisco sound, reprezentat cu brio de Jefferson Airplane, Country Joe & The Fish, The Grateful Dead, It’s A Beautiful Day, Pacific Gas & Electric sau Quicksilver Messenger Service.

hippie carOriginea cuvântului “hippy” este  controversată până astăzi. Unii văd în el o simplă deformare a cuvântului “hipsters”, tineri intelectuali revoltaţi aparţinând generaţiei beat, al cărui leader a fost pentru o vreme romancierul Norman Mailer.  Alţii pretind că termenul reprezintă o deformare a substantivului “happy” ce exprimă fericirea.

LEADERII SPIRITUALI

Chiar dacă originea cuvântului “hippy” este controversată, toată lumea este de acord că există doi părinţii spirituali, “mari preoţi” sau “guru” ai mişcării, psihologul Timothy Leary şi poetul beatnik Allen Ginsberg. În concepţia lui Krishnamurti, “guru” are mai multe semnificaţii putând însemna: “cel care indică”, “cel care aduce iluminarea şi îţi ridică povara de pe umeri” sau “cel care te ajută să treci dincolo” (Krishnamurti - Guru şi sensul căutării, ed. Moldova - 1994).

Alături de alţi “guru”, Leary şi Ginsberg  erau  consideraţi “ideologii” mişcării. “Novicii” erau tinerii hippies care se adunaseră în jurul unui discipol. Mulţi dintre ei au “explorat” experienţa psychedelică întorcându-se apoi la viaţa considerată normală. Printre ei  se află mulţi dintre cei care conduc astăzi destinele societăţii americane, cum ar fi chiar preşedintele Bill Clinton. Mai existau şi acei “teeny boppers”, adolescenţi rebeli, elevi sau studenţi, fugiţi de acasă pentru a încerca experienţe noi. Aceştia nu au fost interesaţi nici-un moment de aspectele filozofice şi mesajele mişcării,  ci doar de: modă, spectacole, intoxicarea cu droguri şi iniţierea sexuală. Sunt cei care au adus cele mai multe prejudicii mişcării hippie, ei constituind acea “masă de manevră” care a fost folosită de serviciile secrete în acţiunea de discreditare a mişcării “flower power”.

timothy learyTimothy Leary se născuse în anul 1921, fiind un irlandez catolic, doctor în psihologie, ce renunţă în 1958 la creştinism convertindu-se la hinduism. Un an mai târziu devine cercetător la Centrul de Studii asupra Personalităţii Umane al Universităţii Harvard. Citind, într-o lucrare al lui Aldous Huxley, despre efectul pe care-l au substanţele halucinogene asupra psihicului uman, acestea provocând viziuni fantastice şi intens colorate, este fascinat de idee şi într-o vacanţă petrecută la Cuernavaca, în Mexic, devine propriul său cobai uman. Ceva mai târziu, în ianuarie 1961, îl cunoaşte personal pe Huxley care participă la simpozionul “Controlul spiritului uman”, unde afirmă  că: “există droguri care pot dezvolta şi chiar pot  lărgi limitele gândirii omeneşti”. Leary continuă experienţele sale cu studenţi voluntari motiv pentru care, în octombrie 1961, este sancţionat, împreună cu discipolul său Richard Alpert, de conducerea Universităţii, şi apoi, în primăvara anului 1963 cei doi sunt chiar excluşi din corpul didactic. Ei făceau experienţe cu LSD, un drog care era socotit răspunzător pentru tulburările de la Universitatea Harvard din mai 1962, şi care avea să intre în obişnuinţa poeţilor şi intelectualilor beatniks din zona Los Angeles - San Francisco. Pentru Leary utilizarea drogului devenise mistică, el publicând, “Experienţa psychedelică” (adaptarea unei lucrări fundamentale pentru religia tibetană, “Cartea morţilor”) şi “Rugăciuni psychedelice” după un text sacru chinez, “Tao Te King”.  Prin “psychedelic”, Leary înţelegea, “ceea ce exaltă spiritual”, adică efectul de eliberare al conştiinţei produs de drogurile halucinogene. Prin extensie, acest termen, a ajuns să definească în timp, muzica, filmele şi literatura care încurajează consumul de halucinogene, precum şi cluburile sau restaurantele în care acest lucru era permis. Leary va înfiinţa, în toamna anului 1962, The International Federation for International Freedom, din care vor ieşi primii hippies, iar în 1964, fondează împreună cu Ralph Metzner “Revista psychedelică” (P.R.), care va deveni primul organ de presă al mişcării hippie, în care vor publica “bătrânii” generaţiei beat: Ginsberg, Burroughs, Farlighetti sau Snyder.  Aici, Leary enunţă cele trei porunci hippie: “turn on” - fii pregătit pentru o experienţă psychedelică, “turn in” - cunoaşte Adevărul suprem prin extazul interior şi “drop out” - “las-o baltă!”, în sensul de participare socială. 

Mai târziu, au apărut şi alte publicaţii hippie, cum ar fi: “Oracle” - un cotidian al comunităţilor hippies de pe Coasta de Vest cu ediţii speciale pentru San Francisco şi Los Angeles şi “Inner Space”, cu sediul la New York, destinat Coastei de Est.

Allen GinsbergAllen Ginsberg, care se născuse în anul 1926, era cunoscut drept “şamanul nebun al generaţiei beat a anilor ‘50” (Mimo Obradov - Istorii & Story Rock). Îi cunoscuse pe Jack Kerouac, William Burroughs şi Hal Chase încă din adolescenţă, atunci când părăsise Universitatea Columbia.  Formează împreună cu aceştia grupul de poeţi ai “renaşterii din San Francisco”. Ca şi Leary, avusese probleme cu justiţia. În 1956, poliţia i-a confiscat volumul de poezie: “Urletul şi alte poeme” (“The Howl and Other Poems”), considerat ca având un conţinut obscen. După un scandal, celebru la vremea respectivă, la intervenţia unor mari scriitori americani care au considerat lucrarea drept “unul dintre cele mai importante volume de poezie din întreaga istorie a literaturiii americane”, un tribunal din Frisco retrage acuzaţiile, repunând cartea în drepturi, creându-se astfel acel precedent juridic de care aveau să profite mulţi intelectuali americani acuzaţi de delicte asemănătoare.

EXPANSIUNEA COMUNITĂŢILOR HIPPIE

Primele şapte comunităţi hippies au apărut în ianuarie 1966, la San Francisco, în pădurile de sequoia din California, dar şi pe Coasta de Est, în New Jersey. Se constituiseră pe baza ideilor comune ale unor tineri care respingeau instituţiile statale şi familia tradiţională - considerată a fi un concept învechit ce trebuia înlocuit cu o familie extinsă, un fel de mariaj în grup în care să existe o largă libertate sexuală. Era respinsă, de asemenea, religia creştină şi iudaică, precum şi sistemul economic şi educaţional tradiţional.  Era, de fapt,  o negare a societăţii moderne în ansamblul ei şi un îndemn la nesupunere civică şi anarhie. Membrii comunităţii erau egali în drepturi, indiferent de rasă, sex knockedoutsau pregătire, un egalitarism de tip comunist, participând în mod egal la manufacturarea hainelor, a încălţămintei sau la procurarea hranei. Nu se foloseau banii, ci se efectua un troc de produse. Astfel apăruseră primele magazine specializate ale mişcării hippie, “head shops”. Aici  obiectele cumpărate nu se plăteau ci se lăsa la schimb o haină sau nişte încălţări,  de care nu mai aveai nevoie, care putea fi utile altuia.

Printre drogurile preferate de cei  care făceau “călătorii psychedelice”, numiţi şi “acid heads”,  se aflau:

DMT (dimetiltriptamin) şi DET (dietiltriptamin)  -  care sunt  alcaloizi ai ciupercii sfinte a mexicanilor cu un efect  redus, de numai o oră;

LSD (lysergsaurediathylamid), cunoscut şi sub numele de “acid’, “hawk” sau “the chief”, este evocat într-o celebră compoziţie Lennon - McCartney, “Lucy In The Sky With Diamond”. A fost sintetizat în 1938 de Albert Hofmann, fiind recunoscută în 1943 ca o substanţă cu efecte psihedelice. Psihologul Stanislav Grof, consideră că importanţa LSD-ului pentru psihologie şi psihoterapie este egală cu cea a microscopului  pentru biologie.

STP, era la origine un ulei pentru motoare, fiind un drog sintetic mai puternic decât LSD-ul. Efectul lui se poate prelungi la trei sau patru zile. A fost sintetizat de un tânăr student la chimie, foarte bogat, August Owley Stanley III, care a fost denumit “Henry Ford al psychedelicului” deoarece în urma acestei descoperiri a devenit miliardar. El era nepotul unui senator din Kentucky,

Marijuana (cannabis) şi haşiş-ul, sunt cunoscute şi sub numele de “iarbă” (“grass”), “pot” sau “boo”, fiind plante asemănătoare cânepei din care se prepară ţigări cu efect psychedelic.

Alarmat de creşterea consumului de halucinogene, mai ales în campusurile universitare, preşedintele Johnson, susţinut in Congres de senatorul Theodore J. Dodd, de Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.), Organizaţia americană pentru controlul alimentelor şi medicamentelor (F.D.A.) şi de principalele reţele de radio şi televiziune (ABC, NBC şi CBS), începe o campanie virulentă împotriva celor care produc, comercializează sau consumă LSD. La 14 aprilie 1966, principalul producător de LSD, compania Sandoz, îşi blochează toate comenzile, acesta continuând să fie produs însă, în laboratoarele clandestine ale Universităţilor. În aceeaşi perioadă are loc şi prima dramă cauzată de consumul exagerat de halucinogene. Stephen Kessler, de 30 de ani, un fost student la medicină, îşi asasinează soacra, tăindu-i gâtul cu un cuţit de bucătărie, fiind arestat de poliţia din Brooklyn. Pentru a-şi explica gestul declară că era drogat, motiv pentru care, o zi mai târziu, Timothy Leary este arestat sub acuzaţia de “instigare la crimă”. Riscă 30 de ani de detenţie, dar este eliberat plătind o cauţiune de 30.000 de dolari.  În vara anului 1966, s-a estimat că ar exista peste 150.000 de hippies răspândiţi pe întreg teritoriul Statelor Unite. Pe 19 septembrie 1966, Leary anunţă, la New Jersey, înfiinţarea Ligii pentru Descoperire Spirituală, “religie fondată pe utilizarea LSD-ului”. Cum exista un precedent, o altă sectă americană se baza pe utilizarea drogurilor, nu poate fi scos în afara legii. După o zi, un fan de-al său, Arthur Kleps, fondează în Florida, “Neo American Church”, o religie identică. Acuzaţiile aduse lui Leary sunt respinse de justiţia democratică americană pe 23 septembrie, motiv pentru care, două săptămâni mai târziu, pe 6 octombie 1966, acesta îşi celebrează “victoria” printr-un grandios “love in”, pe peluzele din Golden Gate Park, în San Francisco, la care participă peste 28.000 de “cămăşi înflorate”. O săptămână mai târziu, Leary este din nou arestat. Începe o adevărată dispută ştiinţifică asupra utilizării LSD-ului. În timp ce doctorii Cohen, Back şi Marinello afirmă pe 16 martie 1967 că “LSD-ul deteriorează cromozomii umani existând pericolul naşterii unor monştri”, dr. Ditman de la Universitatea California, susţinut de biochimistul dr. Prince, afirmă în “New York Times” că “LSD-ul este un excelent mijloc de luptă contra alcoolismului neavând nimic dintr-o fiertură diabolică”. Disputele continuă. În timp ce la spitalul de psihiatrie din Bellvue erau semnalate 130 de noi internări de consumatori de LSD, mişcarea hippie se extinde, spre disperarea autorităţilor, iar peste 30% dintre hippies erau studenţi.  În iulie 1967, numărul aderenţilor hippies este estimat ca depăşind 350.000, “fuga de acasă” a adolescenţilor, studenţi sau chiar elevi, devenind obişnuită familiilor americane indiferent de condiţia socială. Poliţia americană era depăşită de evenimente. Hippies apar pe copertele revistelor “Time” şi “News Week” şi se părea că nimic nu va putea stopa extinderea fenomenului. Tot mai mulţi dintre tinerii chemaţi să lupte în Vietnam se refugiau în comunităţile hippies rupându-şi ordinele de înrolare. Riscau astfel, o pedeapsă de 5 - 7 ani închisoare, pentru “nesupunere civică”, cum a fost cazul lui David Jackson, soţul celebrei cântăreţe folk Joan Baez sau al marelui boxeur Cassius Clay.

DECLINUL MIŞCĂRII HIPPIE

Cum se explică atunci declinul mişcării hippie?

sharon tateMai întâi a existat “crima din Bel Air”, aparent un fapt divers, care beneficiind de o mediatizare masivă a creat un soi de culpabilizare colectivă. Nu se ştie dacă a fost o înscenare sau o crimă comandată dar faptele brute arătau că acolo, o “familie” de hippies drogaţi conduşi de celebrul Manson au ucis-o cu bestialitate, într-un adevărat “ritual al sângelui”, pe soţia regizorului Roman Polanski, cunoscuta actriţă Sharon Tate, însărcinată în luna a noua. Gratuitatea crimei, adăugată la aroganţa afişată de Manson în apariţiile TV şi la finul război psihologic declanşat de mass media i-a convins pe mulţi dintre tinerii “novici” şi “teeny boppers” să se întoarcă acasă.

Au apărut apoi, noii “guru”, învăţăţi şi preoţi budişti din Tibet, India sau China, precum şi, americani întorşi din călătoria “iniţiatică” în Orient, care au început atacuri sistematice pentru demonstrarea diletantismului ideilor lui Leary, care au dus la pierderea treptată a influenţei şi prestigiului acestuia, fiind acuzat de intoleranţă şi megalomanie. La exact un an după acel “love in”, pe 6 octombrie 1967, se celebrează în San Francisco, spre satisfacţia poliţiei, părinţilor şi administraţiei americane, “moartea mişcării hippie”. Sunt arse multe dintre simbolurile acesteia: coliere, bluze înflorate, reviste psychedelice, discuri, portretele şi  cărţile lui Leary. Era mai mult o manevră propagandistică deoarece “familiile” au continuat să existe, unele dintre ele chiar până-n zilele noastre. Cele mai multe s-au autoizolat, participând doar la festivalurile rock sau celebrele marşuri ale păcii, în timp ce altele s-au raliat la mişcarea “The Brotherhood of Freemen”, condusă de Meher Baha, un înţelept budist ce avea pe atunci peste 70 de ani, care se opunea folosirii tuturor drogurilor tari. Acum devin la modă portretele lui Mao sau Che Guevara, gruparea “freekers”, care număra la un moment dat aproape 2.000.000 de adepţi, având în anii ‘70 o clară orientare anarhistă şi pro-comunistă. După moartea mentorului, ia naştere “mişcarea Baha’ii”, care atrage un număr restrâns dintre foştii hippies, cea mai mare parte dintre aceştia reintegrându-se social, iar unii dintre ei au devenit mai târziu ecologişti, scientologi sau adepţi ai mişcării “new age”. 

ÎN LOC DE CONCLUZII

Mişcarea hippie a reprezentat o quintesenţă a mai multor elemente, care aparent nu aveau nici-o legătură între ele:

-  orientarea pacifistă, determinată de oponenţa la războiul din Vietnam, un război fără perspective, desfăşurat la mii de kilometri de SUA, care nu putea aduce nici-un fel de beneficii americanului de rând;

- stress-ul provocat de societatea modernă, de revoluţia tehnico-ştiinţifică galopantă, a determinat o reîntoarcere la modelele ancestrale: ideea de gintă, dragoste pentru aproape şi respectul faţă de natură. “Flower Power” reprezenta de fapt un dispreţ total faţă de ceea ce înseamnă modelul american de viaţă, ce ţine de materialismul sintetizat de sintagma “american way of life”;

- frământarea spiritual - culturală generată de poeţii beatniks şi de muzicienii rock’n’roll, care au declanşat o revoluţie în artele plastice, literatura, cinematograful şi muzica americană a anilor ‘50;

- răspândirea în masa studenţilor americani a unor idei şi tehnici, spiritual - filozofice - iniţiatice care veneau în contradicţie cu spiritualitatea creştină şi iudaică tradiţională: Dalai Lama, Krishnamurti, Ouspensky, Gourdjieff, practicile yoga sau artele marţiale;

- îmbinarea unei discipline ştiinţifice, psiho - farmacologia, cu mistica religioasă, care a permis definirea “religiei LSD-ului”.  Dar aici, nu trebuie să omitem faptul că în acea perioadă erau evitate drogurile care dădeau dependenţă, preferându-se: marijuana, LSD-ul, amfetamina şi foarte rar heroina. Drogurile tari, care erau utilizate la început mai mult în mediile artistice, au pătruns în universităţile americane mult mai târziu, când mişcarea hippie se stinsese de la sine, ca o lumânare.

“THE SUMMER OF LOVE”: MONTEREY - WOODSTOCK - INSULA WIGHT

pop festivalPrintre evenimentele, care au reuşit să reunească un mare număr de hippies, s-au aflat festivalul de la Monterey, cele de la Woodstock şi de pe insula Wight (Anglia), Chicago Conspiracy Trials, o conferinţă a “maeştrilor” transformată apoi într-un mare marş antirăzboinic şi Manson Nightmare, o adunare la care s-a încercat deculpabilizarea mişcării de “sindromul Manson”.   

Monterey Pop Festival, s-a desfăşurat la sud de San Francisco, în perioada 16 - 18 iunie 1967. Organizatorii, Alan Pariser, John Phillips (de la The Mama’s & The Papa’s) şi Lou Adler, şi-au dorit ca acest festival să fie lipsit de orice fel de rigoare formalistă. Totul se desfăşura sub cerul liber, pe o arenă vastă. Interpreţii au participat, unii din proprie iniţiativă, fără nici-o pretenţie materială. Au fost prezenţi la Monterey: Jimi Hendrix Experience, Otis Redding, Ravi Shankar, The Who, Jefferson Airplane, Janis Joplin cu Big Brother & The Holding Company, Grateful Dead, Quicksilver Messenger Service. Pentru prima dată erau auzite lungile solou-ri psychedelice, adevărate “transe” în care muzica îşi pierdea rigurozitatea melodică, Monterey reprezentând prima mare adunare sub deviza “the summer of love”.

După aproape doi ani, în februrie 1969, se înfiinţează la New York, Woodstock Ventures, o fundaţiue ce-şi propunea organizarea unui mare festival rock. Michael Lang era un fost hippie care trăise o vreme în comunitatea artiştilor din Woodstock. Încă de atunci îi venise ideea organizării unui mare festival care să reunească timp de trei zile sute de mii de oameni în mijlcul naturii. Ca multe alte idei, şi aceasta ar fi putut să moară nerealizată dacă ambiţiosul Michael, devenit între timp om de afaceri la New York, nu ar fi reuşit să-i convingă de viabilitatea proiectului pe alţi trei oameni de woodstock-40thafaceri, foşti hippies: Jon Roberts, Joel Rosenman şi Artie Kornfield înfiinţându-se, astfel, Woodstock Ventures. Se doreau trei zile de pace, dar şi de protest, în acelaşi timp, împotriva războiului din Vietnam. Din acest moment, sute de oameni din cele mai diverse domenii de activitate sau medii sociale se luptă pentru punerea în practică a acestei idei. Nimeni nu avea experienţă în organizarea unor astfel de evenimente, dar  toată lumea a conlucrat excelent.

După mai multe amânări, cauzate de refuzul autorităţilor din Woodstock de a permite desfăşurarea festivalului, un fermier din Bethel, Max Yasgur îşi pune la dispoziţie ferma pentru amenajarea scenei şi adăpostirea sutelor de mii de tineri care urmau  să sosească din întreaga ţară. Pe parcursul  celor trei zile de festival, 15 - 17 august 1969, au fost prezenţi acolo peste 450.000 de spectatori (după unele estimări  erau aproape 600.000), care au trăit sub sintagma: “peace, music & love”. Probabil că majoritatea dintre voi aţi vizionat filmul lui Michael Wadleigh, “Woodstock”, un documentar - artistic de lung metraj, care redă cum nu se poate mai bine atmosfera existentă acolo. Aşa că n-o să mai insistăm asupra acesteia, pentru a nu polemiza cu părerile deja create. Voi reaminti doar numele celor care apar în film, precum şi  ale altor trupe şi interpreţi care au participat la festival,  fără să apară în film. Din prima categorie fac parte: Joe Cocker, Santana, Ten Years After, The Who, Country Joe McDonald & The Fish, Joan Baez, Canned Heat, Joni Mitchell, Matthews’ Southern Comfort, Arlo Guthrie, John Sebastian, Jimi Hendrix, Sly & The Family Stone, Richie Havens,  Sha - Na - Na şi Crosby, Stills, Nash & Young.  Printre cei care nu au apărut în filmul lui Wadleigh, se numără: Jefferson Airplane, Grateful Dead, The Band, Blood Sweat & Tears, Creedence Clearwater Revival, Incredible String Band, Johnny Winter, Paul Butterfield, Janis Joplin, Melanie Safka, Ravi Shankar, Mountain, Keef Hartley Band. După cum se poate observa numai nume sonore care au venit fără a avea pretenţii financiare deosebite, tocmai pentru a “respira” atmosfera de acolo. Astfel, Jimi Hendrix, care trebuia să încheie festivalul, fusese angajat de Woodstock Ventures pentru 18.000 de dolari. A ajuns, conform contractului, în seara zilei de duminică, când ploua mărunt. Cum nu s-a simţit prea bine, organizatorii l-au programat luni dimineaţa, atunci când  lumea începuse deja să plece.  La apariţia lui Jimi şi a formaţiei sale, Gypsys Suns & Rainbows, soarele tocmai şi-a făcut apariţia, dar nu mai rămăseseră decât vreo 30.000 de spectatori. Deşi apărea pentru prima dată pe scenă alături de Juma Sultan, Larry Lee, Jerry Velez, Billy Cox şi Buddy Miles, Hendrix a cântat aproape 140 de minute şi, în ciuda evidentei lipse de coeziune a trupei, au existat şi momente remarcabile. Dar probabil că adevăratul “mesaj” al festivalului de la Woodstock, trebuie căutat în piesa lui Country Joe McDonald, “Finxin’ To Die Rag”:Mă - simt - ca - şi - cum - aş - fi - sortit - să - mor - în - zadar / Hei, veniţi cu toţii, voi oameni mari şi puternici /  Unchiul Sam are iar nevoie de ajutorul vostru; / A intrat într-o încurcătură teribilă / E aşteptat jos, colo, în Vietnam / Deci, lăsaţi cărţile / Şi puneţi mâna pe arme / Grozav ne vom mai distra! / Unu, doi, trei, / Pentru ce luptăm noi oare? / Nu mă întreba, puţin îmi pasă, / Următoarea staţie e-n Vietnam / Cinci, şase, şapte / Deschideţi Porţile înlăcrimate / Nu mai e timp să ne-ntrebăm de ce / Ura, mergem cu toţii să murim!”.  Cele trei zile de “pace spirituală” de la Woodstock s-au desfăşurat sub “semnul divinităţii” neînregistrându-se nici-un fel de incidente, motiv pentru care festivalul a fost bine receptat de opinia publică americană.

Ultimul mare festival hippie, s-a desfăşurat în Anglia, pe insula Wight, la sfârşitul lunii august 1970, el reunind aproape 400.000 de tineri simpatizanţi ai mişcării hippie din întreaga Europă. Au cântat: Chicago, Family, Taste, James Taylor Group, Spirit, Mungo Jerry, Emerson Lake & Palmer, John Sebastian, Fre, Sly & The Family Stone, The Who, Joni Mitchell, The Doors, Pentangle, Moody Blues, Leonard Cohen, Richie Havens şi Jimi Hendrix & Band of Gypsys. De altfel, Europa avea să se dovedească mult mai îngăduitoare cu mişcarea flower - power. Aici legile au fost mult mai permisive, astfel că, Rotterdam şi Amsterdam au devenit un fel de “capitale” europene ale mişcării hippie. Tot aici, în Olanda ca şi în alte câteva ţări nordice, s-a obţinut legalizarea consumului substanţelor halucinogene uşoare. În Copenhaga s-a înfiinţat chiar un cartier, Christiana, în care se trăieşte de aproape 30 de ani în manieră hippie.

DUPĂ 25 DE ANI - WOODSTOCK ‘94

woodstock_94Vremurile s-au schimbat. Nimic din America anilor ‘90 nu mai amintea de “cămăşile înflorate” ale deceniului hippie. Poate ceva mai mult liberalism în gândire şi grijă faţă de natură. O parte dintre visătorii de altă dată au ajuns în funcţii importante unde decid războaie în Golf sau Iugoslavia fără ca acestea să mai declanşeze acele vehemente marşuri de protest. Mici “familii” mai există, ici şi colo, dar hippies ceva mai puţin. Cei mai mulţi au fost răpuşi de supradoze sau alcool , iar cei rămaşi în viaţă au devenit nişte bătrânei nostalgici şi desueţi. Nimeni nu se mai teme de ei şi nu-i mai ia în serios. “American dream” a revenit în forţă, pragmatismul contemporan depăşindu-l cu mult pe cel postbelic. Realitatea virtuală a înlocuit transele psychedelice. Totul a devenit industrie. Chiar şi organizarea unui festival care să celebreze împlinirea a 25 de ani de la Woodstock. Nici muzica nu mai era aceeaşi. Rap metal-ul şi techno dance-ul ţin locul lungilor solo-uri de chitară. Max Yasgur murise în 1973, astfel că, de data aceasta, oficialităţile orăşelului Woodstock şi-au frecat mâinile de bucurie, când au auzit că se intenţionează organizarea unui mare festival, simţind tornada de dolari care se abătea asupra oraşului, ce mai, o mare afacere turistică. Nimeni nu mai era deranjat de valul de hippies nostalgici care-şi anunţaseră prezenţa la Woodstock. Veneau în plus, metalişti, skin heads-i, rap-eri, grunge-şti, britt pop-işti, new age-işti sau funcţionari new york-ezi dornici să petreacă trei zile în mijlocul naturii. În aceast amalgam de orientări muzicale şi ideologice erau de aşteptat incidente serioase dar, spre satisfacţia autorităţilor, pacea a domnit şi de această dată deasupra Woodstock-ului. Singurul lucru discordant l-a constituit timpul. A plouat serios timp de două zile, astfel că festivalul s-a transformat în “mud stock”. Au fost amenajate două scene aflate la o depărtare de 3 kilometri una de cealaltă. Se cânta simultan pe ambele scene evoluând aproape 100 de interpreţi şi formaţii. Cântau laolaltă “bătrânii” Bob Dylan, Joe Cocker, Traffic, Allman Brothers, Peter Gabriel, Crosby Stills & Nash, Neville Brothers, Aerosmith, Paul Rogers, cu noile vedete americane şi engleze: Metallica, Red Hot Chili Peppers, Cranberries, Breeders, Cypress Hill, Live!, Del Amitri, Melissa Etheridge, Blind Melon, Green Day, Salt’n’Pepa, James, Porno For Pyros, Rage Against The Machine, Primus, Nine Inch Nails, Youssou N’Dour, Zucchero, Sheryl Crow, Violent Femmes, Collective Soul, Candlebox, Rollins Band. Nonconformismul afişat şi bătăile cu noroi au înlocuit cămăşile şi florile de altădată, iar băuturile şi drogurile tari, LSD-ul şi marijuana care aproape că nu mai ameţesc pe nimeni. Toată lumea a fost mulţumită. Organizatorii, muzicienii şi locuitorii din Woodstock şi-au mărit conturile bancare, televiziunile cu bani au transmis “live” evenimentul, iar cele câteva sute de mii de participanţi pot povesti că au trăit trei zile de “dragoste, muzică şi pace”. Dar, a lipsit ceva. Satisfacţia pe care ţi-o dă participarea la o reuniune interzisă, idealurile comune şi vehemenţa protestului. Acel “let the sunshine in” şi parcă nimeni nu mai aştepta “era Vărsătorului”.

Nelu Stratone
20 ianuarie 2011

 


 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg